Tudor Arghezi - Flori de mucigai

negarea valorilor traditionale si a conservatorismului;

ruptura de trecut;

revolta si libertatea de exprimare;

originalitatea si dorinta de a soca

În literatura româna termenul este impus de E. Lovinescu. Orientarea modernista este legata în literatura româna de perioada interbelica (Eugen Lovinescu, revista "Sburatorul").

Arta poetica este textul liric în care se exprima un ansamblu de trasaturi ce compun viziunea despre lume si viata a unui artist, despre menirea acestuia în univers, despre felul în care trebuie scrisa poezia, despre misiunea creatiei si a artistului în lume.

Poet cu o activitate literara indelungata (peste sase decenii) si deosebit de bogata, Tudor Arghezi (1880-1967) se inscrie, deopotriva, in traditie si in modernitate; tematica universului poetic arghezian este variata: poezia oscilatiei intre credinta si îndoiala (Psalmi), poezia sentimentului cosmic, poezia fricii de moarte, poezia iubirii, poezia jocului, poezia razvratirii.

Flori de mucigai deschide ciclul cu acelasi titlu (1931), care constituie o aplicare a esteticii uratului enuntate in Testament "Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi" Poezia Flori de mucigai, cu titlul identic cu al volumului, este o poezie programatica, o arta poetica în care se releva actul creatiei ca experienta sisifica nebanuita.

Arghezi prezinta rolul artistului care, în conceptia lui, trebuie sa aiba în vedere nu numai ce e frumos în lume, ci si elementele sordide ale realitatii. Datoria lui este sa converteasca aceste elemente în valori estetice, în ciuda conditiilor improprii crearii unei stari de gratie, care duce în mod obisnuit la aparitia operei de arta.

Tema: Poetul si Poezia (conditia poetului damnat care-si pierde virtutile de creator).

Titlul aminteste de "Les fleurs du mal" ("Florile raului") de Ch. Baudelaire, ideea sugerata este aceea ca frumosul poate "creste" si din urat, asa cum florile cresc deasupra mucegaiului. Conform dictionarului de estetica, urâtul s-a definit în opozitie cu frumosul, asa cum grotescul s-a definit în opozitie cu sublimul. Modernistii au demonstrate ca granita dintre ,,frumos" si ,,urât" este aleatorie . Charles Baudelaire spunea: "E un miraculos privilegiu al artei ca oribilul, artistic exprimat, devine frumusete si ca durerea ritmata si cadentata umple spiritul cu o bucurie linistita." Criticul roman E. Lovinescu sublinia: "Se poate afirma ca Tudor Arghezi începe o noua estetica: estetica poeziei scoase din detritusuri verbale".

Flori de mucigai reflecta nota cea mai autentica a tehnicii artistice argheziene. Este relevanta, în acest sens, si opinia lui George Calinescu: "Flori de mucigai este o opera de rafinament, de subtilitate artistica".

Titlul este un oximoron ce reuneste doua principii: motivul florii, simbol al frumusetii pentru estetica romantica si cuvântul regional, cu aspect arhaic "mucigai", mucegaiul fiind o forma elementara de viata, care traieste în mediile umede, insalubre. Acest cuvânt, "mucigai", marcheaza în context conceptia argheziana privind estetica urâtului. Florile de mucigai sunt emblema unei rodiri tenebroase. Se dezvaluie un univers al valorilor alterate, o imagine a închisorii, care sugereaza un univers straniu, dezolant, macabre, închis, ce aminteste de cavoul bacovian din "Plumb". Sunt folosite cuvinte cu puternic efect stilistic in context: mucigai, stihuri, scrum, ghiara, firida.

În Flori de mucigai este reliefat un univers al degradarii umane: "Le-am scris cu unghia pe ten­cuiala / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric, in sin­guratate, / Cu puterile neajutate / nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan."

Confesiunea artistului-poet este tulburatoare, plina de dramatism, fiindca actul poetic facut cu daruire (pentru a oglini un univers uman terifiant, poate al puscariilor) devine sacrificiu de sine. Artistul traieste stari-limita in planul cunoasterii si in cel al creatiei, scrie «stihuri fara an» (iesirea din timp, din istorie), "stihuri de groapa" (ale suferintei, morbidului si ale macabrului), «stihuri de sete de apa» (vitregia, chinul existential, dezechilibrul), «stihuri de foame de scrum» (terifiantul, infernalul, deznadejdea halucinanta, depresia).

Cateva simboluri religioase (taurul, leul si vulturul) trimit la cei trei evanghelisti (Luca, Marcu si Ioan). Pe acestia, icono­grafia crestina îi infatiseaza impreuna cu respectivele simboluri semnificand: jertfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) si imaginea Sfântului Duh (vulturul). Nu este amintit Marcu, al carui simbol este îngerul. Lipsit de sacralitate, într-un univers claustrat, ("cu puterile neajutate"), artistul-poet devine un damnat.

Fiinta artistului este duala, construita pe opozitia sacru-profan. Creatorul care fusese inzestrat cu o "unghie ingereasca" pen­tru a-si fauri opera, o pierde; chiar lasata sa creasca, aceasta ramasita a sacrului "nu a mai cres­cut", ori a fost convertita in instrument malefic ("sau nu o mai am cunoscut"). Noul "instrument" de creatie este generator de suferinta ("Si ma durea mana ca o ghiara / Neputincioasa sa se stranga"), poetul traind drama imposibilitatii de a mai scrie ca odinioara. Aceasta imposibilitate va conduce la un alt tip de poezie - oglinda a unei creatii inversate ("Si     m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga"), in care truda nu este suficienta, iar Logosul nu se mai intrupeaza in vers sacru. În sufletul artistului se produce înstrainarea. Temnita din Flori de mucigai semnifica de fapt conditia umana în general, starea de claustrare, universul ostil, asa cum cavoul bacovian era un simbol al universului limitat.

În viziunea densa a suferintei, sunt concentrate timpul, spatiul, fenomenele naturii, crisparea eului liric: "Era intuneric. / Ploaia batea departe afara, / si ma durea mana ca o ghiara / Neputincioasa sa se stranga".

În sintagmele firida goala, puterile neajutate, unghia ingereasca epitetele sunt abstracte, dar cu mare forta de sugestie.

Stilul condesat, cuvântul cu o mare forta de plasticizare, alaturarea imaginilor diafane si grotesti, configureaza un profil estetic neaiîntâlnit pâna acum în poezia moderna româneasca.

Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori.

Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.

Elemente de modernism

• utilizarea categoriilor estetice negative: sumbrul, terifiantul, grotescul
• titlul socant, alcatuit printr-o asociere semantica surprinzatoare (titlul, ca si intregul volum, constituie o aplicare a esteticii uratului)
• trairile interioare ale artistului poet (infatisat in ipostaza demonica): damnarea, nelinistea, suferinta
• viziunea "întoarsa" asupra creatiei poetice
• folosirea limbajului cu un puternic continut argotic
• preferinta pentru cuvintele rare, tari, nude, expresive, potential mai bogate decât altele, pentru a da culoare si relief tablourilor înfatisate.