Anemona

E iarna, iar tot orasu e acoperit de zapada, pana si acum ninge cu fulgi marunti.Orasul e amortit de ger doar incinta spitalului de dezintoxicare pare vie si stranie, atmosfera de aici pare desprinsa dintr-un film de groaza fiindca in jurul tau nu vezi decat chin, auzi doar zbierete.Te infiori inca de la intrare vazand in fata ochilor persoane de toate varstele cum ii chinuie starea de sevraj, oameni in floarea varstei cum urla si se tavalesc de dureri sau cum delireaza aflandu-se la pragul dintre normalitate si nebunie doar pentru ca doza zilnica de viata nu au putut sa si-o administreze.

Uneori viata conduce destine pe cai foarte intortocheate si nu multi pacienti sunt internati pentru prima oara, unii sunt pacienti vechi veniti poate si pentru a patra oara pentru ca o data externati si liberi, nu pot rezista tentatiei.

Pacienta de la salonul 512 a ajuns in acest spital acum patru luni, pentru a doua oara, pentru ca prima data cand a ajuns aici a refuzat ajutorul alegand viata din doze parasindu-si familia si identitatea.

Doamna Sandulescu, o femeie  in jur de patruzeci de ani, impreuna cu sotul ei, un prosper om de afaceri stau inmarmuriti . Nu stiu cum sa procedeze pentru a putea vorbi cu Anemona. Doamna Sandulescu deschide usa salonului si intra fara ca fata si asistenta ei sa o auda.

Anemona statea pe un scaun indreptat spre fereastra vorbind cu asistenta ei, Sanda, aceasta povestindu-i despre cum e sa fi mamica.

-.Si mai povesteste-mi, chiar a mers? A intrebat Anemona surprinsa.

- Da si imagineaza-ti cat de mandra m-am simtit. Anemona, o sa vezi, o sa ai si tu copii, orice lucru minor o sa ti se para un lucru impresionant.

- Nu, nu voi mai avea copii, puteam deveni mama, dar nu am fost capabila. Anemona se intristeaza, siroaie de lacrimi ii spala obrajii privind in gol.

- Nu spune asta, n-a fost vina ta. Intorcandu-se spre salon Sanda o vede pe doamna Sandulecu.

- Buna ziua doamna! Nu v-am auzit, cand ati intrat?

- Doar ce am intrat, nu am vrut sa va deranjez.

- Cum sa deranjati? Intorcandu-se spre Anemona Sanda ii spune: eu ma duc sa dau un telefon sa vad daca a papat tot,  asa e cand  lasi pe altii sa aiba grija de copil. Va las sa discutati in liniste.

- Ce vrei, ce cauti aici? Anemona nu se putea abtine, o privea cu ura pe mama ei si nu concepea ca aceasta sa se apropie de ea.

- Sunt mama ta!

-  Da? Acum ti-ai adus aminte ca mi-esti mama? Tu mi-ai fost mama doar la nastere.

-  Nu-mi spune asta! Incepe sa lacrimeze si vrand sa-si mangaie fata pe par continua spunandu-i: o sa ai si tu copii si vei vedea cum e, cat te vor durea asemena vorbe.

- Sa am copii? Acum vorbesti de copii? Si cand aflasem ca sunt mama? Atunci de ce nu gandeai la el? De ce?Anemona isi pierduse cumpatul, plangea si tremura de nervi si tipand continua cu reprosuri: De ce? Ca era a lui. normal!

- Hai ...hai sa lasam discutia asta, incercand sa aplaneze conflicutul, dar doamna Sandulescu nu face altceva decat sa o enerveze mai tare pe Anemona.

- Sa terminam? (tipand in continuare) nu terminam nimic! Nici nu am inceput. De ce ai venit daca vorbele mele te dor. Ce ai vrea, sa te maguleasca? Pleaca acasa! Pleaca! Nu te-am chemat eu! Cand aveam nevoie de voi, nu ma vedeati, nu va pasa, (lacrimand) nu stiati ca aveti un copil? Acum? De ce ma sufocati? Brusc v-a revenit constiinta? (extrem de nervoasa) Spune! Acum v-a revenit constiinta?...ma mir cum d 21221g622v e o mai aveti. Pleaca, ma! Pleaca! N-am nevoie de mila voastra!

Sanda intra in salon, o ia in brate pe Anemona si intoarsa spre mama acesteia ii spune ca cel mai bine ar fi sa incheie aceasta discutie.

- O sa ma intorc! Si privindu-si fata iese din salon cu lacrimi in ochi.

- Cand o sa te chem eu! Acum inchide dracu' usa dupa tine. Pleaca o data!

- Hai...gata, a plecat, linisteste-te. Gata ca nu-si mai fac medicamentele efectul.Gata scumpo...

Femeia iese cu privirea in pamant, si cu ochii in lacrimi.

- Ce ai vorbit cu ea? E mai bine? Acestea au fost primele intrebari adresate doamnei Sandulescu de catre sotul ei care parea profound marcat pentru starea fetei lui.

- Am putut vorbi, dar degeaba, starea nu se va schimba daca ea nu constientizeaza. Si doctorii au spus ca ea refuza sa il uite si de aceea se poarta ca atare. Ei n-au ce sa-i faca, din cate am vorbit cu medicii. Am inteles ca multi tineri in cazul ei cand au iesit au facut acelasi lucru ca si inainte; m-au sfatuit sa ne mutam astfel incat sa nu mai aibe acces la persoanele care-i furnizau drogurile. Citind pe fata sotului o umbra de impotrivire, sotia continua. Ar trebui sa te gandesti bine, iar daca asta ar putea sa o salveze, e bine sa incercam, in definitiv e fata noastra.

In acest timp in care parintii hotarau viitorul fiicei lor, in salonu Anemonei asistenta incerca sa o calmeze; ca de fiecare data si reusea.

- Sanda, cred ca ai dreptate. Unde spuneai ca ai pus acel caiet?

Asistenta ii zambeste cu blandete, cautand intr-un dulap si punandu-i fetei pe masa caietul dorit si pixuri.

          - Multumesc. Te mai rog ceva, cate zile mai am de stat aici vreau sa fiu singura cu gandurile mele.

Asistenta aproba tacuta si iese, iar fata ramanand singura priveste caietul lung  si in timp ce asternea rand dupa rand si lacrimile alunecau din ce in ce mai repede pe obraji patand caietul in care se contura o viata, o viata vrumoasa si colorata la inceput, pusa sub semnul iubirii ajungand in final un cosmar, singurele momente frumoase fiind doar iluziile din doze.

" Albul peretilor si al fulgilor de ninsoare provoaca in mine o stare de nevroza si incet parca ma intorc in  timp, acum 2 ani cand a inceput totul.

Practic din acel moment viata mea parca si-a croit un sens, dar care acum e deviat definitiv.

A inceput totul dintr-un capriciu, doar pentru ca ma despartisem de Cezar, tipul ala macho din liceu care invartea fetele cum vroia. La o petrecere, nesuportand sa-l vad cu o alta fata, am hotarat sa-l fac gelos. Nu stiu ce era in capul meu atunci, dar asta am simtit pe moment. Si tot intrand in vorba cu alti baieti, am ajuns ca cu unul dintre ei sa dansez toata noaptea. La terminarea petrecerii, m-a condus acasa si pe drum am discutat mai mult; imi placea cum gandea insa tot nu mi se parea genul meu. Cu toate astea am acceptat sa ne mai vedem ca amici. Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat si incet, incet ne-am atasat unul de altul.

Totul a decurs atat de frumos incat dupa doi ani ne faceam planuri de viitor, visam la o relatie stabila, la o posibila familie a noastra. Multi ne invidiau pentru relatia noastra, iar prietenii de ambele parti era sceptici cu privire la relatie deoarece veneam din clase sociale diferite. Parintii la inceput nu stiau de acest lucru; de abia dupa cateva luni au aflat iar de atunci au aparut si problemele cu parintii deoarece tata era ingrijorat sa nu i se pateze reputatia lui de om de afaceri, cum ca fata lui umbla cu un baiat ce provenea dintr-o familie modesta cu cinci frati, iar mama care era foarte severa mi-a interzis sa-l mai vad.

La inceput nu se vedeau nori pe cerul nostru, totul era perfect, eram de nedespartit. Cand am mers la el sa-i cunosc familia eram foarte agitata, vroiam sa las o impresie buna, ma framantam pe dinauntru, incercam sa-mi imaginez cum vor decurge lucrurile. Mergeam unul pe langa altul fara sa ne adresam un cuvant, pe semene si el se gandea la ce impresie imi va lasa familia lui, stiind faptul ca eram obisnuita sa cunosc doar familii de rang inalt, ma simtise ca eram agitata asa ca m-a luat in brate si mi-a spus  ca totul va fi bine, ca in casa aceea toti ma vor primi cu bratele deschise. Si asa a fost,  in acea casuta micuta si modesta caldura sufleteasca plutea in aer, toti erau foarte primitori. Inca de la intrare, mama lui Marc, toata un zambet,  ne-a intampinat de parca amandoi am fi fost copiii ei. Era imbracata cu o fusta inflorata si o ie si purta pe cap o broboada cusuta cu borangic. Acest tip de femeie imi era familiar doar din picturile celebre, insa in realitate a fost intaia data cand am vazut. Intrand in casa, ne-am asezat in jurul unei mese rotunde ce imi inspira unitatea acestei familii si intr-adevar asa era, nimeni nu se credea superior. Mama lui Marc imi arata scaunul meu si mi-a facut cunostinta si cu restul copiilor ei. Cea mai mare era Florina, o fata oachesa si care zambea mai tot timpul, apoi urma Marc cu 2 ani mai mic ca fata, al treilea copil era Sandu, un baiatel blondin, cu ochii verzi ce-i semana cap taiat Mariei, iar Ilinca si Nicusor erau gemenii si tot o data mezinii familiei. La acea masa am aflat si numele adevarat a lui Marc, pe el in chema de fapt Marcel, dupa numele bunicului sau care murise cu putin timp ca Marc sa vina pe lume. Aici am cunoscut adevaratul sens al cuvantului "acasa", casele incarcate si oamenii pedanti imi inspirau mai degraba neincredere si raceala, dar acest camin modest cu oamenii acestia atat de primitori inspira o caldura sufleteasca si o incredere care te facea sa te simti in propriul tau camin.

Ca in orice relatie am fost si noi supusi multor incercari de-a lungul vremii, dar impreuna treceam peste toate problemele si parca tocmai aceste incercari au consolidat relatia noastra. Primul val de tensiune a venit o data cu plecarea intr-o calatorie de afaceri unde am fost nevoita sa imi insotesc parintii pentru ca, spun ei, asa e protocolar, dupa sapte luni  stand cine stie cum o zi fara sa ne vedem acum urmau doua luni in care singuru mod in care ne puteam vedea era in poze. Cand toti asteptau vacanta pentru a se distra, a se simti liberi, eu tocmai atunci trebuia sa-mi iau la revedere pentru doua luni de la Marc. Ne venea greu sa ne despartim pentru atata timp, la plecare aveam lacrimi in ochi, m-a imbratisat si mi-a spus ca totul va fi bine, ca in tot acest timp se va gandi la mine, ca ma iubeste, aceste cuvinte mai mult sporeau regretul decat sa ma imbarbateze, imi curgeau lacrimi si el mi le stergea spunandu-mi ca n-am de ce sa fiu trista si-mi repeta ca ma iubeste, parca-l mai aud soptind aceste cuvinte si ca si atunci imi dau lacrimile. In tot timpul cat am fost despartiti imi faceam fel de fel de ganduri, si nu pentru ca nu as fi avut incredere in el ci din simplu fapt ca nu puteam sa iau legatura cu el, deoarece in acele zone de munte unde ne aflam nu era semnal. Noaptea il visam, ziua toata ma gandeam la el, asa a durat 1 luna jumatate,  tot incercand sa-mi ocup timpul cu ceva dar mintea mea tot la el alerga. Excursia de afaceri s-a scurtat din cauza unor probleme ce pe mine nu ma priveau, insa eram cea mai fericita ca ma intorc mai devreme acasa. In aceeasi zi cand am ajuns, avea Marc meciul de basket, n-a fost greu sa dau de el, insa meciul era in toi si n-am putut sa-l incurajez inainte, iar la sfarsit cand echipa lui a fost desemnata castigatoare si meciul era declarat incheiat, de gatul lui se aruncase o fetiscana roscata, si pesemene nici lui nu i-a dispalcut o data ce nu a dat-o la o parte. Dupa o luna si jumatate cat nu-l vazusem, ma asteptam la o primire mai deosebita dar aceasta intrecea imaginatia si dorinta mea. Mi s-au inmuiat picioarele cand i-am vazut imbratisati, ii fixam din ochi si muream de ciuda cand vedeam cum rad si cum il priveste necunoscuta aia pe Marc. Imi venea s-o iau de par, dupa noua luni sa imi faca asa ceva, imi treceau tot felu de scenarii prin cap in acele fractiuni de secunda, n-am mai putut sa rabd si am iesit trantind usa, iar in urma mea un coleg intra in sala si il intreaba pe Marc de ce am placat asa grabita. El nu intelegea nimic, credea ca acel coleg isi bate joc de el, nu ma vazuse si stia foarte bine ca eram plecata pentru inca jumate de luna. In zadar ma suna sa-mi explice ca nu era ce mi-am inchipuit eu, era prea clar, prea se uitau unul la altul, ma framantam pe dinauntru, acum toate temerile si presimtirile mele erau plauzibile, imi treceau tot felul de ganduri pana intr-o zi cand la usa mea suna chiar roscovana care mi-a pricinuit toate problemele.

Era inalta si subtirica, chiar daca-i purtam o pica ingrozitoare nu puteam nega ca era draguta si cu toate ca ma durea, in adancul sufletului meu afirmam ca se potrivesc.

Ma privea drept in ochi, iar privirea ei de un albastru senin m-a naucit si mai tare decat prezenta in sine, si fara sa o invit intra in casa, ii arat  drumul spre camera mea si cum intra in incapere se apropie de fotografiile in care apaream eu impreuna cu Marc. Se uita la mine si cu un aer foarte familiar imi spune " Ce bine va sta impreuna, varul meu te iubeste mult, si se vede ca si tu il iubesti de vreme ce inca porti pozele cu el". Eram atat de buimacita de n-am stiut cum sa reactionez si am pus-o sa repete, nu-mi venea sa cred ca-l numea var.adica.fusese doar o confuzie, Ramona, caci asa o chema pe roscovana aceasta, nu era alta decat verisoara lui primara care-l insotise la meciul de baschet, iar eu ca o proasta . cum am putut sa cred asa ceva, cum am putut sa ma indoiesc atata timp de Marc? De fericire am luat-o pe Ramona in brate si i-am cerut scuze pentru felul in care am judecat-o, mi-a raspuns tot cu o imbratisare si mi-a spus ca varul ei vrea sa-mi vorbeasca si ca ma asteapta pe banca noastra. Am alergat acolo intr-un suflet si cand l-am vazut m-au napadit lacrimile.

            Ne iubeam mult, nu stiu cu ce ma gresit asa mult incat destinul sa fie atat de crud cu noi, inca il mai aud, il mai simt. Nu-mi pot scoate din minte acele amintiri ce ne-au legat. Il iubeam si stiam ca si el ma iubeste la fel de mult, inca-l mai aud soptindu-mi ca ma iubeste, iar pe fundal marea ne acoperea cu briza ei, iubirea plutea in aer, in acele momente uitam cat trebuia sa induram ca sa avem parte de acele momente pline de bucurie, parca si linistea noptii si marea cu nisipul ei fin ne iubea, acum numai sufletul meu intr-un zbucium continuu alearga spre mare pentru a-si gasi linistea, iar cu fiecare val care atinge nisipul de la tarm, o lacrima plina de amar imi atinge obrazul si amintirile se trezesc la viata. Clipele acelea in care nisipul si marea ne cerneau fiinta le simt vii in gandul meu si cu regret constientizez ca doar marea o mai pot iubi, marea aceasta pe care o data o asemanam cu dragostea noastra, mereu vie, vesnica, interminabila, acum aceste amintiri nu fac decat sa-mi rastigneasca sufletul si pica in mine otrava si durere.

