ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ÎN TRADUCERE IMAGINARa DE V. VOICULESCU - volum de poezii de Vasile Voiculescu, publicat postum, în 1964. Cuprinde 90 de sonete, numerotate de autor (cu cifre romane) în continuarea ultimului sonet al lui William Shakespeare. Referintele comentatorilor se fac, în schimb, cu precadere, la numarul fiecarui poem în interiorul acestui ciclu (numar desemnat cu cifre arabe).
Este, probabil, pâna astazi, opera cea mai fascinanta a autorului, fapt datorat nu numai valorii literare, incontestabile, a ciclului în sine, cât caracterului sau de pastisa înalta, de replica (extrem de puternica, prin coerenta vocii care se construieste cu ajutorul textelor) data unuia din cele mai celebre modele ale sonetului european. Este calitatea pe care o sublinia St. Aug. Doinas, vorbind de implicatiile poetice ale experimentului îtraducerii imaginareî ca forma majora a epigonismului, loc geometric îal unei întâlniri de culturaî: Ultimele... îconstituie o experienta artistica singulara, si nu numai în aria literelor noastre. Prin subordonarea lor, în punctul de pornire, la o opera model - în speta, sonetele lui Shakespeare - ele se indica drept o opera de epigonism; însa prin forta lor lirica, prin plasticitatea expresiei românesti, care nu sunt cu nimic tributare modelului ales, ele se impun ca un miracol al poeziei noastre, obligându-ne sa reflectam la o reinstituire semantica a termenului de epigonism...î (Doinas, 1999). Ultimele... au fost receptate, la aparitie, ca o creatie singulara în ansamblul scrierilor lui Voiculescu; C. Ungureanu explica faptul acesta prin ratiuni ideologice ale momentului, care au determinat critica sa desparta ciclul postum respectiv de filonul poeziei religioase a autorului, desi liniile de continuitate între ele sunt foarte numeroase si evidente. Poeme ale unui sentiment plenar, erosul, sonetele lui Voiculescu sunt, totodata, în chip caracteristic liricii moderniste europene, poeziile unei crize a cuvântului, ale unei limite a limbajului confruntat cu unicitatea trairii. De nerostit, pentru ca neasemeni nici unei iubiri trecute, celebre, iubirea pe care o marturiseste, totusi, subiectul sonetelor, recurge la mastile literaturizarii spre a se ivi înaintea cititorului; esenta ei unica este aproximata livresc, cunoasterea ei directa fiindu-ne orgolios, gelos, violent interzisa. Literatura majora a sonetului european (modelul declarat este Shakespeare, dar cititorul rafinat poate regasi accente dantesti, sfâsieri ale erosului alaturat mortii în traditia lui Petrarca, trimiteri la Michelangelo, etc.) este convocata pentru a da seama despre gloria unui sentiment si despre umilinta expresiei lui. Este ceea ce C. Ungureanu denumeste îpanliteraturismî, când îtotul devine sau încearca sa devina o 'functie a literaturii', registrul alegoric se hraneste copios dintr-un posibil 'dictionar de termeni literari', desfasurarea epica a unor poeme se relationeaza cu alte 'poeme' mai vechi ori mai noiî (C. Ungureanu, 1981). Este semnificativ atât faptul ca Voiculescu recurge la o specie literara cu forma fixa, puternic canonizata în algebra sa, la o forma care trebuie sa fie preeminenta sensului (de exprimat), cât si optiunea sa foarte precisa pentru sonetul renascentist, unde abunda metaforele, comparatiile, alegoriile, un