TIRADĂ
= Termenul provine din fr. tirade (cf. tirer "a trage"). 1.În teatru, lunga suita de fraze (versuri) în care un personaj dezvolta retoric aceeasi idee, cu intensitate afectiva si fara întrerupere, adresându-se partenerilor (difera de monolog, 23323t195x unde personajul se presupune a conversa cu sine însusi, fiind singur în scena). T. ofera autorului prilejul de a-si expune verva retorica ori de a formula aforisme si sentinte morale, pe ton patetic; pentru actor, T. e un pasaj de virtuozitate profesionala. Tragedia clasicismului francez (Corneille, Racine), apoi drama romantica - (Schiller, Dumas, Hugo) si în urma melodrama au cultivat T. ca scop în sine. O T. comica celebra, zisa "a nasului", recita Cyrano (E. Rostand - Cyrano de Bergerac - 1897, act. I, se. 4). În dramaturgia româna, T. citabile apar la Hasdeu (Razvan si Vidra - 1867, cânt I, II) si, mai ales, Delavrancea: "Oh ! padure tânara !... Unde sunt mosii si stramosii vostri? Presarati... [...]. Unde sunt parintii vostri? [...] Unde sunt batrânul Manuil si Goian, si stibor, si Cânde, si Dobrul, si Iuga, si Cangur, si Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbog pârcalabul, si Oana, si Gherman, si fiara palosului... Boldur?... Pamânt... si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamântul Moldovei ca pe umerii unor uriasi !" (Apus de soare - 1909, act. III, sc. 8). Adeptii teatrului realist au atacat conventia T.: "Ce face nobilul [...], batrânul ofensat? Credeti ca trage spada sa pedepseasca repede pe acei cutezatori? Nu ! El se gândeste sa-i pedepseasca eu mult mai aspru: le citeste un lung discurs istoric moral, în care face lista cronologica a ispravilor si vitejiilor marilor lui stramosi, ale caror portrete sunt atârnate în salonul unde s-au întâlnit cei doi rivali, regele Carlos si Hernani. Acestia stau în picioare împreuna cu femeia vinovata si asculta... si asculta" (I. L. Caragiale, Câteva pareri, 1896). 2. Cu sens peiorativ, însiruire de locuri comune, debitate cu emfaza; lirism declamativ, de joasa calitate.
|