Am trecut prin atatea amandoi, certuri scandaluri, amenintari, pedepse, nu-mi era frica si langa el totul parea mai usor, nu ma temeam pentru ca-mi era aproape. Mama nu a admis de la bun inceput relatia mea cu el si l-a intors si pe tata impotriva mea prin diferite motive de genul ca aceasta relatie ii va pata imaginea de om de afaceri, la asta s-au gandit toata viata, afaceri, bani, reputatie, au uitat ca au un copil, au uitat de sentimente, de iubire, sau poate ca au avut nenorocul de a nu afla niciodata ce este dragostea deoarece erau multe zvonuri care circulau inca de cand eram copila ca relatia si ulterior casatoria parintilor nu a insemnat decat o afacere de bun augur in care sentimentele lipseau cu desavarsire. Dar eu ce vina aveam? De ce staruiau ca viitorul meu sa mearga pe urmele vietii lor? M-am opus cat am putut, incercam sa fiu ferma dar nici un folos ba mai mult, toata vara am fost obligata sa ma duc in Italia la cursuri suplimentare. Toata vara... un chin. Ma uitam pe fereastra cum tineri de varsta mea faceau promenade, iar eu eram la o asa distanta de el. As fi dat orice, absolut orice doar sa ma intorc in timp sa ma nasc intr-o familie modesta, sa pot sa fiu libera fara ca altcineva sa decida cu privire la viitorul meu. Vroiam sa ma razvratesc insa totul era in defavoarea mea. Ma simteam exilata, noptile de insomnie mi se pareau atat de lungi, rar ma dobora oboseala si puteam sa dorm putin, iar zilele, zilele erau catastrofale. Singurele mele clipe de fericire erau cand primeam cate o scrisoare de la Marc, iar acele randuri le citeam, si le reciteam pana ajungeam sa le stiu pe de rost, sorbeam fiecare cuvant si ma porneam apoi pe scris si pe plans. Slabisem enorm, nu mai puteam manca si plangeam. Mereu priveam in gol fara a pricepe multe lucruri si cu precadere imi era de neinteles cu ce gresesc ca iubesc? Chiar nu aveam nici un cuvant cu privire la viata mea? Eram incatusata de legile impuse de mama, iar tata, atata timp cat nimic nu-i pata imaginea ori ii ameninta reputatia si afacerile, nu-l interesa. Iar eu, eram precum marionetele de la teatrul de papusi, sforile vietii erau trase de parinti in asa fel incat sa merg pe drumul preferat de ei, vroiam sa fiu propriul meu papusar si sa o pornesc pe drumul meu.

In tot acest timp in care am urmat cursurile in Italia ma sufocam intre peretii camerei de hotel asa ca am acceptat sa ies cu cateva colege. Am cunoscut ulterior si alti cursanti de varsta mea. Ei erau singurii cu care imi facea placere sa-mi petrec cateva ore din dupa-amiezele insorite din Italia. Fiind italieni mi-au aratat locurile de aici. Cursurile erau tinute in cea mai de prestigiu universitate din regiunea siciliana in orasul Palermo. Insa locurile  cele  mai minunate  care le-am vizitat in aceasta regiune impreuna cu acesti colegi au fost vulcanul Etna din Catania si insulele Eoliene. In acest grup restrans cu care ma simteam in largul meu si imi facea placere sa stau, facea parte si Alberto, un baiat cu 2 ani mai mare decat mine, cu ten masliniu si ochii verzi, iar parul de un ruginiu spre castaniu cu suvite lungi ce I se aranjau razlet ii dadea un aer comic si familiar. Toate fetele de la cursuri il admirau si mai toate se visau iubitele lui insa el nu le dadea importanta. Eu il vedeam ca un amic, bineinteles nici nu aveam cum altfel o data ce in mintea si inima mea era loc doar pentru Marc, dar el nu-mi impartasea doar sentimentele pur amicale, si pentru asta mai toate fetele din universitate ma invidiau.

 Intr-un final se apropia sfarsitul vacantei si eram nerabdatoare sa inceapa scoala pentru ca acolo puteam sa-l vad fara restrictii pe Marc, insa fericirea nu a durat prea mult iar planurile mele au fost inca o data ruinate de catre parinti. Cu o zi inainte de deschiderea scolilor am fost anuntata ca voi absolvi clasa a 12-a la un liceu privat. Vestea aceasta m-a socat, nu credeam ca vor merge chiar atat de grav lucrurile si in scurt timp am fost nevoiti sa ne vedem pe furis si apoi suportam consecintele deaorece intodeauna se ivea cate un binevoitor care imi instiinta parinii ca relatia mea cu Marc e in floare. Eram terminata psihic si traiam cu gandul ca nu dupa multe luni vom deveni majori si doate greutatile noastre vor deveni doar o amintire.

Mai ramasesera 6 luni pana visul nostru devenea realitate. Terminam liceul si tot odata deveneam majori. Ne gandeam la un viitor insorit, urma sa plecam unde vedeam cu ochii, sa scapam de sub tutela parintilor si urma sa ne creem un viitor al nostru, stiam ca va fi greu, ca o vom lua de jos si-mi va fi greu sa ma acomodez cu o viata mai putin decat modesta, dar eram amandoi si asta conta cel mai mult.

Bacul l-am luat amandoi cu note mari si nu stateam cu grija pentru facultate, parintii doreau sa ma trimita in Belgia sa urmez cursurile doar pentru simplu fapt sa fiu cat mai departe de Marc si poate in acest fel il voi putea uita, nu aveau sa stie planul nostru, ca in mai putin de doua luni nu vor mai sti nimic de viata mea. Ma durea gandul acesta, realizam ca aceasta ruptura nu e chiar atat de fericita cum o doream amandoi dar daca doar prin acest fel puteam ramane impreuna .

Au trecut si ultimele doua luni, cu chiu cu vai am gasit momentul potrivit sa plecam. Acum ne simteam liberi in sfarsit, iar sentimental acesta de libertate ne placea enorm, acum vedeam cum planurile noastre de ani de zile au sanse sa prinda contur, pornisem spre viitorul nostru si numai al nostru, in care parintii si alte personae nu existau in aceste planuri.

Cat de frumos era acel drum, acel viitor croit in mintile noastre, pe care il visam, pe care il savuram in momentele de agonie. Ni se parea atat de aproape incat aveam impresia ca daca ridicam mana il putem atinge, si chiar cand eram la un pas de el s-a spulberat. S-a stins precum se stinge o torta in bataia vantului napraznic. Un accident stupid a devenit mortal pentru Marc si treptat si pentru mine. O masina din sensul opus a facut o manevra gresita, Marc a incercat sa franeze insa masina nu a reactionat. Eu am avut o usoara amnezie care nu a durat mai mult de cateva minute si o entorsa la picior , bratul drept luxat, si multiple zgarieturi pe fata dar erau superficiale. Uitandu-ma la Marc am avut un soc, era zdrobit ,masina facuta zob in partea lui, cu chiu cu vai l-am scos dintre fiare si m-am indepartat cu el de locul accidentului de frica sa nu ia foc masina. Ma dureau ingrozitor ranile provocate in timpul accidentului dar mult mai mult ma durea gandul ca Marc e ranit grav si cine stie ce se poate intampla, insa la o posibila moarte nici nu ma puteam gandi. Ne-am asezat pe marginea santului si il tineam in brate. Pulsul lui era foarte slabit, a miscat putin si eram in culmea fericirii ca a clipit, m-a privit in ochi , a mai clipit o data, a rasuflat greu de cateva ori, pulsul era din ce in se mai mic a deschis ochii mari speriat, ma prinsese de mana cu toata forta lui si a inchis ochii pentru todeauna inainte sa ajunga ambulanta.Acela a fost sfarsitul lui si totodata si al meu. Murise in bratele mele si nu am putut face nimic,nimic...eram distrusa, cum sa se intoarca destinul nostru asa radical, aveam alte planuri de o viata noua ,familie, viitor.iar acum el era in bratele mele mort, eu eram alba ca varul, ingrozita. Cand a venit salvarea m-au gasit in stare de soc.

A  3-a zi a fost imormantarea, acele 3 zile nu m-am miscat de langa trupul lui, erau ultimele momente in care il mai aveam langa mine, il priveam imarmurita, iar el...el parca dormea, oboseala ma cuprinsese dar somnu nu m-a atins, plangeam incontinuu, imi plangeam soarta care mi-l luase, care ne despartise definitiv. Niciodata nu am pus in calcul o posibila despartire cu atat mai putin o despartire in genul acesta. In ziua inmormantarii a fost o ploaie torentiala, saracul de el a patruns in lumea celor vesnici plouat tot. Cerul l-a plans impreuna cu mine. Si el jelea soarta noastra nefericita, iar cu cat se adancea in groapa cu atat mai mult inima imi era zdrobita si simteam ca mor si eu. Mana imi amortise in momentul cand am aruncat cu pamant , eram sfasiata si asa am fost multa vreme.

Ajunsa acasa nu mai eram in stare sa imi aud parintii, nu am simtit mustrarile lor cu privire la fuga noastra, am stat toata noaptea la geam privind ploaia si printe picaturi si lacrimi parca il vedeam ca inainte, mereu zambitor, cu privirea calda. Nopti intregi am trecut prin filtrul  memoriei toate amintirile si erau multe. Oriunde ma uitam il vedeam caci camaruta mea era impanzita cu pozele noastre si parca traiam acele momente dureros de dulci si frumoase. Nu mai vroiam sa vad pe nimeni in fata mea cu atat mai putin pe parintii mei pe care ii uram din zi in zi si eram tot mai convinsa ca ei nu sunt straini de acest accident, iar acest gand a devenit in mintea mea aproape certitudine.

Multe zile  am stat singura intre patru pereti hranindu-ma cu amintiri si lacrimi, durere si ura. Sperantele pentru un viitor sralucit se spulberasera, fusesera ingropate o data cu inmormantarea lui, iar eu...eu ramasesem in viata pentru a ma chinui cu amintirile si cu dorul ce ma sufoca din zi in zi.

Vazandu-ma in halul in care sunt, parintii m-au trimis la mare pentru a ma linisti; am plecat impreuna cu mai multi prieteni din copilarie, odrasle cu parinti de afaceri care se plictisisera de aglomeratia capitalei, si a cluburilor de fite din aceste imprejurari.

A trebuit sa ii suport, ma agasau, dar nu aveam ce sa fac; deseori cand ramaneam singura ma plimbam pana in zori pe malul marii. Imi fusese un dor nespus de mare si cand planuisem sa plecam in acea calatorie pentru a ne forma un viitor doream sa ne refugiem la umbra valurilor sa traim clipele care ne-au unit. Acum savuram doar amintirile acestea nespus de dureroase si amagitoare. Priveam pana in zori stelele si uneori asistam la prabusirea unora si tresaream si sufeream cand una cadea de pe bolta cereasca si se stingea in valtoarea marii. Stelele dispar ca oamenii, se sting cand nu te astepti. Asa si Marc, a parasit pamantul, m-a parasit cum a parasit si steaua aceea bolta cereasca, s-a rupt dintre stele pentru a ajunge pe un taram necunoscut. Zorii zilei ma prindeau pe plaja si admiram soarele cum iesea din mare, aveam impresia ca-mi asterne o poteca pana la el, imi inchipuiam ca la sfarsitul potecii o sa ating soarele si langa el o sa-l gasesc si pe Marc... cate iluzii. Uneori mi se parea ca  am vedenii, mi se parea ca-l zaresc.. si brusc imi dadeam seama ca asta nu se va mai intampla niciodata. Ajungeam in camera si uneori cand in sfarsit adormeam il visam de parca realitatea era un cosmar iar visul era realitatea care ne-o doream.

 La ziua Josefinei am fost nevoita sa ma duc. Toata noaptea am schitat cateva zambete false. Un pusti simpatic si foarte sociabil a incercat sa ma bine-dispuna, vazand insa pasivitatea mea fara sa-i solicit vreun serviciu mi-a intins o tigara spunandu-mi ca poate macar asa ma mai destind. Am acceptat, insa am ezitat o vreme sa o aprind, nu fumasem in viata mea, insa am aprins-o intr-un final doar pentru a-i tine companie noului meu amic. A fost deajuns sa trag un fum pentru a se invarti tot  clubul cu mine, am simtit un val de caldura iar urechile imi tiuiau, capul imi vajaia si imi pleznea. Franc, caci asa-l chema, mi-a zis ca e firesc. Imi era un rau nespus, dar fara sa-mi dau seama, treptat parca am reinviat, eram energica si bine dispusa cum nu mai fusesem de multa vreme, radeam  si nu ma mai puteam controla, am consumat excesiv bauturi alcoolice si am mai primit de la Franc 2 tigari. Petrecerea a  continuat, dar  nu mai stiu ce a urmat. M-am trezit cu Josefina langa mine, am incercat sa ma ridic, dar camera se invartea, capul simteam ca-mi plesneste si aveam stari de rau, dar am dat vina pe oboseala.

Vacanta care trebuia sa fie doar de o saptamana am prelungit-o inca de doua ori, iar in tot acest timp am consumat in mai multe randuri tigarile lui Franc care iti dadeau o stare atat de speciala. Intr-o seara, la o alta petrecere restransa, Franc mi-a dat sa incerc si altceva, am avut o mica ezitare, stiam ca nu e bine ce fac, auzisem multe cazuri in care multi au incercat si nu au mai putut sa se lase de droguri, dar eram stapana pe mine, stiam ca va fi doar o incercare si doar una, nu mai multe, ceilalti m-au incurajat. Am vazut cum isi prepara doza si i-am urmat intocmai, in definitiv daca ei fac asta eu de ce nu? Era in definitiv doar curiozitatea, nu nevoia. Am desfacut o pungulita in care era putina pulbere alba am intins-o pe o fasie de hartie care o tineam bine pe mana...iar cu cealalta mana tineam un cornet si am inceput sa inhalez acel praf. Nu a durat mult si am simtit un val de caldura, privirea mi s-a incetosat, parca vedeam printr-un ciob de sticla mat, totul era neclar si-mi paruse rau ca am facut o asemenea nebunie, eram constienta de mine, dar nu pentru mult timp... mi se parea ca a trecut o vesnicie, dar in realitate aceasta constiinta lucida nu a durat mai mult de un minut dupa care nu mai raspundeam pentru faptele mele, eram supraenergica, radeam parca totu in jurul meu era mult mai viu...parca totu capatase alte proportii. Traiam in alta lume, eram cu totul alta parca si uitasem de nenorociri, iar Marc, el era inca cu mine, il priveam, il puteam atinge, era mirifica starea, imi doream sa continue o vesnicie.Totul parea atat de real incat dupa ce a trecut efectul cocainei am crezut ca am un cosmar. Ma rugam de Franc sa-mi mai dea eram dispusa oricat sa-i platesc. Prima data se speriase de aberatiile pe care puteam sa le spun, si avea si de ce, eram paranoica si cel mai rau era ca eu nu vroiam sa constientizez asta, era vorba de bani si pana la urma vazand ca nu  are cu cine sa se inteleaga mi-a mai dat o doza si iar ma simteam in al noualea cer. Asa am ajuns de la un gram la o biluta, iar cantitatea crestea si o data cu ea si pretul se marea. Am terminat banii care ii aveam la dispozitie si am intrat si in cardul de urgenta, in doua zile il golisem si pe acela si am fost nevoita sa ma intorc acasa.

