"SACRUL SI PROFANUL IN NUVELISTICA LUI MIRCEA ELIADE

Mircea Eliade-Personalitate complexa a culturii române si universale

Ziua de 9 martie a anului 1907 a însemnat pentru literatura româna nasterea unui om, a carui personalitate puternica s-a impus prin intensa si diversa activitate realizata de-a lungul vietii.

Prin însusi numele sau Mircea > gr. "mir" = pace si Eliade > gr. "Helios" = soare, din care a rezultat pace si lume, adica cosmos, Mircea Eliade reprezinta spiritul unui "cosmos", univers creat chiar prin propria-i personalitate.

Nascut la Bucuresti ,Mircea Eliade a fost al doilea fiu al capitanului de infanterie ,Gheorghe Eliade si al Ioanei Eliade, nascuta Stoenescu.Tatal era originar din Tecuci, iar mama facea parte dintr-o familie de negustori din sudul tarii.Copilaria si-a petrecut-o în Râmnicul Sarat, Cernavoda si Bucuresti, localitati în care tatal sau era mutat cu garnizoana.

Dupa absolvirea scolii primare din strada Mântuleasa ,este admis la liceul ,,Spiru Haret" ,unde la sfârsitul primului an este amenintat cu repetentia ,din pricina corigentelor la limba româna, franceza si germana, si este salvat de profesorul de stiintele naturii, care-l considera cel mai bun elev al clasei.

A absolvit liceul la "Spiru Haret", în Bucuresti, nefiindu-i însa prea placut regimul scolar. Eliade a fost un inadaptat, un spirit independent si nonconformist.

Cu toate ca, în timpul liceului, scoala nu era prea importanta pentru el, Mircea Eliade studiaza intens dupa un program riguros de lucru, în care timpul de lucru era limitat la numai patru ore, citind din domenii vaste precum: literatura româna si universala, fizica, chimie, stiintele naturii, orientalistica, istoria religiilor, începe sa învete sanscrita si persana, publica articole stiintifice, traduce din magazine germane, franceze, italiene si lucreaza la "Romanul adolescentului miop". Tot din aceasta perioada dateaza si primul sau succes literar: "Cum am gasit piatra filozofala", povestire fantastica, premiata în 1921 de "Ziarul stiintelor populare".

În anul 1925 se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti, unde audiaz 14114e411o a cursurile unor profesori ilustri printre care: T. Vianu, N. Iorga, Nae Ionescu, acesta din urma devenind chiar mentorul sau.

În 1927 ,face o calatorie în Italia si cu acest prilej îl viziteaza pe scriitorul Giovanni Papini,pe Vittorio Macchioro, directorul Muzeului de Antichitati, pe Ernesto Buonainti,celebru teolog, personalitati cu care Eliade se afla în corespondenta.

Publica la diverse periodice, în special la "Cuvântul",care apare sub conducerea lui Nae Ionescu;publica,,Itinerariu spiritual" o grupare de 12 foiletoane,si eseul ,,Apologia virilitatii ".

În 1928 ,în timp ce se afla pentru trei luni la Roma, trimite o cerere de bursa pentru studii de filosofie -maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar-la care primeste un raspuns pozitiv .

Dupa sustinerea tezei de licenta în 1928, pleaca în India, la Universitatea din Calcutta, unde sub conducerea lui Dasgupta Surendranath - ilustru profesor al filozofiei indiene, studiaza sanscrita si filozofia hindusa. Locuieste o vreme în casa lui, unde o cunoaste pe fiica acestuia Maitrey, de care s-a îndragostit.

Se poate vorbi despre o "experienta a Indiei" în viata lui Eliade, deoarece acesta, în India, traieste sentimentul parcurgerii unei experiente existentiale de exceptie, si i se contureaza intrarea într-o alta vârsta artistica.

India, locul de nastere al Mahabharatei si Ramayanei, loc de meditatie si de "control asupra constiintei", lumea fabuloasa, spatiul exotic ce conserva mituri si ritualuri nealterate de istorie, declanseaza în sufletul tânarului adânci rezonante. De fiecare data Eliade descopera evenimentul nou, tulburator, ce zguduie spiritul si incendiaza constiintele.

Desi este fermecat de peisaje, realizând reportaje, tânarul îsi îndreapta privirile cercetatoare asupra umanitatii ce-l înconjoara, si se straduieste sa descifreze în "homo religiosus" contemporan omului asiatic arhetipal, atitudinea lui în fata marilor procese existentiale.

Prin peregrinarea prin India, Eliade se cauta de fapt pe sine, pentru ca el spune "traiesc pentru cunoastere, pentru propria cunoastere". Prin cunoastere el cuprindea totul, cerceta, analiza, cauta raspunsuri la întrebarile existentei ramase neelucidate, dar conta în primul rând omul si sensul existentei acestuia, relatia lui cu lumea, cu divinitatea creatoare, deoarece numai prin descoperirea sensurilor adevarului absolut, omul se putea cunoaste pe sine.

Eliade pleaca în India sa întâlneasca realul, sa traiasca experienta indiana a unui tânar însetat de viata. Descopera aici pofta de viata, transfigurata într-o experienta sacramentala, descopera importanta simbolismului religios în culturile traditionale, dar si o civilizatie întemeiata pe agricultura.

"În India Eliade se regaseste într-un univers al sau, într-o parte a patriei sale, altfel redimensionate".¹

"Ce ar fi fost viata mea fara experienta Indiei?"2 - se întreaba într-un moment greu (18.nov.1948) scriitorul, la începutul tineretii.

În India, Eliade va trai lectia autenticitatii. Experienta Indiei s-a dizolvat armonios într-o personalitate ce se afla într-un complex proces de maturizare filozofica. Aici el îsi descopera fiinta sa profunda, inanalizabila sau încearca sa-si descopere universul "vechi"; el a realizat o calatorie în "alta lume" în care el a facut descoperiri uluitoare, a învatat sanscrita, yoga, tantrismul; aici el traieste o aventura unica.

