ROMANTICII MACABRI sI EXOTICI
D. BOLINTINEANU
În Curierul de ambe-sexe din 1842, macedoneanul D. Bolintineanu
(1819-1872) publica, salutat de Eliade, o imitatie foarte libera dupa
La jeune captive de André Chénier, anume O fata tânara pe patul mortii:
Sa moara batrânul ce fruntea înclina,
Ce plânge trecutul de ani obosit, -
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina, -
Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!
Iar eu, ca o floare ce naste când ploua,
Cresteam pe cununa sa am desmierdari.
Eliade însusi recunostea "acea leganata si lina cadentare" ce va
forma nota particulara a lui Bolintineanu. Bogata productie ce a urmat
e foarte inegala. Reveriile sunt pline de concepte, de locuri comune,
într-o limba abstracta, chiar triviala. Florile Bosforului, un fel de
"orientale", nu satisfac, nici prin lexic, nici prin senzatii, setea noastra
de exotic. Pueri 242f59c litatea si dulcegaria stapânesc. Însa Bolintineanu
cunostea direct Orientul, si unele imagini, fara a avea plastica de
smaltuitor a lui Th. Gautier, sunt interesante, dovada aceea a Ioanei,
"româna macedoana":
Are-n mesi piciorul ei,
Nud, alb, mic, ca o Diana,
Sub al persicii tulei,
Sub salvarii de sultana!
Anteriu de selemie
Cu dalgal de fir deschis!...
a Brusei:
Cu-ale sale minarele,
Ce se-nalta stralucind,
Brusa pare, predomnind
Dealuri verzi cu verzi valcele
Cinse-n râuri de argint...
Când o vezi la preumblare
Sub iasmac adus din Sam,
Ca o stea prin nori apare
Dulcea fiic-a lui Osman.
Feredjeaoa-i se-mladie
Pe kiahiul, bogat cerchez,
Cu dalga de selemie,
Cu salvari largi de geanfez...
a turcoaicei din Esme:
Macedonele nu împlinesc deloc fagaduinta, implicata în titlu, a unei
poezii de pictura etnografica. Acum si întotdeauna, Bolintineanu se
pierde în diminutive si în sensualisme stupide. El e un curios continuator
la noi al Secentismului, si cât despre Macedone, ele ar urma sa
fie niste pastorale în spiritul Torquato Tasso. Totusi San Marina e o
piesa remarcabila. În ciuda saraciei culorilor, succesiunea momentelor,
monotonia strofelor exprima în chip fericit ideea de migratie ciclica.
Este o adevarata poezie a transhumantei, plina de sentimentul spatiului
alpin, de învalmaseala si procesiune, de sunete izolate si ecouri sugerând
admirabil miscarea arhaica si automatismul societatii ciobanesti:
Caii poarta în spinare
Corturi, paturi, asternut,
Toata casa,
Toata masa,
si vesminte de-mbracare,
Tot ce au, tot ce-au avut.
Mumele în glugi pe spate
Poarta prunci cu par balai
Sau mioare
Lâncezioare.
Clopotele, leganate,
Suna departat pe plai.
Turma beaga, câinii latra,
Caii necheaza usor;
Mai departe,
La o parte.
Sub o magura de piatra,
Cânta-n fluier un pastor.
George Calinescu
Istoria literaturii române
Mergeam pe cai salbatice,
Catam adapostire,
Iar fantasme lunatice
Râdeau p-o mânastire.
Latra departe câinele
La duhuri neguroase,
Scoteau din groapa mâinele
Scheletele hidoase.
Prologul are sonoritati cavernoase si horcaituri de spaima:
Când lampa se stinge la negrul mormânt
Atinsa de aripi, suflata de vânt,
Când buha se plânge prin triste suspine,
Când raii fac planuri cum au a retine
În barbare lanturi poporul gemând, -
Când demoni si spaime pe munti se aduna
De urla la stele, la nori si la luna,
Într-una din pesteri în munte râpos,
Un om oarecare intra curagios.
Basmele sunt propriu-zis niste balade în felul Bürger si Uhland,
cu actiunea într-un ev cetos sau fabulos, în genul cavaleresc, continând
un amestec de macabru, fantastic si supranatural, cântând geniile
noptii, strigoii, silfii (aici ielele), tot ce se mistuie dupa ora douasprezece.
Un om suie locuri abrupte, înconjurat de hore de iele, în niste
peisagii zugravite cu remarcabil simt al salbaticiei si al zonelor alpine
pierdute în ceturi:
Se face însa exces de macabritate si de diminutive ("zânulita",
"aripioara", "dragulita"). Dar prin Mihnea si baba, capodopera întregii
sale lirice, Bolintineanu devine un Bürger, un Jukovski al nostru.
În munti, într-un templu peceneg, ni se înfatiseaza un sabat
carpatin, în care esential e nu tonul negru, ci un sentiment de vâjâit
si rasucire, iesit din febrilitatea versurilor:
În pestera Carpatilor
O oara si mai bine
Vezi templul pacinatilor
Ce cade în ruine.