In capitala nimic nu se schimbase, aceleasi fete schimonosite, aceeasi rutina. Lasasem in urma o viata ce pana nu de mult credeam ca e pe veci ingropata. Cand m-am intalnit cu parintii, s-au speriat de infatisarea mea, eram trasa la fata si palida. Slabisem in ultimul hal, dar am dat vina pe oboseala si viata de cluburi, o vreme a mers pana au intrat la banuieli din cauza starilor de rau care se tot repetau in ultima vreme. Eu continuam sa ma droghez, banii nu erau o problema, toata viata si fericirea imi era cumparata cu bani de cand ma stiam, iar acum viata consta in acele mici doze care ma faceau sa plutesc sa delirez sa vorbesc singura imaginandu-mi ca partenerul de discutii este chiar Marc.Dar starile de rau nu dadeau semne sa se amelioreze asa incat am fost nevoita sa ma duc la doctor. Nu dupa mult timp am fost chemata sa aflu analizele. Ma ingrozeam ca va afla mama, dar medicul m-a primit doar pe mine in cabinet si am avut o discutie intre patru ochi. Mi-au dat lacrimile cand am primit vestea ca voi fi mamica, ma si vedeam cu un baietel sau o fetita in brate care sa-i semene lui Marc. Stiam ca el isi dorea mult un copil pe care sa-l crestem impreuna sa-i oferim dragostea pe care eu nu ma primit-o de la parintii mei si nici el de la tatal sau pentru ca  ii parasise. Dar doctorul mi-a spulberat aceste vise, am trecut la discutii mai serioase cu privire la complicatiile aparute din cauza drogurilor si complicatiile care pot aparea daca mai continui asa.

Aceasta conversatie m-a debusolat total, eram atat de fericita ca in pantecul meu creste un sufletel si atat de speriata pentru ce va urma. Cu drogurile nu-i de joaca, stiam acest lucru. Imi transforamsera viata, dar acum o noua viata sclipea si trebuia sa ajunga pe lume teafara si nevatamata. Toata noaptea m-am gandit la aceste consecinte si cum s-a luminat de ziua am pornit la cimitir. Mormantul lui Marc era pustiu, cum am putut atat timp sa nu mai trec pe aici? Imi era rusine de mine, am inceput sa plang pentru ce greseli facusem, stiam ca daca el ar fi trait nu se ajungea aici, stiam ca nu ar fi de acord cu comportamentul meu, cu drogurile, ma simteam jalnic, parca simteam cum ma mustra de aculo de sus.

Imi iubeam copilul, il iubeam pentru ca era rodul iubirii noastre si doar atat imi mai ramasese de la Marc, vroiam sa lupt pentru viata micutului, iar pentru asta trebuia sa duc o lupta crancena cu mine. Era infernal de greu, singura ma zbateam, imi venea sa urlu de dureri si de chin, dar nu vroiam ca cineva din casa sa stie prin ce trec. Constientizam ca oricat de mica ar fi doza ar fi un pericol pentru aceasta comoara din pantec, iar el merita tot sacrificiul. Viata imi devenise un calvar, ma injunghiau dureri istovitoare si ma prabuseam la pamant; imi puneam perna pe fata sa inabus urletul de durere pe care nu-l mai puteam stapani. Gaseam putere sa ma ridic, dar totul mi se parea de fum, iar ceata persista in capul meu. Nu mai suportam lumina, simteam ca raman fara putere. Eram slabita si in continuare nu aveam pofta de mancare, ajunsesem un cadavru ambulant, iar durerile nu ma slabeau deloc. N-am mai rezistat si l-am sunat pe Franc, stiam ca el ma poate scoate din impas. I-am zis ca-i dau oricat pentru o doza, era vorba de bani si bineinteles nu m-a refuzat.

Mi s-a parut un mileniu pana a ajuns cu doza, mi-am injectat in vena pentru ca doream sa scap de starea de sevraj cat mai repede, iar intr-o clipa ma simteam in al noualea cer. Durerile disparusera si ma simteam iar ce-a mai puternica persoana de pe pamant. Ma vedeam cu Marc si cu rodul iubirii noastre, fericiti. Brusc disparuse, ma rupsesem de acel frumos miraj, iar durerile incepeau sa apara din nou; automat mi-am mai administrat inca o doza, iar ma calmasem, simteam cum un aer marin imi inunda sinusurile, ma simteam usoara ca un fulg si ma vedeam impreuna cu Marc alergand pe o pajiste, fugeam si el incerca sa ma prinda, simteam pana si firele de iarba cum ma gadila in talpa, apoi  cum m-a cuprins in brate eram langa el, in bratele lui il puteam atinge, iar buzele lui m-au facut sa ma infior.Eram imbatata de acel miraj, m-am trezit cu gustul acelui sarut de abia cand mi s-a pus masca de oxigen, in acele moment formidabile uitam cat rau ii fac copilului. Am deschis ochii, erau asa grele pleoapele incat ma fortam sa fixez un obiect cu privirea pentru ca totul se invartea cu mine si vedeam in ceata, eram inconjurata de urme neclare, fara forma, dar cand imaginea s-a limpezit am observat cu stupoare ca eram vegheata de un medic care mi-a spus ca trebuie sa aleg ce vreau sa fac cu viata mea si mi-a spus ca trebuie sa aleg intre blestematele alea de droguri si copil. Copilul era in mare pericol, avea putine sanse sa se nasca normal, iar acele putine sanse trebuiau marite, era copilu meu, din sangele meu si al lui Marc, ce-a mai de pret amintire de la el. M-am cutremurat cand ma gandeam prin ce voi trece, eram constienta la ce probleme imi expuneam copilul, dar eram ingrozita si de starile mele de rau, stiam acum ca sunt dependenta, imi era greu sa admit asta, dar drogurile chiar pusesera stapanire pe mine si-mi era frica de acele stari ingrozitoare.

Nu mai suportam sa locuiesc cu parintii, nu doream sa banuiasca ceva in legatura cu starile mele de rau, unori deveneam violenta si nu puteam sa risc sa ma vada in astfel de situatii, asa ca m-am mutat singura intr-un apartament. Ma baricadasem mi-era frica sa ies mi se parea ca sunt urmarita, ca toti vorbesc despre mine, doua zile cat m-am abtinut sa nu consum droguri a fost un chin.Tremuram de frica, de frig, de nervi, dar nici nu stiu din ce motiv, pur si simplu nimic din ceea ce simteam nu avea un motiv logic, rational. Auzeam voci, si pasi auzeam batai in geamuri si in usi...era ingrozitor. De frica stateam doar intr-un colt al patului si totusi aveam impresia ca din clipa in clipa cineva ma va apuca de picioare. Cand incercam sa ma odihnesc, aveam cosmaruri cum ca niste vietati ciudate imi iau copilul si incercam sa ma zbat sa le infrunt, dar de fiecare data dadeam gres si atunci ma trezeam toata o apa si tremuram de groaza. In toiul noptii cand deja durerile ma injunghiau fara oprire cand capul imi vajaia si imaginatia imi juca feste l-am sunat pe Franc. Stiu ca am inceput sa plang la telefon nu stiu ce i-am aberat, dar stiu ca mi s-a parut o vesnicie pana a venit cu doza. Degeaba s-a rugat de mine sa ma opresc pana nu regret mai mult, degeaba incerca sa ma convinga ca acel copil era totul pentru mine, in acele moment, in acele momente blestemate nu era nimic mai presus decat acea doza, nimic, nici macar copilul, nici macar eu. El incerca sa-mi tina piept cu argumente, eu eram din ce in ce mai nervoasa, agitata, eram in stare sa-l atac, doar ca acea doza sa ajunga in posesia mea. Cand a vazut ca am inceput sa sparg si sa arunc totul in jurul meu, a inteles ca nu ma poate convinge, nu a avut incotro si a trebuit sa-mi dea.

Mi-am administrat doua doze una dupa alta. Brusc m-am linistit, parca pluteam. Ma simteam imbatata de briza marina de care aveam atata nevoie si simteam furnicaturi sub piele,iar in talpi simteam cum ma zgarie nisipul si scoicile. Simteam ca marea tine pana dincolo de sfarsitul lumii unde sufletul ia alte proportii, unde timpul sta in loc, simteam ca traiesc intr-un univers doar al meu, unde sfarsitul nu exista,unde suferinta nu s-a nascut, in aceasta imensitate nu e nimeni in jur, in acest loc nu exista lacrimi, nici tristete ci.doar marea. Marea...clipelor de bucurie, marea dragoste ce ne-a legat; si simteam ca pluteam asa cum plutesc valurile marii si simteam ca ating fericirea cum valurile ating tarmul , iar fericirea se materializa, lua proportii marete si frumoase, si alergam, ma auzeam strigata, stiam acea voce, o iubeam, si alergam, nu vedeam pe nimeni in jur, dar auzeam vocea aceea si o cautam, auzeam si un plans de copil, alergam dupa acele voci,  nu le gaseam, dar nu ma opream, stiam ca undeva sunt asteptata ca ei au nevoie de mine ca ei ma asteapta, vroiam cu orice pret sa ajung la ei.

In tot timpul acesta de delir, realitatea era cu totul alta. Vrand sa ma convinga sa scap de copil, inventand tot felul de motive, cum ca la varsta mea trebuie sa am alte ocupatii si un copil nu-i deloc bine venit, ca-mi va strica rostul in viata si ce va spune lumea si presa, dar in nici un caz sa recunoasca adevaratul motiv cum ca, purtam in pantece copilul unui om de rand, recent mort. Ajunge la mine la apartament. Intrand observa casa ravasita, si pe mine ma vede lesinata,cu ochii dati peste cap, rece, vanata si cu seringa langa mine.

Intr-un tarziu am ajuns la spital in perfuzii.Cand m-am trezit din anestezie si totodata si din euforie am aflat ca eram la un pas de moarte, insa copilul nu a mai putut fi salvat. La aflarea vestii am dorit sa fiu lasata singura in salon, ma simteam oribil si vedeam cum toti ma invinovatesc din priviri, aveau si de ce. Mi-am ucis cu sange rece copilul...halal mama! Degeaba am plans, totata noaptea am avut in fata ochilor tot filmul vietii mele si nu puteam concepe cum am ales drogurile in locul vietii copilului meu. Eram terminata si simteam cum o iau razna, ma acuzam si ma acuz si in acest moment. Nopti in sir am auzit vocea lui Marc si plansete de copil si ii cautam inversunata ca nu-i gaseam. Ma trezeam si nu o data vroiam sa-mi pun capat vietii pt ca doar asa as fi ajuns la ei.

Inchipuieste-ti ca esti singur, uitat de toti, intr-o lume in care nimanui nu-i pasa de suferintele tale, de parerea ta, de viata ta, intr-o lume in care toti se mananca intre ei ca hienele cele mai infometate, le e foame si sete de putere si uita si calca pe cadavre si pe inimile pretinse dragi.Si cand esti intr-adevar fericit, cand pentru prima oara esti iubit pentru ceea ce esti nu pentru ceea ce ai sau pentru ce poate obtine cu ajutorul tau, cand inveti sa iubesti si crezi ca ai vazut si ai atins fericirea, cand simti cu adevarat ca ai un rost in viata asta perfida, in care orice nimic ajunge un nume prin inselatorii si uita ca o data s-a tarat prin mizerie pana sa ajunga cineva, brusc vezi cum viata ti se naruie putin cate putin in fata ochilor tai si simti cum in suflet iti picura o mare de venin si-ti simti sfarsitul aproape. Ecoul clipelor frumoase si foarte putine la numar, inca il mai aud, si traiesc din filmul acelor amintiri si simt cum corabia cu iluziile mele a naufragiat demult; nu inteleg de ce viata mi-a rezervat asemenea destin si mi-a luat tot ce am iubit, am ajuns sa-mi cumpar fericirea de la traficanti si mi-o injectez pentru a-mi putea juca in continuare drama existentei. M-am baricadat in aceasta lume, si ma caut pe mine ce-a de alta data, la varsta in care credeam in viitor, cand iubeam viata si credeam in vise, ma caut pe mine ce-a de saisprezece ani cu vise marete, dar in postura varstei de acum ca sa nu mai fiu sub tutela lor. Nu e drept, chiar nu e drept! Revin la viata asta degradanta, ma uit in jur si observ aceste figurine de ceara care se cred oameni importanti si bine voitori, au schitate pe fete zambete de compasiune ieftina, par profund ingijorati de soarta mea, cata scarba imi este, ce teatru ieftin joaca, nu se gandesc, ce le pasa lor?! Ce le pasa ca si in acest moment comit o crima? Nu le pasa! Ma incui iar in lumea mea, in aceasta lume halucinanta si ma multumesc cu fericirea artificiala care-mi circula prin sange si daca m-ar baga in mormant nu m-as opune. Si renasc din suferinta si incep sa ador aceasta suferinta si rana deschisa se vindeca cu fiecare doza ce mi-o administrez.

Umblam de nebuna pe strada, si ma uitam in jurul meu. Lacrimam cand vedeam parintii cu copii lor tinandu-i de manuta,sau copii jucandu-se, priveam cu scarba doamnele elegante si lumea buna, iar prin cartierele famate cand ii vedeam pe alti confrati de-ai mei  cu stupefiantele langa ei si delirand  ii intelegeam, poate si ei au trecut prin ceva asemanator, nu pareau prosti, nu pareau saraci, dar asta nu conta, toti eram discriminati de societate, toti eram pleava omenirii, priviti cu scarba, cu ura, cu groaza, aratati cu degenul. De ce? Pentru ca viata noastra nu era ca a lor? Ca au fost momente in viata in care am foti trantiti si am ramas paralizati in fata durerilor provocate de viata? E groaznic sa privesti la un om cum sta chircit la un colt de bloc intunecat si cum are ochii dati peste cap si ranjeste visator sau cum silabiseste ceva fara a se face inteles, e dureros sa vezi cum niste oameni se bat si sunt in stare sa se omoare doar pentru ca unul nu vrea sa imparta doza cu celalalt. Are cineva vreo vina ca s-a ajuns aici? Sau, e cineva in masura sa-i invinovateasca doar dupa comportamentul lor deviant lasat in urma unor seringi cu hero?

Am ajuns in casa, ma uitam fara sa privesc nicaieri, calc si ma intep in cioburile ramase de la vasele sparte de mine, nu mai sunt in sare sa simt durerea fizica pentru ca durerea din suflet ma chinuie mult prea mult.Promisesem ca ma las de droguri, facusem un legamant la cimitir la Marc ca pentru copilul noastru renunt dar n-am fost in stare, sunt o ratata! Nu-mi mai pasa de nimic acum, am deschis sertaru si am luat o punguta cu pulbere alba, o tineam in mana si imi aduceam aminte de prima data cand m-am atins de asa ceva, stiam ca fac o nebunie, de ce nu m-am oprit, de ce? De ce dracu am incercat, daca nu m-ar fi trimis parintii cu ciudatii aia eu nu as fi cunoscut niciodata aceasta lume, daca el nu murea..Daca el ar fi trait am fi fost acum la casa noastra cu copilul nostru fericiti.

Si cu ce ma ajuta sa-mi mai amintesc? Timpul nu se mai intoarce. S-au dus acele vremuri fericite, am ajuns o ratata, o criminala,o dependenta de prafuri. Mi-e sila de mine si de viata mea, mi-e sila de lumea in care traiesc si de toti cei care ma inconjoara. Mai privesc acea pulbere cateva clipe, nu ma mai pot stapani si prizez, prizez pana simt vinisoare de sange ca-mi curg din nas, dar nu mai sunt in stare sa le sterg, sunt prea amortita,si mult prea dezinteresata de ce se intampla in acest moment cu viata mea,ori ca traiesc ori ca mor e acelas lucru,iadul de pe lumea cealalta un poate fi mai rau ca iadul de pe lumea asta.