Tot acolo Eliade a vrut sa fie indian, a trait trei ani de asceza, de încercari umilitoare de a se resorbi într-o lume arhaica.

În 1929 trimite spre publicare romanul ,,Isabel si apele diavolului".

Întors din India, scriitorul e plin de viata, de idei, de energie. "M. Eliade n-a fost doar în Indii, el a calatorit prin Infern. India poate purta si acest nume: lumea de dincolo"³, pactul cu diavolul e mitul privilegiat al savantului, pentru ca lupta cu limitele devenise obisnuinta. "A gasi piatra filozofica, a descoperi elixirul tineretii - acestea sunt temele preferate ale scriitorului, preocupat de trecutul preistoriei si de viitorul apropiat al postistoriei".⁴

La întoarcere în tara - în 1931, fondeaza gruparea "Criterion" împreuna cu un grup de prieteni printre care: Mircea Vulcanescu, Petre Comarnescu, Marcel Iancu, Mihail Sebastian, Dan Botta, C. Noica, E. Cioran.

În 1933 este premiat pentru romanul "Maitreyi", devine un scriitor cunoscut în epoca, si tot atunci obtine doctoratul în filozofie la Universitatea Bucuresti, cu teza "Psihologia meditatiei indiene - studii despre yoga", tiparita sub un titlu modificat, "Yoga, Essai sur les origines de la mistique indienne", închinata lui Nanindra Candra Naudi, Nae Ionescu si Dasgupta; lucrare considerata a fi o contributie importanta la întelegerea tehnicilor mistice indiene, dar care în România nu a fost bine primita. În aceste conditii, Noica C. a intervenit pentru a-l apara în articolul "Yoga si autorul ei", semnalizând valoarea lucrarii si acuzând de superficialitate pe criticii acesteia.

În 1934, publica si revista de cercetare spiritualista,,Criterion".

Între 1933-1939 , M. Eliade a fost asistentul lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti , iar simultan a desfasurat o intensa activitate publicistica la ,,Cuvântul '' , ,,Vremea ", ,,Gândirea ".

În 1938, lui Mircea Eliade ,suspectat de a fi simpatizant al Miscarii Legionare ,i se perchezitioneaza în doua rânduri locuinta. Este dus la Sediul Sigurantei pentru interogatoriu, cerându-i-se sa semneze o declaratie de desolidarizare de Garda de Fier, dar refuza, din teama de a nu se compromite în ochii congenerilor sai ,arestati si ei pentru acelasi motiv.

Acuzatiilor aduse anterior lui Mircea Eliade, privind optiunile sale politice de extrema dreapta din anii tineretii, istoricul religiilor nu le-a raspuns.

Încarcerat în lagarul de la Miercurea Ciuc, unde erau închisi sute de legionari si simpatizanti ai miscarii ,printre care Nae Ionescu si Nichifor Crainic, Eliade reuseste sa scape printr-o minune de la moarte, obtnând un certificat medical în baza caruia a putut fi spitalizat si eliberat.

Externat din spitalul de la Moreni , unde fusese internat pentru o boala la plamâni, M.Eliade îsi va pierde postul de asistent datorita acuzatiei de pornografie.

A fost înlaturat din învatamânt, noua legislatie special adaptata nepermitând functionarea cadrelor didactice cu trecut penal. Lucreaza o perioada scurta la Societatea Scriitorilor Români, protejat de salvatorul sau generalul Condeescu, presedintele acestei institutii si ruda cu prima sotie ,Nina.

Directorul de atunci al Fundatiilor Regale, Al.Rosetti reuseste sa-l convinga pe Constantin Giurescu, ministrul propagandei, sa-l trimita pe Eliade în 1940 în strainatate, întâi ca atasat cultural pentru mai putin de un an la Legatia Româna din Lomdra, iar apoi, în calitate de consilier cultural, la Lisabona ,pâna la încheierea razboiului.

Se stabileste la Paris, unde va conferentia la École des Hautes Études si unde publica "Traité d'histoire des religions", "Le Mithe de l'eternel retour", "Le chamonisme".

În strainatate, Eliade capata un mare prestigiu în lumea culturala, lucrarile sale sunt traduse în numeroase limbi.

În 1956 pleaca în America, care l-a atras prin ,,toleranta ei intelectuala", pentru a preda la Universitatea Chicago, iar în 1962 i se acorda titlul de,,Sewell Avery Distinguished Service Professor in Divinity School and Committee on Social Thought". În anul 1985 ,aceeasi universitate îi acorda cea mai înalta onoare instituind ,,Catedra Mircea Eliade de istorie a religiilor", ca rezultat al meritelor sale extraordinare, pe care America a stiut sa le pretuiasca. Scrie în acest timp: "Pe strada Mântuleasa", "Noaptea de Sânziene", "În curte la Dionis".

În 1976, începe publicarea "Istoriei credintelor si ideilor religioase", lucrare ce îl impune definitiv între savantii sec. al XX - lea, el devenind membru a numeroase societati culturale, al Academiei Americane, Britanice, Austriece, Belgiene; i s-a acordat titlul de "Doctor Honoris Causa" de catre Universitatea din Yale, La Plata, Lancaster, Chicago, Boston, Colegiul Low din Philadelphia, Sorbona, Washington; a luat premiul Bordin al Academiei Franceze pentru "Istoria credintelor si ideilor religioase", iar statul francez i-a acordat "Legiunea de onoare".

Cât timp a stat în tara, Mircea Eliade si-a creat o personalitate culturala renumita, a publicat sute de articole, de studii, a tinut cursuri de istorie a religiilor, a editat revista "Zalmoxis" si a activat la"Criterion", a publicat mai multe romane printre care: "Romanul adolescentului miop", "Gaudeamus", "Isabel si apele diavolului", "Maitreyi", "Întoarcerea din rai", "Lumina ce se stinge", "Domnisoara Cristina", "Nunta în cer", "Secretul dr. Honigberger".

