SUBIECTE DE TIPUL AL III-LEA
1. BASMUL
Basmul cult - Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb
Basmul cult este specia narativa ampla, cu numeroase personaje purtatoare ale unor valori simbolice, cu intamplari reale ce se impletesc cu cele fantastice infatisand drumul maturizarii eroului. Conflictul dintre bine si rau se incheie prin victoria fortelor binelui. Personajele secundare se raporteaza la protagonist si au diferite functii ca in basmul popular, dar individualizate prin atribute exterioare si limbaj. In basmul cult stilul este elaborat, se imbina naratiunea cu descrierea si dialogul: „Creanga nu da naratiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topeste povestirea in dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce in povestirea faptelor dialogul personajelor.” (Tudor Vianu, Studii de literatura romana).
Basmul isi are punctul de plecare in realitate pe care o transforma in suprareal. Spatiul si timpul sunt nedeterminate. Intamplarile se desfasoara intr-o anumita ordine, distingandu-se astfel tiparul narativ al basmului: o situatie initiala, de echilibru (un crai are 3 feciori), un eveniment sau mai multe care deregleaza echilibrul initial (imparatul verde are nevoie de un mostenitor), refacerea echilibrului prin rasplatirea eroului.
Intr-un basm exista motive specifice: imparatul cu trei feciori, calatoria initiatica, motivul celor trei probe. Textul este marcat de formule specifice de inceput (“a fost odata ca niciodata”), mediane (“ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”) si finale (“s-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa”). Criticul literar V.I.Propp imparte personajele basmului in urmatoarele categorii: raufacatorii (spanul), ajutoarele sunt personajele care il insotesc pe erou (calul nazdravan) si donatorii sunt personajele care ii ofera eroului ceva care il va ajuta la un moment dat sa depaseasca un impas (craiul).
Naratiunea la persoana a III-a e realizata de un narator omniscient, dar nu si obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii si reflectii. Naratiunea e dramatizata prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor si a descrierilor. Dialogul are dubla functie, ca in teatru: sustine evolutia actiunii si caracterizeaza personajele. Astfel, spectatori ai maturizarii eroului sunt atat celelalte personaje cat si cititorii.
Cel mai complex dintre basmele lui Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb, a aparut la 1 august 1877 in paginile revistei Convorbiri literare si s-a impus in constiinta generatiilor de cititori ca “veritabil bildungsroman fantastic al epicii noastre” (G. Munteanu).
Bildungsroman un roman de formare, reprezentand aici formarea personalitatii lui Harap-Alb.
Tema basmului este triumful binelui asupra raului, iar motivele narative: superioritatea mezinului, calatoria, supunerea prin viclesug, muncile, demascarea raufacatorului, pedeapsa, casatoria.
Actiunea se desfasoara linear, iar succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire. Coordonatele actiunii sunt vagi, nedeterminate, caracterizate prin atemporalitate si aspatialitate: „Amu cica era odata intr-o tara un crai, care avea trei feciori. Si craiul acela mai avea un frate mai mare, care era imparat intr-o tara, mai departata…Tara in care imparatea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pamantului, si craiia istuilalt la alta margine”. Fuziunea dintre real si fabulos se realizeaza inca din incipit. Reperele spatiale sugereaza dificultatea aventurii eroului de a ajunge de la un capat la celalalt al lumii ( de la imaturitate la maturitate).
In basm, identificam formule specifice: formula initiala: „ Amu cica era odata intr-o tara un craiu care avea trei feciori.”
Finalul : „ …si a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca; cine se duce acolo bea si mananca. Iara pe la noi, cine are bani, bea si mananca, iar cine nu, se uita si rabda.” Formula finala contine o reflectie asupra realitatii sociale, alta decat in lumea basmului.
Formulele mediane, „ Si merg ei o zi, merg doua si merg patruzeci si noua”, „si mai merge el cat mai merge” realizeaza trecerea de la o secventa narativa la alta si intretin suspansul.
La sfarsit autorul isi dezvaluie identitatea de narator – povestitor, gasindu-se printre invitatii la nunta: „Si un pacat de povestitoriu / Fara bani in buzunariu”. Cititorul este invitat sa participe la nunta „care mai tine inca; cine se duce acolo, bea si mananca.”
