REALIZAREA ARTISTIC
În toate romanele calinesciene abunda autenticitatea, veridicitatea realitatii prezentate. Modelul este oferit de propria-i existenta: " Enigma Otiliei" ramâne cronica familiei Capitanescu, în mijlocul careia a trait adolescentul Calinescu, " Bietul Ioanide " valorifica experienta universitara de la 22122i82w Iasi si munca desfasurata la " Istoria literaturii române de la origini pâna în preze
Fidel crezului sau clasicist care presupunea însumarea moderata a fluxurilor neoclasiciste, adica a barocului, a romantismului, a realismului, George Calinescu se arata si în romanul " Enigma Otiliei ".Se dedica cu seriozitate geniului, urmarind natura morala mai aproape de determinantul material, social si chiar istoric. Intentia autorului este, acum, de a obtine o proza obiectiva si rece.
Tehnica balzaciana adoptata este îmbinata armonic cu influente moderne, realistw, romantice, clasice, de baroc. Ceea ce este balzacian tine de severa ilustrare a puterii banului în lumea burgheza, concretizata în doua directii: vointa de a acumula ( clanul Tulea, Stanica Ratiu ) si obstinatia pastrarii ( Costache Giurgiuveanu ). George Calinescu va fi pictorul avaritiilor umane pe care le atrage ambitia posesiva.
Se impun unele diferentieri între Balzac si Calinescu. La scriitorul francez, banul, îmbogatirea si arivismul social capata aspectul unui aspect dramatic. La George Calinescu, scena societatii criticate este impregnata cu accente comico-tragice.
Epicul lui Calinescu are fundamental o dispozitie clasica, slujeste mereu intentiei de a pune în lumina diversele modalitati ale naturii morale. Personajul sau nu e ste captat de un destin furtunos si de o mare densitate faptica. El nu este înfatisat, ca eroul balzacian în vâltoarea evenimentelor, în înaltari ametitoare pe trepte sociale sau în caderi care-l rostogolesc vertiginos în prapastie.
Tema ( vieta societatii bucurestene de la începutul secolului al XX-lea ), creatia de tipuri, motivele balzaciene ( obsesia casatoriei, a paternitatii, complexul orfanului, arivismul, politicianismul, influenta mediului asupra mediului si reciproc, expozitiunea riguroasa si precisa, detaliata, omniprezenta si omniscienta în creionarea portretelor, detaliul, limbajul administrativ, livresc ) atribuie operei trasaturi realiste.
Patosul exactitatii în descrierea împrejurarilor si a mediului obiectual, si-a pus amprenta nu numai în acest roman. Din primele rânduri ale "Enigmei Otiliei", actiunea este fixata în circumstante precis determinate, în anul, luna, ora si locul începerii ei : "Într-o seara de la începutul lui iulie 1909, cu putin înainte de orele zece, un tânar de vreo optsprezece ani, îmbracat în uniforma de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli cu un soi de valiza în mâna, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindca, obosit, o trecea des dintr-o mâna într-alta. Strada era pustie si întunecoasa si, în ciuda verii în urma unor ploi generale racoroasa si fosnitoare ca o padure."1
Balzacian este si entuziasmul relevarii omului prin ambianta. Casa cu aspect insolit a lui Costache Giurgiuveanu, degaja un aer de ruina si raceala, semnificativ pentru psihologia proprietarului. Dupa cum afirma Balzac, arhitectura este în strânsa legatura cu viata si întâmplarilor oamenilor, conform conceptiei sale: " Spune-mi unde locuiesti, ca sa-ti spun cine esti ". Astfel, o casa devine un document sociologic si moral, iar locurile, zidaria, gesturile, mediul, sunt ca liniile unei palme gigantice în care se poate citi secretul universului.
Observând elementele detaliate, impregnate de amprenta esteticii urâtului prezente în descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu, (geamurile acoperite cu hârtie translucida, ferestrele de o înatime absurda, usa din lemn " umflat si descheiat de caldura sau ploaie si bulos de vopsea cafenie " ), asemanatoare unei ruine romantice Nicolae Manolescu conchide: " Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intentia de a executa grandiosul clasic în materiale atât de nepotrivite ".2
si în redarea portretelor personajelor, influenta balzaciana se concretizeaza la George Calinescu în prezenta detaliului, a preciziei. Detaliile fizice dezvaluie trasaturi de caracter. Impresioneaza în relevarea personalitatii lui Costache Giurgiuveanu amanuntele grotesti: " Capul îi era atins de o calvitie totala si fata parea aproape spâna si din cauza aceasta, patrata. Buzele îi erau întoarse în afara si galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinti vizibil, ca niste aschii de os. "
Personajele joaca rolul vietii lor, fiecare având atributiile unui actor pe scena societatii. Caracteristicile dramatice sunt conferite de teatralitatea episoadelor, efectele de ras, pantomima ( surprinsa pe fata personajului Costache în momentele de disperare, ale neputintei de a vorbi ), comicul de caracter, de limbaj si de situatie.