Parca simt valul de fericire cum imi umbla prin vene, si simt cum clepsidra revarsa acele timpuri uitate demult, si ma vad iarasi langa el, il vad si-l aud cum ma striga, in sfarsit il vad, cat l-am cautat, incep sa alerg spre el si cu cat ma apropii vad ca tine ceva pe brate, se aud plansete, si imaginea se face mai clara. Da, tine copilul in brate,copilul nostru, micutul nostru copil . am in fata ochilor realitatea visata de noi, sperata de noi si dorita de atatea ori. Ma pierd in privirea lui si ne gasim iar pe nisipul umed si ne aruncam amandoi  in valtoarea valurilor pure pentru a stinge focul ce arde in strafundul sufletelor noastre de atata timp. In sfarsit eram iar unul pentru celalalt si asa vom ramane. Ce schimbatoare este viata, ori aceasta este moartea? Si daca am murit, nu-mi pasa. Iluzia se sterge din minte, iar el se pierde o data cu frumosul nostru vis, o data cu marea aceasta in care am inecat si iubirea si viata, din pacate realitatea e cruda, realitatea mi l-a luat definitiv de langa mine. Inca sunt in viata.

Sunt atat de ametita incat mi-a luat ceva timp sa constientizez ca nu mai sunt in apartamentul meu ci intr-un pat de spital.Ma simt slabita iar aparatele imi tiuie in ureche ca niste sirene, incerc sa ma misc dar sunt imobilizata si nu mai apuc sa mai clipesc de 2 ori ca si dau buzna in salon o armata de medici. Pe parinti ii zaresc printre halatele astea albe ce tot e fataie in jurul aparatelor de parca ele ar avea nevoie de ingrijiri medicale, amandoi sunt albi ca varul, chiar par afectati si indignati ca nu inteleg ce se intampla. Sunt imbracati in doliu de parca doar ce au iesit din randul unui cortegiu funerar, apoi am aflat ca de fapt ei nu au condus nici un mort pe ultimul drum ci se asteptau din clipa in clipa sa imi odihnesc sufletul pe taramurile lumii de dincolo. Din pacate odihna mea a tinut doar 4 zile de coma.

Am fost dusa intr-o rezerva, iar parintii erau in fata mea, imi feream privirea de ei, nu as fi putut ascunde ura din ea. Incercau sa-mi vorbeasca, auzeam insa nu eram in stare sa inteleg nimic din ce imi spuneau, ganduri diverse veneau ca un amalgam in capul meu.

Intr-o dimineata, mama intra in rezerva mea si m-a gasit la fereastra, eram trasa la fata si aveam cearcane, zacusem 3 zile in pat mai mult dormind decat treaza, se apropie de mine si incearca sa ma cuprinda in brate insa am indepartat-o violent, atunci m-am uitat in ochii ei, nu i-am putut rosti nici un cuvant insa privirea mea exprima mai mult dispret si ura decat toate cuvintele la un loc. Atunci mi-a spus ce au hotarat cu privire la viitorul meu. Mi-a zis ca urmeaza sa fiu internata la un centru de dezintoxicare pentru o perioada de timp.

Pana sa fiu in aceasta situatie tot auzeam de acest.sa-i spunem spital, si ma cutremuram cu gandul la ce viata trebuie sa aibe bietii oameni, dar nu stiam nici pe departe ce chinuri trebuie sa suporte, cat trebuie sa lupte intai de toate cu ei si mai apoi cu societatea ce ii acuza si ii marginalizeaza, toate lectiile acestea le-am invatat putin cate putin in acest centru care la prima vedere e iadul pe pamant  pentru orice nou venit.

Intrarea in incinta spitalului a fost de cosmar. Sirenele ambulantei care m-a transportat anunta inca de departe sosirea mea in acel centru blestemat. Cand sa ma scoata din ambulanta s-au luptat minute in sir cu mine pana sa ma imobilizeze pe targa sa ma poata baga  in acea cladire. Mi s-a administrat un clamant iar in biroul doctorului cat mi s-a facut fisa de internare eram asemeni unei legume, imobilizata.
Vedeam in jurul meu grupuri de pacienti intrand in niste saloane ori auzeam zbierete de la alti pacienti, pe semne chinuiti de starea aceea de sevraj. In mintea mea incoltise un singur gand inca de la intrare, trebuie sa scap din infernul asta! Trebuie! Locul meu nu e intr-un spital de narcomani dornici de o noua speranta la o viata "mai buna". Viata mea e frumoasa in doze mici.
Doua zile am simtit ca inebunesc intre patru pereti scorojiti si un tavan inalt  care mi se parea ca se ingusteaza incet, incet  si in curand ma vor strivi. Tremuram si imi era frica, frica de mine, frica de cei din jur si frica de viata.
Sti cum e sa-ti fie frica de viata? Ai avut vreodata impresia ca viata te controleaza si nu cum ar trebui sa fie, tu sa-ti controlezi viata?
Era o dupamiaza insorita, eram in parcul spitalului, am vazut cum portile se deschid pentru o ambulanta cu sirenele aprinse vestind ca vom mai avea un nou coleg de suferinta. Acum era momentul! Nu puteam rata si nu aveam voie sa dau gres. M-am furisat in timp ce Ambulanta intra, m-am facut nevazuta apoi dupa ziduri, si dusa am fost.
Imi batea inima,eram speriata. Reusisem sa scap, in sfarsit scapasem de inchisoarea aia, acum visele puteau continua, nu mai erau ingradite, insa pentru acele vise aveam nevoie de bani, de multi bani.
Eram disperata, acum realizasem ca eliberata din acel spital am pierdut identitatea si banii. Nu aveam decat pijamalele alea imputite de care trebuia sa scap cat mai repede.
Nu puteam sa umblu asa pe strada, puteam trezi banuieli si nici un vroiam sa ma gandesc la consecinte. Am trecut pe langa niste bloculete, am vazut haine pe sarma de afara, am prins momentul cand nu era nimeni prin prejur asa ca am ales cateva lucrusoare.
M-am simtit oribil, prima data cand am pus mana pe ceva ce nu-mi apartinea. Dar am fost nevoita, trebuia sa fac asta.
Acum cu noile haine ma puteam strecura fara sa bata la ochi. Trebuia sa ma indepartez cat mai repede te centru si trebuia sa ajung undeva de unde sa-mi pot procura dozele.
Am luat un taxi, si i-am cerut sa ma duca in Ferentari. Nu fusesem niciodata insa citisem intr-un ziar ca este un cartier in care se gasesc multe retele de traficanti si auzisem si de la Franc ca pe acolo furnizeaza prafuri si niste prieteni de-ai lui, asa ca am pornit sa-i caut.
Am urcat in taxi, i-am spus scurt sa ma duca in Ferentari, s-a uitat aiurea la mine dar a executat ordinul. Am intrat in acel cartier.
In copilarie locuisem in Primaverii apoi ne mutasem in Baneasa, cartier residential, lume buna, case impunatoare si oameni pedanti, iar acum eram pe o alee ingusta pe o parte si pe alta erau imprastiate niste camine de nefamilisti, niste ghetouri in toata puterea cuvantului unde geamurile reprezentau un lux pe care foarte putini si-l puteau permine si pe alocuri se inalta si cate-o casa cu briz-brizuri si turnulete, un amalgam intre saracia lucie si kitch. Dar nu-mi pasa, nu trebuia sa ma mai gandesc la viata trecuta, o data cu fuga din acel spital eram o cu totul alta persoana, viata mea acum incepea.
Cand taximetristul a oprit, m-am prefacut ca imi caut banii pentru a-i plati, i-am zis ca ma duc sus si ii aduc, m-a crezut insa cum m-am vazut data jos din masina m-am indepartat cat am putut de mult apoi am luat-o la fuga, de frica sa nu ma gaseasca ma furisam printre darapanaturile alea care o data ar fi purtat numele de blocuri.
Se inserase de-abinelea, luminile erau inexistente iar vantul sufla fara mila, vroiam sa ma adapostesc undeva si nu am vazut cand am dat peste cineva la un colt de bloc, am auzit doar cum se vaita, m-am aplecat m-am uitat mai cu atentie si era un pusti, nu cred sa aibe mai mult de 16 ani tremura tot, avea frisoane, stiu ca m-a apucat de mana si cu ochii mari si pupilele dilatate tipa la mine sa fac ceva, m-am speriat nu-l cunosteam ,era minor am vrut sa fug sa nu cumva sa se nenoroceasca in bratele mele dar nici nu-l puteam lasa asa i-am zis ca ma intorc, caut ajutoare si  ma intorc, i-am repetat sa fie tare  si ca ma intorc repede.
Am inceput sa fug de nebuna pe strazi si m-am oprit doar in fata unei masini. Omul de la volan a iesit foarte nervos, ma sfasaia din priviri am incercat sa-l calmez spunandu-i ca un copil are nevoie de ajutor, si trebuie salvat cat mai e timp, am inceput sa plang se uita indiferent la mine si a zis ca nu trebuie sa ma ingrijorez, la fiecare colt exista copii in situatii dastea, si ca dupa cum se vede nu sunt din cartierul asta altfel as fi fost obijuita cu astfel de acte.
Nu puteam crede ca exista oameni asa dezinteresati de soarta unui copil, am pornit in fuga sa caut alte personae, am dat de un grup de adolescenti ce fumau fericiti iarba,erau toti un zambet, se vedea ca-s departe am tras de cativa dintre ei le-am zis ca am nevoie de ajutorul lor, se uitau derutati la mine. Nu puteam sa cred in ce jungle ajunsesem.
Am pornit mai departe intr-un final am gasit niste baieti carora sa le pese insa pana am ajuns la locul unde il lasasem pe baiat acesta nu mai sulfa. Am inceput sa plang, din cauza mea murise, ma acuzam poate fara motiv dar ma simteam vinovata ca n-am ramas langa el, ca am fost o lasa ca si restul oamenilor, ca am fost pasiva la rugamintile lui de a-l ajuta.
Am ajuns sa hoinaresc printr-un cartier ce sta sa se darame, ingropat in gunoaie, numai cu ciudati in jurul meu, o lume indiferenta careia nu ii pasa daca un suflet isi da duhul in fata ei. Diferenta intre lumea din cartierele marginase si marii bossi o fac numai hainele si banii insa sunt la fel de pasivi si lipsiti de inima cand vine vorba de un alt om aflat intr-o nenorocire.
Imi zvacneau tamplele, si ma dureau toate oasele, lipsa drogurilor se simtea incetul cu incetul. Ochii imi erau impaianjeniti si mult nu am mai putut sa ma tin pe picioare.
M-am trezit in bratele unei fete pe marginea unui trotuar.Totul in jurul meu era neclar si mi-a luat ceva sa descifrez trasaturile fetei care ma tinea si-mi dadea palme peste fata. Avea un aer vulgar prin imbracaminte si machiaj, cearcanele care nu pareau sa fie de la oboseala ori alcool mi-au dat de ineles ca e tot una de-a mea, tot o toxicomana, dar in ciuda acelei infatisari vulgare se ascundea un aer familiar si niste trasaturi pe care le mai vazusem undeva. Cand imaginea a devenit mai clara si am putut sa imi vin in totalitate in fire am intrebat-o unde am mai vazut-o. Lacrimi fierbini ii curgeau pe obraji lasand dare umede sapalndu-i fata de fardul acela ieftin. Ma privit cu tristete si m-a intrebat:
-Nu ma mai cunosti nu? Si cu un aer trist a continuat sa imi spuna, a trecut atata timp, incat nici eu nu ma mai recunosc cand ma privesc intr-o oglinda, din ce am fost am ajuns o epava, o stafie, un bun uzat din care scot banii sa ma mai omor cate putin, si mai ti minte ca la inceput era doar curiozitatea si dorinda de a scapa de rutina? Cat a trecut de atunci, si uite in cateva luni am ajuns .
N-a mai trebuit sa mai supuna ceva, cuvintele erau de prisos, o recunoscusem, ea era. Ca si atunci ea a avut grija de mine cand mi-am pierdut cunostinta. Cat se schimbase... Din Josefina aceea stilata, bogata, cu aspiratii inalte ca si parintii ei, care se visa cel putin un star de cinema international, ajunsese, vorba ei, o epava. Ochii aceia de un albastru intens devenisera spalaciti, rosii, ridati, si machiati vulgar, din corpul acela divin nu se mai alesese nimic decat oasele, slabise ca un ogar, iar mainile si picioarele erau vinete la incheieturi, ba chiar si niste vene de la gat incepusera sa fie gaurite.
Ma speriau transformarile acestea, chiar si eu cand ma uitam in oglinda inca puteam realiza ca aratam asemenea unui cadavru ambulant, fata trasa si galbena, ochii injectati, iesiti din orbite, incercanati si tulburi, stari de nervi, devieri si schimbari de comportament , dar toate aceste schimbari tot nu ma faceau sa renunt la aceasta lume halucinanta, vedeam cum ma distrug cu fiecare doza si totusi nu ma opream, ajunsesem sa traiesc pentru asta. Vedeam oameni in jurul meu care mor din cauza drogurilor, fete tinere gen Josefina care isi parasisera familiile si ajunsesera sa-si vanda trupul doar pentru a face rost de droguri, adolescenti iesind din curtea liceelor si cautand disperati un dilar, oameni de toate varstele fiind in stare sa si omoare pentru a face rost de bani pentru ca nimeni nu-ti oferea droguri degeaba si daca cumva iti oferea o data pentru ca te vedea in ultimul hal de sevraj apoi iti cerea dublu,triplu te amenintau uneori se ajungea si la omor. Dar cu toate aceste intamplari care se difuzau in fata mea tot nu ma opream. Ma schimbasem, nu mai eram fata aceea care dupa ce isi pierduse copilul a iesit sa se plimbe de nebuna ramanand socata de viata dependentilor de rand, acum faceam parte dintre acestia si nu-mi mai pasa nici cand vedeam oamenii in chinuri, chiar ma obijnuisem cu aceste imagini, devenisem o bruta ca si ei. Eram constienta de aceste lucruri doar pe jumatate insa nu ma puteam controla.
La familia mea nici un ma mai gandeam, uitasem definitiv de ei, chiar si de Marc imi aminteam numai in momentele in care eram in delirul drogurilor, dar si atunci rar. Drogurile imi formasera o alta familie cu totul diferita de ce-a pe care o aveam inainte si tot drogurile imi fixasera alte obicetive, alt stil de viata, alte idei decat cele de pana atunci. Daca inainte visam la o familie, un viitor stralucit ,ce-i drept altaturi de Marc, acum in mintea mea nu exisita decat ideea cum sa fac rost de bani pentru o noua doza.
Acum aveam un alt statut social, nu mai eram fata de oameni de afaceri si numai locuiam in Baneasa intr-o vila de lux si nimeni nu ma cunostea drept Sandulecu Anemona. Acum aveam o alta identitate, locuiam in Ferentari, intr-o garsoniera mizerabila unde in loc de geamuri eveam folii, in loc de paturi, niste saltele roase de sobolani, iar in acel sa-i spunem imobil locuiam o intreaga gasca. Ei reprezentau familia mea si ma strigau simplu, Ana, multe lucruri nu stiau despre mine, Josefina imi facuse cunostinta cu ei si ma prezentase drept sora ei, le-a spus ca parinti nu mai avem, ca au murit.Si departe de adevar nu ar fi fost, deoarece amandoua ne renegasem parintii.

Intr-o camaruta plina de igrasie, cu ciment pe jos, in care se dormea, se manca, eram sapte suflete. Garsoniera apartinea lui Mircea si Stelica, doi frati care dupa ce au vandut tot ce au primit dupa moartea parintilor pentru droguri, nu au mai avut unde sa se duca si cu ultimii bani ramasi si-au putut perminte doar acest acoperis de-asupra capului. Tot tovarasi de suferinta ne erau si Ciprian, Lidia si sora ei Marta.

1 an am trait in Ferentari,unul dintre cartierele cu faima sinistra ale capitalei, alaturi de aceasta gasca. Aici am descoperit mai apoi si fata acestor lumi sarace si triste, eram toti in aceleasi suferinte si imparteam cand aveam, aceleasi bucurii, cand unul facea rost impartea si cu celalalt, aici exista umanitatea, si solidaritatea, eram toti ca fratii.

