ULTIMELE SONETE INCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE IN TRADUCERE IMAGINARa DE V. VOICULESCU

ULTIMELE SONETE ĪNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ĪN TRADUCERE IMAGINARa DE V. VOICULESCU - volum de poezii de Vasile Voiculescu, publicat postum, īn 1964. Cuprinde 90 de sonete, numerotate de autor (cu cifre romane) īn continuarea ultimului sonet al lui William Shakespeare. Referintele comentatorilor se fac, īn schimb, cu precadere, la numarul fiecarui poem īn interiorul acestui ciclu (numar desemnat cu cifre arabe).

Este, probabil, pāna astazi, opera cea mai fascinanta a autorului, fapt datorat nu numai valorii literare, incontestabile, a ciclului īn sine, cāt caracterului sau de pastisa īnalta, de replica (extrem de puternica, prin coerenta vocii care se construieste cu ajutorul textelor) data unuia din cele mai celebre modele ale sonetului european. Este calitatea pe care o sublinia St. Aug. Doinas, vorbind de implicatiile poetice ale experimentului ītraducerii imaginareī ca forma majora a epigonismului, loc geometric īal unei īntālniri de culturaī: Ultimele... īconstituie o experienta artistica singulara, si nu numai īn aria literelor noastre. Prin subordonarea lor, īn punctul de pornire, la o opera model - īn speta, sonetele lui Shakespeare - ele se indica drept o opera de epigonism; īnsa prin forta lor lirica, prin plasticitatea expresiei romānesti, care nu sunt cu nimic tributare modelului ales, ele se impun ca un miracol al poeziei noastre, obligāndu-ne sa reflectam la o reinstituire semantica a termenului de epigonism...ī (Doinas, 1999). Ultimele... au fost receptate, la aparitie, ca o creatie singulara īn ansamblul scrierilor lui Voiculescu; C. Ungureanu explica faptul acesta prin ratiuni ideologice ale momentului, care au determinat critica sa desparta ciclul postum respectiv de filonul poeziei religioase a autorului, desi liniile de continuitate īntre ele sunt foarte numeroase si evidente. Poeme ale unui sentiment plenar, erosul, sonetele lui Voiculescu sunt, totodata, īn chip caracteristic liricii moderniste europene, poeziile unei crize a cuvāntului, ale unei limite a limbajului confruntat cu unicitatea trairii. De nerostit, pentru ca neasemeni nici unei iubiri trecute, celebre, iubirea pe care o marturiseste, totusi, subiectul sonetelor, recurge la mastile literaturizarii spre a se ivi īnaintea cititorului; esenta ei unica este aproximata livresc, cunoasterea ei directa fiindu-ne orgolios, gelos, violent interzisa. Literatura majora a sonetului european (modelul declarat este Shakespeare, dar cititorul rafinat poate regasi accente dantesti, sfāsieri ale erosului alaturat mortii īn traditia lui Petrarca, trimiteri la Michelangelo, etc.) este convocata pentru a da seama despre gloria unui sentiment si despre umilinta expresiei lui. Este ceea ce C. Ungureanu denumeste īpanliteraturismī, cānd ītotul devine sau īncearca sa devina o 'functie a literaturii', registrul alegoric se hraneste copios dintr-un posibil 'dictionar de termeni literari', desfasurarea epica a unor poeme se relationeaza cu alte 'poeme' mai vechi ori mai noiī (C. Ungureanu, 1981). Este semnificativ atāt faptul ca Voiculescu recurge la o specie literara cu forma fixa, puternic canonizata īn algebra sa, la o forma care trebuie sa fie preeminenta sensului (de exprimat), cāt si optiunea sa foarte precisa pentru sonetul renascentist, unde abunda metaforele, comparatiile, alegoriile, un īntreg registru stilistic la fel de obligatoriu ca si constrāngerile formale. Īncarcatura de imagini umple astfel, violent, locul a ceea ce nu se poate rosti si deci nu se poate cunoaste: iubirea absoluta, īmpartasita, īn veci. Sunt spectacole de forme, de adjective, de culori si de stari ale subiectului-īndragostit, īn care rapelul livresc sau mitologic permite obiectivarea experientei, dar īfiecare din aceste momente ale marelui spectacol poarta deasupra lui, ca o sabie a lui Damocles, presimtirea macularii sale viitoareī (C. Ungureanu, 1981). Ca īn toata lirica scriitorului, eul poetic īsi traieste cu voluptate caderea sub timp, abandonul, singuratatea, durerea, umilinta - toate, limpezite acum si transfigurate īn stralucrea (compensativa) a gloriei adorarii fiintei iubite. El stie, ca īntotdeauna, ca īnu poate atinge sublimul decāt lasānd fortele care-l sfāsie sa atinga limita suprema a intensitatii lor - paroxismulī (St. Aug. Doinas, 1999). O atare atitudine si expunere a eului este īn chip fericit convergenta cu traditia sonetului european, care vrea ca nivelul tematic al speciei sa corespunda unui proiect exaltant, sa transporte spiritul si simturile, sa īncadreze formal tablouri pe care miscarea strofica a poemului sa le conduca de la grade ridicate de generalitate la particularul unicatului unei experiente liminale. Eug. Simion indentifica aici īun mod ingenios livresc de a imagina ceea ce am putea numi la Voiculescu figura consistentei si a pasiunii esuateī (Eug. Simion, 1976), cu observatia ca livrescul nu ucide emotia īn asemenea ītraduceri imaginareī, ci o pune īn cuvānt, o rosteste astfel īncāt violenta ei sa nu riste limitele rostirii inaugurate. Miza Ultimelor... nu este patetismul rece, neoclasic, elegant pe care l-ar putea presupune o referinta (ce ar fi totodata o reverenta) culturala aulica, ci asumarea constiintei livresti a modernismului, dimpreuna cu revelarea insuficientei limbajului uman, confruntat cu sentimente coborāte din transcendent asupra fragilei fiinte cuvāntatoare care este poetul.

