Scurte preliminarii, Modernitatea lui Ioan Slavici
Dintre marii nostri clasici, cel mai nedreptatit, multa vreme, a fost Ioan Slavici (n. 18 ian. 1848, Siria, langa Arad - m. 24 aug. 1925, Crucea de Jos, Panciu). Cu greu i s-a recunoscut locul care i se cuvenea alaturi de ceilalti mari scriitori de la Junimea. Vina este a criticii, in primul rand, insa exista si unele motive mai mult sau mai putin obiective, care tin de unele aspecte mai controversate ale biografiei si creatiei sale.
Dintre acestea amintim, intai de toate, neomogenitatea valorica a operei lui Slavici: opera de intinse suprafete epice, dar inegala de la o etapa la alta. Aproape tot ce a scris autorul dupa anul 1894, cand a publicat in foileton romanul Mara, in paginile revistei Vatra, chiar atunci infiintata, este azi fara valoare. Cu toate ca scrie si publica mult sau, poate, tocmai de aceea, epica slaviciana pierde vadit din substanta. Autorul se repeta inexplicabil, e schematic si redundant in propria formula narativa, iar mesajul moral devine tot mai explicit. De unde prejudecata de moralist ardelean sever, prea incrancenat, care se exprima greoi, intr-un stil lipsit de acuratete si finete artistica. Atunci cand publica, bunaoara, dupa razboi romanul Cel din urma Armas (1923), care seamana izbitor cu romanele lui Duiliu Zamfirescu, indeosebi cu Viata la tara, Slavici era complet depasit de noile tendinte din proza romaneasca. Intre timp aparusera deja Ion si Padurea spanzuratilor, primele romane ale lui L. Rebreanu, iar Hortensia Papadat-Bengescu isi publicase volumele de povestiri, orientand decisiv proza noastra spre analiza si modernitate. Autorul Marei e complet in afara evolutiei gustului literar de atunci: moare in 1925, intr-un anonimat total. Si cum imaginea sau impresia de la urma conteaza, timp de cateva decenii scriitorul va intra intr-un prelungit con de umbra. De-abia G. Calinescu, in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), ii dedica un capitol critic mai consistent, evidentiind valoarea de ansamblu a operei sale. E prea putin insa, deocamdata, pentru o reparatie pe deplin convingatoare in plan moral si estetic a marelui prozator ardelean.
In plus, omul insusi are un comportament confuz in anii primei conflagratii mondiale. Mai ales in ce priveste problema Transilvaniei, el ramane adept al doctrinei mai vechi, federaliste, a lui Aurel C. Popovici. Nu intelege sansele geopolitice noi, nici macar visate la inceputul secolului, pe care le creeaza desfasurarea - nelipsita de surprize, ce-i drept - a razboiului. Pentru ezitarile si incapatanarile sale, Slavici s-a ales cu o condamnare la cativa ani de inchisoare, partial executata. Asupra sa planeaza suspiciuni deosebit de grave, care-l izoleaza si mai mult in ochii contemporanilor. In realitate insa, scriitorul a trait o teribila drama de constiinta asemanatoare, in multe privinte, cu drama eroilor rebrenieni din Padurea spanzuratilor ori din cunoscutele nuvele Itic Strul dezertor, Hora mortii, Catastrofa, Calvarul. Marturie ne stau scrierile memorialistice ale lui Slavici: Amintiri (1924), Lumea prin care am trecut (1930), dar mai ales Inchisorile mele (1921). Din tot ce a scris el in ultimele trei decenii de activitate literara, aceste scrieri - 'tulburaroare prin procesul de constiinta', cum s-a spus - constituie partea ce mai rezistenta, singura inca lizibila si astazi. Din pacate, nici aceste lucrari n-au reusit atunci sa modifice perceptia generala a opiniei publice, inclusiv perceptia criticii despre ultimul Slavici. Sa ne mai miram ca exegeza critica serioasa a operei sale a intarziat mai mult decat in cazul altor mari scriitori clasici? Abia in anii '70 apar primele explorari critice notabile, de profunzime (si mai specializate) - de fapt, cele mai substantiale din cate s-au realizat pana acum privind viata si opera lui Slavici (D. Vatamaniuc, Mircea Zaciu, Magdalena Popescu). Aceasta din urma este autoarea unei excelent studiu monografic complet, intitulat Slavici (1977), singura exegeza slaviciana care poate sta alaturi de comentariile calinesciene la Eminescu sau Creanga. Am putea sa mentionam, in acelasi context, un incitant studiu critic mai recent al lui Vasile Popovici despre 'personajul trialogic' in opera lui Slavici, in special in Padureanca, inclus in volumul Lumea personajului (1997).
