Al doilea personaj in stat

Al doilea personaj în stat

La câteva saptamâni dupa esecul asociatiei noastre ad-hoc, pe la începutul lunii mai 1943, Goebbels se grabea sa descopere la Bormann aceleasi calitati pe care numai cu câteva saptamâni mai devreme i le atribuise lui Goring. El se angaja ca, de-acum înainte, sa transmita prin Bormann informatiile destinate lui Hitler si prin acelasi intermediar sa ia cunostinta de deciziile sefului suprem. Pentru aceasta subordonare, Bormann l-a rasplatit pe ministrul Propagandei cu bunele sale oficii. De atunci, Goebbels n-a mai pus nici un pret pe Goring, socotind ca nu mai trebuie sustinut decât ca figura reprezentativa.

Configuratia puterii a continuat sa se modifice în favoarea lui Bormann. Totusi, el n-avea de unde sa stie ca va veni o zi când s-ar fi putut sa aiba nevoie de mine. si, cu toate ca între timp trebuie sa fi aflat despre încercarea mea nereusita de a-l detrona, Bormann a fost amabil si mi-a dat de înteles ca as putea sa fac si eu, ca si Goebbels, front comun cu el. Nu m-am grabit sa primesc oferta, pentru ca pretul mi se parea prea ridicat: as fi devenit dependent de el.

Goebbels a continuat sa ramâna în strânsa legatura cu mine. Caci noi nu încetaseram sa ne urmarim scopul: mobilizarea stricta a tuturor rezervelor tarii. Desigur, în ce ma priveste, aveam o prea mare încredere în el: eram, într-adevar, subjugat de amabilitatea lui, vrajit de manierele lui fara cusur, ca si de logica lui necru­tatoare.

Asadar, pe dinafara, lucrurile ramasesera cam la fel. Lumea în care traiam te forta sa recurgi la disimulare, la ipocrizie, la duplicita 20520u2021u te. Erai între rivali si nu prea îti puteai permite sa fii sincer, pentru ca orice cuvânt risca sa ajunga denaturat la urechile lui Hitler. Se complota, se miza pe firea capricioasa a lui Hitler ca pe un factor important, se câstiga sau se pierdea la acest joc al vicleniei. Relatiile dintre oameni se alterasera; trebuia ca si eu, asemenea tuturor celorlalti, sa cânt fara scrupule la acest instru­ment dezacordat.

în a doua jumatate a lunii mai 1943, Goring mi-a comunicat ca vrea ca noi doi sa tinem la Palatul Sporturilor un discurs despre înarmarea Germaniei. Am acceptat propunerea. Dar, peste câteva zile, am avut surpriza sa aflu ca Hitler îl desemnase ca orator pe Goebbels. Când a venit momentul sa ne punem de acord textele, ministrul Propagandei m-a povatuit sa-mi scurtez discursul, al lui urmând sa dureze o ora: "Daca al dumitale nu tine cu mult mai putin de o jumatate de ora, auditoriul va începe sa se plictiseasca." si, ca de obicei, i-am trimis lui Hitler manuscrisul discursurilor noastre, cu precizarea ca al meu se va reduce cu o treime. Hitler m-a chemat la Obersalzberg. A citit în fata mea manuscrisele pe care i le prezentase Bormann, a taiat fara mila si, dupa cum mi s-a parut, a pus zel pentru ca în câteva minute sa reduca discursul lui Goebbels la jumatate: "Uite, Bormann, da-i asta doctorului si spune-i ca eu gasesc ca discursul lui Speer este extraordinar." Astfel Hitler m-a ajutat, în prezenta intrigantului Bormann, sa obtin un avans de prestigiu fata de Goebbels. Dupa acest episod, celor doi le-a devenit clar ca nivelul meu de creditare continua sa ramâna ridicat, în plus, aveam motive sa presupun ca, la nevoie, Hitler ma va sustine chiar si împotriva celor mai apropiati consilieri ai lui.

Discursul meu din 5 iunie 1943, care, pentru prima data, a dezvaluit cresterile remarcabile în productia de armament, s-a izbit de o dubla neîntelegere. "Deci totul merge bine, chiar si fara sacrificii dureroase! De ce am speria poporul cu masuri care se iau numai în cazuri de catastrofa?" mi-era dat sa aud dinspre

ierarhia de partid. Generalii si combatantii de pe front, în schimb, puneau la îndoiala exactitatea datelor mele, ori de câte ori aprovi­zionarea cu arme si munitii se dovedea dificila.