Aci se fac misterele
De babe blestemate
Ce scot la morti arterele
si hârcele uscate.
George Calinescu
Aci se fierb si oasele
În vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Când nu mai sunt dorite.
Iar liliecii noptilor
Ce au aicea locul -
Ascunsi în hârca mortilor -
Umblau sa stinga focul.
O flacara misterica
Da palida lumina;
Iar stâlpii în biserica
Pareau ca se înclina.
O baba ce oroarele
Uscasera în lume
Tot rascolea vulvoarele,
soptind încet un nume.
"Oriunde vei merge sa calci, o, tirane,
Sa calci p-un cadavru si-n visu-ti sa-l vezi!
Sa strângi tu în mâna-ti tot mâini diafane,
si orice ti-or spune tu toate sa crezi,
Sa-ti arza plamânii d-o sete adânca,
si apa, tirane, sa nu poti sa bei!
Sa simti totdauna asupra-ti o stânca!"
Se isca un tumult de monstri, unde meritul lui Bolintineanu este
Intriga poemului e bizara si în definitiv de ordin secundar.
Remarcabila e la un moment dat, când Mihnea bea dintr-o hârca,
o miscare haotica, o sarabanda de duhuri, adica o "danse macabre",
notata cu mare simt al sonurilor hârjiite si repezi, al dinamicei colosale
si noroase. Baba deschide seria blestemelor în poezia noastra:
de a fi încercat sa dea o figura elementelor mitologiei infernale autohtone,
folosind note ale animalelor celor mai bestiale, taurul,
mistretul, sau mai instabile, ca iapa, dând chip unor simple abstractiuni
ca "spaima" sau atribute ale demonului precum "naiba", ce pierduse
în expresii orice înteles figurativ, aducând în forma înfricosetoare vitiul
lui Setila, totul într-o procesiune hohotitoare, crunt umoristica si poetica,
vis dureros în soiul lui Breughel si Callot:
Asa vorbi batrâna
si Mihnea tremura;
Iar naiba, ce fântâna
O soarbe într-o clipa
si tot de sete tipa,
La dreapta lui zbura.
El are cap de taur
si gheare de strigoi,
si coada de balaur,
si geme cu turbare
Când baba trista pare;
Iar coada-i sta vulvoi.
Istoria literaturii române
De flacari infernale,
Calari toti pe cavale
Cu perii vulvoiati;
Iar nagodele-urâte
Ca un mistret la cap,
Cu lungi si strâmbe râte,
Cu care de pe stânca
Râm marea cea adânca
si lumea nu le-ncap;
si sase legioane
De diavoli blestemati
Treceau ca turbiloane
si mii de mii de spaime
Veneau din iad râzând
Pe Mihnea sa defaime,
Caci astfel baba are
Mijloc de razbunare
Pe mort nesuparând.
Acum începe cavalcada. Mihnea se suie pe cal si alearga urmarit
de baba si de legiunea ei de duhuri pâna ce ivirea zorilor îl scapa de
ele. Este aici, fireste, o analiza a groazei nocturne si un umor grotesc
de categoria calaririi din Lenore, a alergarii din Der wilde Jäger, a
cavalcadei lui Faust si Mefistofeles din celebra litografie a lui Delacroix.
Afara din comun, oricât ar deveni mecanica, este virtuozitatea
onomatopeica, usurinta de a aduna laolalta, fara silnicie, cu folosirea
chiar a cacofoniei, toate zgomotele cu putinta, tropotul, fâsâitul,
sforaitul, hohotul, bubuirea, într-o febra nebuna, cu o orchestratie
de tipul Berlioz, aproape geniala:
Mihnea încaleca, calul sau tropota,
Suna padurile, fâsie frunzele,
Fug legioanele, zbor cu cavalele,
Cerul se-ntuneca, muntii se cleatina;
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie;
Demonii râsera; o, ce de hohote!
Însa el repede iara încaleca,
Fuge ca crivatul; sabia-i sfârâie
Fuge ca vântul.
Geme pamântul;
Luna dispare;
Mihnea tresare.
Calul sau cade;
Mihnea jos sare.
Fuge mai tare;
În aparare.
George Calinescu
Aripi fantastice simte pe umere,
Pare ca-l sfâsie guri însetabile,
Baba p-o cavala iute ca fulgerul
Slaba si palida, pletele-i fâlfâie
Barba îi tremura, dintii se cleatina,
Geme ca tunetul, bate cavalele
Însa el fuge;
Hainele-i suge;
Trece-nainte,
Pe oseminte;
Muge ca taur.
Ca un balaur.
O, ce de hohote! râsera demonii,
Iadul tot râse!
Însa pe crestetul muntilor zorile
Zilei venise.
Popularitatea lui Bolintineanu au facut-o Bataliile românilor,
Un orologiu suna noaptea jumatate,
În castel la poarta oare cine bate...
compuneri în genere mecanice, parând adesea niste parodii, oratorice,
sententioase, alcatuite toate dupa acelasi program simplist: o expozitie
a situatiei, o cuvântare, de obicei la un "benchet", si o încheiere epica
în maxima viteza. Cu toate ca nici una din aceste legende nu rezista,
Bolintineanu e întâiul versificator român cu intuitia valorii acustice a
cuvântului. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct,
fara asociatii plastice. Vestitele versuri:
surprind prin un ce horcait, cavernos, printr-o cadenta de masinarie.