Astfel, Mircea Eliade poate fi numit "homo universalis", pentru ca dupa cum spune Eugen Simion, "Mircea Eliade este un spirit al amplitudinii, al totalitatii, nu al fragmentului"⁵, "el este un om al procesului" spune E. Cioran, "care merge pâna la radacinile fenomenului si prezinta fazele devenirii lui, cautându-i protoistoria".⁶ "În el se unesc trei blesteme "al spiritului" ,"blestemul muncii", "blestemul singuratatii" si "blestemele si paradoxurile conditiei"⁷ spune Eugen Simion.

Pentru a descoperi esenta existentei, cercetatorul trebuie sa primeasca si sa traiasca aceste trei blesteme, iar Mircea Eliade le-a trait pe deplin, prin munca - pentru ca revelarea adevarului presupune sacrificiul muncii, al cunoasterii; prin studiu si cercetari, prin renuntarea la sine si la alte placeri ale vietii.

Prin munca, Eliade a învatat limbile necesare descifrarii mesajelor mistice, a renuntat la distractiile vârstei adolescentine, devenind în fata colegilor un ciudat si un "miop" ce refuza sa ia parte la jocurile puerile ale vârstei, primind astfel "blestemul singuratatii".

În "Memorii" savantul marturiseste:

"Faptul ca ma vedeau mai urât decât în realitate îmi întareau anumite convingeri de pe vremea aceea si chiar felul de fi. N-aveam alta iesire decât sa ma singularizez sa fiu "le veuf l'inconsolé " , sa ma refugiez în sine, într-o solitudine mândra".⁸

Criza de pubertate este accentuata de primele insuccese erotice, si îi provoaca accese de melancolie descrise de Eliade astfel: "Aveam impresia ca pierdusem ceva esential, de neînlocuit si ca viata mea nu mai avea nici un rost."⁹

Astfel, pubertatea lui Eliade este dominata de o inferioritate fizica data de vederea slaba, miopia, si alta de o inferioritate psihologica, venita dintr-o înfatisare fizica considerata de el respingatoare. Însa, pe parcurs ,el îsi va învinge aceste complexe naive marturisind: "Anii tineretii lui Papini pareau copiati dupa ai mei si ma regaseam în ei aproape cu totul. Ca si el eram urât, miop si devorat de o curiozitate precoce si nelimitata. Voiam sa citesc totul si sa fiu în stare sa scriu despre orice. Ca si el, eram timid, îmi placea singuratatea si nu ma întelegeam bine decât cu acei dintre camarazii mei care erau mai inteligenti si mai învatati decât mine".¹⁰

Acest "blestem al singuratatii" poate fi vazut si din perspectiva exilului, pentru ca datorita credintelor sale politice, M. Eliade a fost înlaturat din activitatea social-politica a tarii sale si chiar expulzat, izolat. Însa, pentru Eliade exilul nu a însemnat sfârsitul, ci chiar un nou început, l-a facut sa-si accepte destinul de român si sa spere într-o viata mai buna.

În "Jurnal" mai retinem câteva însemnari despre experienta exilului, ""depizarea" este o lunga proba initiatica menita sa ne purifice, sa ne transforme; patria îndepartata este un Paradis pierdut, unde ne întoarcem ritualic, pe cale spirituala; orice exilat este un Ulise în drum spre Ithaca, adica spre Centru; orice existenta reala reproduce Odiseea; în 1945 când s-a produs adevarata "ruptura", Eliade a simtit ca începe o noua viata, ruptura de care vorbeste mereu n-a fost în cazul lui integrala. A continuat sa scrie opera literara si opera confesiva în limba româna, pastrând astfel o legatura esentiala cu acel Paradis pierdut. . . "

"Eliade l-a imitat, pastrând proportiile, pe Dante si a încercat sa valorifice suferinta exilului într-o opera ampla si, cu adevarat, noua prin temele si simbolurile ei. . . A vrut neaparat, sa ramâna scriitor român si a reusit. . . "¹¹

În ciuda exilului si a acuzatiilor aduse - fiind acuzat de pornografie - Eliade nu se leapada de originea sa niciodata.

"A fi român este, pentru mine, a trai, a exprima si a valoriza aceasta lume între lumi" marturiseste M. Eliade lui Rocquet, în 1978. Eliade a trecut prin exil si a murit în exil; exilul a fost pentru el ca o "practica initiatica".

Despre exil M. Eliade spune: "Din când în când simteam nevoia sa-mi regasesc izvoarele, pamântul natal. În exil, pamântul natal e limba, e visul. . . "¹²

În exil, scriitorul traia o ruptura cu trecutul, iar acestei rupturi a cautat sa-i dea un sens, transformând-o într-o experienta a unei "morti" initiatice, a unei renasteri, si într-un izvor de inspiratie pentru ca: "oriunde exista un Centru al lumii".¹³

Exilul îl ajuta deci sa înteleaga ca oriunde s-ar afla în timp si spatiu, el se afla în centrul lumii, ca lumea nu îi este niciodata straina, deoarece ea are un centru, pe care el îl întelege si-l "traieste", prin nostalgie regasind astfel, lucruri semnificative pierdute, uitate, si simtind ca astfel, nimic nu este în zadar.

Prin opera sa, Eliade vrea sa refaca unitatea spirituala a omului, redându-i acestuia dimensiunea cosmica, "vrea sa redescopere plenitudinea ascunsa, pierduta de constiinta moderna"¹⁴, pentru ca, spune Eliade : "omul nu este singur în univers", el este purtator de mituri, iar prin gesturile sale simple se manifesta un act ritualic, sacramental, pentru ca totul se leaga si se repeta în univers, iar din "coincidentele miraculoase", omul iese întarit, înnobilat, regenerat.

Astfel, Eliade da o sansa omului lovit de istorie, aceea de a-si reface unitatea interioara, prin redescoperirea miturilor. El considera ca exista o comunicare a lucrurilor în univers, iar omul are datoria sa o descopere, sa continue sa traiasca în ritmurile cosmosului, spune ca "omul vine dintr-o îndepartata epopee", pe care filozoful Eliade a avut dorinta de a o relata oamenilor, în convingerea ca "nimic nu este lipsit de semnificatie în univers".

