SIMBOL

SIMBOL

= Termenutl provine din fr. symbole, gr. symbolon "semn de recunoastere" (la origine, un baston pe care gazda si oaspetele sau, sau doi negocianti, îl rupeau, fiecare pastrând câte o jumatate ca semn ulterior de recunoastere). Originar deci, un S. era semnul unei legaturi. De fapt, la baza unui S. (ca si la a oricarui semn) sta o legatura ce poate fi: 1. ontologica sau de natura; 2. analogica sau deforma; 3. conventionala sau de întele­gere. Esential e, de asemenea, faptul ca, într-o legatura, într-o relatie simbolica, un S. tine locul simbolizatului si îi împlineste functiile, desi între S. si simbolizat e, îndeobste, o alteritate de structura. Deci, în general, S. este tot ceea ce înlocuieste si reprezinta altceva, în baza unei corespondente sau legaturi ontologice, analogice sau conventionale. În literatura, rolul unui S. esential îl joaca însusi cuvântul. Cuvântul (ca o simpla succesiune de sunete ori de carac­tere grafice) împlineste cele doua conditii generale ale unui S.: a) alteritatea de natura dintre S. si simbolizat; b) S. tine locul simboli­zatului. Raporturile simbolice, simple la origine, pe care le avea cuvântul cu lucrul desemnat au devenit tot mai complexe odata cu evolutia limbajului. Prin S. se depasesc simplele date empirice, ajungându-se la crearea unor complexe relationale în toate domeniile culturii umane (juridic, social-politic, religios, stiintific, literar-artistic). În unele din aceste domenii, S. ia forma unei imagini (v.). Astfel: stemele, emblemele, drapelele etc. simbolizeaza realitati, entitati social-politice, religioase etc. Literatura si artele folosesc îndeosebi asemenea S. imagini, ce se ofera sensibilitatii, indicând realitati sensibile ori inteligibile. Un S. literar este un semn particular, care tine locul si îndeplineste functiile unei entitati uneori particulare, alteori având un caracter general, în unele cazuri apartinând realitatii cognoscibile, în altele unui univers transcendent, misterios ori secret, cu neputinta de reprezentat într-altfel. Astfel, dupa Goethe, simbolica transforma aparenta în idee, ideea în imagini, în asa fel încât ideea ramâne etern activa si, desi intangibila, inexprimabila în alt mod, sensibila si inteligibila. Generalizând experienta simbolica, transformând-o într-o metafizica a S., Goethe afirma: "Tot ce se petrece este simbol" si: "Totul trebuie înteles simbolic". Fara sa extindem astfel sfera S., putem totusi afirma ca el intervine necontenit în viata spirituala a omului, ca si în practica sa si, impli­cit în creatia literar - artistica. Ca atare, se poate urmari o modificare a functiilor S. în decursul timpurilor. Mentalitatea arhaica utilizeaza S. ca un mod de interpretare în termeni spirituali a lumii fizice. Miturile (v.), legendele (v.), folclorul (v.) reveleaza o asemenea gân­dire simbolica. Acest simbolism este, pentru omul modern, în cea mai mare masura o limba moarta. Antichitatea cunoaste o simbolica a misterelor initiatice (v. Orfism). Evul Mediu utilizeaza S. îndeosebi pentru exprimarea misterelor crestine: textele biblice cunosc o interpretare simbolica în numeroase comentarii medievale. În timpu­rile moderne, pe plan literar, S. devine tot mai mult un mod de expresie a eului poetic. Desigur, exista un mare numar de S. con­sacrate sau conventionale. Ele sunt polivalente, aceleasi S. având origini diverse. De exemplu, porumbelul simbolizeaza în Antichitatea medi­teraneana iubirea fericita (pasare a Venerei); în Vechiul Testament, pacea si iertarea divina; în crestinism, Duhul sfânt, nemurirea sufle­tului, Corbul simbolizeaza gravitatea sau întelepciunea, dar si darul profetic (ca pasare a lui Apollo), vocea constiintei, ca si moartea ce se apropie. Acelasi S. poate avea sensuri benefice si malefice (de ex. sarpele). Alaturi de aceste S. consacrate, devenite conventionale, apar necontenit altele, numite uneori contingente (Henri Morier), cele pe care scriitorul le descopera, conferind o valoare simbolica unui obiect, unui fapt trait, unei fiinte sau unei circumnstante. Îndeosebi simbolismul (v.) a utilizat programatic aceasta functie a limbajului poetic. Pentru poetii simbolisti, S. devine mai mult decât o figura retorica sau decât un mod de expresie. Folosind o formula a lui René Ghil, din Traité du verbe (Tratat despre cuvânt), 1886, poetul sim­bolist va recurge la "realul si sugestivul simbol din care, palpitanta pentru vis, în integritatea ei nuda, se va înalta Ideea prima si ultima sau adevarul". Astfel S. poetic devine un substitut sau o putere de a sugera adevarul absolut. În secolul XX, psihanaliza, prin utilizarea interpretarii simbolice a experientelor onirice, da un nou impuls utilizarii S. în poezie. Pentru Freud, orice experienta, care prin refu­lare si prin cenzura exercitata de supra-eu nu poate sa aiba o forma de expresie directa, tinde sa apara din inconstient în spatiul constiintei sub o forma derivata, simbolica. Simbolica viselor este, dupa Freud, predominant sexuala (de ex.: stâlp, sarpe sunt simboluri falice; scoica e simbolul sexual feminin), dupa G. Adler ea e o expresie a vointei de putere, dupa C. G. Jung e o expresie a inconstientului individual sau a celui arhaic, colectiv-sediu al arhetipurilor (v.). Suprarealismul (v.) îndeosebi a facut uz de simbolica onirica psihanalitica.