Parcurgerea drumului maturizarii de catre erou presupune un lant de actiuni: o situatie initiala de echilibru (expozitiunea), un eveniment care deregleaza echilibrul (intriga), aparitia donatorilor si a ajutoarelor, trecerea probelor, refacerea echilibrului si rasplata eroului (deznodamantul).
Autorul porneste de la modelul popular, reactualizeaza teme de circulatie universala, dar le organizeaza conform propriei viziuni, intr-un context narativ mai complex. Cele trei ipostaze ale mezinului corespund in plan compozitional, unor parti narative, etape ale drumului initiatic: etapa initiala, de pregatire pentru drum, la curtea craiului – fiul craiului, mezinul(naivul), parcurgerea drumului initiatic – Harap – Alb(novicele, cel supus initierii), rasplata – imparatul (initiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale (concretizat in trecerea probelor) si modificarea statutului social al protagonistului.
Eroul nu are de trecut doar trei probe, ci serii de probe. Raul nu este intruchipat de fapturi himerice, ci de omul insemnat, de o inteligenta vicleana, in doua ipostaze: Spanul si omul ros. Nici protagonistul nu este un Fat – Frumos curajos, voinic, luptator priceput, iar calitatile dobandite apartin planului psiho-moral.
„Cartea” primita de la Imparatul Verde, care, neavand fete, are nevoie de un mostenitor la tron (motivul imparatului fara urmasi), este factorul perturbator al situatiei initiale si determina parcurgerea drumului initiatic de cel mai bun dintre fiii craiului (motivul superioritatii mezinului). Destoinicia fiilor e probata mai intai de tata, care impune o conditie initiala obligatorie celui care aspira la tronul imparatesc. Podul simbolizeaza trecerea la alta etapa a vietii. Trecerea podului insa a fost pregatita anterior. Drept rasplata pentru milostenia aratata Sfintei Duminici deghizata in cersetoare, mezinul primeste sfaturi de la aceasta sa ia calul, armele si hainele tatalui sau pentru a izbandi. Astfel, tanarul va repeta initierea tatalui. Calul, descoperit cu tava de jaratic dupa trei incercari, va deveni tovarasul si sfatuitorul tanarului, dar are si puteri supranaturale: vorbeste si poate zbura. Intamplarile cu cersetoarea si calul pun in evidenta naivitatea si nepriceperea tanarului de a distinge realitatea de aparenta. Este enuntat motivul interdictiei, al tabu-ului ( feciorul de imparat este sfatuit sa se fereasca de span si de omul ros).
Trecerea podului e urmata de ratacirea in padurea-labirint, loc al mortii si al regenerarii, caci pentru tanar se va incheia o etapa si va incepe alta: „de la un loc i se inchide calea si incep a i se incurca cararile”. Cum are nevoie de un initiator, cele trei aparitii ale Spanului il determina sa incalce sfatul parintesc si, crezand ca se afla in tara spanilor, il tocmeste sluga. Naiv, ii marturiseste ce l-a sfatuit tatal sau si coboara in fantana fara a se gandi la urmari.
Coborarea in fantana reprezinta spatiul nasterii si al regenerarii. Schimbarea numelui marcheaza inceputul initierii spirituale, unde va fi condus de Span. Personajul intra in fantana, ca un naiv fecior de crai pentru a deveni Harap – Alb, rob al Spanului. Rautatea Spanului il va pune in situatii dificile, trebuind sa demonstreze calitati morale. Juramantul din fantana include si conditia eliberarii ( sfarsitul initierii).
Ajunsi la curtea imparatului Verde, Spanul il supune la trei probe: aducerea salatilor din Gradina ursului, aducerea pielii cerbului si a fetei imparatului Ros pentru casatoria Spanului. Primele doua probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici care-l sfatuieste cum sa procedeze. A treia proba este mai complexa si necesita mai multe ajutoare care au puteri supranaturale. Drumul spre imparatul Ros incepe cu trecerea altui pod. Astfel, dand peste un alai de furnici, cruta viata acestora, alegand sa treaca inot o apa mare. Drept rasplata , craiasa furnicilor ii da o aripa. Aceeasi rasplata primeste de la craiasa albinelor. Cel care va deveni candva imparat dovedeste pricepere, curaj si intelepciunea de a ajuta popoarele gazelor.