Gasim în M. Eliade un scriitor care noteaza totul cu cruzime, care are un respect mistic pentru adevar, pentru care lectura devine viciu fundamental, iar scrisul o forta a existentei sale. Pentru el, viata înseamna ambitie, putere de munca, abnegatie inlectuala, ea este un scenariu ce vorbeste despre o lume în care exista probe, ritualuri, semne ce vin de pretutindeni si ce trebuie descifrate.

Prin felul sau de a fi - modest, cordial, spirit nonconformist, decis sa dezlege misterele vietii, punându-si probleme si alcatuind întrebari despre tot ce-l înconjoara, am putea spune ca M. Eliade îsi "construieste meticulos un destin"¹⁵, doreste sa-si depaseasca conditia.

Eliade propune o formula de existenta construita din asceza spirituala si trairea plenara în plan existential, pentru ca el vrea sa cunoasca lucruri uitate de lumea moderna - modelele, experientele primordiale. Ceea ce l-a preocupat pe el a fost lumea occidentala, spunând ca "Europa nu este centrul spiritual al lumii, ci doar o provincie a spiritului universal"¹⁶. Nae Ionescu în "Metafizica" si D. Staniloaie considera ca "de la Renastere încoace, Occidentul a desacralizat omul si culturile occidentale au devenit îngust rationaliste, . . . si demitizante"¹⁷.

Scopul lui Eliade este de a pune ordine în multe domenii haotice ale vietii spirituale în civilizatiile ne-europene.

Romanele si nuvelele lui M. Eliade au fost dublate în perioada interbelica, de o intensa activitate eseistica, dezvaluita selectiv de volumele: "Oceanografie", "Fragmentarium", si "Insula lui Eutanasius". Aceste volume dezvaluie noilor generatii modul în care gândea si se exprima într-o societate libera, un tânar care traise adolescenta sub ipoteza intelectualitatii, dar reliefeaza si radacinile românesti ale marilor opere publicate în exil dupa 1945.

În "Solilocvii" (1932) - "fisele" unui tânar în cautarea adevarului si "Insula lui Eutanasius" (1934) - în care gasim reflectiile mature ale unui posibil savant, apar câteva teme obsedante ce privesc fiinta si împlinirea ei, "Oceanografia" sufletului uman: tristetea, bucuriile, mecanismele deprimarii si entuziasmului, obligatiile tânarului intelectual, responsabilitatile maturitatii, gânduri despre moarte si creatie.

În "Fragmentarium" (1939) revine obsedant notiunile de "experienta", "fapta", "traire", "autenticitate".

De asemenea, în "Insula lui Eutanasius" observam opinii despre roman si perenitatea personajului, despre proza autohtona si straina, despre critica profunzimilor, cladita pe sugestiile psihanalizei. Despre elementele specifice filozofiei culturii - documentele etnografice si folclorice, ritualurile magice, arhetipurile, miturile, semnul si semnificatia lui , prezenta sacrului în profan, Mircea Eliade vorbeste în "Mitul reîntregirii" (1942), "Forgerous et Alchimistes" (1956) si în cap. al V- lea al eseului "De la Zalmoxis la Genghis-Khan" (1970).

Eliade aduce câteva elemente noi referitoare la eseu - ca modalitate de reflectie asupra lumii; structural textele sale amintesc de eseurile lui Alduos Huxley, prefera "glosa", "Pretextul". El deschide drumul unui eseu în care tranzitivitatea limbajului este atenuata de intentia reflexiva, creând lectorului receptarea mesajului, dar si trairea lui afectiva. Transforma propria-i sete de cunoastere într-o vocatie a initierii, el dorind sa împartaseasca contemporanilor experienta si concluziile personale rezultate în urma asimilarii unei culturi.

Meditatiile sale se bazeaza pe o structura filozofica yoghina. Yoga reprezinta pentru el experienta, expresia unei antologii arhaice, a unui ansamblu de practici fizico-spirituale, ce permit fiintei cunoasterea si stapânirea organismului si sistemului lui nervos. Tehnicile presupun munca intelectuala - concentrare, intensificarea atentiei.

Eseistul ne sfatuieste sa ne îndreptam eforturile catre ceea ce suntem cu adevarat capabili sa realizam, sa nu ne lasam coplesiti de înfrângeri si de disperare daca munca nu ne este recunoscuta de contemporani datorita incapacitatii lor de a întelege, ne îndruma catre un autocontrol constant.

În cadrul acestor consideratii, M. Eliade s-a ocupat de problemele teoretice ale romanului si personajului, care constituie coloana vertebrala a romanului.

"În epoca, romancieri ca Mihail Sebastian, Anton Holban, Hortensia Papadat Bengescu, Camil Petrescu, vedeau în Marcel Proust un inovator, astfel ei absolutizau timpul narativ prezent ca fiind favorabil desfasurarii memoriei involuntare".¹⁸ Astfel, C. Petrescu - valorificând ideile filozofice ale lui Bergson si Husserl - punea accent exclusiv pe subiectivitate, trecând de la omniprezenta naratorului atotstiutor la perceptia propriului eu. M. Eliade nu neaga folosirea persoanei I singular si nu respinge experienta proustiana, dar în plina voga proustiana, el utiliza în "Maitreyi" tehnica lui Alduos Huxley din "Punct.Contrapunct", observa Anton Holban; dar el face acest lucru deoarece considera "galeria lui de personaje ca fiind una din cele mai originale si mai vii din romanul englez contemporan" (despre Aldous Huxley)

În literatura contemporana, romanul a suferit diverse modificari ce au constat în primul rând în lipsa totala de psihologie, de analiza, de explicatie; Eliade refuza sa dispuna de viata interioara a personajului sau. El exclude reluarea tipologiei obisnuite, preferând individualitati apte sa participe "la eforturile de cunoastere a realitatii".

