STIL

STIL

= Termenul provine din fr. style, lat. stylus "condei, compozitie", gr. stylos "batul cu care se scria pe tablitele de ceara". Pâna în epoca moderna însemna modul de exprimare verbala sau scrisa. În poetica traditionala clasica, S. numea câteva calitati ale scrisului ca, de pilda, 626m128g claritatea, corectitudinea sau câteva (de fapt, trei) moduri de selectare si întrebuintare a limbii: S. sublim, S. mediu sau temperat, S. simplu sau vulgar. În perioada moderna, S. se con­stituie ca un termen cu sens aproape opus celui clasic. Pornind de la maxima lui Buffon: "le style c'est l'homme-même" (stilul este omul însusi), critica moderna vede în S. expresia individualitatii. Teoriile contemporane despre S. literar îsi au, pe de alta parte, originea în descoperirile lingvistice mai noi (F. de Saussure, K. Vossler), care concep si examineaza limba ca pe un fenomen individual. Nu exista o limba generala, afirmase K. Vossler, exista numai graiuri individuale. Limbajul fiind individual, literatura ca fapt de limba trebuia sa poarte de asemenea semnele individualitatii. Astfel, s-a ajuns la studiul operei literare pornind de la structura ei lingvistica. S. înseamna, dupa unii cercetatori, abaterile de la între­buintarea normala a limbii, care reflecta abaterile de la starea psihica normala (Leo Spitzer). Reprezentantii acestei conceptii sunt Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso etc., iar în critica româneasca, T. Vianu. Ultimul, în Arta prozatorilor români (1941), distinge între expresia tranzitiva (de comunicare obiectiva, impartiala) si elementul reflexiv, care indica aportul subiectiv la expresia tranzitiva al celui ce vorbeste sau scrie. Astfel, ansamblul acestor notatii reflexive, care se adauga la comunicare si care îi dau un fel de a fi subiectiv, compun ceea ce se numeste S. "Stilul este asadar expresia unei indi­vidualitati" (T. Vianu). Din alta perspectiva, generalizanta, se vor­beste despre S. unui gen sau al unei specii literare (stil dramatic, epic, liric); S. elegiac, epopeic. S. denumeste aici trasaturile generale ale unei serii de opere individuale, care, la rândul lor, sunt individuale în raport cu S. altui gen. Exista de asemenea un S. national, al epocii, al unui curent. S. national defineste trasaturile particulare ale unei culturi în contextul celei universale. S. epocii se constituie din ele­mentele inedite, culoarea, limbajul etc. pe care le aduce cultura unei epoci fata de epocile anterioare (ex. Renasterea fata de Evul Mediu sau de Antichitate). S. unui curent defineste trasaturile gene­rale ale unor scriitori încadrati în acelasi curent literar (ex. romantis­mul), care sunt individuale, particulare, fata de caracteristicile altui curent (clasicismul).