Bolintineanu mai poseda plastica dinamica, însusirea de a strânge
într-o linie rasucita toata virtualitatea unei miscari, încât, taiate,
unele versuri apar ca niste momente în perpetua desfasurare cu
capetele infinite:
Pe un cal ce musca spuma în zabale,
Printre zi si noapte, el îsi face cale.
Istoria literaturii române
Singur el se lupta în acele vai
Unde mâna mortii a calcat pe-ai sai,
Dar sub mii de brate trebuie sa caza.
Oameni pusi sa sune, prin adânci paduri,
Suna din cimpoaie, buciume, tamburi,
Turcii stau si-asculta larma departata.
Printre stânci râpoase, prin adânci strâmtori,
Unde urla apa.
Într-o manta neagra el e coperit
si e trist ca plopul ce s-a desfrunzit.
Proza si dramaturgia reprezinta latura cea mai ridicula a operei
lui Bolintineanu. (Calatoriile sunt însa excelente.)
COSTACHE STAMATI
Poezia basarabeanului Costache Stamati (1786-1869) este impregnata
de accente byroniene, prin poetii rusi, si e în general de tipul
romantic, cu o vocatie hotarâta în directia viziunii macabre si a
umorului de colori. Umbra hatmanului Arbore, aparând strajerului,
este colosala, monstruos gotica în felul hugolian:
Cântând osteanu aceste, pare ca au fulgerat!
Deci el tace si sa uita si vede jos lânga sine
Ca un nour sa lasara de raza încongiurat,
În care sta în picioare un voievod vechi de zile.
Pe a lui larg piept si spete avea zale ferecate,
Iar albile sale plete preste ele raschirate.
În a sa vânoasa mâna greu buzdugan rasucea,
A lui coapsa era-ncinsa cu pala urieseasca;
Iar pe cap el purta coiful, preste care stralucea
Doi lei tiind cap de zimbru supt o coroana domneasca.
Iasul e stapânit de un geniu imens, poetul are vedenia unor gloate
fantomatice si teribile. Urmând pe Asachi, Stamati cultiva miturile
George Calinescu
Unde ti-i lacasul, o, dusmane Vronto?
În bizunie, pesteri, în codri namornici,
În far' de fund hrube, în hiola marii
Te ascunzi cu dânsa, cu a me Dochie?
Dragos doarme si atunci începe o sinistra sarabanda:
Se deschid cu buhnet usile la sala,
Se arata umbre în giulgiuri albe,
Cu faclii aprinse, aducând schelete
Cu-a lor mâini uscate, o racla de spija.
În mijlocul salii au pus ele racla,
Capacul în pripa sari de pe dânsa
si tricolici negru, fiorosul Vronta,
Astrucat într-însa, privea slut cu ochii...
Apoi cele Stafii de mâni s-apucara.
Hârcâind cu urlet, chiuind cu hohot
si cu bucurie turbata, draceasca
Conjurând secriul, ca în iad jucara.
Stamati dezvolta poemul în sens ariostesc, în directia unui fabulos
nationale, însa cu mijloace superioare, cu un mare simt al fabulosului,
cu umor satanic si desen teratologic. Lui Dragos, vrajitorul Vronta i-a
furat pe Dochia. În o cetate veche cu poarta îmbulzita de scai el pipaie
prin întuneric, gata sa loveasca, cu sabia goala în mâna:
arhitectonic. Substanta ramâne gotica, si cutare cavalcada revela
instrumente imitative noi, sugerând o adevarata teroare acustica:
Iar de troncanitul potcoavelor grele
În munti se rasuna, stânca scânteiaza,
Lunca clocoteste si de colb vârtejuri
Se suie ca stâlpii unde calca calul.
Din orientalismul romantic rezulta un parnasianism precoce în
Scaldatoarea unei cucoane românce (vad prototip în Le bain d'une dame
romaine de Vigny), care deschide seria poeziei indolentei pamântene:
Istoria literaturii române
Apoi din feredea iesa sprijinita de curtence,
În crevat trufas se culca sub salurile subtiri;
si jupineasa batrâna începe trupul sa-i frece
Cu spirturi de dânsa stoarse din crini si din trandafiri.
Iar ca razele luminii sa nu-i faca suparare,
Fetele slobod perdele de un atlas argintit,
si lânga ea pun în glastre bucheturi mirositoare,
Dar cucoana când adoarme la un consul au gândit.
Prozatorul nu e mai putin merituos. Cum era educatia nobililor
români în secolul trecut, când domnea fanariotii în teara e o comedie
de cea mai pura metoda clasica, întemeiata pe o clara expozitie a
caracterelor morale. Cuconasul e un natâng impertinent, idol al
mamei, cocoana o aristocrata bombastica, dascalul - exponent al
simtului critic.
|