Elementele clasice sunt continute de atitudinea moralizatoare a scriitorului din finalul romanului, de trasatura general-umana a personajelor (avarul, parvenitul, capricioasa, tâlharul ).
Romantismul se raspândeste din descrierea Baraganului, proiectarea câmpiei în fabulos, aspiratiile antitetice ale lui Felix si ale Otiliei, contrastul dintre esenta si aparenta ( Stanica, Aglae ).
Elementele de baroc sunt numeroase: tragismul personajelor (Costache), conceptul de lume ca scena a unui spectacol, motivul "fortuna labilis", ( metamorfozarea Otiliei ), stralucirea, fastul locuintei lui Pascalopol, motivul oglinzii ( cele trei oglinzi din camera Otiliei ), legea compensatiei ( Aurica-Otilia, destinul sentimental cu cel profesional al lui Felix ), somptuosul în descrierea conacului lui Pascalopol, clar-obscurul în caracterul Otiliei, grotescul în portretul lui Aglae, al lui Costache.
Ceea ce înscrie romanul în inovatie, aducând elemente moderne, sunt: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice ( alie-narea, sensibilitatea ), pentru studiul ereditatii, pluriperspectivismul ( casatoria vazuta de diverse personaje ), autobiografia ca sursa de inspiratie, taietura moderna a portretului.
" Bietul Ioanide " surprinde prin structura lui moderna, armonioasa sinteza, unica în dezvoltarea romanului românesc, trei elemente: metoda lui Balzac, tehnica narativa proustiana si dialogia moderna.
Întâlnim personaje luptând pentru realizarea telurilor cu aceeasi încordare a vointei tipic balzaciana, dar retinem îndeosebi paginile de rara poezie a strazilor, a cladirilor, ori a interioarelor.
Din notarea detaliilor arhitectonice, din descrierea mobilierului, a culorii si indicarea asezarii lui, salonul lui Saferian Manigomian se transformase într-un cosmos, sugerând un anume prezent si trecut: " Era o încapere foarte mare si înalta, de tavanul careia atârna un gigantiv lustru de alama autentic bisericesc, cu douazeci si patru de lumini electrice. Pe o latura se afla o sofa lata si scunda învelita cu un covor oriental, peretele fiind el însusi acoperit cu un sal turcesc batând în nuanta tutunului uscat iar de o parte si de alta câte o fereastra înalta, acoperita cu draperii de plus rosu. Aproape îndata, lânga unghiurile odaii, catre acest perete, usi cu doua batante, încununate cu un fronton grec foarte complicat, cu detalii, si vopsite cu un lac alb impecabil, contrastând cu sângele închegat al zugravelii, se deschideau catre alte odai laterale." Undeva, printre mesele de metal, printre bergerele franceze de stil Aubusson, se simte gustul îndoielnic, sugerat cunoscatorului de doua imense portrete de femei, pictate în maniera lui Mircea sau a lui Stoenescu. Numeroasele fotolii, cele câteva zeci de sfesnice îngramadite într-o vitrina, vrafurile de editii din secolul al XVIII-lea, teancurile de chilinuri si covoare persane împaturite si întoarse pe dos, dau salonului lui Saferian putin din atmosfera fetida a " Casei cu molii ": " mirosea în aer a cafea, dar si a ceva putred si descompus."2
Desi cititorul nu mai beneficiaza de o încadrare în timp si spatiu a actiunii, ca în " Enigma Otiliei ", din primul paragraf sectiunea fiind brusca si transversala, totusi, destul de repede, aceiasi piloni trainici ai descriptiei balzaciene ies la suprafata, treptat, personajele fiind integrate în décor, în ambianta specifica a salonului lui Manigomian.
Metodei balzaciene i se alatura tehnica proustiana a nararii. Relativ des, Calinescu introduce în relitatea prezentului amintirile asa cum le recheama în constiinta memoria involuntara. Când un personaj are o anumita comportare, autorul intervine divagând si ofera fapte ce explica o anumita conduita. Când, de pilda, un constructor îi aduce lui Ioanide la cunostinta: "Domnule arhitect, a cazut Varsovia !" , Ioanide îl priveste fara a întelege si-I raspunde: "si ce daca a cazut Varsovia !"2 .
Ignorarea lui Ioanide poate trezi nedumeriri si atunci intervine autorul, explicând o mai veche teorie a sa conform careia aceasta clasifica indivizii în oameni metafizici si oameni care se limiteaza. Un metafizic era, în conceptia lui, un om cu nazuinta abstragerii din cotidian, preocupat numai de linistea gândurilor sale:
Omul metafizic e viclean, îti râde, se face ca te asculta, trece pe strada în stânga si în dreapta, în fond e absent. Se preface ca sa scape de contingenta ".3 Alteori, un cuvânt, o întâmplare povestita de cineva, ivirea în discutii a unui nume trezesc în mintea interlocutorului cele mai felurite scene si întâmplari si autorul le transcrie întocmai.
