RETICENŢĂ
= Provine din fr. réticence, lat. reticentia "tacere înadins", si desemneaza figura de stil care consta în întreruperea brusca si intentio 14514l119o nata a enuntului. Cititorul, obligat sa încheie gândul autorului, ramas în suspensie, îl poate usor deduce din context, ca în versul lui Vergiliu (Eneida, I, 135), în care Neptun spune: "Quos ego . . . sed motos praestat componere fluctus" (Pe acestia eu... dar este mai cuminte sa potolesc valurile). Aceasta inhibitie, pornind de la vechi tabuuri, este valorificata si în poezia moderna. si Racine (Britannicus, actul II, scena 5) întrerupe astfel, foarte sugestiv, cuvintele lui Junie: "Ah! cher Narcisse, cours au devant de ton maître; / Dis-lui... Je suis perdue et je le vois paraître" (Dar, scumpe Narcis, alearga întru întâmpinarea stapînului tau; spune-i... Sunt pierduta! îl vad venind). La Eminescu, în Împarat si proletar, proletarul îsi lasa în suspensie la un moment dat discursul: "O! aduceti potopul, destul voi asteptarati / Ca sa vedeti ce bine prin bine o sa ias'; / Nimic...". Unii autori deosebesc R. de aposiopeza prin diferentele în motivarea întreruperii enuntului: aposiopeza reprezinta suspendarea discursului din cauza grabei sau pentru ca interlocutorul îi poate deduce foarte lesne continuarea.
|