Acest cartier era pentru noi acasa si tot acest tablou tragic al omenirii si imputit din cauza societatii care ne marginalizeaza nu-l mai bagam in seama.

Treceam des pe langa case gata sa cada la ori­ce rafala de vînt, iar ciolofanele in geamuri incepusera sa mi se para firesti, mai anormal mi se pareau acum geamurile. Copiii de toate varstele foloseau un limbaj murdar auzit zi de zi pe acele strazi neasfaltate, jucandu-se printre mormanele de gunoaie si deseuri, respirand acel danf acru al lazilor de gunoi.

Vedeam altfel acum viata de strada, faceam parte dintre ei, si eram nevoita sa fac ce faceau si ei. Nu o data am furat pentru a face rost de bani, iar pe Ciprian l-am incurajat sa sparga pe rand casa parintilor mei cat si a altor cunoscuti doar pentru ca stiam ca asa vom da lovitura si ne vom putea bucura de mai multe doze de viata. Nu simteam nici o remuscare pentru ca frica de sevraj incoltise in inima mea ca niste ghimpi.

Umblam pe strazi drogata, patrundeam in intunericul acela monstruos al mirajelor, cautam ceva anume nestiind nici eu ce, vedeam in fata mea violenta, lacrimi, suferinta dureri, eram constienta de tot insa nu puteam face nimic eram asa cum e un privitor la o piesa de teatru cand vede o scena ce-l contrariaza insa nu poate schimba scenariul, acum eu nu eram alceva decat un personaj contrariat de rolul ce l-a primit prin destin, un personaj neajutorat. Vroiam demult sa fiu propriul meu papusar sa scap de sub tutela lor sa o iau pe drumul meu, insa acel drum mult visat nu era acesta, nu , acela era plin de lumina, era luminat de visele noastre de planurile noastre de zambetele noastre, acum intunericul de pe strazi se afla si in inima mea, si in sufletul meu e intuneric si frig, imi ingheata sangele in vene la fiecare pas, mi-e frica de mine. Ma uit in jurul meu vad doar zambete crispate, zambete provocate de fericirea aceea din doze, ma uit intr-o oglinda privind o straina. O straina cu care impartaseam cateva trasaturi, dar atat, privirea era schimbata zambetul crispat fata trasa, ma indrept sa-mi dau palme sa vad daca ma privesc pe mine, am inceput sa zbier in ce m-am transformat, tremuram si urlam ,m-am potolit deabea cand Ciprian si Stelica m-au imobilizat, am plans ore intregi pentru ce ajunsesem, plangeam dar alceva nu aveam curaj sa fac, incepusem sa merg pe un drum si stiam ca o sa dau de o infundatura insa inapoi mi-era greu sa merg, uneori ma intorceam inapoi dar doar cu gandul, insa si atunci din ce in ce mai rar pentru ca acea cumplita despartire de Marc ma facea sa ma simt si mai oribil.

Era din ce in ce mai greu sa traiesti pe cont propriu intr-un mediu atat de dezolant, te transformai intr-o fiara fara voia ta, toate infractiunile care le faceam pentru a putea avea banii de doze nu ne mai provocau nici o stare de neliniste una singura insa m-a durut enorm si a trezit la viata picatura de umanitate care mai imi umbla prin vene.

Era intr-o noapte, Josefina doar ce venise de pe strada si isi numara banii care i-a muncit cu trupul ei, eu inca eram sub efectul heroinei baietii nu erau inca acasa iar Marta isi facea veacul pe strazi cand da buzna in camera Lidia care tinea ceva infasurat in brate.

Auzeam vocea Josefinei si a Lidiei insa nu puteam descifra mai mult, auzeam plansul unui copil si nu stiam daca-i doar in imaginatia mea sau chiar se aude un copil pangand. Cand efectul drogului a trecut am putut vedea cu ochii mei un copil in fasa langa salteaua Lidiei.

M-am apropiat, copilul scancea, l-am putivit si nu am putut sa ma abtin sa nu-l iau in brate, il priveam cum zambea, cat de micut si firav era si cum cu ochisorii aceia micui si limpezi ma privea. Am avut senzatia ca tin in brate propriul meu copil. L-am hranit, m-am jucat cu el pana a adormit in bratele mele.

Dimineata insa, nu l-am mai gasit nici pe copilas nici pe Lidia. Deabea seara tarziu a aparut Lidia drogata, am intrebat-o de copil si a inceput sa rada prosteste scotand din buzunar pachete de pulbere alba si bani spunandu-mi " uite-l pe copil".

Oameni fara suflet, fara inima care sunt in stare sa-si amaneteze si viata, oameni fara caracter, care nu mai stiu sa distinga binele de rau, oameni care o data gustand din acest miraj sunt in stare de orice pentru a nu pleca din lumea create de stupefiante. Asa era si Lidia, luase un suflet de langa ce-a care-i daduse viata, fara mila, si-l vanduse ca si cum era un obiect de schimb, un suflet fara vina ajunsese in mana unor traficanti de copii. Nu-mi puteam crede ochilor in ce jungla traiam, multe intamplari mi se pareau de neconceput dar ca sa vinzi un suflet pentru niste prafuri mi se parea de-a dreptul de necrezut.

Furioasa m-am repezit la ea si am inceput sa o plamuiesc in timp ce lacrimi fierbinti imi alunecau pe obraji, ma comportam poate ciudat, dar pe acel copil il percepeam ca si copilul meu pe care il pierdusem, simtul matern se dezvoltase in mine chiar daca nu am fost in stare sa aduc pe lume copilul. Ma gandeam oare ce a simtit acea mama cand i s-a luat copilul din brate, oare al cui era. Incercam sa ma pun in pielea ei si imi era incredibil de greu, o uram pe Lidia.

Ma intreb uneori ce-i in capul acestor persoane, acestor traficanti de orice gen?

Ei nu au constiinta? Nu se gandesc cat rau provoaca, ei sunt asemenea unor roboti, iar inima lor e mai rece ca gheata si mai tare ca o stanca. Se uita in ochii tai cu dispret cand esti in stare de sevraj,ori cand delirezi sau iei supra doza si esti in pragul mortii.

Am vazut traficanti de copii, ei avand copii acasa. Am vazut traficanti de carne vie ,ei avand iubite ori sotii acasa. Cel mai dramatic a fost cand am vazut un  traficant de droguri pus in acelasi timp in postura de tata al unei dependente. Ce-o fi fost in inima lui atunci , Cum te simti cand vezi ca propriul copil e pierdut din cauza ta? Nu stiu ce se ascundea in inima lui insa a avut un moment de slabiciune, era demoralizat, terminat, si nu se mai ascundea sa arate asta. Era unul din cei mai mari traficanti de droguri si carne vie. Era numit printre toxicomani Nara-alba din cauza ca el vindea cel mai bine coca si hero era unu din liderii traficantilor de orice gen, cel mai de temut. La el nu mergea cu " nu am acum, iti dau dupaia" nu stia sa piarda, la el totul se rezuma la "ce castig din asta", si uite ce a castigat .o fata de numai 15 ani careia nu-i lipsea nimic, nici macar drogurile din casa. Georgiana, fata lui Nara-alba venea des pe la noi in garsoniera cand tatal ei era implicat in vreo reglare de conturi, mama nu mai avea, murise de cand era ea de 2 ani, si de atunci ramase cu tatal ei. Inca de mica se obisnuise cu aceasta viata, tatal ei nu se mai ferea de nimic in ochii fetei si oricat s-ar fi ferit era mult prea cunoscut in randul tuturor incat fata tot ar fi aflat. Se apropiase mult de mine, ma vedea ca pe o sora mai mare si discutam orice, in momentele in care nu aveam bani de droguri imi aducea ea fara ca tatal ei sa stie. Stiam totul despre ea stiam ca nu-i deacord cu ceea ce facea tatal ei, era o fata foarte matura pentru varsa ei si tocumai de aceea ma ramas uimita cand am citit intr-un ziar si mai apoi sa aflu si din randul toxicomanilor ca Georgiana a fost prinsa in toaleta scolii prizand cocaina. Iar in acea noapte am intalnit-o pe o strada laturalnica la un colt de ghetou ghemuita tragand cu sete dintr-o tigara, plangand si tremurand, m-am apropiat de ea si m-a privit speriata, in ochii aceia rosii si dilatati se citea teama, a avut instinctul sa se fereasca atunci cand am vrut sa o iau in brate, i-am dat gluga de pe fata si am vazut ca era vanata la un obraz, mi-a zis ca acasa nu se mai intoarce.

-De ce tocmai el mi-a facut asta? El care asta face de o viata?

Nu am stiut ce sa-i spun, era peste puterile mele sa-i raspund la intrebarile astea.

-Eu acolo nu ma mai intorc. Nu sti cum e sa ai un asemenea tata, sa vezi cum la orice ora se plimba pe la usa ta, prin casa ta oameni dubiosi, si el care.

Vocea ei se intrerupse brusc din cauza lacrimilor care un mai conteneau sa se opreasca, i-am zis ca o sa-i fiu alturi si ca voi avea eu grija de ea.

-Nu vreau sa-ti complic viata, tata e un om periculos te-ar omori daca ar afla ca ma protejezi sau poate mai rau, e in stare de orice si sti asta. O sa plec cu Paul nu stiu unde dar el ma iubeste si va avea grija de mine.

Acest Paul era un baiat de parlamentar, care nu stia mai nimic de Georgiana, aceasta ii spusese ca tatal ei e om de afaceri dar nu intrase in detalii, erau impreuna de putin timp insa tineau mult unul la altul sau cel putin asa credea ea, cu putin timp inaintea acestui scandal monstru Georgiana aflase ca este insarcinata, inca nu-i spusese nimic lui Paul iar o data cu acest scandal Paul aflase totul despre ea despre familia ei si a parasit-o, spunandu-i ca nici copilul nu crede ca ar fi al lui si ca in orice caz nu vrea sa aibe nici o legatura cu o dependenta si mai ales cu fata unui mafiot, el are alte planuri pentru viitorul lui, iar ea un era inclusa nicaieri.

A venit dispreata la mine si mi-a cerut ajutorul, era terminata, o copila care astepta un copil, acum ramasa singura, cu un tata care o maltrata, cu un iubit pe care nu se mai putea baza pentru ca nu o mai accepta, cu un trecut pe care il detesta si un viitor care nu prevestea nimic bun, ii incoltise in minte dorinta de a-si pune capat zilelor.

Nu stiam cu ce as putea sa o ajut, dar totusi nu am lasat-o singura, stiam cata nevoie are de cineva, trecusem si eu prin asta si stiam cat de oribil este, incercam sa o ajut sa nu faca ceea ce am facut eu, incepusem sa iubesc copilul din pantecul ei ca pe propiul copil si o mustram rau cand o auzeam ca cerea droguri, mi-era mila prin ce clipe de cosmar trecea din cauza sevrajelor repetate, insa aceste stari nu o tineau mult, corpul ei inca nu simtea atata nevoie.

Nara- alba stia de ea doar din ce ii spuneam eu, cand auzise ca fata lui mi-a cerut sa o ajut la inceput s-a impotrivit insa cand furia i-a trecut mi-a multumit si a zis ca e cel mai bine ca fata sa ramana cu mine, el nu a stiut niciodata cum sa comunice cu ea si acum fata are nevoie de cineva apropiat mai mult ca oricand, de partea materiala se va ocupa el incat nici mie nici Georgianei nici copilasului sa nu-i lipseasca nimic.Tatal ei se simtea vinovat pentru faptul ca fata lui devenise ceea ce era acum, isi iubea copilul ca orice parinte insa niciodata nu stiuse sa-i arate acest lucru, intodeauna existatu lucruri mai importante decat sa comunice cu ea, credea ca banii pot acoperii golul care il provocase lipsa mamei ori  indiferenta tatalui.

De droguri nu mai duceam lipsa, nu-mi trebuia sa fac infractiuni sa am deschidere la dozele vitale, de cand eram ca o mama Georgianei ma dedicam in marea majoritate ei, doar seara si dimineata imi prizam, trecusem iar la coca, ce dor mi-era, si hero era buna insa ce injectam eu pana acum era o mica parte de heroina pura pentru ca restu dozei era sintetic si mai diluam  doar ca sa pot creste dozele insa acum aveam tot ce-mi puteam dori.

Zilele treceau una dupa alta, si cu cat treceau cu atat emotia crestea, iar cand fetita venise pe lume a fost cu adevarat o sarbatoare. Cat de minunat e sa participi la venirea  pe lume a unui suflet, sa il vezi in prima secunda de viata. Cand am luato in brate am simtit ca  ma intorc in trecut, ca nimic din tot ce traiesc de un an nu s-a intamplat, aveam in brate o fetita  de toata splendoarea care n-as mai fi vrut sa-o las din brate, cat de greu mi-a venit stiind ca si eu puteam avea un copil, cat de rau ma simt si acum ca n-am avut putere sa renunt la droguri pentru copilul meu.

Ma uit la Georgiana, atat  de slabita era incat deabea putea sa-l tina pe micutul copil in brate, atat de firav era, la pupat pe frunte si s-a uitat lung dupa el cand o asistenta l-a luat pentru ai face analizele, i se citea o tristete in priviri fara a putea sa inteleg de ce, avea un copil, avea un tata care o iubea , in mine gasise o sora , uneori poate o mama, nu-i lipsea nimic, insa era agitata. Ba da, ii lipsea ceva intr-adevar, Paul, tatal copilului, ii era greu sa nu mai stie nimic de el, fara sa poata sa se bucure impreuna cu el de copilul lor, insa aceasta tristete s-a schimbat in teama o data cu aflarea analizelor copilului.

Orice mama vrea sa-si vada copilul sanatos, crescand normal, sa se bucure de el sa-l vada sub ochii ei protectori crescand, asa visam si eu cu Marc, dar ca si mine a fost deceptionata, speriata ca acest copil se nascuse dependent natural.

Nu-s demna sa fiu numita mama! Eu nu sunt o mama ,eu sunt o criminala!

Atat s-a putut intelege pentru ca lacrimile au redus-o la tacere, atata durere pentru o copila, o mama ce nu-i putea fi mama propriului copil pe care l-a purtat in pantec.

Zilele treceau, insa nu si durerea Georgianei, care trebuia sa-si vada copilul la sanul altor mamici doar pentru ca laptele matern ii putea fi fatal copilului.Cum e ca mama sa-ti vezi copilul doar printr-un geam cum e tinut de alte femei straine si hranindu-l cu lapte din sanul lor.Tristetea si durerile o facusera pe Georgiana de nerecunoscut. Refuza pana si ajutorul psihologilor, dorea sa fie singura. Stiind ce va urma, ca va fi mereu departe de copil pentru ca acesta era condamnat sa duca o viata prin spitale de deizntoxicare, Georgiana nu a mai putut suporta a scris un bilet care a fost gasit pe patul ei de spital dupa ce aceasta a fost gasita la sol pentru ca se aruncase de la etajul 7 al spitalului de la geamul salonului ei. In bilet scria atat " iertati-ma pentru ce am facut, eu nu m-am putut ierta, o ultima dorinta am, sa-i puneti numele fetitei mele Victoria". Am trait momente cumplite nu ne putea venii a crede ca tot ce s-a intamplat e adevarat, totul se petrecea prea repede in jurul meu, prea dintr-o data aveau loc multe schimbari ce ma marcau, ma descurajau, ma faceau sa ma simt o inutila, ma dezarmau, nu ma simteam capabila sa trec peste fara dozele mele de viata,erau refugiul meu de a nu ma mai gandi la nimic, la nimeni, mai putin la Marc. Cand inhalam praful acela dupa care eram nebuna brusc il vedeam, il simteam si brusc ma linisteam. Simteam o amorteala din crestetul capului pana in talpi si caldura imi invaluia intregul trup, iubeam acea stare in care nimic un parea sa aibe limite. Cand imi reveneam si imi dadeam seama in ce iad traiesc, ca ma inghiteau toate problemele din jur nu stiam ce sa fac, constientizam ca o doza nu rezolva problemele, ar fi fost bine sa fie si viata asa cum o vezi dupa ce prizezi, sa fi asa puternic precum te simti sa traiesti langa persoanele pe care le simti langa tine, sa traiesti sentimetele si momentele asa cum le vezi in inchipuirea ta in acel moment.

