Timp sacru si timp profan in societatea traditionala
Societatea de tip traditional, in general, si omul traditional, in special, au stat sub semnul religiosului, fie ca este vorba despre credinta straveche in elemente ale naturii, fie ca este vorba de credinta omului care se afla in legatura cu una sau mai multe presupuse fiinte superioare care au creat Lumea si carora omul trebuie sa li se supuna neconditionat, cu teama, dar si cu adoratie si iubire.
Omul traditional are o viata si o gandire simple si este influentat in mare masura de mediul in care traieste pentru ca el gandeste simbolic (sa ne gandim doar la cruce ca simbol al credintei crestine). Intr-o societate traditionala predominant agricola, nu numai ca organizare economica, ci si ca spirit, acesta nu putea decat sa simta taraneste si, mai mult, sa aiba nevoie de o cultura populara, cu toata intelepciunea ei. Totodata, omul traditional este unitar (nu scindat intre « eu » si « ceilalti ») deoarece traieste intr-o comunitate de munca si este parte a unui tot ; el traieste in comunitate si prin comunitate, si prin urmare nu simte lipsa unei culturi tehnice si intelectuale superioare. Insa aspectul care intereseaza cel mai mult este cadrul strict al societatii traditionale : omul traditional traieste intr-un timp si spatiu calitative, supuse distinctiei fundamentale dintre sacru si profan (sfera sacrului apare ca un domeniu separat si opus in totalitate profanului), traieste in orizontu 19219s182t l credintei si al revelatiei. Omul traditional este religios, iar omul religios dispune de o dubla evaluare a timpului care trece: timpul social si Marele Timp mitic, dupa cum le definea Jean-Jacques Wunenburger in Sacrul. Trebuie facuta totusi o distinctie in ceea ce priveste sacrul, deoarece exista doua tipuri de sacru : sacrul care tine de timpul sarbatorii si sacrul ce tine strict de religie.
Omul traditional este legat de mersul vremii si de periodicitatea timpurilor. Prima si fundamentala reprezentare a timpului sacru este ciclul, regenerarea periodica. Timpul sacru este caracterizat de suspendarea temporara sau inversarea obisnuintelor sau normelor timpului muncii (sarbatoarea nebunilor din Evul Mediu). Timpul activitatilor sale obisnuite (in majoritatea lor economice) este interupt din cand in cand, in momente prestabilite, care sa nu se suprapuna peste perioadele activitatilor obisnuite. Astfel, acest timp al odihnei fizice inlesneste aparitia legaturilor privilegiate cu sacrul. In acest timp de intensificare a vietii religioase, omul se afla mai mult ca oricand in raport de dependenta absoluta fata de Creatorul Suprem, caruia i se supune neconditionat si caruia cauta sa-i castige bunavointa prin iubire, cunoastere rationala si traire mistica ; mai mult, se intensifica si formele de cult extern percepute ca indatoriri religioase si morale (sacrificii, rugaciuni, cantece, dansuri) stiindu-se ca sacrul religios le include. Sacrul religios apartine exclusiv unor coordonate clare care includ anumite instrumente de cult, folosite de anumite fiinte (regele -conducator de drept divin, preotul), in locuri speciale (templul, biserica) si in anumite perioade de timp (duminica, zilele de Paste sau de Craciun). Este evidenta dorinta omului traditional de a trai intr-un spatiu si timp sacralizate. Totul este pregatit din timp pentru aceste momente mistice, pentru acest timp sacru in care omul se simte in acelasi timp fascinat de o entitate pe care o percepe ca omniscienta si atotputernica, acest « Misterium tremendum » pe care nu il intelege, dar il venereaza. Sacrul de tip religios si timpul referitor la acesta sunt probabil cu atat mai fascinante si mai misterioase cu cat omul se lasa condus de un transcendent infinit, perfect, care da lumii pe care a creat-o un sens si un scop (mantuirea) si pe care o stapaneste. Tot ceea ce este superior este pentru slava lui Dumnezeu, sacrul ca Divinitate creatoare absoluta. O urmare directa a unei manifestari atat de puternice a sacrului intemeiaza ontologic Lumea. Intr-un spatiu atat de vast si atat de putin cunoscut in acel timp, unde nu exista nici un punct de reper si nici o posibilitate de orientare, credinta in Dumnezeu oferea un punct fix « absolut », un « Centru ». Astfel, omul ajunge sa imite un prototip de ordine divina (Dumnezeu) si modelul suprem (I. Hristos). Religia insasi urmareste acelasi absolut si aceeasi perfectiune supramundana. Simpla duminica, considerata zi de sarbatoare, este intai de toate o durata consacrata Divinului in care munca este interzisa, in care trebuie sa te odihnesti (la fel ca si Dumnezeu in cea de-a saptea zi a Creatiei), sa te bucuri si sa-I aduci laude Domnului.