Ofensiva de iarna a sovieticilor se împotmolise. Cresterea productiei noastre nu contribuise numai la umplerea golurilor de pe front; noile livrari de arme i-au permis lui Hitler ca, în ciuda pierderilor materiale din perioada de iarna, sa pregateasca o ofensiva pentru spargerea frontului de la Kursk. începerea acestei operatiuni, cu numele de cod "Citadela", a tot fost amânata, deoarece Hitler dadea o mare importanta intrarii în dispozitiv a noilor tancuri, îndeosebi, astepta minuni de la un model nou cu actionare electrica, proiectat de profesorul Porsche.

într-o seara, la o cina simpla, luata într-o mica încapere cu mobilier rustic, situata în spatele Cancelariei Reichului, l-am auzit întâmplator pe Sepp Dietrich spunând ca Hitler intentioneaza sa dea un ordin ca, de data aceasta, sa nu se mai tina nici un prizonier, într-adevar, în cursul raidurilor efectuate de unitati SS, se consta­tase ca trupele sovietice executasera prizonieri germani, îndata, Hitler a anuntat, fara sa stea pe gânduri, represalii sângeroase.

Eram uluit, dar, în acelasi timp, si alarmat de raul pe care în felul acesta ni-l faceam noua însine. Hitler socotea ca vom avea sute de mii de prizonieri, iar noi, de luni de zile, încercam zadar­nic sa lichidam marea penurie de mâna de lucru. De aceea, cu prima ocazie, i-am exprimat îndoielile mele cu privire la oportu­nitatea acestui ordin. Nu mi-a fost greu sa-l determin sa se razgân­deasca; a parut mai degraba usurat ca poate sa revina asupra dezlegarii pe care o daduse SS-ului. în aceeasi zi, 8 iulie 1943, i-a cerut lui Keitel sa întocmeasca o directiva prin care sa se prevada ca toti prizonierii vor fi trimisi sa lucreze în fabricile de armament.¹

De fapt, aceasta discutie despre soarta prizonierilor s-a dovedit inutila. Ofensiva a fost declansata la 5 iulie, dar, în ciuda concentrarii masive a celor mai moderne arme ale noastre, s-a

dovedit imposibil sa se realizeze o încercuire a inamicului; încrederea lui Hitler în victorie ne pacalise pe toti. Dupa doua sapta-mâni de lupta, a trebuit sa abandonam. Acest esec a aratat ca, de-acum înainte, chiar si în anotimpul propice, regula jocului este dictata de adversar.

în urma celei de a doua catastrofe pe care ne-a rezervat-o iarna ruseasca, dupa aceea de la Stalingrad, Statul-Major General al Armatei a insistat pentru construirea unei pozitii de regrupare departe, în spatele frontului, însa fara sa obtina asentimentul lui Hitler. Dar acum, dupa ce ultima noastra ofensiva esuase, Hitler era si el favorabil ideii de a pregati pozitii defensive la 20 sau 25 de kilometri distanta de linia principala de rezistenta.² In ce-l priveste, Statul-Major General propunea sa se aleaga ca linie fortificata malul de vest al Niprului care, cu pantele lui abrupte, domina de la înaltimea de vreo 50 de metri câmpia din fata. Dupa toate probabilitatile, ar fi existat si timp suficient pentru a construi în acest loc o linie de aparare, caci frontul se situa în momentul respectiv la mai mult de 200 de kilometri est de Nipru. Dar Hitler a refuzat categoric.

El care, în timpul campaniilor victorioase, afirmase întot­deauna ca soldatii germani sunt cei mai buni din lume, acum era de parere ca: "A construi fortificatii în spatele frontului reprezinta un lucru care, din motive psihologice, este imposibil. Daca ostasii afla ca exista o linie de fortificatii situata la 100 de kilometri de zona operatiunilor militare, nimeni nu va mai reusi sa-i faca sa lupte. Cu prima ocazie vor da buzna înapoi fara sa mai opuna vreo rezistenta."³

în ciuda acestei interdictii, Organizatia Todt s-a apucat, din ordinul lui Manstein si cu acordul tacit al lui Zeitzler, sa amena­jeze, în decembrie 1943, o pozitie de-a lungul Bugului. Dorsch, adjunctul meu, a adus acest fapt la cunostinta lui Hitler. Armatele sovietice se gaseau tot la 150-200 de kilometri est de fluviu. si, din nou, Hitler a invocat exact aceleasi motive ca si cu sase luni înainte pentru a ordona, în termeni neobisnuit de virulenti, sistarea imediata a lucrarilor.⁴ în fortificatiile din spatele frontului el

vedea, dupa cum declara extrem de iritat, o noua dovada de defetism din partea lui Manstein si a grupului sau de armate.