Impune personajului românesc si conditia "autenticitatii", notiune introdusa în eseistica de C. Petrescu.

C. Petrescu a dezvoltat sensul etic al notiunii de "autenticitate", acesta investind o virtute morala - sinceritatea cu un rol estetic, în care fuga inconstienta de calofilie devine o calitate primara, ce indvidualizeaza opera si creatorul acesteia.

Autenticitatea devine pentru individ o calitate naturala care trebuie doar exprimata, dezvaluita. Un atribut al autenticitatii camiliene este intuitia si intensitatea surprinderii concretului.

A existat si la M. Eliade o reactie anticalofila, o oroare în fata stilului "artistic", iar prin intermediul filozofiei indiene, Eliade a avut revelatia autenticitatii nesemnificativului, a insignifiantului cotidian. El spune ca "autenticitatea omului modern este de a fi inautentic" (eseul "Romanul Oceanografic"), si un asemenea individ ar fi vrut sa întâlneasca în romanele contemporanilor sai. Aceasta autenticitate putea fi întrezarita în schitele lui Caragiale si mai târziu în Stanica Ratiu din "Enigmele Otiliei" de G. Calinescu. Dar romanul inautentic nu epuizeaza tipologia umana; acest tip generalizeaza trasaturile umane ale unei categorii de fiinte existente în societate. În articolul "Originalitate si autenticitate" Eliade spune ca fara autenticitate nu exista originalitate: "A fi tu însuti, a cunoaste prin tine, a te exprima pe tine. . . Cu cât esti mai autentic, mai tu însuti, cu atât esti mai putin personal, cu atât exprimi o experienta universala sau o cunoastere universala."

Autenticitatea tinde sa exprime concretul, realul; setea ontologica de cunoastere a realului, pentru ca experienta se bazeaza pe concret; ea presupune trairea ca atare a experientei. "Autenticitatea nu este pentru el decât prelungirea constiintei magice: "Magia crede ca omul poate fi si face orice; <<autenticitatea se multumeste cu mai putin: nu poti fi orice (. . .) Dar poti fi tu însuti (. . .), si poti face o suma de lucruri prin propria ta forta psihica>>"¹⁹

Scriitorul pledeaza pentru o literatura a autenticitatii generate de experienta traita, scrisa într-un stil direct, neînflorit, apropiindu-se, astfel, de teoriile estetice ale lui C. Petrescu; propune o estetica a autenticitatii. Eliade spune ca "romanul este o carte cu oameni", deci el trebuie sa impuna oameni remarcabili, tipuri, iar drama existentei sa reveleze o exceptionala capacitate de libertate si suferinta.

Romanul trebuie sa creeze personaje mituri, pentru ca acestea au un destin, deci trebuie sa creeze oameni. Individul creat trebuie sa aiba constiinta propriului destin, pentru ca omul se defineste nu numai prin dramele existentiale, ci si prin ideile, conceptele si teoriile sale, deci romanul trebuie sa cuprinda trairile metafizice, conceptele, teoriile si oamenii care le traiesc; deci esenta romanului ar putea fi constituita din experientele intelectuale si din evolutia unui sentiment.

Epicul se poate forma din orice întâmplare a vietii: "orice se întâmpla în viata poate constitui un roman" spune M. Eliade.

Personajele trebuie lasate sa aiba idei, teorii si sa discute despre ele, pentru ca teoria presupune cunoastere, iar aceasta spune ceva esential despre opera si despre om; astfel, romanul este o explorare a existentei, a fiintei ce traieste în lumea ideilor.

Una din ideile lui Eliade despre roman este cea împotriva romanului social (polemic, manifest): "Eu nu mai cred în romanul social" (Fragmentarium p. 83); dar aceasta afirmatie nu este întemeiata pentru ca romanul este totdeauna social, indiferent de autor, pentru ca vorbim de om - care asimileaza teorii, propune personaje-mituri si destine paralele - reflectând astfel o imagine a lumii.

Combate, de asemenea, orgia de metafore în roman, pentru ca vrea sa prozaizeze stilul romanului românesc, sa faca din roman un gen al frumusetii prin exactitate.

Considera ca "romanul trebuie sa fie roman" (Oceanografie), sa-si pastreze structurile traditionale, adica: tipologia, destine, naratiune libera, desfasurarea normala a evenimentelor, fara interventia autorului. Respinge excesul de psihologie în proza, abuzul de analiza vizibil în "proustieni" si dizolvarea epicului în reflectii infinite, propunând o infuzie de spiritualitate si o actualizare a problematicii individului.

Foloseste moderat monologul interior, mai rar introspectia, pune accentul pe dialog si prezinta teze, idei, iar ca tehnica cea a contrapunctului.

Eliade foloseste o fraza echilibrata, uneori eleganta, plasticizata, iar în volumul "Oceanografie" spune: "purificarea unui text literar nu înseamna neaparat si saltarea calitatii lui esentiale. Nu-l încânta stilul "artist", înflorit, coafat la infinit"²⁰. El vedea scrisul ca expresia unui gând, a unei meditatii marturisind: "putin îmi pasa de imperfectiuni, de naivitati, de contrarii, de obscuritati" (Oceanografie, 1934).

Savantul considera ca "omul traieste si contempla realitatea prin femeie" si ca ea nu este agentul primar al dramei în roman. Drama sentimentala este schimbata cu cea a cunoasterii, elimina sau diminueaza prezenta personajelor în vârsta si a femeilor, considerând ca omul tânar, singur, poate trai blestemul existentei; femeia are în opera sa mai mult o functie simbolica.

În domeniul prozei, Eliade încearca sa mute cursul romanului, schimbând conflictele, tipologia, aducând o "spatiotemporalitate" noua în literatura româna spune N. Steinhardt.

El aduce în literatura un personaj creator, original, creeaza o noua tipologie. Personajele sunt reprezentate de generatia tânara, de intelectuali tragici, revoltati de conditia lor si care uneori se sinucid; femeia este culta, tinerii încearca sa ispiteasca dar pâna la urma sunt ei ispititi, tinerimea are o aversiune fata de persoanele în vârsta si fata de conceptele vechi.