Dialogia este subordonata epicului. Fraze întregi comprima, retinând esenta, numeroase dialoguri si monologuri. Caracteristic este începutul cartii, a carei tehnica nu e cu nimic mai prejos decât a lui Thomas Mann: " Când Gaittany aminti lui Ioanide ca a doua zi urmau sa se întâlneasca la cinci, la ceaiul oferit de Saferian Manigomian, Ioanide protesta cu vehementa crescânda. - Dar ai spus ca vii! obiecta deconcertat Gaittany. Nu întelesese bine, sau aruncase vorba din politete, fara a medita mai mult, pretindea el. si intra într-un suvoi de explicatii, cu mult prea abundente. Casa lui Manigomian nu-i placea, excesul de iarba din curte îi destepta imaginatia cimitirului, individul avea prea mare respect de vegetal si lasa scaietele sa creasca în crapaturi de trotuar." " Bietul Ioanide " este o opera complexa, a carei filozofie interna, în sensul de unitate între conceptie si metoda de a o pune în valoare, este profund dialectica, angrenând jocul subtil al contrariilor. Este o opera cuprinzatoare, atât ca spatiu problematic, cât si ca spatiu istoric.
În ultimile doua romane calinesciene, " stadiul autoritatii represive permite radiografia integrala a unei categorii decazute si sterpe. Întelegerea istoriei si a determinarii sociale, dincolo de desisul aspectelor immediate, rafinarea viziunii cosmice care divulga complacerea în automatism si
suprapunerea de planuri,"2 sunt însusiri incontestabile în aceste romane. George Calinescu a intuit natura unei parti a aristocratiei române, amestecul de trasaturi: ifosele genealogice, trufia de casta, dar si ignoranta, stupiditatea, apucaturile brutale.
Opera de planuri vaste, " Bietul Ioanide " adaposteste mari probleme si pasiuni, pentru confruntarea dintre om si spatiul universal, om si istorie, om si propriul sau destin. Faptul aparent comic prezinta o justificare tragica majora. În realitate, comicul calinescian este de cea mai grava expresie. El poate fi comparat cu cel al lui Moličre. Substanta tragica a comicului calinescian este cât se poate de fireasca, dupa cum firesc este si procesul de convertire a unuia în celalalt.
Înclinatia scriitorului spre proiectia satirei, gaseste un teren virgin în " Bietul Ioanide ". Aici, autorul e atras de procesul devastarii pe plan psihologic, de deturnarea individului, prin complacerea în exercitiul coercitiv. Performanta scriitorului este de a fi intuit esenta comica în cazul unor oameni care se disting prin instructie, dar si prin constiinta culturii.
În " Bietul Ioanide ", umanitatea e sistematizata începând cu numele. Pomponescu nu poate fi decât un gaunos, Sufletel un las, Gulimanescu, un potron. Onomastica este la George Calinescu, un spectacol de gala.
Dispozitia etajata a problematicii romanului, schema structurii lui, compusa dintr-un element de baza - Ioanide si un spatiu ambiant ( Hagienus, epoca, Miscarea ), exprima planul complicat al constructiei narative. În acest domeniu, marea arta a scriitorului consta în aducerea la viata a unor principii de compozitie clasica. În spatiu, adica pe orizontala, schema narativa multiplica sistemul unui contrast initial reluat în nenumarate variatii, într-o tehnica ce aduce aminte de cea a barocului muzical sau mozaicului. Exemplele cele mai elocvente sunt evolutia casei de afaceri a lui Saferian si îmbolnavirea lui Contescu. În primul caz, relatia initiala de contrast se stabileste între bogatul armean si fiica sa, Sultana, prin notarea unei deosebiri între atitudinile celor doi fata de obiectele colectionate.
Naratiunea înainteaza mai întâi calm, prin scene care ilustreaza distanta dintre tata si fiica, pentru ca, în final, sa avem ideea unei acute deviatii a simtului originar si comun pentru frumos. Al doilea exemplu debuteaza, de asemenea, sters, cu o simpla indispozitie a profesorului universitar de geologie. Urmeaza reluarile temei într-o tensiune din ce în ce mai ridicata care culmineaza brusc, printr-o singura miscare, moartea lui Gonzalv însusi.
Pe verticala, schema romanului urmeaza o traiectorie spiralata.
Procedeul preferat este revenirea în locuri sau situatii marcate ca repere ale acestui univers. Este preferat salonul lui Saferian. Pentru ca totul sa aiba farmec si înteles în acest spatiu, durata are glas si destinul avertizeaza prin bataia de gong a venerabilei pendule.
În consideratiile sale asupra clasicismului, romantismului si barocului, criticul a subliniat ca stilurile nu pot fi întâlnite în stare pura, ci întrepatrunse.
Ceea ce e admirabil la George Calinescu este ca a stiut sa îmbine elementele romantice, clasice, realiste, moderne, fara a se observa granita dintre ele. Romanele sale sunt carusele fantastice, puse în miscare de forta unei inteligente nemaiîntâlnite, capabila sa schimbe dimensiunea aparenta a lucrurilor, sa patrunda opacitatea banalului si sa descopere în apele statatoare ale lumii, o agitatie nebanuita.
|