încapatânarea lui Hitler le-a dat trupelor sovietice posibi­litatea sa tina armatele noastre permanent în priza, începând din noiembrie, în Rusia, solul era înghetat de-a binelea si deci dupa aceasta data nu se mai putea pune problema saparii de transee. Dar nu s-a întreprins nimic pentru a nu se rata acest termen. Soldatii au fost lasati fara adaposturi, la discretia intemperiilor, în plus, calitatea proasta a echipamentului de iarna dezavantaja trupele germane fata de inamicul nostru, carcera bine protejat contra rigorilor climei.

Nu numai aceste reactii ale lui Hitler vadeau ca el refuza sa admita noua întorsatura pe care o luasera lucrurile, în primavara lui 1943, ceruse sa se construiasca un pod rutier si feroviar lung de cinci kilometri peste strâmtoarea Kerci, desi acolo noi eram angajati de multa vreme în construirea unui teleferic, pus în functiune la 14 iulie, care putea transporta l 000 de tone pe zi. Aceasta capacitate de transport corespundea exact necesarului de aprovizionare cu materiale defensive a Armatei a 17-a. Dar Hitler nu renuntase la planul sau de a înainta pâna în Iran, trecând prin Caucaz. El îsi justifica ordinul tocmai prin necesitatea de a putea utiliza acest obiectiv pentru a aproviziona capul de pod din Kuban cu oameni si materiale. De aici ar fi urmat sa se declanseze o ofensiva.⁵ Generalii lui, în schimb, abandonasera de mult ideea. într-o zi, când m-am dus sa inspectez acel loc, toti generalii de pe front se întrebau îngrijorati daca, dat fiind puterea inamicului, în principiu, ar mai fi posibila pastrarea pozitiilor. Când i-am relatat despre temerile lor, Hitler a expediat chestiunea: "Vorbe de oameni fricosi, nimic altceva! Janicke este ca si Statul-Major General, nu crede într-o noua ofensiva!"

Ceva mai târziu, în vara lui 1943, generalul Janicke, coman­dantul Armatei a 17-a, a fost silit sa solicite, prin intermediul lui Zeitzler, autorizatia de a parasi capul de pod din Kuban, aflat în primejdie. Intentia lui era ca, în perspectiva ofensivei de iama a sovieticilor, sa se replieze în Crimeea si sa ocupe acolo o pozitie

mai favorabila. Hitler, dimpotriva, cerea mai insistent decât
oricând ca lucrarile de constructie a podului sa fie accelerate, în
vederea ofensivei proiectate, înca de-atunci devenise clar ca acest
pod nu va fi gata niciodata. La 4 septembrie, ultimele unitati
germane au început sa evacueze capul de pod pe care Hitler îl deti­
nea pe continentul asiatic. >,$

Asa cum discutasem cu Goring despre modul în care am fi
putut rezolva criza puterii politice, tot asa am abordat, împreuna
cu Guderian, Zeitzler si Fromm, criza din cadrul comandamen­
tului militar, în vara lui 1943, generalul Guderian, inspector
general al Blindatelor, m-a rugat sa-i mijlocesc o întrevedere cu
Zeitzler, seful de Stat-Major General al Armatei, cu care voia sa
se explice în afara cadrului oficial, între ei existau niste litigii
provenind din neclarificarea unor probleme de competente. Cum
eu eram în relatii aproape prietenesti cu ambii generali, nu puteam
evita rolul de intermediar. Dar, pâna la urma, s-a vazut ca Guderian
venea la aceasta întâlnire cu intentii care tinteau ceva mai departe.
El voia sa convina cu noi un plan tactic comun, pentru a determina
numirea unui nou comandant-sef al Armatei de uscat, întâlnirea ^a
a avut loc în casa mea de la Obersalzberg. *