Personajele trairiste tin jurnale intime si scriu romane, trec printr-o criza existentiala si pregatesc o revolta spirituala pentru ca majoritatea sunt creatoare si îsi pun întrebari referitoare la problemele vietii si traiesc în lumea ideilor. Ele sunt într-o continua cautare de semne, unele dintre ele ascund taine, sunt purtatoare si interpretatoare de mituri, au revelatii, vor sa iasa din timp si trec prin aventuri fantastice. De asemenea, ele cred ca nu numai prin ratiune poate fi înteleasa viata si arta si ca orice se întâmpla camufleaza un mister ce poate fi revelat prin transformarea în lectori de semne si din cautarea de sensuri, ascunse în banalitatea vietii.

Situatia tinerilor din acea epoca, prozatorul a descris-o într-un termen specific operei sale, si anume "huliganismul" - idee aparuta în romanele existentialiste "Întoarcerea din rai", "Huliganii" - unde formuleaza etica noua, specifica lumii moderne, adica a huliganului.

O prima definitie a termenului este data de scriitor în interviul din "Rampa" - "huliganul este un om viu, tânar, stapânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscura, de libertatea tineretii sale, si care nu poate recunoaste nici o rigoare din afara, nici o morala, nici o superstitie legitima, (. . .) moment de spargere, de rupere a tuturor limitelor exterioare, de negare a valorilor, de încredere oarba în tineretea ta, în forta ta, în destinul tau, încredere care justifica, pentru tine orice crima, orice violenta". Aceasta definitie este reluata în romanele trairiste si în prozele indice. Astfel, huliganul este tânarul ce sfideaza regulile societatii, care traieste experienta ce devine - pentru el - un scop în sine, dominat de un insuportabil sentiment tragic. Acest huliganism este o criza a tineretii, dominata de sentimentul suferintei, care-l îndârjeste, îl bestializeaza si îl umileste.

Mircea Eliade apare în opera interbelica ca un reprezentant al "noii generatii", ca un scriitor ce si-a impus noua sa viziune asupra romanului românesc, printr-o problematica de tip existentialist. Subiectele din eseuri se gasesc în romane, expunând în mod original probleme de orientalistica, eros, moarte, viata intima, literatura, mitologie, bazate pe o traire autentica singurul mod de a cunoaste viata.

În proza eliadina, critica anilor '40 a recunoscut doua nivele: un nivel realist - reprezentat în romanele: "Isabel si apele diavolului", "Maitreyi", "Întoarcerea în Rai", "Huliganii" si altul initiatic, fantastic - reprezentat de romanele: "Domnisoara Cristina", "Secretele Domnului Honigberger", "sarpele", "Nopti la Serampore".

Eugen Simion, în lucrarea "M. Eliade - spirit al amplitudinii" vorbeste despre o grupare a romanelor eliadine, în cinci axe stilistice:

o faza indica: "Isabel si apele diavolului" prelungita în: "santier", "India", "Maitreyi".

o proza de tip existentialist (trairist) - care merge paralel cu exotismul si trairismul indic, dar îsi concentreaza temele în jurul problematicii generatiei tinere - "Întoarcerea în Rai", "Huliganii".

între cele doua (nivele, axe) experiente se afla romanul: "Lumina ce se stinge" roman aproape joycian

faza fantastica, bazata pe simbolurile:

- autohtone:

- indice :

proza mitica - scrisa în exil (. . .)²¹.

Referitor la unitatea operei sale, M. Eliade marturiseste în "Jurnal" ca: "pentru a judeca ceea ce am scris, cartile mele trebuie judecate în totalitatea lor". Majoritatea ideilor fundamentale din opera stiintifica se regasesc în creatia artistica: raportul dintre sacru si profan, mitul eternei reîntoarceri, mitul coborârii în infern, motivul labirintului etc.

(1) În prima faza a prozei indice, epicul este pur, eroul este un tânar foarte lucid, obsedat de cunoasterea de sine, de consemnarea actului existential; romane indirecte sub forma unor jurnale intime, ce reprezinta un spatiu exotic, o lume - India - conservatoarea unor mituri si ritualuri stravechi; ilustreaza mitul iubirii ancestrale, a mitului erotic desfasurat în circumstante bizare.

Cel mai reprezentativ roman al acestei perioade este "Maitreyi". Scris din nevoia de a spulbera drama care i-a schimbat radical viata si care nu putea fi dizolvata decât prin retrairea evenimentelor, "Maitreyi" a devenit în anul 1993, o capodopera a ciclului indian, pri acest roman Eliade sporind "cu unul seria miturilor umanitatii". (Perpessicius)

Romanul este construit pe o structura narativa reala, traita personal de Mircea Eliade în India: iubirea dintre el si Maitreyi; "cartea aceasta este adevarata de la început pâna la sfârsit!" afirma inevitabil Eliade.²²

Romanul se caracterizeaza prin umanitatea dominata de psihologia naratorului - personaj, observatii, analiza, tipologie, meditatie si reflectie. Acesta nu face un rezumat al vietii lui Eliade în India, ci valorifica artistic prin sinceritate, o secventa di acea etapa a vietii ale, e un jurnal subiectiv, narat la persoana I, în care autorul este reprezentat de Allan.

"Maitreyi" este considerat a fi primul roman exotic din literatura româna. Scriitorul nareaza tensiuni interioare ale unui eros manifestat ca o experienta de cunoastere. Dragostea este pentru Eliade o "cale de integrare în ordinea cosmica".²³ Logodna mistica este un juramânt cosmic, în care cerul si pamântul sunt invocate într-un legamânt de dragoste, ca într-un ritual magic.

Comunicarea cu natura elementara constituie o particularitate a filozofiei de viata indiene. "Maitreyi participa constant la marile procese ale existentei, ale sacrului, într-un univers aflat sub imperiul interdependentei regnurilor".²⁴ Labirintul dragostei dintre Maitreyi si Allan dezvaluie un scenariu initiatic ancestral, având o conotatie mitica.