De-aceea, lectura lor poate oricānd sa oscileze īntre a vedea īntr-īnsele un ciclu al iubiri fara seaman, ca si consemnarea unei experiente poetice, o ars poetica ambiguu deghizata īntr-o ars amandi pe care, complice, cititorul cunoscator al modelelor invocate, o va descifra din spectacolul mastilor si al hieroglifelor livresti. Daca fiecare text este lucrat cu rafinamente de mestesugar ori de giuvaergiu al unui stil arhaizant prin greutatea de referinte practicate, īn schimb din ansamblul ciclului se degaja o impresie de īsinteza ce poate fi descifrata la trei nivele: primul este nivelul uman, al anecdotei biografice, al īnregistrarii de sentimente si al reactiilor pasionale; al doilea este nivelul simbolic, tinānd de relatiile afective si intelectuale ale creatorului cu obiectul creatiei, iar al treilea este nivelul cunoasterii metafizice, al initierii īn formele de comunicare cu universul, nivel mascat de drama reala din celelalte doua, mai repede accesibile. Geniul lui Voiculescu sta īn capacitatea, unica īn literatura noastra, de a face aceasta triada senisbila īn unitatea fiecarui sonet, pe care concomitent īl organizeaza la nivelul formal al aparentelor dupa principiul dual al luptei īntre contrariiī (R. Sorescu, 1979).

īMitologia completa a erosuluiī (I. Apetroaie, 1975) din Ultimele... este concretizata īn teme prestigioase ale traditiei eruopene: androginul, perechea (sonetele 10, 13, 36, 44), gelozia si tradarea (sonetele 47, 53, 73, 85, 88), minciuna iubirii (sonetul 27) dar si forta ei transfiguratoare (sonetele 31, 32, 33 etc.) ce se deschide spre tema alchimica, unde īntālneste aurul, īntruparea (sonetul 50), orbirea, labirintul - si se īntoarce apoi īn chinurile sentimentului (care sunt totodata ale creatiei poetice), din sonetele 52, 90, 87 etc. Bestiarii medievale trec īn contururi diafane prin tablourile sonetelor, cu vānatori, toamne, solstitii si centauri, oferind scenele dramatice necesare īnfatisarii unei īcazuistici sentimentale foarte complicate care īnsoteste spectacolul iubiriiī (E. Zaharia Filipas, 1980). Poezia despre iubire devine ītabloulī unei meditatii despre poezie īn general; subiectul īndragostit tinde sa refaca, magico-mitic, perechea originara, īn ultima instanta - androginul, dar aspiratia sa īe posibila īn masura īn care īnaltarea la conditia geniului poate reprezenta o iesire rituala dintr-un timp putin favorabil creatiei. Geniu suprem al literaturii, Shakespeare putea, īn acelasi timp, reprezenta alegoric, pasionata iubire, nicicānd īmplinita, a fiintei celeilalte, cea īnzestrata doar cu talent, deci asezata īntr-un timp determinat al creatieiī (C. Ungureanu, 1981). Iubirea - si, pin intermediul ei, fiinta poetului - este pusa mereu īn relatie cu timpul (sonetul 29), cu eternitatea (sonetul 87), cu gloria si cu boala (sonetul 86). Iubiri de esente diferite se īntālnesc īn spatiul poeziei (securizant, dar si securizat el īnsusi de puternicul rapel livresc al sonetului shakespearian), natura lor ireconciliabila este mediata de verbul creator: īIubirea mea se-ntinde īn timp, a ta īn spatiu Tu patima-ti īmprastii pe-un cāmp fara hotare Amici, cai, paji, canalii, femei, cāini, printi... n-ai satiu .../ Iubirea-mi leonina numai cu ea hranesti:/ Durere, soarta, moarte sunt partea celorlalti Deasupra lor, prin mine, transcenzi si te īnaltiī (Sonetul 48). Exercitiu spiritual si forta devastatoare, iubirea este principiul ultim al acestui univers, chinul fiintei si solutia sa māntuitoare. De putine ori, lirica erotica romāneasca a veacului douazeci si-a aflat o atāt de fericita expresie, resubstantializānd resursele expresive ale modernismului poetic european.

