Structuri compozitionale si mijloace literar-artistice în "Luceafarul"
La fel de bogate sunt în "Luceafarul" semnificatiile filosofice. Prima ramâne cea a conceptiei despre geniu a lui Schopenhauer "Lumea ca vointa si reprezentare", care se observa în strofa finala despre destinul nefericit al geniului. O 121f516b alta influenta este cea a lui Platon, de la care a preluat ideea a doua ordini paralele: ordinea absoluta a arhetipurilor, a idealurilor eterne, reprezentate de demiurg si de Luceafarul-Hyperion, si ordinea relativa, interioara, reprezentata de Catalin-Catalina. În una din variantele "Luceafarului" Dmiurgua apare sub numele de Brahma, care este zeul mitologiei indiene si e amintit si numele lui Buddha, când Demiurgul îi ofera lui Hyperion o alta ipostaza a omului de geniu, cea a conducatorului de popoare. În prima metamorfoza Luceafarul se naste din mare, echivalenta cu cunoasterea din pacat în filosofia indiana, mare este vazuta ca patimi ale omenirii. Pentru Nirvana buddhista, Eminescu a creat un echivalent românesc prin expresia "sete de repaus". În eseul sau "Sentimentul românesc al fiintei", Constantin Noica vorbeste despre o criza a generalului în "Luceafarul", despre incapacitatea omului de geniu de a se adapta la realitate. "Luceafarul" este o sinteza epico-lirico-dramatica. Epicul rezulta din naratiune, liricul rezulta din trairile subiective ale poetului, dramaticul rezutla din prezenta dialogului.
În "Poezia lui Eminescu", Tudor Vianu vorbeste despre un "joc cu masti" în ,,Luceafarul", în care poetul interpreteaza pe rând toate rolurile. "Luceafarul" începe pe o tonalitate de basm si este un poem oniric în care cea mai mare parte a actiunii se desfasoara în visul fetei. Tot în visul ei au loc si cele doua metamorfoze ale Luceafarului: angelica, în care Luceafarul apare sub înfatisarea unui voievod "cu par de aur moale si cea demonica, în care Luceafarul apare sub înfatisarea unui tânar frumos cu plete negre si stralucind de o patima intensa.
Registrul figurativ-stilistic este sarac în "Luceafarul". Mihai Eminescu nu mai face risipa de figuri de stil. Tot Tudor Vianu în "Poezia lui Eminescu" observa un proces de scuturare al podoabelor la Eminescu. Un exemplu este versul: "O prea frumoasa fata" care a cunoscut mai multe variante, si pentru care Eminescu a recurs, rând pe rând, la metafore si comparatii, împrumutând din regnul vegetal: "ghiocel / dalie de fata din cel zoologic: "o pasare de fata", "un graur de fata", "un carabus de fata", din cel mineral "giuvaer de fata dar a renuntat la toate si a optat pentru forma superlativ-arhaic-populara "o preafrumoasa fata", care e si cea mai simpla, si cea mai frumoasa.
Mai importante sunt în "Luceafarul" imaginile: cea a zborului Luceafarului catre Demiurg, în care Eminescu configureaza universuri paralele. Eminescu îsi imagineaza si locul transcendentei:
"Caci unde ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste
si vremea încearca în zadar
Din goluri a se naste
"Mintea îsi este gaurita de atâta logica a absolutului", G. Calinescu.
Alegoria - "Luceafarul" este o alegorie de simboluri. Vocabularul eminescian din "Luceafarul" este restrâns si simplu. Eminescu foloseste numai cuvinte din fondul lexical principal, care sunt, în majoritate, de provenienta latina. Calinescu spune ca "Luceafarul" este "de o complexitate simpla" (oximoron). Complexitatea apartine continutului de idei, iar simplitatea e a formei.
"Arta cuvântului la Eminescu" (1938) D. Caracostea priveste "Luceafarul" sub dublu aspect: arhitectural si muzical. Sub cel arhitectural, primele sapte strofe formeaza pridvorul, iar dialogul dintre Demiurg si Hyperion constituie cupola întregului edificiu. Sub aspect muzical, primele sapte strofe formeaza uvertura si simfonia propriu-zisa.
În "Luceafarul" rima este simpla, încrucisata, ritmul este iambic si trohaic, iar versul de sapte silabe si opt silabe ceea ce sugereaza o permanenta rotire, înaltare si cadere. Calinescu a identificat schema prozodica a "Luceafarului" în balada "Lenore" a preromanticului german Burger. Tot Calinescu observa în "Luceafarul" o anumita redundanta rezultata din repetitii. Numarul mare de strofe "alcatuiesc o tevarie prea complicata pentru ca seva sa circule peste tot cu aceeasi putere. Unitatea poemului se înfaptuieste muzical. Unele strofe tac, altele cânta în acord cu flautele unei orgi. La sfârsit rasuna toate într-un tipat coral
Structuri compozitionale si motivul "lumii ca teatru" în "Glossa"
Publicata în "Convorbiri Literare" (Decembrie 1883), "Glossa" ne apare ca o continuare a "Luceafarului", ca o dezvoltare a universului fin în care apare ideea de ataraxie stoica (rece). Termenul de "glosa" vine de la latinescu "glossa", care înseamna nota, însemnare, scurta adnotare pe marginea unui text. Eminescu pastreaza în titlu ortografia latina "glossa". Cu timpul, termenul de "glosa" a ajuns sa desemneze o specie de critica minora, parazitara, un fel de parafraza a textului literar, fara sa afirme si un punct de vedere personal. Glosa este si o specie de poezie cu forma fixa, ca sonetul si rondelul.