Am plecat din spital si am pornit-o pe jos plangand si gandindu-ma nici eu nu stiu la ce, vedeam persoane auzeam voci dar nu mai imi pasa ca sunt in vazul lumii pana la apartamentul in care am locuit in ultimele luni cu Georgiana mi s-a parut ca a trecut o vesnicie, am  intrat in casa mi-am facut bagajul care era format din cateva lucrusoare si pliculete de cocaina, n-am putut pleca prea repede, eram sleita de puteri, nu ma mai odihnisem de patru zile, iar dupa atatea intamplari nici nu stiam ce vroiam sa fac mai departe, unde sa plec ce se va alege de viata mea. Stiam ca singurul mod prin care ma pot linisti e o doza, oricat de mica dar sa fie, am cautat o lingurita am amestecat 2 grame de cocaina cu putin ser fiziologic, am incalzit putin la bricheta si am pus compozitia in seringa, mi-am pus garoul la mana si mi-am injectat. Simteam amorteala in tot corpul, am respirat greu de cateva ori si am inchis ochii.Gandurile veneau de-avalma si amintirile dadeau buzna in mintea mea si nu mai puteam sa le impiedic. Eram coplesita de emotiile acelor vremuri, imi vedeam copilaria aceea minunata si lipsita de griji in care aveam alaturi familia si prietenii copilariei mele, eram ferita de necazuri iar zambetele erau pure, nu crispate ca acum, imi vedeam apoi adolescenta, vremurile in care eram la scoala cu colegii, excursii, eram o libertina, iar viata mi se parea un simplu joc in care eu sunt in rolul principal. Apoi cele mai frumoase momente din viata mea alaturi de Marc, primul sarut al lui, primul fior al dragostei, prima si singura iubire din viata mea.Am deschis ochii, pleoapele erau greoaie, de abea m-am tarat pana la geanta care o pregatisem pentru plecare din care am scos un album mare de fotografii.Toate momentele alturi de el ma faceau sa zambesc trist, iar lacrimile grele imi apasau obrajii si picau rand pe rand peste fotografiile noastre pe care le priveam si incercam sa mai traiesc acele momente. Atat luasem cand am plecat de acasa, fotografiile noastre, erau cele mai de pret pentru mine. Ma uit si nu ma mai satur de acele amintiri, mi-aduc aminte de privirea lui in care ma regaseam, de ochii lui frumosi in care ma pierdeam cand ii priveam si ma indragosteam treptat, de vocea si caldura lui sufleteasca cu care ma invaluia.

Nu stiu cand a trecut efectul dozei pentru ca adormisem, m-am trezit in toiul noptii pe covor, capul imi era greu si imi vajaia, de abea am putut sa ma concentrez sa vad cat e ceasul pentru ca privirea imi era impaianjenita, era 5:30 am zis sa mai astept pana se lumineaza, de abia se iveau zorii.

Ma pun pe canapea cufundata in gandurile mele si sorb cu sete ce a mai ramas dintr-un joint, nu mai pot sa ma trezesc la realitate, de fapt pot, dar n-as vrea, tot ce imi pot dori e doar o zi, o zi nu mai mult cu Marc. Mi-e greu pana si acum sa accept destinul meu, dar incerc sa ma resemnez cu fiecare fum, mi se pare ca tot ce am trait a fost un vis, a trecut aproape un an din noua mea viata insa m-am resemnat, nu mai am nimic, nici familie, nici pe Marc nici pe copil, prieteni nu am, decat droguri si o viata in fata care nu se stie cat imi va mai apartine. Viata e un dar, il primesti fara voia ta, il traiesti cum vrei si il pierzi, o data si o data te stingi, mori, dar nu si in mintile celor inca vii, celor apropiati care te-au iubit, prin ei, prin amintirile care au ramas vii in mintile celor care traiesc vei trai mereu. Eu cand voi muri, voi muri definitiv, eu nu las pe nimeni in urma, nimeni nu ma va plange ori ma va regreta, sunt un nimic, o ratata, o criminala doar care si-a ucis propriul copil, singura comoara, singura amintire de la Marc, ma vor uita toti sau poate nimeni nu ma tinut vreodata minte, singura persoana pentru care am insemnat intr-adevar ceva a murit si de atunci mor si eu putin cate putin in fiecare zi. Pana si acum ma sting, exact ca si tigara, ca acest joint din care trag pentru ultima oara pentru ca a ajuns la final, care se aprinde cu o scanteie, care se duce putin cate putin pana ramane doar scrum si fumul care cu fiecare rafala de vant se pierde. Lacrimile cad una cate una ploapele le simt din ce in ce mai grele dar ma ridic, cu toate ca ma simt slabita, fara vlaga, greoaie de parca oasele mele ar fi din granit,  imi iau bagajul si cobor, jos ma astepta Nara- Alba imbracat in negru, cu barba albita inainte de vreme, omul acesta ca o stanca temut de oricine il intalnea, acum aparea in fata mea cu ochii plansi, rosii ,tristi si goi, imbatranise in cateva zile, oboseala il facuse de nerecunoscut, mi-a luat bagajul tacut si cu pasi grei ma conduce la masina lui. Era o tacere apasatoare, mintile noastre vorbeau necontenit insa nici unul din noi nu rostea nici un cuvant, poate pentru ca amandoi stiam ca daca am vorbi de Georgiana niciunuia nu i-ar fi usor. Ma apasa pe suflet aceasta stare si pana la capela mortuara unde era cavoul Georgianei am trecut prin filmul memoriei toate momentele petrecute cu aceasta.Cand masina s-a oprit si inainte de a cobori l-am retinut putin spunandu-i:

- Domnule, cuvintele se redusera la tacere iar acei ochi de un albastru intens, acei ochi care inspirau atata teama in trecut si atata durere acum m-au facut sa plec capul,  dar dupa o mica pauza am continuat, Georgiana v-a iubit mult si v-a apreciat pentru tot ce ati facut pentru ea, inainte sa coboram vreau sa va dau inapoi cheia aparamentului. Lucrurile ei au ramas  acolo, eu mi-am luat tot ce aveam.

- Pastreaz-o. Nu am ce sa fac cu locuinta aia, acea locuinta mi-a produs numai suferina. Inainte sa moara sotia mea. Ochii i se umplusera de lacrimi ii era greu sa vorbeasca de Magda, de treisprezece ani nu mai vorbise de ea refuza pana si fetei sa-i povesteasca ce s-a intamplat cu aceasta.Acela a fost apartamentul Magdei, acolo a stat si in ultimele ei zile pana sa fie ucisa din cauza mea. Lacrimile un mai conteneau sa se opreasca, ma cutremura acea imagine si acum ma cutremura cand imi aduc aminte cum un om ca o stanca care nimic nu parea sa-l induplece plangea ca un copil ca un neajutorat in fata unei tragedii. Toti suntem oameni chiar daca ne place sau nu sa recunoastem, toti avem slabiciunile noastre si toti avem momente in care simtim nevoia sa ne descarcam sufletele. L-am luat de mana si i-am spus ca-l admir ca om, s-a uitat incurcat la mine si mi-a spus ca pentru el am devenit ca si fiica lui, ma va sprijini si ma va ingriji cum va sti el mai bine, alt copil nu mai are. Nu mai am pentru ce lupta, am tot ce mi-am putut dori pe plan financiar insa pe plan personal am pierdut tot, n-am cui lasa tot ce am, n-am in fata cui sa-mi deschid sufletul, mi-ai intrat la suflet si te consider ca si copilul meu, si in plus Victoria. si oftand continua. Victoria are nevoie de tine mai mult decat ar avea nevoie e mine. Te rog, ajuta-ma!

Am pastrat cheia, si am coborat amandoi din masina,iar dupa inmormantarea Georgianei ne-am dus la Victoria. Am luat-o in brate am sarutat-o pe frunte, acum eu si cu Nara-Alba trebuia sa avem grija de micuta Victoria,si eu ma simteam acum mama ei. Am plecat de acolo direct la apartamentul care de azi era al meu. Am indeplinit dorinta lui Florian, acum ii spuneam pe nume lui Nara-Alba. Am ars toate lucrurile Georgianei.

 Imi venea mult prea greu sa locuiesc in acel loc singura, mi-era frica si plangeam intr-una cat timp nu eram sub efectul drogurilor, nu puteam sta in acel loc asa ca am fost si am vorbit cu Florian:

-Nu vreau sa va supar, stiu ca aveti multe pe cap dar vreau sa va rog ceva.

-Sa te rog! mai intai lasa-ma sa te rog eu pe tine sa nu-mi mai vorbesti la persoana a 2-a , m-as bucura mai mult daca mi-ai spune tata, a zambit trist si dupa un moment a continuat, acum te ascult,continua

-Bine.tata. am zambit incurcata mi-era greu sa ma obijnuiesc cu noul statut dar incercam sa-i fac pe plac. Este vorba de Josefina, mi-e prietena de cand eram mici si a fost mereu langa mine, mi-e greu sa vad cum se vinde pentru niste doze, lasa-ma te rog sa o iau la mine nu-ti voi cere droguri in plus din cate imi dai o sa le impart cu ea doar lasa-ma sa o scap de chinul asta, ochii mei se inrosisera si el imi stergea lacrimile una cate una tacut. Am vrut sa mai continui spunandu-i de Josefina insa m-a luat in brate tacut si a continuat el discutia.

-Chiar vroiam sa-ti vorbesc de ea, de 2 zile a somat, nu stiam ce a apucat-o si drept sa spun eram nervos insa m-am intalnit cu o colega de apartament de-a ei si mi-a zis ca Josefina e bolnava, n-a stiut sa-mi zica exact ce are dar chiar vroiam sa te rog sa mergi la ea sa o ajuti daca are nevoie de ceva si in timpul asta scoate cheile de la o masina, a si astea sunt pentru tine masina mult dorita de Georgiana aveam de gand sa-i iau cand va implini 18 ani, ai carnet nu?

- Da, chiar daca gandul meu nu statea la masina in acel moment ci la starea Josefinei trebuie sa recunosc ca m-a uimit si de data aceasta Florian, adica noul meu tata. Multumesc, acum ma duc la ea vorbim mai incolo.

Cand am intrat in acel ghetou mi se parea ca ma intorc in trecut, aici am trait clipe de groaza de la sevraje, aici am plans, am mancat, am dormit atata timp ma simteam rusinata ca i-am uitat pe cei care mi-au intins o mana de ajutor, am deschis incet usa de la garsoniera, am pasit timida m-am uitat in jur nimeni nu parea uimit de venirea mea acolo chiar daca trecusera 6 luni de cand plecasem de aici, doar Josefina de pe saltaua ei se uita pierdut la mine si curgandu-i lacrimi mi-a cerut ajutorul:

-Macar tu ajuta-ma.te rog, iar cuvintele se pierdeau printre  bocete de plans.

            -Am venit sa te iau de aici, mergem la mine, am luat-o in brate insa cand sa o ridic a devenit inerta si tremura albindu-se la fata, speriata am inceput sa tip la restul din jur sa aflu ce se intampla, intr-un tarziu Lidia cu o pasivitate greu de reprodus mi-a zis doar:

-Las-o sa-si dea duhu' linistita, la sevrajul care l-a avut si cata doza si-a bagat sa scape sigur n-o mai faci tu bine, de doua zile e mai mult moarta decat vie.

Am privit-o cu ura, nu o mai suportam pe Lidia de cand cu copilul acela care l-a vandut, am luat-o pe Josefina, am mers cu ea la masina si ne-am oprit de abia la spital unde au bagat-o in perfuzii. Toata noaptea am stat pe holurile spitalului afland o veste despre starea ei, de abia la 5 dimineata am fost anunatata ca starea ei s-a mai ameliorat si ma pot duce se vorbesc cu ea, dar nu mult pentru ca inca e slabita.

Cand am intrat in salon am sarutat-o pe frunte si plangeam amandoua ca niste copile

-O sa te faci bine, ai sa vezi, si am vorbit cu Nara-Alba si te voi lua la mine la apartament, o sa stam amandoua vei fi sora mea, si nu va mai trebui sa te vinzi voi imparti totul cu tine, nu te las stai linistita, dar te rog, hai nu mai plange.

-Te pot ruga ceva?

-Orice!

-Cauta-mi parintii si adu-i aici, vreu sa le cer iertare, in caz ca mor vreau sa.. iar lacrimile nu au mai lasat-o sa isi poata continua propozitia, i-am promis ca-i voi cauta si in voi aduce in scurt timp aici, insa sa nu mai vorbeasca prosti,ea nu va muri.

-Esti supravegheata de cei mai buni medici, esti pe maini bune, vei vedea ca te vei face bine, si cat despre parinti ma duc aum sa-I caut dar te rog odihnestete pana vin.

Am iesit din salon cu o strangere de inima, trebuia sa-i chem parintii ,insa ma gandeam tot odata si la mine stiam ca o data ce parintii Josefinei afla de mine nu e greu sa afle si parintii mei insa ce mai conta, m-am urcat in masina si a pornit spre Baneasa.

Cum am intrat in acel cartier impunator m-au napadit amintirile, nimic nu se schimbase insa eu il lasasem in trecut. Aici nu era chici, nu erau gunoaie,nu vedeai copii si batrani cersind sau ghetouri, aici era o liniste pe care in Ferentari nu o gaseai nici un toiul noptii iar tufele de trandafiri din Baneasa erau la fel de des intalnite ca si mormanele de gunoaie care se gaseau in Ferentari.

Am trecut pe strada principal, exact prin fata casei mele, am avut o strangere de inima, privisem gemu camerei mele, acea perdea viu colorata ca un curcubeu m-a dus cu gandu la copilaria mea viu colorata si fericita, imi si inchipuiam camera mea cum era plina de jucarii de plush, ce dor mi se facuse de acea camera.Am trecut mai departe dar uitandu-ma in urma vazusem ca in gradina casei mele se afla o femeie care statea pe balansoar cu un album mare in brate, cunosteam acel album, imi apartinea, acolo aveam fotografiile din copilaria mea, am oftat adanc, ma durea inima dar am pornit mai departe pana am ajuns in fata casei familiei Stoianu. Mi-a deschis servitoarea, si cateva moment pana a aparut mama Josefinei am avut timp sa observ ca pe masutele din living erau multe rame cu pozele familiei in care aparea o fata balaie dar care nu impartasea nimic din infatisarea josefinei . Doamna Stoianu se uita putin sceptic la mine, si inainte se ma mustre ii spun ca Josefina are nevoie de ei si ii roaga sa o ierte.

A ramas blocata, se uita fara sa priveasca ceva,iar siroaie de lacrimi alunecau repede de obrajii ei ridati, era o doamna nu tocmai in varsta dar necazurile o imbatranisera inainte de vreme. Luand loc pe canapea incepe sa bajguie cate ceva

-Era tot ce avem pe lumea asta, era sufletul meu, alinarea mea, avea planuri mari pentru ea, avea vise, idealrui, pana a devenit o depravata, o dependenta notorie. De cand a plecat din casa asta, de cand si-a inceput viata pe strazi printre huliganii aia de rand n-am mai avut liniste in casa. Tatal ei s-a imbolnavit de durere, a infiintat o fundatie anti drog in amintirea ei, n-am crezut vreodata ca vom mai auzi vesti ca este in viata,insa tot mereu priveam stirile cu sufletul la gura cand mai aparea cate un anunt de un alt narcoman mort.