"Era necesar ca tânarul sa cunoasca pasiunea, drama si suferinta, pentru a renunta la dimensiunea istorica a existentei lui, în favoarea dimensiunilor atemporale, trans - istoriec, ale unei Indii eterne (...) Maitreyi; prin dragostea ei, crease premisele intrarii tânarului Eliade în tiparele mitologiei".25

(2) în etapa a doua, a prozei existentialiste, a carei naratiune merge în paralel cu exotismul indic, scriitorul este preocupat de destinul unei generatii dornice de schimbare, ce cauta solutii pentru a recâstiga paradisul pierdut. Aceste romane analizeaza criza de valori prin care trece noua generatie: revolta si erotism, experienta tragicului si filozofia disperarii. E. Simion vorbind despre aceasta etapa marturiseste ca: "Eliade este primul care introduce în literatura româna o problematica de tip existentialist".²⁶

Începând cu cea de-a treia axa stilistica, proza eliadina este "acaparata" treptat de fantastic si mitic.

Referindu-ne la Mircea Eliade, ca scriitor de proza fantastica, am putea spune ca fantasticul sau are izvorul în folclorul autohton, dar si în gândirea filozofica orientala.

"M. Eliade scrie în limba româna nuvele si romane de un fantastic intelectualizat" spune Eugen Simion, scrieri ce-l definesc ca fiind "cel mai important scriitor în proza româna, comparabil cu Lofecraft si Tolkien"²⁷.

Vorbind despre fantastic M. Eliade marturiseste:

"Un roman nu se poate baza nici pe atmosfera, nici pe tehnica. În primul rând e nevoie de o actiune fantastica, de interventie a unor agenti extra - umani ca sa transforme un episod într-un destin si o stare într-un delir"²⁸.

În prima faza a fantasticului este studiat modul în care spiritul rationalist primeste anormalul, miraculosul, fantasmele colective, iar a doua faza, fantasticul reprezinta rupturi în planul temporal si posibilitatea omului de a intra, cu ajutorul unor ritualuri - în contact cu alte lumi si sa cunoasca anumite experiente.

Prin anii '30, M. Eliade avea niste concepte despre literatura fantastica mai putin originale, deoarece punea accentul pe experienta folclorica, si introducea apoi practica magica (indica sau autohtona, în sfera fantastica). El considera ca omul poarta în sine o intuitie a lumii, a esentialului realitatii. Elimina aspectele fundamentale ale prozei fantastice (a lui Poe) - rupturi din sfera rationalului, anormalului din normalitate, extraordinarului, insolitului. Considera ca modelul folcloric pune lectorul în contact cu o realitate irationala, dar concreta.

Dupa 1965, M. Eliade "a creat o scoala fantastica pentru literatura româna"²⁹, fantasticul sau fiind îmbogatit prin contactul cu psihanaliza, cu etnologia, istoria religiilor. El împinge fantasticul spre consultarea miturilor, spre identificarea sacrului în profan, a mitului în banalitatea vietii. Pentru el, scopul literaturii este sa sesizeze manifestarile sacrului.

Analizând proza fantastica eliadina - nuvelistica,Eugen Simion în lucrarea ,,Mircea Eliade,nodurile si semnele prozei" a clasificat-o în:

A. Fantasticul magic indic - "Secretul Doctorului Honigberger"

"Nopti la Serampore"

B. Fantasticul ilustrat în "lumile paralele":

"Douasprezece mii de capete de vite"

"O fotografie veche de paisprezece ani"

"Ghicitor în pietre"

"Fata capitanului"

"La tiganci"

C. Fantasticul mitic:

Mitul în antropologia lui Mircea Eliade -Proza mitica:

"Tinerete fara de tinerete"

În "Dictionarul de idei literare 30 ,Adrian Marino - în capitolul consacrat fantasticului vorbeste despre trei tipuri de situatii fantastice, corespunzatoare "interactiunii" între normal si supranormal, mutatii peste marginile firii supranormale, a planului prim, respectiv aparitiei iruptive a planului ultim.

A.Marino distinge:

"Temele interactiunii fantastice la M. Eliade":

I. Înrâurirea magica :

animalelor): "Noptile de Sânziene"

II. Anticipatia fantastica - prezicerea oraculara: "Ghicitor în

pietre"

III. Consemnul fantastic:

locul sau obiectul nefast (vrajit, neprielnic): moara, castelul, hanul, iazul, statuia;

data, numarul fatidic - consemnul superstitiilor;

instrumentul miraculos - semnul (cuvântul) magic-tema secretului interzis - mitul fructului oprit.

a.      Temele mutatiei:

I. Mutatia metafizica în spatiu:

descinderea într-un spatiu transcendent (paradisiac sau infernal): "Secretul dr. Honigberger";

II. Mutatia metafizica în timp:

rasturnarea cronologiei (actualizarea trecutului, retrogresiunea prezentului): "Domnisoara Cristina", "Nopti la Serampore", "Douasprezece mii de capete de vite";

oprirea timpului: "La Ţiganci".

III. Conversiunea onirica a realitatii:

viata ca vis: "Nopti la Serampore"

fuziunea oniricului cu realitatea (visul suprapus starii de veghe): "Domnisoara Cristina".

IV. Transfigurarea edenica (magica) a realului: "sarpele".

V. Devenirea nefireasca a omenescului:

metamorfoza macro - antropologica (cresterea anormala): "Un om mare".