întreg registru stilistic la fel de obligatoriu ca si constrângerile formale. Încarcatura de imagini umple astfel, violent, locul a ceea ce nu se poate rosti si deci nu se poate cunoaste: iubirea absoluta, împartasita, în veci. Sunt spectacole de forme, de adjective, de culori si de stari ale subiectului-îndragostit, în care rapelul livresc sau mitologic permite obiectivarea experientei, dar îfiecare din aceste momente ale marelui spectacol poarta deasupra lui, ca o sabie a lui Damocles, presimtirea macularii sale viitoareî (C. Ungureanu, 1981). Ca în toata lirica scriitorului, eul poetic îsi traieste cu voluptate caderea sub timp, abandonul, singuratatea, durerea, umilinta - toate, limpezite acum si transfigurate în stralucrea (compensativa) a gloriei adorarii fiintei iubite. El stie, ca întotdeauna, ca înu poate atinge sublimul decât lasând fortele care-l sfâsie sa atinga limita suprema a intensitatii lor - paroxismulî (St. Aug. Doinas, 1999). O atare atitudine si expunere a eului este în chip fericit convergenta cu traditia sonetului european, care vrea ca nivelul tematic al speciei sa corespunda unui proiect exaltant, sa transporte spiritul si simturile, sa încadreze formal tablouri pe care miscarea strofica a poemului sa le conduca de la grade ridicate de generalitate la particularul unicatului unei experiente liminale. Eug. Simion indentifica aici îun mod ingenios livresc de a imagina ceea ce am putea numi la Voiculescu figura consistentei si a pasiunii esuateî (Eug. Simion, 1976), cu observatia ca livrescul nu ucide emotia în asemenea îtraduceri imaginareî, ci o pune în cuvânt, o rosteste astfel încât violenta ei sa nu riste limitele rostirii inaugurate. Miza Ultimelor... nu este patetismul rece, neoclasic, elegant pe care l-ar putea presupune o referinta (ce ar fi totodata o reverenta) culturala aulica, ci asumarea constiintei livresti a modernismului, dimpreuna cu revelarea insuficientei limbajului uman, confruntat cu sentimente coborâte din transcendent asupra fragilei fiinte cuvântatoare care este poetul.
De-aceea, lectura lor poate oricând sa oscileze între a vedea într-însele un ciclu al iubiri fara seaman, ca si consemnarea unei experiente poetice, o ars poetica ambiguu deghizata într-o ars amandi pe care, complice, cititorul cunoscator al modelelor invocate, o va descifra din spectacolul mastilor si al hieroglifelor livresti. Daca fiecare text este lucrat cu rafinamente de mestesugar ori de giuvaergiu al unui stil arhaizant prin greutatea de referinte practicate, în schimb din ansamblul ciclului se degaja o impresie de îsinteza ce poate fi descifrata la trei nivele: primul este nivelul uman, al anecdotei biografice, al înregistrarii de sentimente si al reactiilor pasionale; al doilea este nivelul simbolic, tinând de relatiile afective si intelectuale ale creatorului cu obiectul creatiei, iar al treilea este nivelul cunoasterii metafizice, al initierii în formele de comunicare cu universul, nivel mascat de drama reala din celelalte doua, mai repede accesibile. Geniul lui Voiculescu sta în capacitatea, unica în literatura noastra, de a face aceasta triada senisbila în unitatea fiecarui sonet, pe care concomitent îl organizeaza la nivelul formal al aparentelor dupa principiul dual al luptei între contrariiî (R. Sorescu, 1979).