In timpul acesta, de la etaj se auzeau strigate, iar dupa o clipa o fata in jur de 18 ani isi face aparitia. Era blonda cu niste ochi albastrii si limpezi, de o frumusete uimitoare si mersul ei leganat imi aducea aminte de Josefina cand era mica. Pe acea fata o adoptasera familia Stoianu pentru a se putea bucura in amintirea fetei lor. Era mirata de starea mamei ei, iar cand vazuse poza Josefinei in bratele doamnei Stoianu, I se citea teama in priviri si a fugit in camera ei, trantind cu puere usa dupa ea.

-Cred ca va este greu sa acceptati ca fata dumneavoastra v-a gresit, dar acum are nevoie sa-I fiti alturi.

-(ma intrerupse brusc spunandu-mi in timp ce isi stergea lacrimile si inspirand adanc) Josefina nu mai e fata noastra, e o depravata care si-a ales singura viata pe care vrea sa o duca, singurul nostru copil e ce-a pe care ai vazuto adineauri,Jesica se numeste, ea e singurul copil al nostru, atat. Si te rog pleaca de unde ai venit si nu te mai intoarce, nu avem nevoie de un scandal acum cand lucruruile au inceput sa ne mearga dinou, nu vreau iar un scandal mediatic,suntem o familie respectata, josefina n-a facut alceva decat sa ne pateze numele,ni l-a imploscat cu noroi si acum ce vrea? Pleaca te rog, nu vreau sa imi impart aerul,casa si viata cu  niste drogati.

Am plecat cu inima stransa, mi-era greu sa-I dau vestea asta Josefinei, cum as fi putut sa-I spun in satrea in care era "sti jose, ai tai te-au inlocuit cu alta, au un alt copil,pe  tine te-au dezmostenit, ba chiar nici aerul nu vrea sa-l imparta cu tine". 

Cand am intrat in salonul ei, ardea de nerabdare sa-si vada mama, vazand ca-s singura ochii ei s-au intristat is parca rasuflarea se singea putin cate putin, am mangaiat-o si i-am spus ca nu i-am gasit pe ai ei acasa,m-a crezut si speranta ca-si va veda curand parintii crestea dinou.

Am ajuns in acasa,si nu-mi gaseam locul. Imaginea mamei mele in balansoar cu albumult meu in brate ma ravasise si nu-mi dadea liniste, aveam lacrimi in ochi cand mi-am injectat cocaina in vena pentru ca mintea mea nu statea la acea pulbere ci la copilaria mea,la viata mea trecuta dupa care tanjeam. Imi aprea imaginea fetei blonde care o inlocuia acum pe Josefina, si vorbele mamei ei care nu mai vroia sa o recunoasca.

Cum tu ca mama sa nu-ti recunosti propriul copil, cum tu ca mama sa-ti inlocuiesti copilul careuia i-ai dat viata, pe care l-ai tinut in pantec, pe care l-ai simtit inainte sa il aduci pe lume,cum sa-l inlocuiesti cu un copil de care ani intregi nu ai stiut nimic, sa-I oferi toata dragostea si atentia doar pentru ca seamana cu fiinta careia i-ai dat viata. Daca nici parintii nu-ti sunt loiali, atunci la ce sa te astepti de la niste straini. Nu mai vreau sa traiesc,si asa tot ce se intampla in jurul meu ma face sa-mi doresc din ce in ce mai mult moartea.

Moartea care pentru altii inseamna sfarsitul pentru mine ar fi eliberearea. Eliberarea de tot chinul acesta din viata mea. N-ar mai trebui sa ma invart in labirintul asta al vietii, pentru ca m-am ratacit, viata mea a deviat si la capat nu o sa mai pot iesi niciodata pentru ca viitor nu am, decat un trecut care ma macina, care imi sapa mormantul in suflet si in gand, si un prezent pe care il detest.

Simt cum alerg ca o inconstienta si incerc sa deschid usi care sunt ferecate cu zeci de lacate, simt cum si in vene fericirea artificiala devine brusc o durere apasatore care imi inunda trupul si mintea, sufletul e inecat demult de lacrimi si de ganduri negre.

M-am trezit a 2-a zi cu dureri de cap, si cu greu am putut suporta razele soarelui, nu m-am putut da jos din pat pana nu mi-am aprins un joint, si simteam cum cu fiecare fum  prindeam putere, dup ace a ajuns la final, am coborat din pat m-am imbracat in graba si am plecat la Josefina la spital. Cand am ajuns in fata salonului ei, am vazut o armata de medici si asistenti si printre acele halite o vedeam pe sarmana mea prietena cum se zbatea sa scape din stransoarile lor, care vroiau sa o imobilizeze pe o targa, printre picaturi intelesesem ca urma sa fie internata la o linica de dezintoxicare, cu toate ca urletele si zbieretele ei ma induiosau, mi-era frica sa un ma duca sip e mine asa ca m-am furisat cat am putut de repede din spital. Am ajuns intr-un suflet in casa, ma simteam urmarita, am inchis usa si toate geamurile,am tras draperiile si m-am asezat intr-un colt si la cel mai mic zgomot tresaream. Imi aduceam aminte de azele 2 zile care am stat in internatu ala de nebuni, imi aduceam aminte de senzatia aia ca totul in jurul tau se prabusea si nu m-am Calmat pana nu mi-am injectat niste cocaine,dupa care cam adormit.

A 2-a zi am dat telefon la spitalu unde fusese josefina internata sa intreb de starea ei, si mi-au spus ca a fost trimisa la centru de dezintoxicare sf Sava pentru ca in sangele ei s-au gasit droguri de mare risc si e pusa sub observatii medicale.

Am plecat la acel centru de dezintoxicare pentru a o vizita. Era imbracata intr-o camasa alba, cu parul ravasit is ochii pierduti si delira, asistenta mi-a zis ca I s-a administrat un calmant pentru ai scade sevrajul, pentru ca nu se mai putea intelege cu ea, a avut un moment de ratacire is mai mai sa cada din picioare, am prins-o repede in brate si am stranso la piept sarutandu-I fruntea si palngand, am cerut sa raman singura cu ea. Dupa ce asistenta a inchis usa, i-am spus ca un o voi lasa sa ajunga o legume, ca ii voi aduce eu drogurile necesare. Mi-a zambit pierduta neintelegand cred exact ce-I spuneam pentru ca privirea ei era ratacita pe pereti.

A doua zi m-am dus la ea cu o prajitura, care in compozitia ei se afla o pungulita cu prafuri, am mintit asistenta incepsem sa ma am bine cu aceasta asa ca m-a crezut si  m-a lasat, Josefina intelesese imediat, si cum am plecat din acel centru si a ajuns in camera ei si-a prizat cocaina.Cand au venit doctorii sa-I administreze tratamentul ea era sub influenta drogurilor si a inceput razia,nu a durat mult pana m-au gasit pe mine vinovata,drapt pentru care m-am trezit in fata usii cu niste politisti ce aveau asupra lor un mandate de perchezitie.

Mi-au cotrobait fiecare coltisor al case, iar unul din politisti ma interoga si ma punea sa explic fiecare detalui gasit, eram sub influenta drogurilor inca,si nu puteam gandi coeerent, incepusem sa-I bruschez cand au ajuns in dreptul sertarului in care se gaseau stupefiantele, m-au imobilizat si au deschis sertarul.Mi-au confiscat tot, toate drogurile, banii si tot ce mai aveam de pret, iar acest scandal a ajuns unul mediatic, luand parte la arestarea mea pentru detinere si trafic de droguri toate televiziunile si presa scrisa. Scriind a 2-a zi pe prima pagina ingrosat " Misterioasa Disparitie a fiicei  marelui om de afaceri Mircea Sandulescu a fost elucidata"

 Sau "  trafic si consum de droguri in lumea buna".

            Am fost condusa la sectia de politie unde au inceput audierile. Si in scurt timp au ajuns si parintii mei. Foarte speriati, nu stiau cum sa reactioneze,fericiti ca inca traiesc si sunt teafara si nevatamata,sau indignati ca am ajuns la o sectie de politie si sunt cercetata pentru detinere si trafic de droguri.

            Refuzam sa vorbesc, nici nu stiam ce as putea sa le zic, ca vreau sa mor? M-ar fi bagat la nebuni, daca as fi povestit ceva si i-as da pe restu  stiam ce ma va astepta afara din penitenciar, asa ca am prefer sa tac fara a scoate o vorba, nici lacrimi nu mai aveam, decat privirea aceea plina de ura era vie, acea privire cu care-mi itampinam deopotriva parintii,jandarmii ,politistii,dar si restul detinutilor.

            Am fost condusa in celula mea provizorie, de la sectia de politie pana se aduna toate probele pt a-mi face dosarul de arestare, ramanand in biroul Politistului sef parintii mei.

            Am intrat in celula mai mult impinsa si cand gratiile s-au inchis mi-am dat seaman ca-s captiva. Mi-am dat seama ca aceste gratii blestemate nu imi ingratesc numai libertatea dar  ma tin departe si de fericirea mea artificiala, imi ingradeste dreptu la viata mea din doze, iar asta ma speria mai mult decat ca nu voi mai vedea lumina soarelui mult timp. Am inceput sa urlu  si sa dau cu pumnii in toti peretii, pana am ramas fara puteri si fara vlaga.

            Cu greu am putut inchide ochii, furtuna din acea noapte ma facuse sa tremor de frig si mai ales de teama, iar ploaia ce intra pe gemuletu mic cadea exact pe patu in care ma aflam, incetul cu inetul simteam cum ma cuprinde acea stare de frica teama si sureri,acea stare atat de cunoscuta in momentele in care un avem la indemana nici un drog. Cand insfarsit am putut dormi, visam ca eram intr-o camera cu Josefina care prize cocaine si-mi facuse si mie parte cu o liniuta sic and ma apropiam sat rag,cand eram atat de aproape un traznet m-a trezit. Simteam ca mor, imi ramasese acea pofta de prizat sic and ma uitam in jur si vedeam gratiile la usa si mucegaiu de pe pereti imi venea sa mor.

            Inca 2 saptamani au mai trecut pana m-am prezentat la tribunal unde trebuia sa-mi primesc sentinta.

            Am intrat in acea incapere cu causele de maini indrumoata de o polisita am trecut pe langa parinti si simteam o repulsie, ii uram si ii invinovateam pentru ca ma aflam in aceasta stare.  Dupa o ora de audieri curtea a decis.

"Tribunalul Bucuresti, sectia a II-a penala, prin sentinta nr. 1211 a condamnat pe inculpata Anemona Sandulescu  pentru infractiunea de detinere de droguri pentru consum propriu prevazuta în art. 4 din Legea nr. 143/2000.

Instanta a retinut ca, inculpata a fost gasita in urma unei perchezitii la domiciliu in starea de euforie in urma consumultui de droguri si detinand in imobil mai multe droguri de mare risc in cantitati mari.

Curtea de Apel Bucuresti, sectia I penala, prin decizia nr. 162 din 8 martie 2004, a admis apelul declarat de procuror si a condamnat pe inculpata în baza art. 2 alin. (1) si (2) din Legea nr. 143/2000.

Recursul declarat de inculpata nu este fondat.

Cum încadrarea faptelor în dispozitiile legii s-a facut în concordanta cu probele administrate, Inculpata va savarsi intre 5 si 10 ani de arest la penitenciarul Rahova."

La aceasta decizie din partea judecatorului mama a lesinat. Iar eu am ramas in stare de soc fara a mia putea spune ceva.

Am fost condusa inapoi in celula urmand ca a 2-a zi sa plec spre penitenciar care pentru mai bine de 5 ani ar fi trebuit sa-mi serveasca drept casa.

            In tot acest timp in presa a avut grija sa faca cunoscuta aceasta sentinta. Iar tata avea grija ca eu sa scap definitiv de pedeapsa in shimbul a 60 000 de euro.  Iar in ziua in care normal trebuia sa fiu dusa la Rahova sa-mi savarsesc pedeapsa, masina de politie m-a condus la Centrul de Evaluare si Tratament a Toxicodependentilor pentru Tineri  Sf. Stelian.

De data aceasta am intrat in acest spital pe picioarele mele, constienta de faptul ca nimeni nu ma va mai scoate de aici pana nu voi scapa de acasta boala a dependentei, si ca dup ace ma refac si voi iesi de aici voi incepe o alta viata.

            Am intrat plina de speranta dar si cu un regret in suflet, pentru ca drogurile erau un rau necesar ,dar fericirea data de ele nimic si nimeni nu o putea inlocui,doar ca acum nu mai era dupa voia mea, aveam de ale intre 10 ani de inchisoare in care oricum as fi fost departe de aceasta fericire din doze si un timp petrecut aici sub tratament si o viata noua in fata fara titlu de recidivista.

            Vedeam pe holurile spitalului cum aratau alti narcomani pusi sub tratament, erau niste legume iar ochii lor erau tulburi, mi-au dat lacrimile dar ce puteam face?

            Am intrat in cabinetul doctorului, m-a masurat din priviri si mi-a spus sa stau jos, in timpul acesta o asistenta mi-a pus garoul la mana a strans si cu o seringa se apropia de venele mele ciuruite, de unde cu greu mi-a mai putut gasi o vena din care a luat o monstra de sange pentru analize.

            Apoi cu o voce grava i-a spus asistentei sa ma duca in salonul 512, si daca am nevoie de ceva sa fie la dispozitia mea.

            M-a condus la salon si mi-a zambit prietenos intindandu-mi mana.

-Eu sunt Sanda, ei bine, Anemona asta este noua ta camera, ai butonul asta in caz de ceva apesi daca ai nevoie de ceva sau in cazul in care ti-e rau si vin imediat. Acum te lass a te odihnesti ti-am dat un calmant, acum ai nevoiede odihna.

            A inchis usa dupa ea inainte sa apuc sa-I spun ceva, defapt, ce-ar mai fi fost de spus in starea mea. Ma apropii de geam, privesc afara printre gratiile de la fereastra, acum viata mea era total ingradita. Am rasuflat adanc si m-am asezat in pat privind bezmetic pe pereti pana am adormit fara sa ma mai gandesc la ceva.

            A 2-a zi m-am trezit cu dureri in tot corpul iar albul camerei imi provoca o stare nervoasa m-am tarat pana la geam am tras draperiile m-am bagat sub patura si am inceput sa plang nestiind nici eu motivul. Asa am stat 2 ore, pana ce Sanda a intrat in camera mea aducandu-mi micul dejun. S-a speriat de starea mea, si a incercat sa ma imbratiseze,in schimb eu devenisem violenta, cu greu m-a putut potoli, dupa care am luat-o de gat si am imbratisat-o.

            E tanara si foarte frumoasa, saraca Sanda cate a indurate in zilele mele de sevraj, cand nu suportam sa vad pe nimeni si ma dadeam cu capu de pereti si amenintam ca ma omor daca nu primesc o doza, ea avea curajul sa intre si nu stiu cum facea dar reusea sa ma calmeze.

            Cand era de garda noaptea,venea si dormea cu mine pentru ca mi-era frica de intuneric, mi se parea ca o sa fiu bantuita sau ca cine stie cine ma ataca, adormeam cu capu la ea in brate in timp ce se juca in parul meu.

            Nici viata ei nu fusese tocmai usoara si nu intamplator devenise asistenta la acest centru de dezintoxicare. Poate tocmai povestile noastre de viata ne-au si apropiat asa de mult incat a devenit ce-a mai buna prietena. La varsta de 14 ani, cand copiii incep sa-si formeze idealuri si scopuri precise in viata ea a trecut printr-un soc care a marcato pe viata. De cand se stia parintii au fost mereu langa ea si i-au daruit toata dragostea parinteasca insa dupa ce a dat pest unele poze pe care nu le mai vazuse pana atunci a aflat ca viata ei nu e tocmai asa cum o credea ea. In acele poze aparea tatal ei drept mire iar langa el mireasa nu era femeia careia ii spunea mama.

