oet al tragicului cotidian al alinearii, Bacovia este creatorul unei poezii al carei univers este inchis, sufocant, invadat de spaime nedefinite, de tristeti autumnale, de o natura contaminata de boli incurabile. Motivul nevrozelor, al solitudinii, al apleen-ilui, al ploilor nesfarsite si la tristetii fara leac se intalnesc, pe rand sau in sinteze expresive, colorand un univers sumbru, exasperat. Lumea concreta tinde sa se obiectualizeze, sa se neantizeze. Formele 757i86h nimicirii sunt inchiderea, uniformitatea, automatismele ce golesc universul de consistenta, de sens.
Dupa Eugen Lovinescu poezia lui Bacovia este lipsita de orice artificiu - "expresia celei mai elementare stari sufletesti, secretia unui organism bolnav, dupa cum "igrasia e lacrima zidurilor umede". La cealalta extrema se situeaza insa G. Calinescu, care considera ca in poezia lui Bacovia "tocmai artificiul te izbeste si ii formeaza in definitiv valoarea".
Cert este ca Bacovia este, mai presus de oricare alt simbolist din literatura romana, un poet profund original, creatorul unei atmosfere lirice inedite: atmosfera bacoviana, inegalabila si inimitabila. O acuta notatie a senzatiilor de moarte, de descompunere, de plictis organic, de degradare a materiei si dezaxare a eului invadeaza opera poetului; care "orbecaie lucid prin universul sau moral dezintegrat, facandu-ne sensibila aceasta dezintegrare. Tensiunea interioara este o stare paroxistica a durerii.
Bacovia este prin excelenta poetul toamnelor reci si umede, al iernilor aspre, cu amurguri sumbre, de metal, cu ninsori care ameninta sa transforme lumea intr-un cimitir; poetul verilor excesiv de calduroase, toride, de ale caror calduri nu numai cadavrele se descompun, dar si cei vii par sa fie atinsi de moarte; poetul primaverilor timide, de un verde crud, care ar semnifica reinvierea naturii, dar si a sperantelor.
Poezia lui Bacovia e plina de parcuri solitare, cu copaci desfrunziti, de gradini devastate, mancate de "cancer ftizic", de ploi, de ninsori, de vanturi nimicitoare, de corbi, de figuri palide, spectrale.
Bacovia este poetul nevrozelor, al ftizicilor, al celor care isi hranesc disperarea in parcurile solitare, dand astfel relief deznadejdii, sentimentului de a trai intr-o lume absurda, de a fi inchis intr-un cerc blestemat.
In versurile bacoviene, remarcabile printr-o originalitate incontestabila, intalnim o atmosfera dezolanta, cu toamne reci, ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat in peisajul de mahala de oras provincial, plasat intre cimitir si abator.
Pretutindeni in opezia bacoviana pluteste tristetea, spaima de neant, care devine obsedanta.
Volumele de poezii: "Plumb", "Stante burgheze", "Cu voi", "Comedii in fond", "Scantei galbene", poarta pecetea influentei lui Edgar Poe, dar mai ales a unor simbolisti francezi ca Verlaine si Baudelaire prin: gustul pentru satanic, prin atmosfera de nevroza, ideea mortii, cromatica, si nu in ultimul rand prin predilectia pentru muzica.
Coborarea in infern a lui Bacovia este adanca, dar nu totala, nostalgia paradisului o strabate si uneori o insenineaza. Universul lui de plumb e predominant, dar nu complet, il copleseste cerul, dar nu-l anuleaza.
Cadrul bacovian este orasul de provincie, cu parcuri solitare, cu fanfare militare, cu cafenele sarace, cuprinse intr-o realitate demoralizata, amenintand sa se prabuseasca. Figurile proiectate pe acest fundal sunt cele ale copilelor si fecioarelor tuberculoase, o fata palida, poetul insusi ratacind fara sens, facand gesturi absurde, alaturi de acestea, toamna, somnul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza, descompunerea devin proiectii ale unei nopti poetice. Trairea existentiala a durerii, sentimentul de pustietate si singuratate sunt realizate prin corespondente intre sentiment si culoare, sentiment, si muzica.
Poetul traieste intens realitatea "el coboara in infern, intr-un bogat registru psihologic, care atinge disperarea si dezordinea lumii organice; poetul este un insingurat intr-o lume care trece printr-o criza si care intra in descompunere.
Bacovia este de fapt un regizor genial al unei simplitati dozate cu maxima subtilitate. Bacovia inregistreza fortele obiective ale lumii cu o imposibilitate absoluta. El nu infrunta, ci evita lumea. E, de fapt, um imigrant in infern.
Ritmul sacadat al ploii continue, imaginea dezolata a copacilor goi, scufundarea treptata a lucrurilor, totul e privit cu detasare, drept disolutie fireasca, inregistrata neutru.
Pretutindeni in lirica bacoviana, lumea intreaga apare amorfa, redusa la un numitor comun funebru. Nimic inaltator nu se mai poate ascunde in spatele mortii, nu exista nici o minima tentativa de imaginare a vreunei divintati.
Universul liricii bacoviene poate fi inteles studiind sugestiile cromatice, iubirea, anotimpurile, elementul social. Intalnim in lirica bacoviana o viziune profund originala a anotimpurilor. Astfel, toamna apare asemeni unui cataclism, un flagel care pustieste tottul, care alunga viata, este o toamna rece putreda, cu ploaie marunta, care duce la nevroza, la alienare. Natura este imposibila, vrajmasa omului, contribuind la destramarea interioara, adancind disperarea;
|
