Saptamâna brânzei - Eugen Barbu
Cine sa-i tina minte? Bateau vânturile peste locul salbatic, veneau zapezile, duium de omat, apoi primaverile. Zilele treceau, gârla. Mai murisera, se împutinau ai vechi, veneau altii. Lumea, ca târgul!
Dar erau frumoase locurile alor de le îndragisera. Vara da o iarba înalta, drumurile se lateau. Cadeau ploile. Vremea se înasprea. Timpul caciulii. Lucratorii aduceau gâste sa le îndoape si porci pentru îngrasat. De sarbatori, nunti si batai, unde cântasera lautarii cânta câteodata popa, apoi linistea învaluia din nou curtile pâna la Boboteaza, când venea sfintia-sa cu miruitul. Trecea parintele cu dascalul, dupa obicei. Tot pe atunci bateau finii la usile nasilor cu plocoanele. Muierile tineau prosoapele lucrate în arnici, portocalele si lamîile învelite în foite, iar barbatii, plostile si gâstele gatite. Ce de petreceri!
Prin februarie se ardeau gunoaiele si se reparau gardurile. Cerul se subtia. Primavara venea nestiuta. Sub garduri încolteau maracinii. Râpile galbene se umpleau de câini. Erau o ceata: al lui Gogu, al lui Chirica, ai mecanicului, ai lui Stere si d-ai f& 11411e420l #259;ra capatâi, ai gunoierilor. Javrele, cât viteii, nu te-apropiai.
n frunte, ca mergeau ca la nunta, gramada, al tâmplarului, flocos si întunecat, numai colti. Adulmecau gunoaiele si cu nasul tot sub coada catelelor din jur. Dulaul rotea ochii la ailalti. Ceata se oprea împrejur. Al lui Chirica, lung ca un castravete si bolâu, motaia de-a-n picioarele. Al cârciumarului sufla cu limba scoasa. Corciturile oltenilor lipaiau lânga sef, ca sef era câinele lui Matei! Nu misca unul.
Vinetiul fochistului batea aerul cu coada ridicata. Era lacom. El scormonea pamântul. Mirosise osul, pentru ca os se afla sub laba sa. Toti priveau piezis. Îl rupea aschii-aschii si scotea dintr-o data maduva galbena si putreda. Din când în când, ridica ochii. Tot nu miscau. Când dadea iama în gramada însemna ca terminase. Lua unul de blana si-l târnosea. Iesea tot praful din el, pâna-l sângera. Satul, se fudulea privindu-i cum se încaiera pentru ciozvârta ramasa. Plecau pe urma mai departe. Mahalaua crestea spre Filantropia, si-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la gradinile oltenilor, pisându-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapa, coborând pe drumul îngust. Se lasau pe malul gârlei, unul dupa altul, hamesiti. Gunoierii descarcau sus, pe mal, camioanele, si din fundurile lor se rostogoleau resturi grase. Zavozii se napusteau scormonind. Aveau boturile ascutite si ochii fierbinti de pofta. Nemâncati, ca stapânii! Albi, roscati, negri, cu spete mari, urcau malurile. Al lui Chirica ramânea mai în urma. Era beteag de un picior, ca-l prinsesera gradinarii în bostani si-l schilodisera. Din cauza lui era sa se omoare omul cu oltenii într-o dimineata.
Câinele, câine, daduse prin gardul de maracini si rascolea brazdele. Pândarul de sus, poc! cu pusca de sare, drept în pulpa dulaului, care a luat-o de-a dreptul prin rosii, chelalaind, pâna acasa.
Acarul lipea o cratita în curte. Cam aprins, ca era la începutul saptamânii si el se grijea lunea la Stere, sa-i mearga bine. Când si-a vazut câinele cu sângele balta sub el, l-au apucat dracii. Animalul îsi lingea rana si avea o privire sfârsita, rugatoare. Chirica tinea la al lui ca la un copil. Înca la cârciuma mai glumea cu Spiridon: "Ehe, Spiridoane, pai al meu ma cunoaste dupa miros. Ia sa viu seara nebaut, ce, crezi ca ma mai lasa sa intru în curte? Da de unde! Ăsta nu-i stapâna meu, zice, si ma latra. Pai stapânu meu miroase frumos, a rachiu, da damfuri! De-aia îmi beau dorobantul meu. El, cum ma simte, îmi iese înainte, la pompa. Da din coada si se bucura..."
Pusca în toata mahalaua Cutaridei n-aveau decât oltenii. A plecat cu fierul încins, plin de cositor, în mâna, sa-i ucida. Nu vedea bine înaintea ochilor. Gradina era departe. Ăl mai mic dintre frati sedea lânga un palimar. Dregea o sapa. Chirica a darâmat poarta de sârma:
- Ia asculta, ma! Precupetul s-a întors:
- Ba! a mai strigat o data, suflecându-si mânecile.
