RETORICĂ
= Termenul provine din ngr. ritoriki,
fr. rhétorique, it. retorica, lat. rhetorica, gr. retorike;
radicalul * Fer- "a vorbi". a) Cea mai veche definitie a fost
data de Corax din Siracuza (aprox. 470 î.e.n.): "arta vorbirii care
produce convingeri" (Platon, Gorgias, 452 e); cea mai larga îi
apartine lui Quintilian (Arta oratorica, 2, 17, 37): "ars bene
dicendi" ( arta de a vorbi bine), spre deosebire de gramatica,
definita drept: "ars recte dicendi" (arta de a vorbi corect). Adverbul bene
din definitia R. Comporta doua sensuri: 1) Virtutes
oratoris (virtuozitatea oratorului); 2) mores oratoris (caracterul
oratorului). Ultimul sens reia categoriile morale introduse de Cato cel
Batrân în definitia oratorului: "vir bonus dicendi peritus"
(barbat cu tinuta morala si priceput în arta
vorbirii). Au existat încercari de a restrânge definitia R.,
dupa: 1) domeniul de aplicare - viata publica (civiles
questiones): "bene dicere in civilibus questionibus" (a vorbi bine în
chestiunile publice) - Fortutianus, Arta retorica 1, 1 (cf. si
Cicero, De inventione - Despre inventiune, 1, 5, 6); 2) scopul -
convingerea auditorului: "R. este posibilitatea de a descoperi în
fiecare caz ceea ce este susceptibil de a crea convingerea" - Aristotel, Retorica,
1, 2, 1 (definitia reluata si de Cicero în De oratore -
Despre orator, 1, 31, 138). Cele doua definitii restrictive sunt
unite de Isidor din Sevilla: "Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus
questionibus ad persuadendum iusta et bona"(Retorica este stiinta de
a vorbi în chestiunile publice pentru a convinge despre lucrurile drepte
si bune); cf. si Retorica catre Herenius, 1, 2, 2. Aceste
definitii, cu mici variatii, se regasesc pâna în zilele
noastre. b) Conform teoriilor antice, R. se împarte dupa obiectul
ei (materia artis) în trei genuri: 1)genos dikanikon, genus iudicale
- elocinta judiciara; 2) genos symbuletikon, genus deliberativum -
elocinta deliberativa sau politica; 3) genos epideiktikon sau panegyrikon,
elocinta panegirica sau fastuoasa. În Antichitate, primele
doua dispar o data cu caderea regimurilor democratice, al
treilea ia o mare dezvoltare în timpul imperiului roman, când lauda suveranului
(basilikos logos) devine gen aparte. Cuvântarile panegirice
(v.) au avut o mare influenta asupra literaturii medievale. R.
ca disciplina se compune din cinci parti: 1) heuresis,
inventio - heuristica (gasirea temei); 2) taxis, dispositio
- ordonarea; 3) lexis, elocutio - expresia; 4) mneme, memoria -
memoria (gasirea exemplelor); 5) hypocrisis, actio -
dictiunea. Dintre acestea, prima, inventio, are cea mai mare
însemnatate si i s-au dedicat tratate speciale (cf. Cicero, De
inventione).Scopul ei era de a suscita bunavointa auditorului (captatio
benevolentiae - câstigare bunavointei), doritor sa
asculte si dispus sa se lase învatat. În Antichitate, R.
a dominat întreaga miscare literara. Deoarece obiectul ei era
discursul rostit, R. apare ca o stiinta practica.
Exista însa si o R. teoretica, a carei obiect
este opera artistica în general (cf. Quintiliam, 2, 17, 3-4).