Primul insa care a tinut sa evidentieze fara nici un echivoc 'modernitatea lui Slavici' a fost Mircea Zaciu. In opinia acestuia, Slavici, ca de altfel si Caragiale, trebuie si poate fi receptat cu un ochi contemporan. Cum autorul romanului Mara pare sa fi fost mereu lovit de nesansa, intreaga sa opera poate fi citita 'cu un sentiment subtextual de fatalitate'. Bunaoara, a trecut ca si neobservata o nuvela destul de interesanta, Hanul ciorilor (1895), publicata cu trei ani inainte de capodopera lui Caragiale La Hanul lui Manjoala, cu care vadeste - la o lectura atenta - unele similitudini, in ciuda diferentei de substanta si maniera in tratarea fantasticului. Cu totul altul ar fi fost, poate, destinul scriitorului, daca proza respectiva era receptata cu mai multa comprehensiune critica. Si acesta nu e decat un aspect al vocatiei lui Slavici de a rata mereu in fata succesului. O alta nuvela, Caile mortilor, de un viguros realism, scrisa cu prilejul revoltelor taranesti de la 1907, adica in plin samanatorism si poporanism, a aparut abia postum. Dincolo de asemenea exemple, in sine izolate, ale nesansei, opera lui Slavici - subliniaza Mircea Zaciu - iese din canoanele obisnuite. Formula realista sau realist-critica este insuficienta, ca de altfel si 'realismul poporal' sugerat de titlul volumului sau de debut, Novele din popor (1881) si promovat apoi de autorul insusi la Tribuna din Sibiu, pe care a condus-o timp de cativa ani, incepand din 1884. Despre 'realism poporal', dar la fel de inadecvat, vorbea si T. Maiorescu (v. Literatura romana si strainatatea, studiu critic publicat in 1882). Ca orice mare scriitor, Slavici nu poate fi clasificat cu usurinta: nici o formula critica uniformizatoare nu i se poate aplica fara a se pierde ceva din substanta si originalitatea scrierilor sale. Pe buna dreptate acelasi Mircea Zaciu vedea in Slavici o mare energie ardeleana, comprimata mai tot timpul in sinele adanc al scriitorului: 'Slavici este marele puritan sl literaturii romane: figura sever-austera, stapanind in sine mari patimi nemarturisite, stiind sa striveasca si fiind strivit, refuzand cu buna stiinta un drum de usoara glorie politica, pentru care o traditie transilvana de prudenta si de circumspectie ii dicta o atitudine de echilibru precaut. El ramane un singuratec.' [M. Zaciu, Modernitatea lui Slavici, in vol. Viaticum, 1983, pp. 170 - 171] Din aceste energii comprimate izvorasc, nu mai incape indoiala, suflul si forta epica a prozei lui Slavici, in latura cea mai realizata artistic si, bineinteles, mai rezistenta la erodarea acesteia in timp.
Cum observa Magdalena Popescu, creatia lui Slavici prezinta, in mare, trei faze: prima - a idilismului si reveriei (primele nuvele idilice si ironice, de la Popa Tanda la Gura satului si Budulea Taichii), a doua - dramatica si obsesiva (marile nuvele Moara cu noroc si Padureanca, urmate de romanul Mara) si a treia - didactica si instructiva, moralizatoare in exces, cand scrisul sau devine mai abundent, insa inegal, marcat de repetitii, numeroase clisee si retete facile, reluate pana la epuizare in texte de valoare indoielnica. Am mentionat acest aspect inca de la inceput. De la prima la a doua faza trecerea este ca si insesizabila. Ultimele povestiri idealizante si ironice apar aproape concomitent cu Moara cu noroc, publicata intiia oara in volumul de debut al autorului, Novele din popor (1881). Padureanca a fost publicata in 1884. Fara indoiala, Slavici este un mare prozator, dar inegal - fapt de domeniul evidentei. El ramane insa un reper inconfundabil in proza secolului al XIX-lea, inainte de Caragiale si Duiliu Zamfirescu, care nu poate fi ignorat. Este precursorul de necontestat al lui Agarbicianu si L. Rebreanu, realizand totodata, prin romanul Mara, prima capodopera a genului in proza romaneasca. Fara Slavici proza noastra moderna, cu precadere cea ardeleana, ar fi aratat cu totul altfel in secolul urmator.