VI. Disparitia fantastica: "Secretul Dr. Honigberger".

La 18 decembrie 1985, un incendiu îi devasteaza biroul din Meadville Theological Seminary. În fond, paguba materiala a fost redusa, toate hârtiile importante au fost salvate, au pierit doar carti si scrisori, însa ,pentru Mircea Eliade incendiul a avut o alta semnificatie , a fost ,,un semn" care i-a afectat spiritul. Câteva luni mai târziu, M.Eliade sufera un atac de congestie cerebrala. Este internat la spitalul universitar Bernard Mitchel din Chicago. Evolutia tratamentului este buna dar, în urma analizelor, medicii constata ca avea cancer în curs de generalizare, ca se afla în coma, iar moartea era o chestiune de ore sau zile. Se stinge din viata la vârsta de 79 de ani,în ziua de 22 aprilie, la ora 9:15 în prezenta sotiei sale Christinel si a lui Ioan Petru Cullianu, succecesorul sau.

Astfel, prin Mircea Eliade, tradus în mai toate limbile ,neamul nostru a participat pentru întâia oara în mod hotarâtor la reinaltarea întregii lumi.Nici un alt gânditor al secolului al XX-lea nu a depasit influenta profunda pe care a avut-o si o are opera lui Eliade în principalele câmpuri de cercetare si creatie : istoria religiilor, antropologie, istorie, filosofie, etnologie,epistemologie,sociologie, estetica,istoria artelor,psihlogie....

Eliade a dat omenirii nadejdea de a redefini alienarile ideologice sau rasiste,opera sa redefinind omul în raport cu originea si menirea lui divina Pentru Eliade ,savantul ateu si creatia lui, lumea moderna devin prototipul unei decaderi alaturi de care civilizatiile zise ,,primitive" ne apar învestite cu nobletea salvatoare a ,,înaltarii la cer". Eliade ne-a ajutat sa întelegem ca nu exista raporturi de continuitate ,,evolutiva" între civilizatii sau rase. Valoarea nu este nici mostenita bilogic , nici produsul firesc al progresului.

Profesor universitar,scriitor,redactor coordonator al Enciclopediei religiilor în 16 tonuri masive,filosof de renume mondial, membru al mai multor academii din diferite tari ,si conferentiar la mai multe universitati de prestigiu mondial ,a fost propus pentru premiul Nobel de doua ori dar ,anumite cercuri iudeo-masonice-comuniste au reusit sa blocheze aceasta onoare ,pe care Eliade o merita.

Note bibliografice

Cornel Ungureanu, "Mircea Eliade si literatura exilului", editura "Viitorul Românesc", 1995, pg.37

Ibidem

Ibidem, pag. 45

Ibidem

Simion Eugen, "Mircea Eliade - spirit al amplitudinii" - editura Demiurg, pag. 10

Ibidem, pag. 10

Ibidem, pag. 10

Mircea Eliade, "Memoriile", pag. 79, apud Ioan P. Culianu, "Mircea Eliade", editura Nemira, 1998, pag. 192

Ibidem, pag. 193

Ibidem, pag. 195

Eugen Simion, op. cit. pag. 264

Mircea Eliade, "Încercarea labirintului", editura Dacia, Cluj Napoca, 1990, pag. 80

Ibidem, pag. 90

Simion Eugen, op. cit. pag. 11

Ibidem, pag. 249

Ibidem, pag. 253

Ibidem, pag. 254

Ion Balu, "Mircea Eliade", Mihail Dascal Editor, Bucuresti, pag.20

Ioan P. Culianu, op. cit. pag. 209

20.Ion Lotreanu, "Introducere în opera lui Mircea

21..Eugen Simion, "Mircea Eliade - Spirit al amplitudinii", editura Demiurg, pag. 26

22. Camil Baltazar, "De vorba cu Mircea Eliade", în revista "Viata literara", anul al II- lea, nr. 89, 6 ian.1934, pag.4. apud ion Balu, "Mircea Eliade- sinteze si comentarii literare", Mihai Dascal Editor - casa de presa si editura, seria "Bibliografia liceala", Bucuresti, pag.25

23. Ion Balu, "Mircea Eliade - sinteze si comentarii literale", seria "Bibliografia liceala", Bucuresti, pag 27

24.Ibidem, pag 27

25.Ibidem, pag 29

26.Eugen Simion, op. cit. Pa

27.Eugen Simion, "Mircea Eliade, spirit al amplitudinii", edit. Demiurg, pag...

28."Romanul românesc în interviuri, o istorie autobiografica", antologie, sinteze bibliografice si indice de Aurel Sasu si Mariana Vartig, vol. I, partea a II-a, edit. Minerva, Bucuresti, 1965, apud Eugen Simion op. cit. pag. 104.

29.Eugen Simion op. cit. pag. 49.

30.Sergiu Pavel Dan, op. cit. pag. 92-103.

REFERINTE CRITICE

G.Calinescu, Istoria literaturii române...

Al.Piru ,Istoria literaturii române de la început pâna astazi.

Ion Negoitescu , Istoria literaturii române , vol. I

Pompiliu Constantinescu, Scrieri 2.

Sorin Alexandrescu , Dialectica fantasticului, în vol.Mircea Eliade.

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937.

Ov. Es. Crohmalniceanu, Literatura româna între cele doua razboaie mondiale.

Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol.II

Mircea Eliade -Nodurile si semnele prozei.

Dan Zamfirescu, M. Eliade- profet al neamului românesc.

Constantin Noica, Trei introduceri la studiul lui M. Eliade, în vol. Constantin Noica, Simple introduceri în bunatatea timpului nostru.

Petru Ursache , Hermeneutica totala- studiu introductiv, în vol. M.Eliade, Mesterul Manole, Studii de etnologie si mitologie.

Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia Raspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia Sângeorzan.

Ion Rotaru, Mircea Eliade - viata si opera -prezentare generala, în vol.M. Eliade , V. Voiculescu, Comentarii literare.

Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nae Ionescu.

Romul Munteanu, Mircea Eliade si drumurile spre centrul lumii si Mircea Eliade gazetarul în vol.- Romul Munteanu, Jurnal de carti.

Dumitru Micu, M. Eliade, în Dictionarul de literatura româna.

Dan Petru Culianu, Mircea Eliade.

Cornel Ungureanu, Mircea Eliade si literatura exilului.

Gabriel Stanescu- Crestomatie- M. Eliade în constiinta contemporanilor sai din exil.

OPERA