Al doilea aspect al timpului este de tip laic si se refera la sacralitatea determinata de credinta in mituri. O metoda de a ajuta omul de rand sa inteleaga si sa se integreze in lume este prin intermediul miturilor, basmelor si proverbelor. Caracterul sacru al mitului implica o relatie speciala a omului traditional cu lumea. Obiecte ale acesteia, ca arborii, plantele, animalele. capata o dubla determinare fiind in acelasi timp aspecte ale sacrului. Insasi perceptia mitica are un impact deosebit deoarece este predominant emotionala: orice este vazut sau simtit este inconjurat de o atmosfera speciala - o atmosfera de bucurie sau durere, de suferinta sau agitatie, incantare sau intristare. Iar legatura directa cu natura este reprezentata prin magie care considera ca natura este saturata de spirite sau puteri care pot fi captate si dirijate prin reguli, gesturi si formule speciale avand ca scop sa elibereze omul de sub influenta sau puterea unor forte malefice sau sa capteze bunavointa altora.
Totodata, crestinismul nu a aparut o data cu nevoia omului de a crede in ceva. Instinctul de conservare manifestat la om prin frica de necunoscut, de infinitatea coplesitoare a cosmosului, de moarte, de soarta sufletului in plasmuita lume de dincolo.toate acestea au existat si inainte de aparitia crestinismului. Folclorul este de fapt o forma de raspuns la aspiratia spre universal a conditiei umane, de autodepasire a limitarii bio-psihologice si fizice. Datorita folclorului, o serie de rituri de trecere din ontogenia (filosofia existentei) individualitatii ca nasterea, nunta, moartea s.a. se justifica si pot fi intelese prin intermediul unor ceremonii complicate, dar bogate in semnificatii.
Tot in perioada premergatoare raspandirii crestinismului si a considerarii religiei ca forma de cultura- in special pentru omul traditional- apare sarbatoarea care ii apare individului ca o alta lume in care el se simte sustinut si transformat de niste forte ce-l depasesc. In civilizatiile primitive, sarbatoarea tine saptamani, luni la rand, intrerupte de perioade de odihna de 4-5 zile; de cele mai multe ori, sunt necesari mai multi ani pentru a aduna cantitatea de merinde si de avutii care nu numai ca se vor consuma si se vor risipi cu ostentatie in cursul ei, ci vor fi chiar distruse si irosite pur si simplu, caci irosirea si distrugerea, forme ale excesului, intrau de drept in esenta sarbatorii. Sacrul sarbatorii se defineste drept ceea ce este rezervat, separat, protejat de prohibitii menite sa previna orice prejudiciu adus la ordinea lumii. In acele timpuri Marele Timp mitic era definit de momentele cand EXTRAORDINARUL era regula. Astfel, sarbatoarea este un timp al bucuriei, dar este si o vreme a nelinistii ; postul, tacerea sunt de rigoare inaintea destinderii finale ; desfraul si excesele de tot felul, solemnitatea riturilor, severitatea prealabila a restrictiilor concura deopotriva in a face din ambianta sarbatorii o lume de exceptie. Reprezentarile si tehnicile simbolice prilejuiesc iesirea omului din lumea unidimensionala a muncii si a preocuparilor materiale ; datorita lor, el se poate situa intr-o lume diferentiata prin praguri si rupturi, deschisa spre lumile de dincolo, care permit sa dea sens diversitatii formelor si ritmurilor naturii si omului. In realitate, sarbatoarea este dorinta de actualizare a timpului dintai a universului, a erei originare eminamente creatoare care a asistat la aparitia tuturor lucrurilor, tuturor fiintelor, tuturor institutiilor inca de pe cand se fixau ele in forma lor traditionala si definitiva. Din punct de vedere simbolic, intervalul timpului sacru este repetitia analogica a Marelui Timp iar in perioada sarbatorii omul devine contemporan cu timpul originilor, a carui forta o capteaza pentru a asigura innoirea societatii si a cosmosului. Copilaria Lumii si in speta copilaria fiintei omenesti (sau Varsta de Aur), raspund acestei conceptii a unui paradis terestru si actual in care totul este dat de la inceput. Intreaga sarbatoare capata aspectul unui ritual de reiinoire, in care fiecare obiect sau fiinta are un omolog simbolic in trecut ; in consecinta, numai renascand, numai cufundandu-se iarasi in acea eternitate mereu actuala are omul sansa de a reintineri si de a-si regasi plinatatea de viata si de robustete ce-i va permite sa infrunte timpul pe durata unui nou ciclu. Prin intoarcerea la origini se putea urmari bunaoara vindecarea cuiva sau intinerirea sau ceva mai tarziu la indieni, o « cunoastere » de un soi aparte : cine cunostea vietile lui anterioare, adica isi amintea de ele, obtinea stapanirea propriului sau destin, adica eliberarea (in acest context memoria absoluta a lui Buddha este de fapt atotstiinta).