EDITII: Ultimele sonete īnchipuite ale lui Shakespeare īn traducere imaginara de V. Voiculescu, Bucuresti, 1964, Ultimele sonete īnchipuite ale lui Shakespeare īn traducere imaginara de V. Voiculescu, selectie, prefata si bibliografie de C. Ungureanu, Bucuresti, 1981. Ciclul de sonete a fost antologat īn V. Voiculescu, Poezii, antologie si prefata de AL. Piru, Bucuresti, 1966, V. Voiculescu, Poezii, II, antologie si prefata de A. Rau, Bucuresti, 1968, V. Voiculescu, Poezii, antologie si postfata de St. Aug. Doinas, Bucuresti, 1972, Multum parva, poeti romāni prezentati de L. Ulici, Bucuresti, 1974.

TRADUCERI: V. Voiculescu, PoŽsies, traduction franaise par P. Miclau, Bucuresti, 1981, V. Voiculescu, Die letzten ersonennen sonette Shakespeares in der erdachten Ybersetzung von..., editie bilingva, transpunere germana de I. Weissglas, Bucuresti, 1974, V. Voiculescu, Ultimele sonete īnchipuite ale lui Shakespeare īn traducere imaginara de..., editie bilingva, traducere īn engleza de Cristina Tataru, Cluj-Napoca, 1990 (ed. a II-a, Pitesti, 2000).

REFERINTE CRITICE: Perpessicius, Prefata la V. Voiculescu, Ultimele sonete..., 1964, A. Marino, īContemporanulī, an XIX, nr. 6, 1965, I. Negoitescu, Scriitori moderni, 1966, A. Martin, Poeti contemporani, I, 1967, I. Oarcasu, Prezente poetice, 1968, F. Giurgiu, īn īLimba si literatura romānaī, vol. XXIV, 1970, Z. Dumitrescu-Busulenga, īn īViata romāneascaī, an XXVI, nr. 5, 1973, Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura romāna īntre cele doua razboaie mondiale, II, 1974, St. Aug. Doinas, Orfeu si tentatia realului, 1974, I. Apetroaie, Vasile Voiculescu, 1975, Z. Dumitrescu-Busulenga, īn īSecolul XXī, nr. 9, 1975, I. Pop, Transcrieri, 1976, Eug. Simion, Scriitori romāni de azi, II, 1976, L . Grasoiu, Poezia lui Vasile Voiculescu, 1977, C. Ungureanu, Contextul operei, 1978, R. Sorescu, Interpretari, 1979, E. Zaharia-Filipas, Introducere īn opera lui V. Voiculescu, 1980, C. Ungureanu, Prefata, la Ultimele sonete īnchipuite ale lui Shakespeare īn traducere imaginara de V. Voiculescu, 1981, Vasile Voiculescu interpretat de..., vol. realizat de R. Pandele, 1981, M. Braga, V. Voiculescu īn orizontul traditionalismului, 1984, St. Aug. Doinas, Poeti romāni, 1999, A. Sasu, īn Dictionarul Esential al Scriitorilor Romāni, coordonat de M. Zaciu, M. Papahagi, A. Sasu, 2000.