STILISTICA

STILISTICĂ

= Termenul provine din fr. stylistique. l. Disciplina care studiaza stilul (v.). Ea se impune la īnceputul secolului XX (creatorul ei e considerat Ch. Bally) si are ca obiect, initial, studierea sti 121d311b lurilor functionale ale limbii. Īn acest moment, S. se īncadreaza īn disciplina mai larga a lingvisticii. 2. Īntr-o alta formula, S. se orien­teaza spre studiul individual al expresiei scriitorului (prin cercetarile unor savanti ca Leo Spitzer, E. Auerbach). Astfel ea apare ca disci­plina ce tine de teoria literaturii (v.), sau de stiinta literaturii (v.) īn general. Astazi S. se constituie ca disciplina autonoma, īn care mij­loace lingvistice si teoretico-literare se combina īntr-o metoda pro­prie. Prin influenta scolii formale ruse si a structuralismului (v.), S. devine structuralista; ea urmareste acum, prin studiul elementelor de stil (v.), sa descopere structura unitara a operei ca īntreg si sa-i explice valorile si semnificatiile. Documentul fundamental al criticii structurale īl constituie Tezele (1929) Cercului lingvistic de la Praga (Trubetkoi, Jakobson, Mukarvsky - etc.). Opera e pri­vita ca o succesiune de sunete, cuvinte, fraze, care au fiecare o semnificatie īn raport cu īntregul. Īntemeietorul S. la noi e considerat Tudor Vianu, īn lucrari ca Arta prozatorilor romāni, Problemele meta­forei si alte studii de stilistica, prin care a impus o seama de directii de cercetare si a creat o scoala. Cercetarile stilistice se dovedesc foar­te eficiente si īn varianta structuralista. Ele influenteaza azi diferitc alte orientari critice, de pilda structuralismul genetic (Goldmann). psihocritica, scoala lui R. Barthes etc. (v. Noua critica). Īn functie de obiectivul pe care-1 cerceteaza, stilisticienii difera īntre ei, iar īn consecinta avem cāteva tipuri de cercetari stilistice: S. genetica (se ocupa de cauzele si sursele stilului); S. descriptiva (care pune accent pe descrierea stilului); S. Statistica; S. estetica (interesata de valorile formale ale operei).