Veni si celalalt, Victor, cel mare. Era plin de pamânt si se uita la ceferist.
- Ce-i? - Va omor!
si zvârli fierul spre ei. Noroc ca se ferira. Fochistul zbiera cât îl tinea gura:
- Saraciilor! Mi-ati omorât câinele, v-arat eu voua! Victor se apropie sa-l împace:
- Asculta...
- Nimic, va bag în spital!
- Dar de ce dracu nu-l legi? îndraznise pâna la urma si cel mic. Atât i-a trebuit lui Chirica. S-a facut o data galben la fata, de ziceai ca moare. Abia si-a tras sufletul si s-a pus pe tipat:
- Sa va luati calabalâcul de aici. Ce, ati început sa ne împuscati? Vecinii alergara sa vada ce-i. Pica tocmai atunci si sifonarul. Era plin de troscot si afumat, dupa munci.
- Ce-i, nene Chirica? Ce s-a întâmplat? îl întreba apropiindu-se.
- Ce sa fie? Mi-au omorî nepricopsitii astia câinele!
- Aoleu!
si asta o auzira si ceilalti. Ei tineau la dulai, îi cresteau din saracie, împarteau bucata de mamaliga, numai sa aiba cine latra în batatura casei. Au dat buzna în gradina. Oltenii vazura ca nu-i de gluma. Degeaba strigara sa nu le calce vinetele în picioare, mahalagiii n-auzeau, nu vedeau. Îi cam dusmaneau pe venetici, ca se pricopsisera din gradinarit.
Chirica l-a însfacat pe Victor, cât era el de pirpiriu, si da-i buseala. Sifonarul sari sa-l ajute. Lovea aspru camionagiul! îl apucase pe cel mic cu o mâna si-l vârâse între genunchi. Sa-l omoare, si mai multe nu!
n timpul asta muierile navalira în rasaduri si carara toate verzele. Nici rosiile nu le-au lasat. Ridicau poalele pline si blestemau pe olteni.
Când pleca si ceferistul acasa, cu inima usoara, gradina era toata o paragina. si barem sa fi murit jigodia! De unde! A scheunat trei zile, Chirica 1-a oblojit cu apa de plumb si javra a ramas schioapa. Se întorcea cu ceata pe la prânz, din groapa, satul. Câinii erau lenesi, se opreau pe la cismele, sa linga baltoacele, si plecau mai departe. Parca se mai lungisera. Se opreau în fata bisericii si se întindeau pe lespezile albe, la soare. Pe la doua, puteai sa-i lovesti cu pietre. Nici nu se miscau. Se târa câte unul dupa umbra si iar cadea pe labe. Din gâtlejurile adânci li se scurgeau bale groase si adormeau. Blanurile duhneau a gunoaie si, când soarele cobora spre apus, se urneau.
ntâi se ridica cel brumariu, al lui Ilie, deschizând un ochi. Hamaia scurt. Al lui Gogu horcaia înca. Avea urechile clapauge si-l ciupeau mustele. Arunca zadarnic din coada. Se mai canonea pe o parte si se scula cu dosul la biserica. Ceata se strângea si câinii se vânzoleau a joaca.
Catelele o luau înainte si dulaii dupa ele, târându-si limbile prin praf. O apucau spre sina Constantei, unde erau dughenile cu zarzavat. Drumul îl stiau. Se lasa amurgul si se întorceau sacalele primariei. Sacagiii, niste haidamaci soiosi, aruncau dupa ei cu coceni de porumb.
Piata mirosea a resturi. Deasupra, plutea o duhoare statuta de ceapa stricata. Negustorii udau salata si pepenii cu caldari mari de apa. Javrele dadeau roata pe la gramezile de rosii terciuite, scormoneau baliga limpede, din care se scurgeau seminte albe, îsi vârau boturile sub vinetele putrede, apoi adulmecau spre pravaliile macelarilor.
Prin maghernite se aprindeau lampile. Era ceasul când soseau camioanele pline cu vitei taiati de la abator. Pe pietre, se scurgea sângele cald al boilor. Câinii se repezeau în cizmele parlagiilor. Ăstia nu se speriau cu una, cu doua. Loveau cu topoarele si cu tintele.
Câte unul din ceata tragea o piele dupa el, dar n-apuca sa fuga. Precupetii dadeau chiot si ieseau cu ciomegele. Turma se întarita de mirosul sângelui.
Al lui Gogu tot nu se lasa pâna nu fura un bojog rosu, naclait, de pe buturugile negustorilor, ori vreo bucata de zgârci cu copita cu tot.
