Scrisoarea I - Mihai Eminescu
Soarta omului de geniu l-a preocupat pe Eminescu nu numai în "LUCEAF RUL" ci si în alte poezii, ca si cea de fata, în care îl preocupa soarta savantului astronom. Savantul urmareste descifrarea enigmelor cosmice într-o lume zbuciumata perpetum de pofte meschine. Scrisoarea I a fost construita în spirit romantic ca o succesiune de tablouri cu o succesiune specifica. Cele cinci mari parti, distincte, sunt legate prin determinari tematice si de viziune, care confera o structura dramatica.
În tabloul I este fixat cadrul reveriei poetice, într-un colt de univers, scaldat în lumina rece # 19219d323t 1;i palida a lunii, între peretii austeri ai unei odai sarace unde "doar ceasornicul masoara lunga timpului carare".
Tabloul al II-lea, este mai întins si realizeaza saltul dintr-un plan în altul. Este invocata luna pe care poetul o contepla "Luna tu, stapân-a marii, pe a lumii bolta luneci / si gândurile dând viata, suferintele întuneci" si, treptat, ochiul poetului se substituie lunii.
Se produce o proiectie din micro în macro cosmos. Din perspectiva cosmica, planeta Pamânt, dezvaluie un spectacol grandios si tragic. Spectacolul umanitatii este detaliat printr-o enumerare a invariantelor tipologice prin care se instituie inegalitatea în societate. Luna îi vede deopotriva pe rege si pe sarac, atat de diferiti în destinul lor social dar nivelati în absurd "de geniul mortii". Marginalizat de societate, sub o înfatisare modesta, insignifianta, rataceste, dispretuindu-si destinul lumesc, geniul, în ipostaza "batrânului dascal". Aparentele sunt înselatoare. Sub haina lui roasa în coate, tremurând de frig întru-un vechi halat, cu gâtul în guler si cu bumbac în urechi, uscativ, "gârbovit si de nimic", el dezlega prin magia numerelor "noapte adânc- a veciniciei", universul fara margini fiind "în degetul lui mic" "caci sub frunte-i viitorul si trecutul se încheaga", capata trei secvente distincte:
a) Haosul - sugerat prin împerecherea fantastica a absentelor, realizata stilistic prin alaturarea antitetica a materiei verbale: fiinta-nefiinta; nu se ascundea nimica - tot era ascuns; etc. Haosul este indefinit ( prapastie, genune, noian întins de apa), invizibil, lipsit de "viata si vointa", dominat de nemiscare absoluta.
b) Geneza - este tulburatoare prin exceptionala capacitate de constructie mito-poetica. Lumea este alcatuita din "microscopice popoare" fixate pe o planeta cât firul de praf, iar oamenii. "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul". Pentru a face inteligibil spectacolul Galaxiile în ratacirea lor sunt ca firisoare de praf plutind într-o raza de lumina care patrunde într-o camera obscura: "Cum s-a stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric, caci e vis al nefiintei universul cel himeric.
c) Stingerea universului - sfârsitul lumii, apocalipsa, existenta, escatologia - motiv mitic fundamental, apare la Eminescu într-o proiectare fabuloasa, mai întâi ca o moarte termica a sistemului solar ("soarele, ce azi e mandru, el îl vede trist si ros / cum se-nchide ca o raza printre nori întunecosi") urmata de un colaps gravitational, de disparitia stelelor, de întunecarea orizonturilor cosmice, de oprirea timpului, pentru a începe "eterna pace", haosul primordial. Prin tabloul cosmogonic se creaza scara valorica între geniu si omul comun, exponent al mediocritatii nivelatoare, specifice societatilor umane egoiste si filistine (nemultumite de sine, meschine, ipocrite si lase).
Tabloul al III-lea -este o satira la adresa mizeriei umane pe care o revarsa în lume o societate marginita, incapabila sa-si depaseasca conditia egoista. Omul de geniu este ignorat de mediocri, neînteles si marginalizat.
Tabloul al V-lea - reprezinta o întoarcere la cadrul initial. Poetul îsi redobândeste luciditatea si trage concluzia, îmbracata în haina unei filozofii sceptice, ca omul nu poate iesi din determinarile sale cosmice:
"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapâneste raza ta si geniul noptii".
Finalul produce aceeasi pendulare specifica lui Eminescu între planul terestru si cel cosmic. Scrisoarea I este un poem filozofic dar si o satira pe tema conditiei geniului în societate, a destinului sau însingurat si nefericit. Modalitatea poetica a relatiei om - univers se prezinta în Scrisoarea I sub trei înfatisari: - cosmica, sarcastica si elegiaca. Punctul de reper este cosmogonia. Integrarea fiintei eminesciene în spectacolul cosmic da nota cea mai înalta a inteligibilitatii poetului român, caracterul universal al operei sale.
Limba si stilul în
a) calitatea materialului lexical,
b) viziunea antitetica,
c) puterea de plasticizare, de vizualizare a ideilor,
d) disponibilitatile sufletesti ale poetului, osciland între admiratie, ironie, sarcasm sintristare împacata.
A) Eminecu foloseste cuvinte din fondul de baza al limbii românesti, termeni populari si familiari, unele variante regionale si câteva arhaisme. Neologismele, neasteptat de putine pentru un poem filozofic, apare mai rar si sunt grupate mai ales în pasajul satiric si nu în cel cosmogonic, cum am fi tentati sa credem.
Din aceasta preponderenta lexicala rezulta senzatia de naturalete si prospetime a limbajului poetic.
B) O a doua particularitate stilistica a Scrisorii I deriva din viziunea antitetica asupra lumii, specifica romanticilor. Antiteza rezulta din compozitia poetului ( tabloul cosmogonic este în antiteza cu cel satiric ) precum si din sintaxa frazei ( propozitiile sunt asezate de multe ori în opozitie ).
C) A treia particularitate stilistica este plasticitatea ideilor, concretetea lor poetica. Scrisoarea I este un poem filozofic, dar ideile nu sunt logice, enuntiative, ci poetice, nu au un caracter filozofic ci un caracter mitic, imaginativ. Epitetele create sunt epitete morale care aduc în discursul liric un fundal descriptiv, terestru sau cosmic, corespunzator sentimentelor sale de admiratie, indignare sau tristete ( gene ostenite, lumina fecioara, miscatoarea singuratate a marilor, galbenele file, batrânul dascal, etc ). Comparatiile sunt mai putin relevante decât epitetele. Personificarile anima natura familiara, dar si cosmosul tulburator: luna varsa voluptoasa ei vapaie, codrii ascund în umbra stralucire de izvoare, etc.
Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si prin ele capata forta lirismul eminescian, îsi vizualizeaza ideile: lunga timpului carare, urma sortii, geniul mortii, prapastie, genune, noian întins de apa, etc.
D) O ultima particularitate stilistica, provine din oscilatiile afective care modeleaza sensurile discursului liric. În punctul de plecare al meditatiei sale, Eminescu este miscat de sentimentul coplesitor, dar echilibrat, îl provoaca frumusetea noptii sub clar de luna. Stilul este descriptiv, puternic ornat. Versificatia - Scrisoarea I - este alcatuita prozodic într-o succesiune de distihuri extrem de lungi, cu 16 silabe în fiecare vers, si cu alternante de 15-16 silabe în a doua parte a poemului, care contine segmentul satiric. Ritmul este trohaic, cu rime feminine în prima parte, si masculine în cea de-a doua parte.
|
