Toma Alimos
-povestire-
Din cele mai vechi timpuri, de-a lungul existentei sale, poporul român a creat un adevarat tezaur artistic în care a reflectat bogata sa experienta de viata, bogatia sa sufleteasca, strânsa legatura cu natura si cu locurile natale, lupta pentru dreptate sociala si libertate nationala si în care si-a exprimat cele mai alese gânduri si sentimente. Un loc aparte în creatia populara româneasca îl ocupa baladele în care autorul anonim a înfatisat lupta pentru dreptate sociala împotriva boierilor sau chiar împotriva domnitorului, lupta pentru libertate nationala dusa contra unor dusmani cum ar 11511b111l fi turcii, care au calcat de atâtea ori pamântul tarii. O astfel de balada este si creatia populara Toma Alimos.
Toma Alimos este o opera literara populara si face parte din categoria baladelor haiducesti, prima sa varianta fiind notata în anul 1831, însa aparitia ei este legata de destramarea feudalismului si aparitia relatiilor capitaliste, de intensificarea asupririi maselor taranesti, perioada în care "haiducia a reprezentat una din principalele forme de rezistenta împotriva oprimarii sociale si a nedreptatii, prin pradarea celor bogati si ajutarea celor saraci" (Mihai Pop, Pavel Ruxandoiu).
Prima parte, care se deschide prin versul "Foicica fagului", contine expozitiunea si intriga. Expozitiunea prezinta cadrul natural si pe Toma Alimos, personajul principal al baladei, care se afla în mijlocul naturii, alaturi de murgul sau, ca un stapân al tuturor plaiurilor, din moment ce poate fi vazut "la poalele muntelui, / muntelui plesuvului, / în mijlocul / câmpului, / la putul / porumbului; / pe câmpia verde-ntinsa / si de cetine cuprinsa". Naratorul sugereaza, prin acest tablou din natura, aria de actiune impresionanta a haiducului, ca apoi sa prezinte direct un succint portret fizic si moral al acestuia, caracterizat prin însusiri deosebite, (impunator prin statura, întelept si viteaz): "sade Toma Alimos / haiduc din Ţara de Jos, / nalt la stat, / mare la sfat / si viteaz cum n-a mai stat".
Aflat singur în mijlocul naturii, doar în tovarasia calului, a armelor si a codrului, Toma traieste adânc sentimentul singuratatii si vrând s-o alunge, îsi exprima, printr-un impresionant monolog, dorinta de a se închina elementelor cadrului natural. În ciuda incertitudinii de care este cuprins la gândul ca murgul e "vita muta", ca armele sunt "fiare vechi / puse-n teci / de lemne seci", haiducul constata cu uimire si satisfactie ca închinarea primeste un raspuns pe masura dorintei si omeniei sale: "codrul se cutremura / fruntea / de i-o racorea, / mâna / de i-o saruta; / armele din teci iesea, / murguletu-i râncheza."
În aceasta parte în care motivul singuratatii se îmbina cu cel al comuniunii omului cu natura, întreaga atmosfera este calma, optimista, iar tonul adoptat este nostalgic, duios, dar senin.
În intriga facem cunostinta cu cel de-al doilea personaj, cu boierul Manea, "stapânul mosiilor / si domnul câmpiilor", prezentat tot printr-un scurt portret fizic si moral, în antiteza cu haiducul: slut, urât, grosolan si artagos. Toma constata cu uimire ("Ochii-si negrii arunca, / peste câmpuri ce-mi zarea?" sosirea boierului, care venea asemenea unei vijelii devastatoare, a unui duh rau: "venea, mare, ca vântul, / ca vântul si ca gândul, / cu parul lasat în vânt".
Croit pe cearta, boierul îi aduce lui Toma învinuiri nefondate si îi cere murgul drept vama, dar, conciliant si calm, haiducul invoca pacea si-i ofera frateste vin din plosca: "Pân-atunci, mai fârtate, / da-ti mânia la o parte / si bea ici pe jumaatte / ca sa ne facem dreptate".
Toma este imprudent, caci ciocoiul se preface sa-i accepta propunerea, dar îl raneste si fuge miseleste: "Palos mic ca rasucea, / pântecele / i-atingea, / matele / i le varsa / si pe cal încalica / si fugea, nene, fugea / vitejia / cu fuga". Aceasta secventa introduce în balada motivul conflictului feudal care va evolua pâna la pedepsirea boierului.
O data cu partea a doua a baladei, marcata prin versul "Foicica de rogoz", începe desfasurarea actiunii care cuprinde evenimentele determinate de intriga.
Desi ranit grav, haiducul nu-si pierde cumpatul si dupa ce îsi exprima dezaprobarea fata de fapta miseleasca a adversarului sau, printr-un efort supraomenesc îsi aduna matele si îi cere murgului sa-l ajute pentru a-l pedepsi pe Manea. Calul, tovaras si prieten credincios al haiducului, întelege dorinta stapânului sau, îl încurajeaza si o va duce la îndeplinire zburând ca vântul si ca gândul. Pornind în urmarirea boierului, Toma îl ajunge si îl întrece, îl apostrofeaza exprimându-si dispretul si ura, si-l anunta ca a venit ceasul dreptatii: "Ia mai stai ca sa-ti vorbesc, / pagubele sa-ti platesc, / pagubele / cu taisul, / faptele / cu ascutisul".
Punctul culminat, momentul de maxima încordare din desfasurarea actiunii, este marcat de faptul ca Toma, lovind cu sete, îl ucide barbateste pe lasul asasin. Din cauza loviturii naprasnice, Manea este decapitat, iar calul lui fuge în lume ducând în sa trupul rau facatorului, care nu-si va gasi odihna nici dupa moarte.
Cea de-a treia parte a baladei, care începe prin expresia "Foicica micsunea" contine deznodamântul si cuprinde dorintele testamentare ale haiducului si moartea lui, prezentate pe un ton grav, solemn, pe un fond profund dramatic, dar senin.
Simtind apropierea mortii, "moartea neagra, moartea grea", Toma îi transmite murgului dorintele sale testamentare. Acum, apare motivul testamentului, care se adauga celui al animalului credincios si al legaturii omului cu natura, din nou prezente, ca si în secventele anterioare, toate prezentate sub o forma de un rar rafinament artistic.
Astfel, testamentându-si sfârsitul, haiducul îi cere calului sa-l îngroape în mijlocul naturii si sa-i puna la cap si la picioare flori de bujor si de busuioc. Ultimul lui gând se îndreapta si catre tovarasii de haiducie, unde sa-l slujeasca cu credinta, mai ales, pe "un tânar sprâncenat / si cu semne de varsat, / cu par lung si galbior / care-mi este fratior, / fratior de vitejie".
Nedespartitul ti credinciosul sau prieten, calul, îi va duce la îndeplinire toate dorintele si îl jeleste, iar codrul plânge si el moartea lui Toma prin freamatul dureros al ulmilor si al brazilor, al fagilor si al paltinilor.
Din prezentarea acestor momente ale actiunii se observa si maiestria cu care autorul anonim a gradat actiunea pornind de la prezenta eroului în mijlocul naturii si terminând cu momentul mortii, când este jelit de aceeasi natura care l-a ocrotit în timpul vietii.
|
