Un roman familial La camera da letto (Dormitorul)

Un roman familial

La camera da letto (Dormitorul), ampla constructie epica purtând semnatura lui Attilio Bertolucci, este act cultural de restituire a unui univers descins din eposul italian, din Ierusalimul eliberat al lui Tasso, din frescele rafinate, evocatoar 717i83h e. Creatia arborescenta a lui Bertolucci apare la Casa Cartii de stiinta din Cluj-Napoca, beneficiind de un argument semnat de Doriana Unfer, de cuvântul înainte apartinând lui Ion Pop ti de traducerea poetului Adrian Popescu.

Ignorând modernitatea generationista, dincolo de vocile lirice îndreptate împotriva epicului, atrase tot mai mult de esentializari si ermetice traiectorii, Attilio Bertolucci, personalitate poetica dominând tot secolul XX, se îndreapta catre poemele împânzite de urme biografice, desfasurate pe suprafete încapatoare, asemenea unei simfonii cu o curgere învolburata sau calma, cu reliefuri abrupte sau linistite. Sub imperiul emotiilor puternice, al impresiilor timpului strabatut si al spatiilor pline de vestigii, poetul italian este un spirit prustian, un locuitor al tarâmurilor care se deschid la fiecare atingere. El scrie "o poezie de notatie a unor frânturi de ambianta, de stari, - asociere metonimica de corelative obiective".

Critica a vazut în Bertolucci elegiac purtat de treceri necontenite, de amintiri, de imagini care s-au imprimat pe retina cu discretie picturala, gata oricând sa declanseze farmecul naratiunii. Un poet al corespondentelor se contureaza în acest poem epico-liric, La camera da letto, cu acorduri de început de lume, cu grave priviri înapoi spre Parma, orasul patruns în memoria afectiva, generator de resurse interioare, de fragmente capabile sa declanseze resorturi epopeice.

Cartea lui Bertolucci tradusa în limba româna de poetul Adrian Popescu, Dormitorul, cuprinde doar unsprezece capitole dintr-o arhitectura labirintica, cu etape bine structurate oe un traseu al originilor, al formarii, al familiei, al trecerii fiintei într-un univers familiar si familial, într-o atmosfera care poarta amprenta maruntelor ecouri cotidiene deschisa parca spre orizonturi tainice. De la primele rataciri ale familiei, spre drumuri nesfârsite sau spre stpri de neliniste sau spre drumul catre scoala, aceste versuri desprinse din suflul epopeic italian înainteaza cu ingenuitate sau rafinament plastic, adesându-se tuturor simturilor: "Dinspre câmpiile mlastinoase, cu cai, zi / si noapte nouri îi însoteau / de când plecara lasând / o câmpie în urma, / si-n spatele câmpiei marea si orizontul / într-o neclintita palire de zori varatici. / Caii iuti erau ca nourii / sa iasa din strâmtori, sa dea în / vai. Dar ca de fiecare data / când umezeala pajistilor, un vuiet / departat al unui torent, însorita unduire a / vreunei bizare ori alt semn / binevoitor îi tinea deasupra unei trecatori, nu trecu mult si ochiul descoperi..." (Ratacind cu gândul la migratia maremmanilor).

Urmeaza un tablou al norilor nesfârsiti, pulverizati pe firmament, descoperiti de ochiul scormonitor, atras de migratia oamenilor si de valuri serpuind deasupra într-o cautare febrila, cu rotiri si risipiri deconcentrante, cu limpezimi si încetosate privelisti care asteapta clipa întemeierii. Iata si imaginea stramosilor surprinsi pe un ton de magnificare apropiat de incadescenta imnica, plutind în atmosfera hieratica si familiala dintr-o pânza atinsa de vreme, mereu învaluita în amurg sau în fragezime aurorala: "Dar tie trebuia, Giovanni Rosetti, sa-ti creasca / o barba moale pe brunul / trandafiriu al pielii pentru a descoperi / dulceata ce se-ascunde-n pântecele / unei fiice de-a acelor / oameni umili, vacarii pamântii / pe care o precoce chelie-i urâteste, / din pricina statuilor, ore si zile / ani dupa ani, cu crestetul sprijinit / în soldul vacilor de muls. / Alt timp a trecut, bunica se multumeste cu florile de hârtie / din cimitirele de câmpie, de firava / pietate, de vântoase aride, de pulberi si brume nesfârsite vizitate" (Giovanni Rosetti)

Cautarea timpului pierdut marcheaza existenta poetului care vorbeste despre familie si copilarie, de miraculosul oras Parma, de florile copilariei si adolescentei, de palate si gospodarii, de camere si pasari, de trasuri desprinse parca din romanul lui Lampedusa, într-o eterna "primavara a simturilor".

Atmosfera de toamna, înserarile, bataia clopotului, munca pamântului, vânatoarea sau vestimentatia femeilor tradeaza propensiunea catre o cuprindere monografica a tinutului redescoperit prin amintire. Elsa, Greva, Pelerini sunt capitole care se succed în acest poem care îsi revarsa apele simfonic, purtând pe apele sale tresariri afective, fragmente dintr-o biografie care îsi cheama începuturile, care se priveste în oglinda ca sa recompuna parfumul hainelor vechi, rama tabloului închizând broderii, tesaturi, chipuri, încaperi, gesturi, un evantai de miresme, fosnete, lumini gata sa explodeze sau sa se stinga. Delicatetea gesturilor, misterul întâlnirilor, farmecul atingerii gratioase dau masura rafinamentului poetic al lui Attilo Bertolucci: "... iata ca Ugo / a zarit-o si alearga la dânsa / astfel ca ea roseste-o clipa si paraseste / linia corului pentru a o relua / de-ndata, crescându-i ardoarea / religioasa la atingerea mâinii / care s-a-nchis în a sa ca vrabia / ce-orbeste intra-n maracinisul întunecat / al unei zile de vara furtunoase si dulci".

Clarobscurul acestor pânze înnobileaza evocarea si imprima fiecarei clipe nimbul eternitatii. La camera de letto este descrierea unui topos distinct, al unui univers spiritual generator de nazuinte, de sunete care se îmbina si se regasesc în sobrietatea unei catedrale. Traducerea lui Adrian Popescu este un act cultural meritoriu, iar conditiile grafice de exceptie întregesc imaginea unui obiect cultural durabil.