Divergentele dintre Zeitzler si Guderian au trecut repede în planul al doilea; convorbirea s-a concentrat asupra situatiei create de împrejurarea ca Hitler preluase comanda suprema a Armatei '' de uscat, dar ca, de fapt, nu si-o exercita. Zeitzler a explicat ca ' interesele armatei trebuie aparate cu mai multa energie fata de celelalte doua arme si fata de SS, si ca Hitler, în calitatea sa de comandant suprem al fortelor armate, este deasupra diferitelor sectoare militare, având obligatia sa adopte o pozitie impartiala.  , Guderian, la rândul lui, a adaugat ca un comandant suprem are ? datoria sa întretina contacte personale strânse cu sefii armatelor, sa lupte pentru satisfacerea nevoilor trupelor sale si sa rezolve si » l problemele de aprovizionare fundamentale. Amândoi au fost  . unanimi în a aprecia ca Hitler n-avea nici timp, nici vocatie pentru

asemenea chestiuni practice. S-a mai spus ca Fuhrerul numeste si destituie generali pe care nici macar nu i-a vazut vreodata, ca numai un comandant suprem care-si cunoaste bine ofiterii superiori poate sa duca si o politica de personal. Or, armata stia, a continuat Guderian, ca Hitler îl lasa pe comandantul-sef al Luftwaffei, pe cel de la Marina, ca si pe Himmler sa duca politica lor de personal practic cum vor. Numai Armata de uscat n-avea aceasta libertate.

Fiecare dintre noi voia sa încerce un demers pe lânga Hitler pentru a-l determina sa numeasca un nou comandant-sef al armatei. Dar primele aluzii în acest sens, pe care Guderian si cu mine le-am facut, fiecare separat, s-au izbit de refuzul extrem de brutal al unui Hitler vizibil ofensat. Nu stiam ca maresalii von Kluge si von Manstein facusera, chiar înaintea noastra, o tentativa asemanatoare. Hitler trebuie sa fi presupus ca era o întelegere între noi.

Trecuse de mult vremea când Hitler era în orice moment gata sa-mi satisfaca dorintele în materie de personal si organizare. Chiar daca se justifica prin necesitatea de a spori productia, largirea în continuare a împuternicirilor mele deranja triumviratul format din Bormann, Lammers si Keitel, si, de aceea, acestia încercau s-o îm­piedice, însa n-au putut gasi nici un argument convingator pentru a contracara actiunea prin care eu si Donitz ne-am asumat responsabilitatea echiparii Marinei cu material de razboi.

Cu Donitz facusem cunostinta în iunie 1942, imediat dupa instalarea mea în functie. El era în epoca aceea comandant-sef al Submarinelor; m-a primit la Paris într-un imobil care, la stan­dardele de atunci, era ultramodern. Simplitatea ambiantei mi s-a parut cu atât mai agreabila cu cât veneam de la un banchet opulent, cu multe feluri de mâncare si cu vinuri scumpe, banchet pe care-l daduse maresalul Sperrle, comandantul-sef al fortelor aeriene stationate în Franta. Cartierul General al acestuia se afla la Palatul Luxembourg, fostul castel al Mariei de Medicis. Prin gustul pentru

lux si somptuozitate, dar si prin corpolenta, maresalul nu era mai prejos decât Goring, comandantul sau sef.

In lunile care au urmat, am avut de efectuat împreuna cu Donitz anumite lucrari privind construirea la Atlantic a unor mari adaposturi betonate pentru submarine, ceea ce ne-a dat ocazia sa ne întâlnim frecvent. Raeder, comandantul-sef al Marinei, nu parea sa vada cu ochi buni acest lucru, astfel ca nu a întârziat sa-i interzica pur si simplu lui Donitz de a discuta cu mine direct problemele tehnice.

La sfârsitul lui decembrie 1942, comandantul de Submarine Schiitze, care avea la activ numeroase victorii, m-a avertizat ca exista disensiuni serioase între Donitz si comandantul de la Berlin al Marinei. Potrivit spuselor lui, existau indicii cum ca Donitz va fi în curând înlocuit. Câteva zile mai târziu, am aflat prin Secre­tarul de Stat Naumann ca, la Ministerul Propagandei, cenzorul pentru chestiunile Marinei stersese numele lui Donitz de pe toate fotografiile de presa din timpul unei calatorii de inspectie pe care Raeder si Donitz o facusera împreuna.