            -Ceva nu era normal, pe spatele pozei aparea anul 1982, eu fiind nascuta in 1983,iar dupa certificatul de casatorie a parintilor mei arata ca s-au casatorit in 1986, iar de la parintii mei nu mai auzisem niciodata cum ca tata ar mai fi avut inaintea mamei o sotie, gandurile negre mi-au umbrit fericirea,o perioada n-am zis nimic, insa acum stiam adevarul iar pe mama mea vitrega incepeam sa o urasc, o acuzam pe nedrept ca mi-a despartit parintii, pana de ziua mea am putut sa ma abtin, insa in acea zi cand mi-au zis sa-mi pun o dorinta am zis cu voce tare ca vreau sa-mi cunosc mama. Au ramas socati, apoi am aflat ce nu as fi vrut vreodata sa aflu.

            - Ce se intamplase cu mama ta?

            - Mama ne parasise pe mine si pe tata cand aveam un an. A ales drogurile, in zadar au incercat toti sa o opreasca, sa o convinga ca drogul nu inseamna viata ci doar o iluzie, pana la urma cand a vazu ca toti se impotrivesc stiululi ei de viata a ales sa plece,a cautat-o tata o gasise intr-un timp era cu o gasca de narcomani intr-un parc in timp ce el ma plimba in carut, iar cand a incercat sa o convinga sa ma priveasca,sa ma ia in brate a inceput sa rada, si a zis ca ce sa faca cu mine ca nu valorez nimic,cine ii da ei droguri pe cateva kg de carne umana, dupa aceasta intalnire nu a mai vazut-o nimeni, nici nu se mai stie daca mai traieste sau daca mai e in libertate, in schimb eu am ales sa fiu asistaneta la acest centru , poate o data destinul mi-o va scoate in cale si o voi putea ajuta, daca un e prea tarziu.

- Imi pare rau, i-am spus, eu stiu cum e sa fi sclavul drogurilor, si gandestete cat ai suferit tu nu se compara cu suferinta ei. Crezi ca ea nu regreta ca nu poate sa spuna stop, de azi ma intorc acasa si nu ma mai ating niciodata de droguri? Crezi ca nu-si dorea sa te vada crescand,sau ca acum nu ar fi vrut sa fie langa tine is sa fie mandra de ce faci? Dar cand te ajunge sevrajul.. Nu e usor.

 Simteam ca nu mai pot vorbi, ca am un nod in gat, dar Sanda mi-a spus sa continui, sa ma eliberez.

-Daca nu poti, nu mai continua,dar e bine pentru ca te eliberezi, si daca imi spui prin ce ai trecut ce ai simtit si ce simti poate voi reusi sa te ajut, sau daca te poti elibera prin scris, atunci cand ti-e greu si simti ca trecutul te doboara scrie,iti va face bine draga mea.

M-a luat in brate si m-a sarutat pe frunte, pentru prima data de cand murise Marc ma simteam inteleasa, iar daca pentru iubirea mea si pentru copilul meu nu am luptat,in lupta cu drogurile sigur voi iesi invingatoare.

I-am povestit si eu prin tot ce am trecut, toata viata mea de cand l-am cunoscut pe omul pe care il voi iubi toata viata, iar cand am terimnat de povestit i-am spus:

- Esti mama, ai un sot care te adora si pe care il iubesti, gandestete ca eu sunt reversal medaliei tale. Mi-am pierdut persoanele care mi-ar fi  dat un rost in viata,si tot odata si pe mine, mi-am omorat copilul, tot ce mai ramasese pe lume pentru mine,dovada dragostei mele si a lui Marc, darul cel mai de pret pe care mi-l putea lasa, dupa ce l-am vazut pe Marc murind in bratele mele,aveam sentimentul ca traiesc un cosmar, un vis urat din care trebuie sa ma trezesc, Il tineam in brate, si ma leganam cu el, lacrimile fierbiti cadeau pe fata lui de parca ar fi plans si el o data cu mine, il sarutam,pe frunte,ii sarutam mainile care mi-au alinat atata duree ani intregi si care m-au mangaiat, i-am sarutat ochii care ma iubeau si care ma alintau cu privirea lui calda, Nu sti cum e, nu poti sa-ti ai seama pana nu treci prin asa ceva, cum sa visezi la un viitor atata timp sic and esti la un pas sa vezi cum se transforma in cel mai negru cosmar. 20 de km mai aveam si eram liberi, liberi sa ne iubim,sa traim fericiti, iar dupa 3 zile am fost despartiti pe vecie,fara a ne mia putea vedea vreodata, iar pamantul care a fost pus peste mormant parca imi acoperea mie sufletul si mi-l facea mai greu. Cand am aflat ca voi fi mama eram fericita si in acelasi timp trista, fericita ca voi avea un rost in viata si ca  prin venele copilului meu va circula sangele celui iubit, si trista ca visul nostru de a fi o familie fericita si de a ne creste coii era spulberat pe jumatate, insa stiam ca de acolo de sus va avea grija de noi si ca ne iubeste,iar dupa ce am pierdut si sarcina din cauza unor prafuri blestemate,acel copil care doar ce incepuse sa miste in burtica mea, care imi dadea semne ca va fi langa mine si-mi va alina durerea si ca ma va implini,  aveam sentimentul ca mi-am pierdut mintile, ca totul e rodul unei imaginatii bolnave.

            -Ane, Ane gata.te rog eu,gata.(stergandumi siroaiele care un mai conteneau sa se opreasca). Scumpa de tin, te rog, nu mai plange ,sunt langa tine si eu nu te las, a trecut, hai linisteste-te.

-Imi pare rau ca nu te-am cunoscut mai demult, poate asa nu mai trebuia sa pierd tot ca sa reusesc sa ma schimb.Si de trecut nu a trecut nimic, eu ii am aici in suflet,in inima oricund ,oriunde, tu crezi ca atunci cand imi prizam cocaine,sau cand imi pregateam seringa, nu tot la ei ma gandeam? Sau cand eram sub efectul drogurilor,deaceea iubeam drogurile, cu toate ca erau o minciuna , dar traiam niste clipe langa ei, ii veneam,ii auzeam ,ii cuprindeam in brate si ii sarutam, si incet incet ajunsesem sa traiesc numai din asta si sa refuz realitatea, sa refuz ca m-au lasat aici printre straini, si timp de un an am intrit in aceasta negare a realitatii,si m-am multumit cu aceasta iluzie minunata. De moarte nu mi-era frica, ci de orele care urmau sa vina,si zilele care urmau ,pentru ca stiam ca nu-I voi regasi,si stiam ca ma voi trezi iar singura, chiar daca eram inconjurata de oameni tot singura eram. Ma intrebam mereu cum mai pot trai, de ce nu ma omoara definitiv aceasta durere pe care o port de atata timp in interior, si stii ca eu cu fiecare doza ma gandeam poate aceasta imi va fi fatala? Imi doream moartea. Si chiar daca ma voi vindeca, pentru ca simt o ameliorare a durerii sevrajului si lipsa poftei de drog, dar cu toate acestea chair si cand vindecarea mea va fi completa ,eu nu voi mai fi la fel, am pierdut o parte din trecut si din viitorul meu, am pierdut persoana care mi-a infrumusetat tot trecutul, si care impreuna ne croisem un viitor superb, am pierdut  si o a doua persoana care imi dadea speranta dupa ce credeam ca totul e ingropat pe veci. Si pana la urma am ajuns sa ii ingrop eu definitiv regasindu-i doar in inchipuirile mele.

In acea seara am adormit tarziu, in timp ce lacrimile inca mai alunecau pe obraji, si m-am trezit in miezul noptii dezamagita ca visul din care tocmai ma trezisem nu era realitate. Il visasem pe Marc, tinea copilul in brate si zambea, era in mare si il invata sa inoate,ma chema is pe mine si eu ma apropiam de mal dar cum venea un val fugeam inapoi pe nisip. Oare intodeauna ma voi lupta cu bariera aceasta dintre viata si moarte, oare cand va accepta si subconstienul meu ca ei nu mai exista?

Mult timp am fost tulburata, iar tratamentul greu dadea rezultate,deoarece corpul meu avea o repulsie, si parca ceva din interiorul meu cerea iluzia, cerea acea stare halucinanta, cunstiinta mea vroia sa lupte impotriva drogurilor, insa subconstienul imi cerea o oza oricat de mica. Nopti in sir ma trezeam din vise in care ii vedeam ,si cand incercam iar sa adorm nu mai visam nimic, si imi doream sa am un drog ca sa-I pot vedea in continuare.

Zilele treceau,si incercam in zadar sa nu ma mai gandesc la ei, pe parinti tot nu vroiam sa-I vad, imi rascoleau tot felul de amintiri dureroase,si cum ii priveam intram intr-o stare de nervi si cu greu ma puteam stapanii sa nu urlu, mai ales ultima conversatie cu mama pe care am avut-o in salon m-a facut sa accept oferta Sandei, ma simteam incarcata de atatea ganduri incat credeam ca voi inebuni daca nu gasesc un mod de a ma refula, iar daca la droguri nu aveam acces trebuia sa accept macar terapia prin scris, care a functionat dupa multe eforuti. Primele pagini le-am scris printre lacrimi, iar noptile deveneau din ce in ce mai lungi si deabea in zori adormeam, insa cu timpul am putut sa prind curaj sa imi povestesc intreaga viata, asa cum o percepeam in acele momente, prin ochii unei dependente de fericire artificiala. Am asezat pe foi toate starile mele, de la emotie si dragoste, pana la acele scene de groaza in care imi doream si imi simteam sfarsitul aproape, in care dorul si durerea ma sfasaiau pe interior si imi rupeau fasii din suflet pe care le lipeam la loc cu serul acela in care dizolvam pulberea alba care-mi ajunsese vitala.

Ultimele zile pe care le-am petrecut in acest centru nu am acceptat sa primesc nici o vizita, nici macar pe Sanda nu o vedeam decat atunci cand imi aducea mancarea,iar tratamentul il refuzam, stiam ca organizmul meu se vindecase, insa asupra psihicului meu nici un tratament nu ar avea efect, ci doar eu ma puteam ajuta,eu trebuia sa inteleg ceea ce negasem atata vreme, si anume ca Marc e mort si nici o substanta miraculoasa nu mi-l poate aduce inapoi, asa ca am hotarat ca el sa ramana viu doar in inima mea, si in amintirile din paginile jurnalului meu, sa nu mai cred in iluzii si in momentul cand voi iesi de aici si jurnalul meu sa ia sfarsit sis a-l semnez cu ultimele lacrimi pentru Marc, viata mea trebuie sa continue, si in absenta lor, si trebuia sa-mi continui viata asa cum destinul mi-a scris-o.

Ultima seara in central de dezintoxicare mi-am petrecut-o recititnd tot ce am scris, si am trait iar toate acele stari, aveam sa le traiesc pentru ultima data,pentru ca o data cu zorii zilei, cand bagajul va fi gata, iar masina ma va astepta jos, pe acest caiet voi pune lacat, asa cum si in sufletul meu imi voi inchide amintirile ca intr-un seif in mine peste care timpul va asterne alte amintiri si poae alte lacate."

            Dupa plecarea fetei salonul a fost ocupat de un alt pacient dornic sa scape de viata traita prin prizma dozelor iluzioniste, iar calvarul simtit de pacienti in acel centru se repeta mereu, pe usile acelei cladiri unii intrau cu targa zbatanduse din cazuta sevrajelor, altii ieseau fericiti privind optimisti catre un viitor bazat pe realitate.

Dupa 10 ani.

"           Am recitit tot trecutul meu pana la 19 ani, acum urmeaza iar sa-mi schimb prefixul, merg pe 30, iar viata mea merge intr-o directie cu totul alta decat pe cea care o visam la varsta adolescentei.

Acum daca nu am ajuns sa le dau dreptate parintilor, cel putin am urmat calea dorita de ei, si intradevar, banii nu aduc fericirea dar macar o intretin.

Am plecat din acel centru, si urmatorul loc unde am pus piciorul a fost aeroportul,pentru a parasi definitiv Romania, asta dupa ce numele mi-a fost schimbat,acum numele din acte e cel pe care l-am primit la botez, Ioana.

In aeroport am trecut prin cateva peripetii, iar una din ele a fost reintalnirea cu Franc, parintii erau sa cumpere bilete, iar in acele clipe am mai vorbit cu vechiul meu amic, cu toate ca din vina lui ajunsesem sa-mi rate viata,nu-I purtam ura, insa si in acel moment incerca sa-mi dea o pungulita de cocaina. Ispata a fost mare, m-am uitat la pulberea aceea cu pofta insa tot odata mi-a trezit amintiri infioratoare, si m-am indepartat cat am putut aruncandu-i pungulita in fata.

Cand am urcat in avion,simteam ca am un nod in gat,si simteam ruptura de trecut mai intensa, iar cu o noua identitate am pasit in Italia.

Nici aceasta tara nu imi era straina de suferinta, mai ales ca ne mutasem in Palermo, orasul in care am urmat cursurile pe timpul vacantei de vara ca sa fiu departe de Marc, si cum ca toate acestea n-ar fi deajuns ironia sortii a fost ca partenerul de afaceri al tatalui meu nu era nimeni altul decat tatal lui Alberto, cel de la universitate care facea parte din grupul meu de prieteni si care ma placea.

Ca parteneri de afaceri, parintii nostrii petreeau foarte mult timp impreuna, iar intr-o vacanta organizata de acestia,am luat parte si noi.

Pana atunci nu stiam nimic ca parintii nostrii se cunosc, si am ramas amandoi surprinsi, iar parintii erau cei mai fericiti de legatura dintre noi doi incat nu au stat pe ganduri si déjà faceau planurile pentru nunta.

Am petrecut mult timp impreuna, povestind de una de alta, iar intr-un moment de slabiciune mi-a spus ca in inima lui nu a putut sa ma uite si ca el chiar si-ar dori ca aceasta nunta sa nu fie doar vorbe in vant ci el si-o doreste cu adevarat. Eu nu stiam ce sa spun, nu ma mai gandisem de cand cu moartea lui Marc sa ma mai casatoresc vreodata, iar de a purta rochia alba de mireasa mi se parea nedemn, sa fiu dusa la altar sis a jur credinta unui mo pe care nu-l iubesc si nu-l voi putea niciodata iubi iar mi se parea nedemn, pentru ca stiam ca oricat m-ar iubi el si oricat de mult asi tine la el nu voi ajunge niciodata sa-l iubesc.

In schimb am facut si acest pas datorita presiunii din partea parintilor, in definitiv viata mea luase drumul dorit de ei, o casatorie din interes, si iubire doar din partea lui, iar eu aveam de aici de castigat doar siguranta unui trai mai mult decat foarte bun, si siguranta ca niciodata nu voi mai fi singura, aceasta siguranta sporind in momentul in care am aflat ca voi fi mamica,si mai apoi in momentul in care l-am nascut pe Marco.

Acest copil a devenit totul pentru mine, el e motivul pentru care traiesc si suport sa-mi impart viata cu un om pe care nu-l voi iubi niciodata. Nu ii poarta doar numele lui Marc, ci si infatisarea, si hobby-urile, cand a implinit 8 ani a zis ca nu vrea nici un cadou ci sa-l dam la basket, de mic era pasionat si nu scapa nici un meci.

Viata mea mi-am dedicate-o copilului,iar in memoria lui Marc am deschis o clinica de dezintoxicare unde doctor principal e Sanda, si tot ea are grija si de Victoria, fata Georgianei, Iar cu Josevina vorbesc des,si chiar am fost la cateva din prezentarile ei. A devenit manechin,si unul foarte faimos, urmeaza si ea sa se casatoreasca.

Cand ne-am revazut sa nu ne recunoastem, imi aprea imaginea aceea de pe strada cand ne reintalnisem ,apoi cum arata in central de dezintoxicare, iar acum pur si simplu stralucea, insa cu parintii ei tot nu vorbea, acum ea era ce-a care nu-I mai vroia iar ei se laudau peste tot cu pozele ei.

Cum e viata asta, si cate surprise iti ofera destinul, uneori cand ma gandesc la trecut parca mi se pare ca tot ce am trait a fost doar un cosmar, insa in urma acelui cosmar inima mea s-a inchis definitiv. "