Pentru a-i da fata, imparatul Ros il supune la o serie de probe, trecute datorita puterilor supranaturale ale ajutoarelor: casa de arama – cu ajutorul lui Gerila, ospatul pantagruelic – cu ajutorul lui Flamanzila si Setila, alegerea macului de nisip – cu ajutorul furnicilor, straja nocturna la odaia fetei si prinderea fetei, transformata in pasare – cu ajutorul lui Ochila si Pasari-Lati-Lungila, ghicitul fetei – cu ajutorul albinei.
Fata imparatului Ros, „o farmazoana cumplita”, impune o noua proba: calul lui Harap-Alb si turturica ei sa aduca „trei smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta de unde se bat muntii in capete”. Proba e trecuta de cal si fata il insoteste la curtea imparatului Verde. Pe drum, eroul se indragosteste de fata, dar, credincios juramantului facut, nu-i marturiseste adevarata identitate. Fata il demasca pe Span care-l acuza pe Harap-Alb ca a dezvaluit secretul si ii taie capul. In felul acesta il dezleaga de juramant, semn ca initierea s-a incheiat. Calul este acela care distruge intruchiparea raului: „ zboara cu dansul in inaltul ceriului, si apoi, dandu-i drumul de acolo, se face Spanul pana jos praf si pulbere”.
Decapitarea eroului este ultima treapta si finalul initierii, avand semnificatia coborarii in infern, a mortii initiatice. Invierea e realizata de fata, cu ajutorul obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintra in posesia palosului si se casatoreste cu fata de imparat, primind si imparatia drept recompensa. Nunta si schimbarea statutului social confirma maturizarea eroului. Deznodamantul consta in refacerea echilibrului initial si rasplata eroului.
Semnificatia titlului, a numelui Harap- Alb, reiese din scena in care spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde, in acela de sluga a Spanului: „De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele, si altul nu”. Numele lui are sensul de „rob alb”, deoarece „harap” inseamna negru, rob.
In basm, sunt prezente numerele magice: 3, 12, 24, semne ale totalitatii.
Personajele – oameni dar si fiinte himerice cu trasaturi omenesti – sunt purtatoare ale unor simboluri: binele si raul.
Harap-Alb este un Fat-frumos din basmele populare, capabil si curajos, dar ramane in zona umanului, fiind prietenos, cuminte si ascultator, ca un flacau din Humulesti. Calatoria pe care o face pentru a ajunge imparat este o initiere a flacaului in vederea formarii lui pentru a deveni conducator.
Semnificatia titlului, a numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul craiului sa intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului isi schimba statutul din nepot al Imparatului Verde in acela de sluga a spanului: „De-acum inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele si altul nu”. Numele lui are sensul de „rob alb”, deoarece harap inseamna negru, rob. Devenit sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat jurase pe palos. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l tradeaza niciodata pe span, desi un stapan tiran ca acesta ar fi meritat.
Faptele eroului raman si ele in limita umanului, iar probele care depasesc sfera realului sunt trecute cu ajutorul celorlalte personaje, inzestrate cu puteri supranaturale. Probele la care il supune spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor. In trecerea acestor probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta. De asemenea, sufletul lui bun, dragostea pentru albine si furnici il face sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le intalneste in drumul sau. De aceea, Harap-Alb are capacitatea de a-si face prieteni adevarati, loiali, care sa-l ajute in orice imprejurare dificila a vietii.
O experienta determinanta pentru maturizarea eroului o constituie intalnirea cu omul ros, care este un alt pericol de care ar fi trebuit sa se fereasca, asa cum il sfatuise tatal. Desi inzestrat cu importante calitati, Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale si nici insusiri exceptionale, dar dobandeste, prin trecerea probelor, o serie de calitati psiho-morale, necesare unui imparat: mila, bunatatea, generozitatea, prietenia, respectarea juramantului, curajul. Sensul didactic al basmului e exprimat de Sfanta Duminica: „Cand vei ajunge si tu odata mare si tare, ii cauta sa judeci lucrurile de-a-fir-a-par si vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii acum ce-i necazul”. Numele personajului reflecta conditia sa duala: rob, sluga (Harap), de origine nobila (Alb), iar sugestia cromatica alb-negru, traversarea unei stari intermediare intre naivitate si invierea spirituala.
