STILISTICĂ
= Termenul provine din fr. stylistique. l. Disciplina care studiaza stilul (v.). Ea se impune la începutul secolului XX (creatorul ei e considerat Ch. Bally) si are ca obiect, initial, studierea sti 121d311b lurilor functionale ale limbii. În acest moment, S. se încadreaza în disciplina mai larga a lingvisticii. 2. Într-o alta formula, S. se orienteaza spre studiul individual al expresiei scriitorului (prin cercetarile unor savanti ca Leo Spitzer, E. Auerbach). Astfel ea apare ca disciplina ce tine de teoria literaturii (v.), sau de stiinta literaturii (v.) în general. Astazi S. se constituie ca disciplina autonoma, în care mijloace lingvistice si teoretico-literare se combina într-o metoda proprie. Prin influenta scolii formale ruse si a structuralismului (v.), S. devine structuralista; ea urmareste acum, prin studiul elementelor de stil (v.), sa descopere structura unitara a operei ca întreg si sa-i explice valorile si semnificatiile. Documentul fundamental al criticii structurale îl constituie Tezele (1929) Cercului lingvistic de la Praga (Trubetkoi, Jakobson, Mukarvsky - etc.). Opera e privita ca o succesiune de sunete, cuvinte, fraze, care au fiecare o semnificatie în raport cu întregul. Întemeietorul S. la noi e considerat Tudor Vianu, în lucrari ca Arta prozatorilor români, Problemele metaforei si alte studii de stilistica, prin care a impus o seama de directii de cercetare si a creat o scoala. Cercetarile stilistice se dovedesc foarte eficiente si în varianta structuralista. Ele influenteaza azi diferitc alte orientari critice, de pilda structuralismul genetic (Goldmann). psihocritica, scoala lui R. Barthes etc. (v. Noua critica). În functie de obiectivul pe care-1 cerceteaza, stilisticienii difera între ei, iar în consecinta avem câteva tipuri de cercetari stilistice: S. genetica (se ocupa de cauzele si sursele stilului); S. descriptiva (care pune accent pe descrierea stilului); S. Statistica; S. estetica (interesata de valorile formale ale operei).
|