Pe urma, o luau înapoi spre groapa, domoliti. Se opreau în capul mahalalei, la un gard înalt de piatra, unde sedeau niste câini boieresti, o puzderie de catele scurte-n picioare, cu parul ca sârma, des si încâlcit, si cu ochi mari, rotunzi, tristi si plini de ape.
Le-ar fi dat inima dulailor! Se opreau în fata vergelelor de fier, miroseau mârâind, sareau cu labele pe gard, se încingea sângele în ei. Potaile erau gatite cu funde si cojocele de postav. Nici nu se uitau. Nu erau de nasul lor asemenea catele latoase! Privirile animalelor satule treceau peste capul mândru al câinelui lui Gogu, care pândea ceasuri întregi în fata grilajului cenusiu. Ce le-ar mai fi scarmanat jigodia! Ieseau servitoarele stapânilor si îi alungau cu pietroaie. Ceata fugea schelalaind.
Asta era vara.
Când începeau ploile, se îmblânzeau si îsi gaseau loc prin magazii. Iarna tremurau sub porti si se jigareau de nemâncare. Mai înfuleca vreunul câte o halca de carne pusa la afumat, dar nu scapa zdravan. Grigore îl omorâse pe al lui cu prajina într-un ajun de Craciun. Uitase magazia descuiata si câinele a dat peste o jumatate de porc spânzurat într-un cui. A sarit de doua ori si a apucat hartanul. A mâncat ce-a mâncat, pâna 1-a gasit Aglaia.
- Vin', ca am ramas fara porc! a strigat cocosata. Potaia fugise lasând resturile.
Vreo trei zile a stat ascuns. seful, de necaz, s-a îmbatat. L-a pândit nemâncat. Ce sa-i mai tihneasca dumicatul? Degeaba tragea nevasta de el:
- Haide, omule, lasa, ca n-oi muri dintr-atât!
El, de loc, ca numai Dumnezeu stiuse cum strânsese banii sa cumpere porcul. A patra dimineata, hop si câinele! Se gudura, târân-du-se cu burta pe zapada. Omul îl astepta. Nu se misca de loc. Vinovatul s-a apropiat tremurând.
Grigore era facut drojdie. Când i-a venit sub bocanci, l-a lovit o data cu sete:
- Na!
Javra a icnit, dar omul nu s-a îndurat decât dupa ce-a rupt prajina pe el. Aglaia iesise din bordei si se ruga de barbat sa nu-l ucida. Degeaba, sângele câinelui înrosise zapada.
- Ce facui? scuipase gunoierul.
si, de necaz, a plecat la Stere sa se îmbete.
Altfel, nu faceau nici un rau jigodiile. Mai croiau vreun crac de pantalon, mai murea câte unul otravit, si cum venea februarie, dadea strechea în ei...
ntâi le apuca un pârjol pe pisici, ca sosise saptamâna brânzei. Nuntile pe acoperis se tineau lant, si dulaii, sa rupa burlanele, nu alta. Tabla cârciumarului duduia de bataile cotoilor.
ncepeau pândele. Luna rasarea pe la opt, ruginita si mâncata. Peste tinicheaua caselor cadea o zapada de lumina subtire.
Din gaurile podurilor, se înaltau sforaielile motanilor. Pe luminatoare, saltau gheme serpuitoare. Raspunsul era prelung, un mieunat adânc.
Jos, în umbra, lânga butoaiele cârciumarului, ceata adulmeca. Dulaii stateau nemiscati, cu gâtul întins la luna. Doar coltii ascutiti ca bricele aveau un luciu sters, de sidef.
Cotoiul vargat al lui Stere se prelingea pe lânga cosurile de caramida. Pisicile cadeau pe magazii. El se oprea în vârf, lânga calcanul casei. Torcea nepasator.
- Miaaauuuu... Miaaaauuuuuu, se auzea din vecini. O blana zbârlita urca furis sina acoperisului.
- Miarlaaauuuu, miaaaaarlllaaaauuuu, raspundea.
Motanul mesteca din mustati. Câinii, jos, numa ochi. Luna urca tacuta. Când era aproape, mireasa se oprea. Cotoiul se facea ca n-o vede. Apoi, deodata, îi sarea drept în ceafa, o lua cu dintii lui puternici si o tavalea. O întorcea si pe-o parte, si pe alta.
Hotomanul o lasa oleaca, se unduia peste ea, o cuprindea acoperind-o cu trupul lui mare si o rasucea încet. Se strecura apoi dedesubt, tinând-o rastignita între gheare. Se amestecau zvâcnind si stropsindu-se.
La urma, o ducea moale ca pe-o treanta pâna la marginea stresinii si o zvârlea în curte.
Dulaii atâta asteptau. O forfecau în colti, maturând zapada vinetie cu ea.