La începutul lui ianuarie 1943, ma gaseam la Cartierul General. Intr-una din zile, Hitler s-a înfuriat citind niste dari de seama asupra presei straine unde se relata o batalie navala despre care înaltul Comandament al Marinei nu-l informase în toate detaliile.⁶ în cursul discutiei pe care am avut-o dupa aceea, el a adus vorba, ca din întâmplare, despre posibilitatile de rationalizare a construc-tiei de submarine. Dar, îndata, interesul lui s-a îndreptat mai mult asupra colaborarii mele dificile cu Raeder. L-am infor­mat despre interdictia de a discuta problemele tehnice cu Donitz, despre temerile ofiterilor flotei submarine legate de comandantul lor sef si despre modul în care au fost cenzurate legendele foto­grafiilor destinate presei, în definitiv, din felul de a proceda al lui Bormann, îmi dadusem seama ca singura modalitate de a obtine ceva de la Hitler era sa-i inoculezi, pe neobservate, virusul neîn­crederii fata de o anumita persoana. Orice încercare de a-l influen­ta direct parea sortita esecului, caci el nu accepta niciodata o solutie daca avea impresia ca i se impunea. Prin urmare, i-am dat

de înteles ca Donitz ar putea fi omul capabil sa înlature toate obstacolele care se contrapuneau proiectelor noastre în materie de submarine. De fapt, scopul meu era sa obtin înlocuirea lui Raeder. Dar, cunoscuta fiind îndârjirea cu care Hitler obisnuia sa-si apere vechii colaboratori, nu nutream sperante exagerate.

La 30 ianuarie, Donitz a fost numit Grossadmiral si, în acelasi timp, comandant-sef al Marinei de Razboi; Raeder devenea amiral-inspector al Marinei, ceea ce nu-i mai garanta decât dreptul la funeralii nationale.

Prin dârzenia sa de om competent, prin caracterul tehnic al argumentelor sale, Donitz a stiut, pe toata durata razboiului, sa protejeze Marina de impactul salturilor umorale ale lui Hitler. Aveam de-acum încolo posibilitatea sa-l întâlnesc adesea, pentru a dezbate împreuna problemele pe care le ridica fabricarea submarinelor. Este adevarat ca aceasta strânsa colaborare a debutat printr-o stridenta. La jumatatea lui aprilie, în urma unei expuneri a lui Donitz, Hitler a decis, fara sa ma consulte, ca întreaga problema a armamentului Marinei sa treaca pe primul loc al prioritatilor, dupa ce, cu trei luni înainte, la 22 ianuarie 1943, declarase în legatura cu programul largit al constructiei de tancuri ca acesta reprezinta sarcina noastra cea mai urgenta. Evident, cele doua programe nu puteau sa nu se concureze. N-a fost nevoie, sa ma adresez lui Hitler: înainte de a ajunge la o controversa, Donitz a înteles ca o colaborare cu puternicul aparat de echipare al Armatei de uscat îi va aduce mai multe avantaje decât toate promisiunile Fuhrerului. Nu peste mult timp, am convenit ca echiparea Marinei sa fie data în competenta ministerului meu. In ce ma priveste, ma angajam sa realizez programul pe care-l stabilise Donitz. Pâna atunci, productia maxima într-o luna era de douazeci de nave de un tip mai mic, totalizând 16 000 de tone deplasament. Noi voiam sa fabricam de-acum încolo patruzeci de submarine pe luna, cu un deplasament total de 50 000 de tone. In afara de aceasta, cazuseram de acord sa dublam si numarul navelor culegatoare de mine si al vedetelor rapide.

"Numai un submarin de un alt tip ne-ar putea ajuta sa evitam un impas complet în razboiul submarin", mi-a explicat Donitz. Marina voia sa abandoneze tipul de submarin utilizat pâna atunci, adica "nava de suprafata" capabila uneori sa navigheze sub apa; trebuia facut totul pentru a adopta cea mai buna linie hidrodi-, namica, pentru a dubla numarul comenzilor electrice si a spori energia înmagazinata în acumulatoare, nu numai pentru a imprima navei o viteza mult mai mare de deplasare sub apa, ci si în scopul de a-i asigura o raza de actiune mai întinsa.

Ca întotdeauna în asemenea situatii, cel mai important lucru era gasirea unui om capabil sa conduca o asemenea actiune. Alegerea mea s-a oprit asupra lui Otto Merker; originar din Suabia, el se ocupase pâna atunci cu constructia de masini de pompieri si dovedise multa pricepere: era deci vorba de o sfidare la adresa tuturor inginerilor navalisti. La 5 iulie 1943, Merker si-aprezentat în fata înaltului Comandament al Marinei noul sistem de construc­tii navale. Ca si cele fabricate în serie în Statele Unite dupa sistemul Kayser, submarinele urmau sa se compuna din mai multe parti; mecanismele si instalatiile lor electrice preasamblate în interiorul tarii aveau sa fie transportate pe uscat sau pe apa pentru a fi de urgenta montate. Astfel, ne dispensam de santierele navale, a caror insuficienta împiedica extinderea programului de construc­tii navale.⁷ Emotionat, Donitz a exclamat la sfârsitul sedintei: "Cu aceasta, pentru noi începe o viata noua!"