O glosa este formata dintr-o strofa matca. Versurile din strofa matca sunt reluate si comentate pe rând în strofele urmatoare, iar ultima strofa este prima inversata. Glosa este o specie dificila ce presupune o mare dexteritate si virtuozitate formala. De aceea autorii de glose sunt rari. Eminescu este unul dintre ei, iar "Glossa" sa este o capodopera a literaturii universale. În "Glossa" lui Eminescu, strofa matca este alcatuita din versuri care exprima adevaruri generale. "Glossa" este un mic tratat de întelepciune în versuri, un cod de norme si reguli, de conduita si comportament prin care se dobândeste întelepciunea în viata.
"Glossa" e un dens studiu de eudemonologie, discurs filosofic si morala ce se ocupa de caile si metodele de cunoastere ale unei stari de relativa fericire (eu = bine, daimon = spirit, logos = studiu). "Glossa" este o poezie filosofica având la baza motivul lumii ca teatru (theatrum mundi). De circulatia acestui motiv în literatura si filosofia universala s-a ocupat T. Vianu în "Din istoria unei vechi teme poetice: lumea ca teatru" din volumul "Studii de literatura universala si comparata" (1960).
În jurul acestui motiv se organizeaza întregul discurs liric. Dupa acest motiv lumea este echivalenta cu un teatru, viata cu o scena, iar oamenii cu actori pe scena vietii. Acest motiv a aparut din antichitate, mai întâi în filosofia cinica la Anthistene, apoi în filosofia stoica, în "Manualul lui Epictet". Împaratul filosof, Marc Aureliu, în lucrarea sa "Despre sine însusi" se plânge de monotonia spectacolului existent, si spun ca viata este aceeasi piesa ce se repeta de mii de ani, dar cu alti actori.
În filosofia greaca, regizorul spectacolului este soarta, care distribuie rolurile, iar oamenii nu fac decât sa-si interpreteze rolurile rezervate de soarta. Motivul lumii ca teatru apare si în perioada Renasterii si a Barocului la marii dramaturgi spanioli: Lope de Vega si Calderon de la Barca. Ultimul are si o piesa "Marele teatru al lumii".
În aceasta perioada, sub influenta Crestinismului, regizorul spectacolului nu mai este soarte, ca la romantici, ci chiar Dumnezeu. În "Elogiul nebuniei", Erastmus din Rotterdam îl numeste pe Dumnezeu directorul teatrului care îi concediaza pe actori. În comedia "Cum va place", Shakespeare contempla spectacolul lumii cu o melancolie amuzata.
În Clasicism, în "Caracterele" lui La Bruyere apare o idee noua, cea de public. Actorii sunt numai oamenii din vârful piramidei sociale, în timp ce oamenii de rând formeaza publicul.
În Romantism se produce o schimbare de atitudine, care nu mai este de resemnare, ca la antici, ci una de revolta împotriva nedreptatilor sociale.
Punctul de plecare al "Glossei" îl constituie "Cugetarile filosofice" ale filosofului suedez Oxenstierna din secolul al XVII-lea, secretar al regelui Suediei Gustav II Adolf si cancelar al Suediei. Eminescu a tradus un fragment pe care l-a publicat în "Curierul de Iasi" (1876) sub titlul "Comedia cea de obste", Eminescu recomanda conditia de spectator, pe care o considera cea mai înteleapta.
"Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte
"Glossa" este si o satira, dar pentru ca nu se refera la anumite persoane, ci la fenomene generale, Calinescu o numea "satira fara obiect". "Glossa" este o poezie de o sententiozitate gnomica, în care versurile se constituie în maxime, sentinte, aforisme ce par daltuite pentru totdeauna în marmura. Eminescu nu face risipa de figuri de stil, întâlnim mai multe epitete, unele metafore si comparatii, între care se distinge comparatia fundamentala a lumii ca teatru.
Este greu de gasit un echivalent muzical al versurilor lui Eminescu. Toate încercarile de a pune pe note poezia lui Eminescu au fost sortite esecului, chiar la George Enescu în varianta "De-oi adormi" din "Mai am un singur dor".
Ca si "Luceafarul", "Glossa" este o "capodopera de maretie glaciala", dupa cum spunea G. Calinescu.
|