Teoreticienii antici au subliniat adesea raportul între R. si
poetica (v.) (cf. Cicero, De oratore, 1, 15, 70; Quintilian, 2, 18,
3-4). În consecinta, R. teoretica era critica
literara (v.) a anticilor, denumita de greci kritike tehne, de
romani inspectio. Inspectio are doua parti
componente: 1) cognito - cunoasterea operei; 2) aestimatio - judecata
de valoare. Criteriul pentru aestimatio era virtus artis (valoarea
artistica) a operei. Categoriile criticii literare erau: laus -
elogierea si vituperatio - criticarea. Întrucât aestimatio
avea ca scop crearea de convingeri în ce priveste valoarea operei, ea
tinea de genus demonstrativum. R. utilizeaza tropi (v.)
si figuri (v. Figuri de stil); tropul R. este definit drept
deplasarea întelesului unui cuvânt de la sensul lui propriu (Quintilian,
9, 1, 4), de pilda: metafora (v.), sinecdoca (v.), metonimia
(v.) etc.; figura R., uneori confundata cu tropul, este o
deviere de la vorbirea comuna, fara modificarea sensului
cuvintelor (Quintilian, 9, 1, 11), de pilda: repetitia (v.), anadiploza
(v.), silepsa (v.) etc.R. epideiktica sau de
aparat denumeste discursul model. Orice discurs trebuie sa
aiba argumente care sa se adreseze atât ratiunii cât si
sentimentelor ascultatorilor; exista însa argumente aplicabile
în cele mai diferite cazuri, teme abstracte ce pot fi dezvoltate ad libitum,
numite koinoi topoi, loci communes (locuri comune, v. Cliseu).
Teoria acestor argumente se numeste topica. Dupa
disparitia ratiunii de a fi a R., topos este
cliseul general valabil din punct de vedere literar. R. cuprindea,
pe lânga analiza discursurilor si a operelor literare, clasificarea
acestora si discutarea elementelor lor componente. În acest sens ea a
constituit teoria prozei (v.) si, de multe ori, teoria literara (v.)
a anticilor. Influenta ei s-a exercitat de-a lungul secolelor asupra
celorlalte arte, de exemplu asupra muzicii: exista o heuristica
muzicala (cf. Inventiunile lui J. S. Bach), o topica
muzicala etc. c) R. apare ca disciplina în sec. V î.e.n., la
Siracuza, dupa caderea tiraniei si instaurarea democratiei.
Creatorii ei sunt Corax si Tisias. De la început au existat discutii
asupra caracterului R., daca ea este empeiria, tribe
(experienta), tehne, ars (arta), episteme, scientia
(stiinta). Sofistul Gorgias introduce R. la Atena în
timpul razboiului peloponeziac (aprox. anul 427 î.e.n.). Polos si
Likymnios, elevi ai sai, redacteaza primele carti de R.
Sofistii, adepti ai agnosticismului si ai relativismului, pun în
centrul învataturii lor R. Conform teoriei lor, nu
exista adevaruri imuabile, ci totul depinde exclusiv de modul de
argumentare. În cadrul miscarii sofiste apare conceptul de kairos,
care consta în adaptarea discursului la psihologia si mentalitatea
auditoriului. Împotriva teoriilor sofiste se ridica Platon, care
încearca sa întemeieze o R. fundamentata pe adevar
si pe valorile morale (vezi dialogul Gorgias si, mai ales, Phedru).
Aristotel reia discutia, aratând ca R. este o tehne pe
care o defineste drept: "cautarea speculativa a mijloacelor de a
produce un lucru, mijloace a caror origine se afla în agentul
creator, nu în agentul creat" (Etica nicomahica). Obiectul R.
este convingerea. Conform teoriei lui Aristotel, utilitatea R.
raspunde urmatoarelor necesitati: 1) adevarul are o
forta persuasiva mai mare decât falsul, dar nu convinge decât
daca este abil sustinut; 2) R. este un bun instrument de
popularizare a stiintei; 3) R. conduce la capacitatea de a
prevedea si de a respinge argumentele adversarului; 4) incapacitatea de a
se apara prin arta vorbirii este dezonoranta. Aristotel sustine
ca R. este analoaga dialecticii: în R.
argumentatia se bazeaza pe exemplu (echivalentul
inductiei din dialectica) si pe entymem (silogismul
retoric a carui caracteristica este premisa verosimila). Tot
Aristotel este cel care introduce în R. studiul afectelor. În
epoca elenistica (v.Elenism) R. este obiectul unui interes foarte
larg. Antistene din Atena deosebeste trei stiluri retorice (characteres
ton logon, genera dicendi): 1) ischnon, subtile = simplu; 2) meson,
medium = mijlociu; 3) hadron, grande atque robustum = sublim.