Spanul nu e doar intruchiparea raului, ci are si rolul initiatorului, este „un rau necesar”: „ Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte”.
Specific basmului cult este modul in care se individualizeaza. Cu exceptia eroului care parcurge un drum initiatic, celelalte personaje pot fi incadrate in anumite tipologii reductibile la o trasatura dominanta. Portretele celor cinci tovarasi ai eroului ascund defecte umane. Imparatul Ros si Spanul sunt rai si vicleni, Sf. Duminica este inteleapta.
Personajele se individualizeaza prin limbajul care cuprinde expresii populare, regionalisme fonetice sau lexicale, ziceri tipice, proverbe. Registrele stilistice popular, oral si regional confera originalitate limbajului si difera de stilul naratorului popular: „Creanga restituie povestirea functiunei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor”.
Placerea zicerii, jovialitatea se reflecta in mijloacele lingvistice de realizare a umorului – exprimarea mucalita: „sa traiasca trei zile cu cea alaltaieri”, diminutive cu valoare augmentativa: „bauturica, buzisoare”, expresii: „da-i cu cinstea sa peara rusinea”, caracterizari pitoresti – portretul lui Ochila, Gerila.
Arta naratiunii lui Ion Creanga:
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” are ca sursa de inspiratie basmul popular, de la care autorul pastreaza motivele (calatoria, incercarea puterii, petitul, probele), personajele fabuloase, ajutoarele venite in sprijinul binelui, formulele tipice si poarta amprenta autorului prin umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia si limbajul personajelor astfel ca lumea fabuloasa a basmului traditional primeste atribute caracteristice lumii satului. Umorul, jovialitatea, oralitatea povestirii particularizeaza stilul si talentul prozatorului, definind arta naratiunii la Creanga. Arta naratiunii se contureaza cu totul aparte in proza lui Creanga prin ritmul rapid al povestirii, fara descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant, prin oralitatea stilului, dar mai ales prin folosirea numeroaselor proverbe. Numele personajelor constituie o particularitate a basmului lui Creanga, deoarece ele definesc trasatura dominanta de caracter: Setila: poate fi betivul satului, Flamanzila: taranul lacom si mancau.
Oralitatea stilului: lui Ion Creanga este data de impresia de spunere a intamplarilor in fata unui public care asculta si nu pentru cititori.
Modalitati de realizare a oralitatii stilului: dialogul: („-Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Flamanzila []”); folosirea dativului etic, exclamatii, interogatii, interjectii: („- Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!”, „Ei, apoi? Lasa-te in seama lor daca vrei sa ramai fara cap”); expresii onomatopeice („si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!pe varful unui munte ”), adresare directa, diminutive (trebusoara, fetisoara, pasarica); formule specifice oralitatii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie,de nevoie”, „vorba unei babe”, „vorba cantecului”; proverbe si zicatori: „Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla”, „omul sfinteste locul”, versuri populare sau fraze ritmate: „La placinte, /Inainte/ Si la razboi, /Inapoi”;cuvinte si expresii populare, regionalisme: hatarul, farmazoana, arzului (fierbinte);
Umorul: este dat de starea permanenta de buna dispozitia autorului, placerea lui de a povesti pentru a starni veselia „ascultatorilor”. Absenta satirei deosebeste, in principal, umorul lui Creanga de comicul lui Caragiale, povestitorul avand o atitudine de intelegere fata de pacatele omenesti, ba chiar facand haz de necaz.
Modalitati de realizare a umorului: exprimarea poznasa, vesela: „Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin meleagurile aceste pentru bunatatea lui nepomenita si milostivirea lui cea neauzita.”; combinatii neasteptate de cuvinte: „Tare-mi esti drag!Te-as vari in san, dar nu incapi de urechi”, caracterizari pitoresti: fata de imparat este „o zgatie de fata”;vorbe de duh: „Vorba ceea: da-i cu cinstea, sa piara rusinea”; poreclele personajelor: Setila, Flamanzila.
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult avand ca particularitati reflectarea conceptiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Ca orice basm insa, Povestea lui Harap-Alb pune in evidenta idealul de dreptate, cinste si adevar.
|