Deocamdata, era numai o prima idee despre cum aveau sa arate noile submarine, dar nimic mai mult. S-a instituit deci o comisie de lucru, care trebuia sa schiteze planurile submarinelor si sa studieze toate detaliile. Conducerea acesteia n-a fost încre­dintata, cum ar fi cerut-o cutuma, unui inginer-sef, ci amiralului Topp, pe care Donitz l-a repartizat special în acest sector: numirea lui ridica, de altfel, probleme complexe de competente, pe care n-am încercat sa le clarificam, între Topp si Merker, cooperarea a fost excelenta, la fel ca si cea dintre mine si Donitz.

La 11 noiembrie 1943, exact la patru luni dupa prima sedinta a Comisiei de Constructii Navale, toate desenele erau gata. O luna

mai târziu, împreuna cu Donitz, puteam inspecta un model con-fec-tionat din lemn, vizibil si în interior, al noului submarin de 1600 de tone. Planurile de constructie se aflau înca în curs de elaborare, dar Comisia Principala de Constructii Navale daduse deja comenzi industriei: metoda aceasta o mai utilizaseram cu succes pentru fabricarea noului tanc "Panther". Numai datorita ei am putut livra Marinei, începând din 1944, cele dintâi submarine model nou, gata a fi lansate la apa, pentru a fi testate. si, în ciuda situatiei devenite catastrofale, ne-am fi putut realiza angajamentul de a livra patruzeci de submarine pe luna începând cu primele luni ale anului 1945, daca o treime dintre nave n-ar fi fost distrusa pe santierele navale de raidurile aeriene ale inamicului.⁸

In epoca aceea, si Donitz, si eu ne-am întrebat adesea ce împiedicase Germania sa realizeze noul tip de submarin mult mai devreme. El nu comporta într-adevar nici o inovatie tehnica si principiile de constructie erau cunoscute de ani de zile. Specialistii ne-au asigurat ca aceste submarine inaugurasera o noua serie de victorii în razboiul submarin; dupa încheierea ostilitatilor, Marina de Razboi americana a confirmat faptul, incluzând noul tip în programul ei de constructii navale.

Pe 26 iulie 1943, la trei zile dupa ce am semnat, alaturi de Donitz, decretul pe care-l elaboraseram împreuna pentru declan­sarea noului program al Marinei, am obtinut consimtamântul lui Hitler ca întreaga productie sa fie subordonata ministerului meu. Pentru a justifica cererea, din motive tactice, am invocat sarcinile ce reveneau productiei din programul Marinei si din alte indicatii date de Hitler. I-am explicat sefului suprem ca, în urma transfor­marii marilor întreprinderi de bunuri de larg consum în întreprin­deri de armament, era necesar sa fie trecuti în regim de urgenta nu numai 500 000 de muncitori germani, ci si personalul de conducere si tot echipamentul uzinelor. Totusi, majoritatea Gauleiterilor s-a opus acestor restructurari. Ministerul Economiei se dovedise incapabil în a-si impune punctul de vedere fata de

acestia. S-o spun din capul locului: nici eu n-am fost mai eficient, dupa cum aveam sa-mi dau seama în curând.

Dupa o procedura interminabila, constând în emiterea de circulare prin care toti ministrii interesati, precum si autoritatile competente ale Planului de patru ani erau solicitati sa-si exprime parerile, Lammers i-a convocat pe membrii guvernului la o sedin-ta ce a avut loc la 26 august în cabinetul Reichului. Gratie aerului detasat al lui Funk, care, în ziua aceea, "si-a rostit discursul pentru propria-i înmormântare", s-a hotarât în unanimitate ca, pe viitor, întreaga productie de razboi sa treaca în subordinea ministerului meu. De voie sau de nevoie, Lammers a promis ca, prin intermediul lui Bormann, îi va comunica lui Hitler aceasta hotarâre. Peste câteva zile m-am întâlnit cu Funk la Cartierul General, pentru a obtine acordul definitiv al lui Hitler.