Un aspect deosebit de interesant este cel legat de fenomenele extraordinare ce se petrec in timpul sacru al sarbatorii. Pe durata sarbatorilor se confunda lumea de dincolo si lumea de aici : stramosii sau zeii vin sa se amestece cu oamenii si intrerup violent cursul istoriei naturale ; la fel, mortii ies din lacasurile lor si invadeaza lumea celor vii. La eschimosi, cu prilejul sarbatorilor de iarna, sufletele vin sa se reincarneze in membrii taberei, afirmand solidaritatea, continuitatea generatiilor grupului. Sunt apoi poftite sa plece, pentru ca normalitatea existentiala sa-si reia cursul. Totodata, in timpul sarbatorii opozitia sacru-profan se transforma astfel in opozitia social- individual : australianul face experienta acestei forte in timpul sarbatorilor religioase (mai ales in timpul sarbatorii Corrobori), cand individualitatea sa se dizolva in uniunea cu grupul. M. Mauss a ilustrat variatiile sezoniere ale comportamentului eschimosilor: in timp ce vara grupul este diseminat, fiecare fiind absorbit de sarcini economice, in timpul iernii domina o viata colectiva intensa, axata pe ritualuri sacre, pe suspendarea vietii sexuale private, si pe transmiterea miturilor.
Fascinanta este de asemenea perceptia asupra timpului : este vorba de doua repere fundamentale : inceputul si sfarsitul (corespondentele simbolurilor crestine Alfa Α si Omega Ω). "Inceputul" e - paradoxal- atemporal in realitate, situat in afara timpului fizic si poarta simbolul unui moment sacru din care descinde intreaga istorie sacra a existentei umane, un moment arhetipal - aceasta decurge din convingerea primitivilor ca, pentru un lucru, semnificativa si intr-adevar reala este PRIMA lui manifestare. Un loc de seama in valorificarea mitica a timpurilor il detine si « sfarsitul » ; pentru primitiv orice pe lume are o durata care incepe intr-un anumit moment si se sfarseste in alt moment bine determinat pe care de altfel nu le cunoaste ; el stie ca tot ceea ce incepe trebuie sa se si sfarseasca. Este important ca, sfarsind prin violenta, acel ceva a dobandit sansa « reinnoirii » ; bunaoara, prin potop (apa) sau prin ardere(foc) sau prin alt mijloc violent lumea sfarseste dar NU pentru a disparea, ci pentru a se reinnoi, pentru a reincepe o viata noua, purificata de fostele stigmate ale profanului ; in ultima instanta, nici un mit despre « sfarsitul lumii » nu are perspectivele unui real sfarsit, a disparitiei lumii, ci a unei reinnoiri, - ceea ce este in deplina concordanta cu mentalitatea omului traditional care nu poate concepe ca ceva ce exista sa dispara cu desavarsire. Un exemplu in acest sens il reprezinta China. Aici se considera ca burduful care intruchipeaza haosul e transformat atunci cand este gaurit de sapte ori de Fulgere; la fel, omul are sapte deschizaturi pe chip; Burduful-Haos e personificat de un om prost, lipsit de fata si ochi; la finele unui festin, Fulgerele il strapung de sapte ori, nu ca sa-l omoare( !), ci ca sa-l faca sa renasca la o viata superioara, ca sa-l modeleze. Timpul ciclic, al eternei repetari, spune ca dupa distrugere urmeaza regnerarea si invers ; acestui timp i se ataseaza mitul perfectiunii inceputurilor (Edenul). De aceea, aceasta intoarcere la timpul initial marturiseste nostalgia paradisului si dorinta de reintegrare in lumea originara.
Indiferent de conceptia sub care se afla timpul sacru (de tip religios sau aflat sub spectrul serbatorii), acesta reprezinta in realitate fundamentul unei credinte mai vechi sau mai noi. Timpul sacru este rezultatul unei experiente mistice, deopotriva bazata pe intuitia eternitatii lumii, pe sentimentul apartenentei la Univers si pe nevoia de viata perfecta si de origini, de inceputuri pe care omul le resimte mereu si care l-au condus la crearea miturilor. Timpul sacru este un timp magic, un timp al comunicarii cu lumea apropiata (natura) si lumea indepartata (arhetipurile), un timp al dechiderilor rituale si al evadarii spiritului uman. Timpul profan insa neaga toate aceste fenomene, prin pastrarea omului intr-un spatiu si timp cantitative (asemenea presiunii exercitate de timp in lumea contemporana) sau printr-o indepartare de valorile religioase. Acesta este un tip nou de societate, in care valorile religioase si-au diminuat mult semnificatia, iar ierarhia valorica a Evului mediu a trebuit sa cedeze altui sistem valoric in varful caruia se afla, in epoca moderna, adevarul stiintific.
Bibliografie
|
