SIMONA-GRAZIA DIMA
Provocare maxima
|
C |
Unii critici, care nu erau câtusi de putin poeti, au spus ca poetul abhora regnul vegetal atunci când descria "Les riches plafonds,/Les miroirs profonds", dar n-am crezut niciodata în afirmatiile lor. Poetul vorbeste despre nostalgia puritatii originare: "Tout y parlerait/A l'âme en secret/Sa douce langue natale", iar imaginile nu apartin lumii sensibile, ci subiectivitatii ce se exprima prin intermediul obiectelor. Poetul elimina vegetalul doar temporar, pentru a exalta imperisabilitatea, fiindca are în vedere un spatiu ideal. Daca spune: "j'avais banni (.) Le végétal irregulier", e fiindca vorbeste, în termenii poeziei, despre sacrul ipostaziabil prin materie: "Et, peintre fier de mon génie,/ Je savourais dans mon tableau/L'enivrante monotonie/ Du métal, du marbre et de l'éau" (Rève parisien Spatiul ideal închipuit de Baudelaire rezoneaza, prin ani, cu acel "loc linistit", micul bar evocat de Hemingway într-una din povestirile sale. Este un topos aflat în legatura cu arhetipul veghind lumea decazuta: "Et tout, même la couleur noire/ Semblait fourbi, clair, irisé". În lumile superioare, asadar, negrul nu mai denoteaza negativ, partile întunecate sunt simple incrustatii impersonale, de dincolo de emotii (de umilinta emotivitatii) si de tirania simturilor. Este una din poeziile mele favorite, un semn ca literatura se poate citi si în cheie spirituala, ca, oricât ar refuza ea spiritul, ramâne suspendata, giuvaier, pe o pozitie (fie si una oarecare) în corpul Traditiei.
Daca admitem ca rolul cathartic al literaturii este departe de a fi disparut, iar omul afla prin arta o dezlegare unor chestiuni vitale, nu doar estetice, atunci Visul parizian al lui Baudelaire anunta o epoca a existentei conduse de un estetism înalt. Este vina ignorantilor ca au ales spuma neagra a poeziei baudelairiene, în detrimentul latentelor sale infinite. Poezii precum Lesbos ori Femmes damnées au stârnit scandal, desi poetul nu voia sa spuna decât ca iubirea e un mare mister, apt sa justifice o serie de anomalii în sfera imediatului. Pe de alta parte, daca e adevarat ca "Maint joyau dort enseveli/Dans les ténèbres et l'oubli,/Bien loin des pioches et des sondes;//Mainte fleur épanche à regret/Son parfum doux comme un secret/Dans les solitudes profondes" (Le guignon poezia lui Baudelaire subliniaza, ca pe o fatalitate, vremea incomunicabilitatii, momentul demonic al înstrainarii fiintelor unele de altele, timp exaltat în modernitate si postmodernitate, dar nelipsit nici înainte, în toate civilizatiile, caci "Homme, nul n'a sondé le fond de tes abîmes" (L'homme et la mer Chiar daca nu psihologia este punctul sau forte, poetul se acorda cu divinitatea prin partea de frumusete si beatitudine a lirismului sau, care reuseste, iata, sa rezolve contrariile prin procedeul irational al alchimiei poetice. Frumusetea invocata în nenumarate finaluri de poeme este mult mai mult decât o referire la amantele temporare, este aspiratia spre frumusetea divina, fateta a unei vieti înaltate, fie si inconstient, la spirit: "Mon coeur est un palais flétri par la cohue;/On s'y soûle, on s'y tue, on s'y prend aux cheveux!/- Un parfum nage autour de votre gorge nue! .//O Beauté, dur fléau des âmes, tu le veux!/Avec tes yeux de feu, brillants comme des fêtes,/Calcine ces lambeaux qu'ont épargnés les bêtes!" (Causerie
Baudelaire este unul dintre poetii pe care-i îndragesc cel mai mult, maestru al unei arte foarte grele, nu la îndemâna oricui, aceea a sinceritatii totale. Este un exemplu de cum slabiciunea constitutionala se converteste în putere si magie, de cum dependenta devine suveranitate si acces la adevaruri înalte. Tocmai fiindca-l iubesc, nu pot sa nu-i reprosez raul exemplu pe care, în unele privinte, l-a dat urmasilor sai. Deoarece eseurile si lucrarile sale de critica literara le socotesc a fi desavârsite, pretuiesc mereu ochiul de veghe, ochiul critic, ochiul distant, nelipsit din nici o poezie-confesiune a celui mai mare abandon, dupa cum misterul insondabil al iubirii poate justifica demersul riscant al "femeilor osândite": "Ô vierges, ô démons, ô monstres, ô martyres,/De la réalité grands esprits contempteurs,/Chercheuses d'infini, dévotes et satyres,/Tantôt pleines de cris, tantôt, pleines de