RETICENTA

RETICENŢĂ

= Provine din fr. réticence, lat. reticentia "tacere īnadins", si desemneaza figura de stil care consta īn īntreruperea brusca si intentio 14514l119o nata a enuntului. Cititorul, obligat sa īncheie gāndul autorului, ramas īn suspensie, īl poate usor deduce din context, ca īn versul lui Vergiliu (Eneida, I, 135), īn care Neptun spune: "Quos ego . . . sed motos praestat componere fluctus" (Pe acestia eu... dar este mai cuminte sa potolesc valurile). Aceasta inhibitie, pornind de la vechi tabuuri, este valorificata si īn poezia moderna. si Racine (Britannicus, actul II, scena 5) īntrerupe astfel, foarte sugestiv, cuvintele lui Junie: "Ah! cher Narcisse, cours au devant de ton maītre; / Dis-lui... Je suis perdue et je le vois paraītre" (Dar, scumpe Narcis, alearga īntru īntāmpinarea stapīnului tau; spune-i... Sunt pierduta! īl vad venind). La Eminescu, īn Īmparat si proletar, proletarul īsi lasa īn suspensie la un moment dat discursul: "O! aduceti potopul, destul voi asteptarati / Ca sa vedeti ce bine prin bine o sa ias'; / Nimic...". Unii autori deosebesc R. de aposiopeza prin diferentele īn motivarea īntreruperii enuntului: aposiopeza reprezinta suspen­darea discursului din cauza grabei sau pentru ca interlocutorul īi poate deduce foarte lesne continuarea.