începusem sa-i dau lui Hitler explicatii în legatura cu decretul pe care urma sa-l semneze, când acesta, în prezenta lui Funk si spre marea mea stupefactie, m-a întrerupt si mi-a spus cu asprime ca se simte obligat sa puna punct discutiei pe tema respectiva. Cu câteva ore mai devreme, dupa cum spunea el, Bormann îl avertizase ca eu vreau sa-l pun astazi sa semneze un text pe care nici ministrul Lammers, nici Reichsmarschallul nu-l aprobasera. A mai afirmat ca nu se poate lasa implicat în rivalitatile noastre. Când am vrut sâ-i explic ca Lammers, în calitatea lui de ministru al Reichului, precum si în virtutea dreptului pe care i-l dadea functia sa, obtinuse acordul Secretarului de Stat al lui Goring însarcinat cu problemele Planului de patru ani, Hitler, într-un mod neobisnuit de taios, mi-a închis gura din nou: "Bine cel putin ca am în Bormann îngerul meu pazitor!" Era clar ca-mi atribuia intentia de a-l însela.

Funk l-a informat pe Lammers de cele întâmplate. Apoi ne-am dus sa-l întâlnim pe Goring, care-si parasise terenul de vânatoare, pârloagele de la Rominten, pentru a se deplasa cu vagonul-salon la Cartierul General al lui Hitler. în primul moment, Goring s-a aratat foarte iritat; fara îndoiala ca si el primise informatii unilaterale, ca si pe el îl pusese cineva în garda fata de noi. Totusi, pâna la urma, Funk, cu elocinta si amabilitatea lui, a

reusit sa sparga gheata, ceea ce a creat conditii ca decretul nostru sa fie examinat punct cu punct. Goring a fost de acord cu totul, dar numai dupa ce s-a adaugat clauza urmatoare: "Atributiile Reichsmarschallului marelui Reich german, ca împuternicit în problemele Planului de patru ani, ramân neschimbate." în practica, aceasta restrictie era fara importanta, cu atât mai mult cu cât, prin intermediul Oficiului Central de Planificare, eu asiguram deja conducerea majoritatii sectoarelor importante ale Planului de patru ani.

Ca sa ne arate ca e de acord cu noi, Goring a semnat proiectul, iar Lammers ne-a informat prin telex ca, de-acum încolo, drumul spre aprobare este netezit. Hitler s-a declarat si el gata sa semneze proiectul. Documentul i-a fost prezentat spre semnare câteva zile mai târziu, la 2 septembrie. Din ministru al Armamentului si Munitiilor devenisem ministru al Armamentului si al Productiei de Razboi.

Masinatiunea lui Bormann esuase, în ce ma priveste, n-am depus nici o reclamatie la Hitler; am preferat sa-l las sa se lamureasca singur daca Bormann, în acest caz, îl slujise realmente cu fidelitate si devotament. Experienta ma învatase ca era mai inteligent sa nu denunti manevra lui Bormann si sa nu-l pui pe Hitler în încurcatura.

Se vedea cu ochiul liber ca aceasta împotrivire - când fatisa, când ascunsa - la largirea atributiilor ministerului meu venea de la Bormann, omul caruia ascensiunea mea îi crea o stare de panica. Era obligat a recunoaste ca ma miscam în afara sferei lui de influenta si ca dobândeam puteri din ce în ce mai întinse, în plus, activitatea mea îmi daduse posibilitatea sa stabilesc relatii camaraderesti cu sefii militari: Guderian, Zeitzler, Fromm, Milch si, de curând, Donitz. Dintre familiarii lui Hitler, îmi erau de ase­menea apropiati tocmai cei care nu-l sufereau pe Bormann: ge­neralul Engel, adjutant din partea Armatei pe lânga Hitler, gene­ralul von Below, adjutant din partea Luftwaffei, si nu în ultimul rând generalul Schmundt, adjutant din partea Wehrmachtului. în sfârsit, o prietenie strânsa ma lega de doctorul Karl Brandt, medic

în serviciu la Hitler, pe care Bormann, de asemenea, îl considera dusman personal.

într-o seara, la un pahar de Steinhager, Schmundt a afirmat ca eu sunt marea speranta a Armatei. Peste tot, dupa cum spunea el, generalii îsi puneau toata încrederea în mine, în timp ce la adresa lui Goring n-aveau decât cuvinte de dispret. A încheiat pe un ton întrucâtva patetic: "Armata va fi totdeauna cu dumneata, domnule Speer, poti conta pe ea!" N-am înteles niciodata ce a vrut sa spuna cu aceasta fraza surprinzatoare, dar banuiesc ca facea o confuzie între Armata si generali. Totusi, nu puteam sa nu presupun ca Schmundt facuse declaratii de acest gen si fata de alte persoane; or, în cercul strâmt al Cartierului General, era imposibil ca asemenea vorbe sa nu fi ajuns la urechile lui Bormann.

