Trasaturile prozei scurte a lui I. L. Caragiale
Unul dintre scriitorii nostri care au înteles importanta enorma a acestor limburi existentiale, a partilor invizibile ale hartii comportamentului uman si le-a preluat (uneori prin transplant) în textele produse a fost I. L. Caragiale. Opera sa este o colectie uriasa de "reconversii" ale inutilului, cotidianului "desemnificat", macerarilor diurne si coliziunilor individului cu landurile ontologice vecine. Întîlnim aici foarte multe pregatiri, asteptari, dezbateri, iritari si rabufniri de origine mai mult sau mai putin obscura, toate tradând însa neîntelegerea cronica a proximitatii. (Iata, de altfel, o noua "intrare" în tabloul "maniheic" national Eminescu/Caragiale; daca Poetul a fost fascinat mai ales de "macroscopicul" cosmic, Prozatorul s-a interesat în primul rând de "microscopicul" vietii de zi cu zi). Fara îndoiala ca acuitatea "vizualizarii" aproape cinematografice a contat enorm în acest joc al recuperarilor. Opera lui Caragiale fiind aproape specializata în contexte situationale, contine nenumarate sugestii ale problematicii pe care o propun, livreaza materia prima a unui studiu sistematic, implicând inclusiv ipoteze asupra mentalitatilor, privitor la raporturilor "eului" cu "granitele" sale.
Refularea exterioritatii conduce, inevitabil, la "refularea" celuilalt. Este un prim "dosar" hermeneutic, având drept "file" sau "componente" incomprehensiunea reciproca, (aparenta) comprehensiune reciproca si negarea comprehensiunii.
Un caz frecvent, poate cel mai frecvent, este - asadar - cel al incomprehensiunii reciproce. Multele "duete" care apar în dramaturgia si proza scurta a lui Caragiale contin etalari ale unor complexe provenind din autoindezirare. A-l refuza pe celalalt, a-i nega argumentatia, la limita a-l injuria (sau "a-i da palme") sunt rezultate ale unor conflicte interne exteriorizate. Paradigmatica ramâne aici perechea Lache/Mache. În schita O lacuna., de exemplu, desi personajele nu se despart si "fizic" (asa cum se întâmpla în alte proze), dialogurile nu fac decât sa consemneze continua deriva a reciprocitatii. Personajele nu pot stabili un minimum consensual, fiecare este preocupat de o "obsesie" a sa:
" - Ci stai! monser; ma plictisesti.
- E târziu, Lache. sapte trecute.
- Nu e nici sapte si jumatate.
' ca stiu eu. Ce-ti pasa?
mâna, o sa scoata si de douazeci de parale?. Dom' Tomita zice. Barabanciu.
- O sa scoata!. O sa vedeti voi ce-o sa scoata!
- Ce!
- Pe dracu o sa-l scoata, vai de capul vostru!
- Ce-o sa scoata, parinte? întreaba d. Iancu.
- Ce?. Lasa ca o sa vedeti voi, pârlitilor, ce!
- Ce-o sa scoata, parinte Matache, saru mâna?
- O sa scoata de câte doua parale.
- Ce?!
- si de câte-o para!
Nonintegrarea grava. Exponentiala pentru respectiva "directie" hermeneutica ramâne mult-discutata schita Inspectiune. Nenea Anghelache are mari probleme cu "inspectia" care nu mai vine, însa acestea sunt fleacuri pe lânga problemele pe care le are cu el însusi. Pe acestea din urma nu le poate rezolva. "Neintegrând" (neîntelegând) mediul în care e nevoit sa traiasca, profesia pe care o practica, nu-i ramâne decât razbunarea, dar care nu se poate exercita decât asupra singurului sau real "inamic": propria persoana.
tot ceea ce îl înconjoara, ceea ce nu poate culmina decât cu refuzul de sine. Fara îndoiala ca îsi face loc si o "enigma" (sintetizata magistral în paragraful final: "Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut sa raspunza."), dar ceea ce mi se pare decisiv în formula prozei e disonanta eu/ambient, analizata cu o extraordinara finete în toate implicatiile ei.
|
