TITU MAIORESCU - O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

TITU MAIORESCU - O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867

Titu Maiorescu este fiul unui profesor ardelean stabilit la Craiova, apoi la Brasov. Face studii stralucite, mai intai colegiul la Viena, apoi urmeaza stiintele juridice si filozo­fia in Germania si isi da doctoratul la Paris. Dupa aceea, Maiorescu se stabileste in orasul Iasi. Se remarca repede prin talentul pedagogic si prin cultura si face cariera univer­sitara ca profesor de filozofie 16316h71q . in paralel practica avocatura, iar apoi intra in politica (la conservatori), fiind in mai multe randuri ministru ori senator. Totodata, Maiorescu initiaza societatea literara Junimea, unde se aduna elita culturii romanesti. Prin scrierile sale si prin revista "Convorbiri literare", creeaza un spirit critic si traseaza principalele directii in dezvoltarea literaturii din a doua jumatate a secolului al XlX-lea.
A scris studii de lingvistica, filozofie, estetica si critica literara. Dintre acestea, amintim O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, Directia noua in poezia si proza romana, Comediile d-lui I. L. Caragiale, Eminescu si poeziile lui.
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867
1867 (studiu de estetica si critica literara
1.   Acest studiu pune bazele esteticii literare.
2.  Aici, Titu Maiorescu defineste poezia ca idee manifestata in forma sensibila.
3.   Cele doua conditii ale existentei operei artistice sunt: continutul si forma.
4.   Continutul trebuie sa fie alert, tensionat si uimitor.
5.   Forma trebuie sa se intemeieze pe cuvinte concretizatoare si pe figuri de stil sugestive.
Tema
Studiul abordeaza principiile artei, pornind de la stadiul la care ajunsese literatura autohtona in 1867.


Subiectul
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 este un studiu de analiza asupra literaturii prin care criticul aduce in prim-plan exemple valoroase. El defineste arta literara ca idee manifestata informa sensibila si face distinctia intre stiinta (care exprima adevarul) si arta (chemata sa exprime frumosul).
Maiorescu stabileste doua "conditiuni" ale artei: conditiunea ideala, prin care intelege continutul, si conditiunea materiala, prin care denumeste forma artistica.
Dupa parerea sa, continutul trebuie sa fie dinamic, tensionat si cu deznodamant bine construit, iar forma operei ar trebui sa se intemeieze pe cuvinte simple, care exprima imagini unanim stiute, dar si pe un stil elaborat (din care sa nu lipseasca epitetul ornant, metafora, comparatia).