La randu-i, Slavici a avut precursori, precum si modele pe care le-a urmat, in special in anii debutului. A asimilat influente din literatura germana si maghiara (cunostea bine cele doua limbi), iar prin acestea s-a appropiat de scolile rusa si scandinava, de notorietate in acea vreme. Nu fara motiv, nuvelele idilice si ironice inspirate din lumea satului ardelean au fost considerate de unii critici niste Dorfgeschichte, gen foarte raspandit in spatiul literaturii de limba germana (v. Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici. Opera literara).Prozatorul foloseste cu destula libertate modelul pomenit. E vorba nu de imitatii insa, ci mai degraba de un fenomen de convergenta si de afinitati participand la acelasi Zeitgeist al epocii. Cunostea, de asemenea, suficient de bine literatura franceza de la clasicism incoace. Slavici a facut el insusi traduceri, de-a lungul anilor, din Jókai Mór, Th. Storm, Bret Harte (prozator american citit de junimisti la recomandarea lui T. Maiorescu), Gogol, Božena Němcová. Pe ultimii i-a tradus prin intermediar maghiar sau german. A mai transpus in romanesste un roman de R. Straz. Dintre filosofi, l-a preferat pe Schopenhauer, ca mai toti junimistii, la care se adauga lecturile constante din filosofia chineza, axata cu precadere pe problematica morala a omului (v. studiul lui Ion Breazu, Slavici si Confucius, 1946). De aici, poate, insistenta exagerata, uneori, a criticii pe tenta moralista a prozei lui Slavici.
Desi autorul Marei nu a fost propriu-zis un inovator, proza lui impune categoric 'prin forta si adancime'. El foloseste teme, procedee, scheme, conflicte, tehnici narative pe care le intalnim, dispersat, la inaintasi, la un Costache Negruzzi, spre exemplu, sau la Nicu Gane, prozator care frecventa si el Junimea. Slavici le reconstituie insa de-o maniera proprie: si-a creat un univers inedit al fictiunii, un spatiu moral si epic neindatorat nimanui, cu noi tipuri de conflict, intr-o viziune antropologica originala, de o surprinzatoare coerenta interioara, organica. Magdalena Popescu surprinde cu exactitate acest aspect determinant al epicii slaviciene: 'Mai ales primele nuvele seamana intre ele, au aceleasi elemente comune. Doar numarul personajelor creste de la o povestire la alta si se largeste si perspectiva initiala, multiplicand planurile si complicand conflictele, dar lumea este aceeasi, nesubstituibila si neconfundabila.'[M. Popescu, Slavici, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1977, p. 136] Slavici va duce la desavarsire modelul mai vechi al idilei, inradacinandu-l in comunitatea umana specifica a satului ardelean din secolul al XIX-lea, realizand apoi, in marile sale nuvele, o sinteza originala a idilicului cu tragicul (cu deosebire in Padureanca). Acelasi efort il face si romancierul - daca ne oprim la romanul Mara - de a se detasa de conventiile literare ale trecutului, explorand o lume noua, construind un univers propriu al fictiunii cu mijloace originale. E un roman realist, o monografie moderna a vietii de targ si a spiritului burghez incipient, in contextul micilor orasele transilvanene din acea vreme; un roman de observatie sociala, dar si de analiza patrunzatoare a iubirii, pe un registru complet al desfasurarii acesteia, de la izbucnirea irationala a sentimentului pana la pasiunea devoratoare si gelozie; in sfarsit, un roman al carui realism, uneori de nuanta populara si folclorica (presupunand o justificare etica a faptelor), pare a fi marcat de unele accente naturaliste, cum se intampla in final, cand Huber e ucis de fiul sau nelegitim, Bandi. Aceasta lume nu mai e una perfect inchisa, ca lumea satului traditional, ci supusa unui proces inevitabil de schimbare, ca si personajele, Persida in special se modifica in permanenta, in functie de loc, de timp, de varsta, etaland pe parcurs o 'discontinuitate a eurilor succesive'. Acest procedeu modern va deveni ceva obisnuit de-abia in literatura secolului al XX-lea.
Surprinzator, Slavici are si alte intuitii asemanatoare privind arta naratiunii, cum ar fi personalizarea naratorului in Budulea Taichii sau procedeul prin care autorul / naratorul intra in orizontul eroului, fara a se confunda cu acesta, ca la inceputul romanului Mara, cand, folosind stilul indirect liber, discursul auctorial include si vaicarelile personajului. Pe tot parcursul actiunii, naratorul ramane un martor si, deopotriva, un raisonneur detasat (ironic, perfid, insinuant, moralist) al personajelor. Desigur, asemenea intuitii raman cumva izolate, nu sunt fructificate sistematic in toata opera. E limpede insa ca Slavici are vocatie de mare creator epic, tragandu-si forta in primul rand din sine insusi, din acele obsesii si energii comprimate la maximum in eul propriu. Cum observa Mircea Zaciu, nici un alt prozator roman n-a avut cultul si fascinatia fortei ca Slavici. De aici deriva cu siguranta substanta epicii sale, nelipsita de forta artistica si autenticitate, exercitand o permanenta seductie modelatoare asupra prozatorilor ardeleni ce vor veni dupa el..
|