Saptamâna brânzei numai saptamâna nu era. Bairamul nu se ispravea pâna în martie. Pe la noua, când stelele pluteau într-o ceata laptoasa pe acoperisuri, se strecurau cetele cenusii. Din groapa urcau motanii urdurosi ai sifonarului. Sareau gardurile si, peste sticlele luminoase, umbrele lor calcau falnic. Din partea cealalta, dinspre Grivita, soseau pisicile ceferistilor, negre si lunguiete, cu ochii galbeni, lucind pe sub stresini. Ocoleau curtile Adinei si întunecate, suiau prajinile puse lânga cosuri si, de acolo, peste burlane, cadeau în podurile pline de praf. Cotoii se întâlneau sub capriori si se scarmanau. Lupta era crâncena. Se ascundeau în întuneric pândindu-se si, pe neasteptate, se aruncau unul asupra altuia, sfâsiindu-si blanile cu ghearele. Tavanele de lut si balegar duduiau sub ei.
Cumplite nopti! Cadeau ploile de martie si tot nu se astâmparau.
n aprilie, pisicile lepadau prin magazii. Se umplea mahalaua de mâte.
Apoi dadea strechea în câini. Turbau, nu alta. Ieseau cu totii, si mici si mari, rupând lanturile si gardurile. Câte douazeci dupa coada unei catele. si sa-i fi vazut! îsi trentuiau floacele.
Al lui Gogu, cu ceata, pleca spre Grant sau spre Tarapana. O saptamâna nu le ajungea. Treceau în galop prin gradini, de-a dreptul peste malurile abia înverzite, acoperite cu gunoaie, si de acolo, de sus, pe lânga tevile unsuroase, se avântau în fundul negru si adânc, unde se încurcau catelele chivutelor.
Câinele croitorului se oprea departe, mirosea si, cu ochii lui ageri, îsi alegea potaia. O târcolea înfiorat, cu coada ridicata, mârâind. Se apropia si latra scurt. De sub coltii albi scotea limba lui lunga si baloasa, urla aproape de cateaua înspaimântata si se lingusea. Vinetiii oltenilor se repezeau si ei si se încaierau. Dulaul nu se juca. Rânjea o data cu ochii aprinsi si se zvârlea spre ceilalti. Trupurile se încolaceau, se înnodau, zvâcnind scurt, si maturau pamântul. Îsi cautau beregatile, aprigi.
Tot al lui Gogu era mai tare, îi alunga si se întorcea potolit. Cateaua venea singura si se lasa cotaita.
Spre seara, turma salbatica urca iar malul pieptis si cadea în goana peste câmpul pietros care ducea în mahalaua vecina. În urma câinilor se ridicau nori mari de praf. Goana nu se domolea decât atunci când intrau pe ulitele noroioase de lânga Ateliere. Din curti, se alaturau alte cete. Ogarii ceferistilor aveau picioarele subtiri si lungi si capetele ascutite. Gramada neagra si latoasa a celor din groapa se strângea lânga sef, aruncându-se spre namilele murdare. Erau furiosi si întarâtati. Muierile ieseau cu prajini, sa-i alunge. Aruncau dupa ei cu laturi, sa-i desparta. Când cadea noaptea, treceau Grivita tot fugind. sina Constantei era aproape. De la canton sareau zavozii celui ce schimba macazurile. Taiau apoi liniile albe de fier. Peste iarba cruda, de primavara, cadea o bura. Câinii scoteau urlete lungi si se avântau spre drumul Chitilei. Nunta se desfasura înversunat.
Se întorceau beliti, chiori, schiopatând. Nu se mai aratau multa vreme. Trageau sa moara. Nu le mai priau nici oasele, nici maruntaiele de la macelarii.
n iunie, catelele gâfâiau la umbra si asteptau sa nasca. Când fatau, muierile le înecau plozii în zoaie. Câte sase faceau, pestriti, orbi si grasi. Daca mai scapa câte unul-doi, s-apucau sa suga tâtele rosii si pline. Atunci nu te puteai apropia de ele. Rânjeau coltii si se dadeau la picioare.
ntr-o vara îi apucase o turbare. Murisera pe capete: al mecanicului, ai oltenilor si vreo câtiva straini. Se muscau unul pe altul si întepeneau. A murit si al lui Gogu. Îl sângerase unul de beregata. Mergea tot cu capul în jos si nu mai mânca. Dupa o saptamâna înlemnise lânga uluci...
Croitorul 1-a gasit. Avea ochii sticlosi si se lungise. L-au dus ucenicii lânga balta. Ceata s-a risipit, iar pe dulau l-au ciugulit ciorile. I-au lasat doar blana bogata.
Din inima lui neagra mâncase o catea.
|