Comentariul
Considerat o scriere de referinta pentru estetica romaneasca, studiul O cerce­tare critica asupra poeziei romane de la 1867 are in intentie formarea unui spirit critic intemeiat pe un sistem viabil de valori. De aceea, investigatia estetica se bazeaza pe exemple extrase din scrieri majore (cum ar fi cele shakespeariene), dar si din productiile de duzina ale epocii. Maiorescu critica mediocritatea prin apre­cieri si judecati estetice fulgeratoare pentru ca, dupa cum remarca un exeget al operei sale, are in intentie sa compromita nulitatile literare¹, opace la analiza metodica. Adevarul este ca Maiorescu are inclinatie spre catalogari definitive si structurari clare, ceea ce si da studiilor sale prestanta dincolo de epoca sa. El impune pentru prima data un sistem de valori, aducand exemple din productiuni adevarat poetice apartinand unor nume de referinta din literatura universala (Homer, Horatiu, Shakespeare), dar si unor scriitori romani deveniti modele pentru scriitorii epocii junimiste: Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu.
Dar acest studiu poate fi considerat si primul tratat despre poezie din cultura noastra. Maiorescu expune mai intai deosebirile dintre arta si stiinta, explicand, in mare, ca stiinta se ocupa de adevar, in timp ce poezia, ca toate artele, este chemata sa exprime frumosul, respectiv prima informeaza (cuprinde idei), iar cea de-a doua sugereaza (cuprinde idei manifestate in materie sensibila). Aceasta definitie a artei poetice, formulata hegelian, lamureste esenta artei de a transmite intr-un mod subtil idei; convertirea lor intr-o materie artistica constituie proba capitala pe care trebuie s-o treaca un creator.
Si dizertatia asupra materialului brut din care ia nastere poezia este de interes. Trimiterile eseistice la celelalte arte, ca si simplitatea explicatiei readuc in memoria cititorului studiile clasice, pe care este intemeiata cultura maioresciana. Dupa ce stabileste ca materialul poeziei este cuvantul, Maiorescu se opreste asupra celor doua laturi ale creatiei: forma si continutul, numind forma conditiune materiala, iar continutul - conditiune ideala. Rostul poeziei este de a destepta prin cuvintele ei imagini sensibile infantazia auditorului. De aceea ideea artistica este in legatura cu sentimente autentice, caci, spune el, tocmai simtamintele si pasiunile sunt actele de sine statatoare in viata omeneasca; ele au o nastere si o terminare pronuntata, au inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt doar obiecte prezentabile sub forma limitata a sensibilitatii. Cu alte cuvinte, sentimentul insusi se deruleaza pe schema generala a oricarui fenomen de la incipitul derutant, la apogeul catastrofic si apoi la starea eliberatoare, pe care o aduce orice final. Dar emotia artistica pe care o traieste fiinta sub imperiul artei isi are originea in forta cuvintelor. Maiorescu nu se limiteaza insa la afirmatii seducatoare si stabileste reguli concrete. Astfel, conditiu-nea materiala se realizeaza prin alegerea cuvintelor capabile sa concretizeze obiec­tul artistic. in opinia lui, cuvantul particularizeaza imaginea si o face sa prinda contur in imaginatia cititorului in masura in care cuvantul este uzual, simplu si perfect adaptat limbii, ceea ce face ca neologismele sa nu fie preferate ca material al poeziei.
Pe langa aceasta, arta literaturii are nevoie de exprimari figurate, de arhitec­turi elaborate retoric. intre figurile de stil, Maiorescu trece in primul rand epitetul ornant, respectiv capabil sa incoroneze cuvantul prin sugestii multiple. Epitetul simplu defineste insusirea unui obiect poetic, pe cata vreme epitetul ornant transfigureaza aceasta insusire, evocand mai multe nuante de sens. Tot astfel, folosirea metaforei, a personificarii imbogatesc si diversifica fantezia receptorului. Este interesant rolul pe care Maiorescu il atribuie comparatiei: o comparatie trebuie sa fie noua si justa. Asadar, o comparatie nu reclama un sistem de referinta pentru a dirija intelegerea, ci trebuie sa uimeasca si sa ramana totodata credibila.
Prin aceste procedee, poetul trebuie sa creeze imagini plastice, conform princi­piului horatian {ut pictura poesis), iar sugestiile create de aceste imagini au rolul de a aduce in mintea cititorului sentimente si idei, adica un continut.
in ceea ce priveste conditiunea ideala (continutul), esteticianul face precizarea ca ideea poetica este totdeauna un simtamant sau o pasiune. in viziunea lui exista trei semne caracteristice ale afectelor, iar acestea sunt totdeodata cele trei calitati ideale ale poeziei. Respectiv, atat in opera de fictiune, cat si in declansarea si deru­larea unui sentiment, este nevoie de exagerarea obiectului, de dinamicitatea ideilor, si de o compozitie tensionata, cu deznodamant bine construit. Dintr-o perspectiva psihologica, obiectul artistic poate fi comparat cu incipitul obsesional, caci, spune el, lucrurile gandite iau dimensiuni crescande, iar, sub impresia unei pasiuni, toate ideile momentului apar in proportiuni gigantice si sub colori neobisnuite.
Dar desfasurarea sentimentului artistic are nevoie de tensiune si dezvoltare alerta: O mai mare repejune a miscarii ideilor. Observarea aceasta o poate face oricine. Exemplul cel mai lamurit dintre toate ni-l prezinta spaima, cu prodi­gioasa suma de idei ce ne pot strabate mintea in momentele ei. Alunecarea spre catastrofa, spre deznodamant, intretine curiozitatea cititorului.
Maiorescu are vocatie didactica si stie sa explice cu claritate, fara sa coboare nivelul informatiilor, si de aceea si este capabil sa intemeieze un sistem. Estetica sa nu da doar retete de creatie in legatura cu forma si fondul, ci impune o metoda, o atitudine riguroasa si critica intr-un moment in care literatura noastra moderna isi cladea temelia.