Tot în epoca aceea - trebuie sa fi fost spre toamna lui 1943 -Hitler tocmai era pe punctul de a începe o sedinta de Stat-Major, când ne-a întâmpinat, pe Himmler si pe mine, cu niste cuvinte care m-au lasat perplex, în prezenta câtorva dintre colaboratorii sai, ni s-a adresat cu: "Voi, cei doi asemenea si egali." Oricare ar fi fost intentia lui Hitler, acest calificativ cu greu i-ar fi putut face placere Reichsfuhrerului SS, ale carui influenta si putere erau necon­testate. Cu o alta ocazie, tot din saptamânile acelea, Zeitzler, radiind de bucurie, mi-a povestit ca Ftihrerul este foarte multumit de mine, ca a declarat recent ca-si pune în mine cele mai mari sperante si ca vede în aparitia mea acum, dupa Goring, rasaritul unui nou astru.⁹ L-am rugat pe Zeitzler sa pastreze pentru el aceasta apreciere. Dar cum si alte persoane din anturajul imediat al lui Hitler îmi relatau asemenea opinii, aveam certitudinea ca si Bormann le cunostea. Foarte influentul personaj a fost obligat a recunoaste ca, în vara aceea, nu reusise sa-l întarâte pe Hitler împotriva mea; lucrurile evoluasera exact invers.

Cum Hitler era parcimonios cu asemenea elogii, Bormann trebuie sa fi luat în serios amenintarea pe care acestea o implicau: pentru el, eu reprezentam un pericol crescând, deoarece nu pro-veneam din ierarhia de partid care-i era devotata. De-acum înainte, a început sa afirme în fata celor mai apropiati colaboratori ca eu nu sunt numai un adversar al partidului, dar si ca aspir, nici

mai mult, nici mai putin, la succesiunea lui Hitler.¹⁰ Aceasta banuiala nu era lipsita de fundament, îmi amintesc ca uneori am discutat pe tema aceasta cu Milch.

La data aceea, Hitler, indiscutabil, era în dilema cu privire la persoana pe care sa si-o aleaga drept succesor. Reputatia lui Go'ring se subrezise, Hess se autoeliminase, sforariile lui Bormann ruinasera pozitia lui Schirach; în ce-i priveste pe Bormann, Himmler si Goebbels, ei nu corespundeau "tipului de artist", asa cum si-l reprezenta Hitler. între mine si el, Hitler descoperise, probabil, niste afinitati: pentru el, eram un artist înzestrat, care dobândise, într-un interval scurt de timp, un loc important în ierarhia politica, dovedind de asemenea, prin rezultatele obtinute în politica de înarmare, capacitati exceptionale în domeniul mi­litar. Politica externa, a patra specialitate a lui Hitler, era singurul domeniu în care nu ma remarcasem. Este posibil ca el sa fi vazut în mine un artist de geniu care s-a ratacit în politica reusind si pe acest tarâm, adica un caz care reprezenta indirect o confirmare a propriei lui cariere.

în intimitate, îl numeam totdeauna pe Bormann "omul cu cosorul". Intr-adevar, el îsi folosea toata energia, siretenia si bru­talitatea ca sa nu lase pe nimeni sa se afirme. Din acest moment, Bormann nu s-a dat înapoi de la nimic pentru a-mi sapa autori­tatea, începând din octombrie 1943, Gauleiterii au facut front comun contra mea si, un an mai târziu, în momente de resemnare, ma batea gândul sa-mi dau demisia. Pâna la sfârsitul razboiului, lupta dintre Bormann si mine nu s-a terminat în favoarea nici unuia dintre noi. Hitler a continuat sa-i tina în frâu pe Bormann; mi-a acordat protec-tie, uneori chiar m-a onorat cu favoarea lui, alteori a fost grosolan cu mine. Dar aparatul industrial, pe care-l conduceam cu succes, nu a putut sa mi-l ia. Acest sistem depindea de mine atât de mult, încât caderea mea ar fi adus cu sine ruina, compromitând astfel sansele de câstigare a razboiului.