îMitologia completa a erosuluiî (I. Apetroaie, 1975) din Ultimele... este concretizata în teme prestigioase ale traditiei eruopene: androginul, perechea (sonetele 10, 13, 36, 44), gelozia si tradarea (sonetele 47, 53, 73, 85, 88), minciuna iubirii (sonetul 27) dar si forta ei transfiguratoare (sonetele 31, 32, 33 etc.) ce se deschide spre tema alchimica, unde întâlneste aurul, întruparea (sonetul 50), orbirea, labirintul - si se întoarce apoi în chinurile sentimentului (care sunt totodata ale creatiei poetice), din sonetele 52, 90, 87 etc. Bestiarii medievale trec în contururi diafane prin tablourile sonetelor, cu vânatori, toamne, solstitii si centauri, oferind scenele dramatice necesare înfatisarii unei îcazuistici sentimentale foarte complicate care însoteste spectacolul iubiriiî (E. Zaharia Filipas, 1980). Poezia despre iubire devine îtabloulî unei meditatii despre poezie în general; subiectul îndragostit tinde sa refaca, magico-mitic, perechea originara, în ultima instanta - androginul, dar aspiratia sa îe posibila în masura în care înaltarea la conditia geniului poate reprezenta o iesire rituala dintr-un timp putin favorabil creatiei. Geniu suprem al literaturii, Shakespeare putea, în acelasi timp, reprezenta alegoric, pasionata iubire, nicicând împlinita, a fiintei celeilalte, cea înzestrata doar cu talent, deci asezata într-un timp determinat al creatieiî (C. Ungureanu, 1981). Iubirea - si, pin intermediul ei, fiinta poetului - este pusa mereu în relatie cu timpul (sonetul 29), cu eternitatea (sonetul 87), cu gloria si cu boala (sonetul 86). Iubiri de esente diferite se întâlnesc în spatiul poeziei (securizant, dar si securizat el însusi de puternicul rapel livresc al sonetului shakespearian), natura lor ireconciliabila este mediata de verbul creator: îIubirea mea se-ntinde în timp, a ta în spatiu Tu patima-ti împrastii pe-un câmp fara hotare Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, printi... n-ai satiu .../ Iubirea-mi leonina numai cu ea hranesti:/ Durere, soarta, moarte sunt partea celorlalti Deasupra lor, prin mine, transcenzi si te înaltiî (Sonetul 48). Exercitiu spiritual si forta devastatoare, iubirea este principiul ultim al acestui univers, chinul fiintei si solutia sa mântuitoare. De putine ori, lirica erotica româneasca a veacului douazeci si-a aflat o atât de fericita expresie, resubstantializând resursele expresive ale modernismului poetic european.
EDITII: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de V. Voiculescu, Bucuresti, 1964, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de V. Voiculescu, selectie, prefata si bibliografie de C. Ungureanu, Bucuresti, 1981. Ciclul de sonete a fost antologat în V. Voiculescu, Poezii, antologie si prefata de AL. Piru, Bucuresti, 1966, V. Voiculescu, Poezii, II, antologie si prefata de A. Rau, Bucuresti, 1968, V. Voiculescu, Poezii, antologie si postfata de St. Aug. Doinas, Bucuresti, 1972, Multum parva, poeti români prezentati de L. Ulici, Bucuresti, 1974.
TRADUCERI: V. Voiculescu, PoŽsies, traduction franaise par P. Miclau, Bucuresti, 1981, V. Voiculescu, Die letzten ersonennen sonette Shakespeares in der erdachten Ybersetzung von..., editie bilingva, transpunere germana de I. Weissglas, Bucuresti, 1974, V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de..., editie bilingva, traducere în engleza de Cristina Tataru, Cluj-Napoca, 1990 (ed. a II-a, Pitesti, 2000).
REFERINTE
CRITICE: Perpessicius, Prefata
la V. Voiculescu, Ultimele sonete...,
1964, A. Marino, îContemporanulî, an XIX, nr. 6, 1965, I. Negoitescu, Scriitori moderni, 1966, A. Martin, Poeti contemporani, I, 1967, I.
Oarcasu, Prezente poetice,
1968, F. Giurgiu, în îLimba si literatura românaî, vol. XXIV, 1970,
Z. Dumitrescu-Busulenga, în îViata româneascaî, an XXVI, nr. 5, 1973, Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura româna între cele doua razboaie mondiale,
II, 1974, St. Aug. Doinas, Orfeu si
tentatia realului, 1974, I. Apetroaie, Vasile Voiculescu, 1975, Z. Dumitrescu-Busulenga, în îSecolul
XXî, nr. 9, 1975,
|