Stoicii considera R. o stiinta. În aceasta
epoca înfloresc aticismul (v.) si asianismul (v.).
Între cele doua extreme, romanii adopta, mai ales prin Cicero, o
pozitie de mijloc, sub influenta scolii din Rhodos. La Roma, R.
se alcatuieste prima istorie a oratoriei grecesti si romane
(dialogul Brutus). În epoca principatului, Quintilian redacteaza un
manual complet de R. Dupa disparitia republicii, la Roma, ca
si în Grecia, de dupa caderea regimurilor democratice,
elocinta îsi pierde semnificatia, fiind incompatibila cu
formele de guvernare autoritara. Fenomenul este analizat de Tacit în Dialogus
de oratoribus (Dialogul despre oratori) si de Pseudo-Longin în Tratatul
despre sublim. În aceste epoci se continua totusi teoria
procesuala, prin exercitii folosind cazuri juridice fictive.
Dupa caderea imperiului roman, R. judiciara nu mai are
sens decât în tarile care au pastrat dreptul roman si aici
numai odata cu reînflorirea studiilor juridice, de pilda, în Italia
la sfârsitul secolului XI. În secolul XI apare un nou sistem al R.
numit ars dictaminis sau ars dictandi (arta de a dicta), rezultat
din necesitatile practicii administrative - modele de scrisori,
diplome. Modelele epistolare se numeau formulae. În Evul Mediu, R.
este a doua din cele sapte arte liberale. La Bizant
supravietuieste teoria R. greaca; discrepanta
crescânda dintre limba vie si cea literara are drept rezultat
restrângerea interesului pentru R. la lumea scolara si
transformarea ei într-o arta aulica. Modelele imitate la Bizant:
Isocrate, Aelius Aristides etc. În Occident, R. continua sa
fie pâna în în sec. XVII o stiinta indispensabila.
Academia franceza (1635) îsi propunea sa redacteze, pe
lânga un dictionar si o gramatica, o R. Apoi,
treptat, R. este abandonata, romanticii considerând-o drept o
disciplina sterila (V. Hugo, de pilda), care conduce la
construirea unui discurs inutil si pompos, iar regulile impuse de ea drept
stavila în calea originaliatii. Reactii fata de
aceasta teorie gasim la Baudelaire, care, în Curiosités
esthétiques (Curiozitati estetice), sustine ca legile R.
ajuta la manifestarea originalitatii: "Et jamais les prosodies
et les rhétoriques n'ont empęché l'originalité de se produire distinctement. Le
contraire, ŕ savoir qu'elles ont aidé l'éclosion de l'originalité, serait infinement
plus vrai". (si niciodata prozodiile si retoricile nu au
împiedicat originalitatea sa se produca în mod distinct. Contrariul,
ca ele au ajutat originalitatii sa se manifeste, ar fi
infinit mai adevarat), si, în secolul nostru, la Paul Valéry, care
socoteste ornamentele, artificiile si rafinamentele R. drept,
efecte ale unor proprietati profunde si ale
"sensibilitatii formale". În Ţarile Române au fost
publicate manuale de R. în sec. XVIII si XIX: Ioan Molnar Piuariu, Retorica,
învatatura pentru tâlcuirea frumoasei cuvântari, Buda,
1978; Simion Marcovici, Curs de retorica, Bucuresti, 1834; D. Gusti,
Retorica pentru tinerime, Iasi, 1852. Epoca moderna
cunoaste încercari de resurectie a R. (v. Neoretorica),
specializata ca disciplina filozofica sau lingvistica.