pleurs,//Vous que dans votre enfer mon âme a poursuivies,/Pauvres soeurs, je vous aime autant que je vous plains,/Pour vos mornes douleurs, vos soifs inassouvies,/Et les urnes d'amour dont vos grands coeurs sont pleins!" (Femmes damnées Este, aici, un - al câtelea? - autoportret al acestui egoist de geniu, care confunda iubirea spirituala cu cea fizica, o confunda, fara îndoiala, daca ne aducem aminte ca, în toiul revolutiei, îsi îndemna colegii de lupta sa-i omoare tatal vitreg, pe generalul Aupick! Iubirea sa, partiala, asadar, nu îmbratisa întreaga umanitate, de unde sciziunea, schizoidia. Asemenea unui Eugen Ionescu avant la lettre, el se declara "blessé par le mystère et l'absurdité" (Les sept vieillards) si gaseste ca sunt destule de imputat chiar si îngerilor (Réversibilité). Baudelaire se complace în demitizare, în neputinta de a mai trai idealul. Vechea tara Cythera, tarâm magic, aflat sub protectie venusiana, se preface într-un "terrain des plus maigres,/Un désert rocailleux troublé par des cris aigres", ba chiar "Eldorado banal de tous les vieux garçons./Regardez, après tout, c'est une pauvre terre" (Un voyage à Cythère Luciditatea (nu suficienta, totusi) îi smulgea urmatoarele versuri: "Dans ton île, ô Venus! je n'ai trouvé debout/Qu'un gibet symbolique où pendait mon image .".
Poetul e o victima inocenta, într-o masura, pentru ca ar fi fost scutit de toate aceste tribulatii într-o societate ghidata de principii spirituale. Succesul urias dobândit într-un sfârsit si cariera postuma a poeziilor baudelairiene nu se justifica, din pacate, doar prin arta lor perfecta. Societatea europeana, tot mai debusolata, mai îndepartata de divin, a zarit în ele, ca-ntr-o oglinda, semnele decaderii sale si s-a lasat vrajita de ele. Elogiul materialitatii nude, al falsei complexitati, al suferintei de dragul suferintei se afla, cu Baudelaire, doar la început. Religia, enclavizata, începea sa vegeteze într-o alveola, aparte de arta care se dezvolta anarhic, ca si alte ramuri ale intelectului si ale simtirii omenesti. Nu mai erau o actiune, o coexistenta sinergica si o reciproca recunoastere, ci se înstapânea nemiloasa excludere reciproca .
Pentru mine Baudelaire reprezinta o provocare maxima: aceea de a ramâne eu însami.
si, în plus, exista câteva motive pentru care îl gasesc foarte apropiat, veritabil sfetnic de taina: întâi, faptul ca a scris critica literara; si a facut-o cu extrema, benefica detasare, slujind un gust estetic impecabil. Apoi, pasiunea pentru Edgar A. Poe. O am si eu, de prima oara când l-am citit. În al treilea rând, momentele ascensionale din vastul sau corpus poetic. Încurajarea ca literatura poate fi un prag de trecere spre spiritualitate, într-un mod surprinzator, imprevizibil, total neteoretic: expresie a spontaneitatii cosmice, transmentale, transintelectuale, iar nu o versificare de lucruri convenabile, metaphysically correct. Admir, în egala masura, la Baudelaire, sensibilitatea creatorului adevarat, acea generozitate (sacrificiala, în fond) de a se lasa ranit si de a recunoaste asta. Baudelaire nu-si cultiva imaginea, ci, dimpotriva, si-o distruge, iar noi suntem liberi sa-i descoperim esenta umana dincolo de orice metamorfoze, precum si de conventiile umane.
Prin aceasta înalta sinceritate, el este emotionant, rascumpara puerilismul unor atitudini de tinerete, iar poezia sa devine revelatia unui destin - o marturie, o ardere, cautarea însasi. Rug demn de veneratie. Forta ce patrunde constiinta cititorului, o misca, i se arata ca o ruda. Ce diferenta între Baudelaire si numerosi poetastri de astazi, avizi, dupa fiecare productie, de un premiu! Ce premiu s-ar putea da unei ravasiri existentiale experimentate prin poezie? si ar fi el mai important, oare, decât întelegerea noastra? Nu cumva o asemenea poezie este dovada cea mai clara ca desavârsirea umana este o substanta, de origine si natura spirituale, ce-i drept, dar tangibila, o realizare interna, pe care, iata, o putem formula foarte stângaci în cuvinte? Caci, am putea caracteriza, cu nepermisa naivitate, poezia lui Baudelaire, drept simpla poezie, drept simpla scriere? Sau, mai degraba, este ea o scriere-viata, o entitate ce nu se mai justifica prin nimic exterior si care, parafrazând un alt poet, începe si se sfârseste cu sine?
|
