Animale de tabla

Animale de tabla

Ai mei nu erau bogati si, pe de alta parte, oferta de jucarii a anilor '60 era, la noi cel putin, extrem de limi­tata. Pe cînd lucra la Atelierele mecanice ITB, tata îmi adu­cea, de Mos Gerila, cîteva jucarii care li se dadeau de la serviciu. O data (si asta e una dintre cele mai vechi amintiri ale mele) cadourile s-au dat în cadru organizat, într-o imensa - mi se parea mie - sala de festivitati. Sa fi avut atunci vreo doi ani si jumatate. M-au trimis pe sce­na ca sa-mi spun poezia si sa-mi iau punga cu daruri de la însusi Mos Gerila, venit sa viziteze clasa muncitoare. Dar, stran 13413o147n iu: mosul avea o lunga barba neagra! Cînd am dat cu ochii de el, am început sa urlu din rasputeri. Am luat-o la fuga spre treptele scenei, dar nu mai nimeream iesirea. A trebuit sa urce mama pe scena si sa ma ia la subtioara, si am plecat din sala lasînd balta si daruri, si tot, eu racnind tot mai tare pe masura ce primeam pal­me îndesate la fund. Nu pot sa uit însa racheta de tabla care scotea sântei din coada, pe care am primit-o anul urmator si un fel de platforma pe roti, cu cuburi colora­te de plastic deasupra, care se roteau cînd trageai de sfoa­ra jucaria.

De obicei însa, ai mei, cînd îi apuca generozitatea, îmi luau jucarii standard. Mergeam împreuna la "Scufita ro­sie", la Obor, magazin de jucarii mereu învaluit în fumul de mititei de la gratarele din preajma, dar mai ales înva­luit, în mintea mea, într-un fel de legenda: trebuie sa fi

fost ceva mizer, de fapt, dar pentru mine era un loc ex­traordinar, pe care l-am visat apoi foarte des. Pe dinafa­ra arata ca si bodegile vecine: o casa vopsita în stacojiu, cu niste ferestre care foloseau si de vitrine. Avea, înaun­tru, doua încaperi. Dusumeaua era de scînduri frecate cu gaz (contra plosnitelor), asa ca totul putea a gaz de te traz-nea. Prima încapere avea numai jucarii pentru baieti, iar a doua, cea din fund, doar pentru fete. în aceasta din urma n-as fi intrat în ruptul capului, asa cum nu ti-ar trece prin cap sa intri într-un WC pentru femei. Aruncam doar pri­viri timide, destul ca sa vad papusile, hidoase ca niste avor­toni, îngramadite, strîmbe, cazute unele-n bratele altora, pe rafturile vopsite de asemenea în stacojiu. Noi ne în­dreptam spre tejgheaua de pe o latura a primei odai, din­colo de care, pe rafturi, erau tot felul de obiecte jalnice (dar extrem de atragatoare pentru mine): pistoale cu apa din plastic de culoarea vomei, mingi descentrate, rosii cu bu­line albe, un fel de carucioare de tabla pictata trase de ca­luti tot de tabla... Pe tejghea topaiau mereu cîteva juca­rii mecanice, extrem de primitive, din aceeasi universala tabla: crocodili care clampaneau din falci, broaste si co­cosi cu cheita, buburuze mari cît pumnul... Mori de vînt din tabla vopsita roteau aripi de tabla vopsita. Carusele de tabla, pîna si pestisori de tabla în false acvarii. Ma ale­geam de acolo, mai mereu, cu cîte o bîzdîganie topaitoa-re, într-o ordinara cutie de carton scamosat cu ceva scris pe ea si cu animalul respectiv desenat naiv, avînd un zîm-bet larg pe chip.

Acasa nu ma lasam pîna nu rupeam arcul din prime­le minute. Roteam de cheita în dusmanie, strîmbam pi­ciorusele de tabla ale gainii sau broastei, sau ce era, în speranta ca va topai ceva mai mult data viitoare. Picioa­rele se blocau, ma enervam, dadeam cu jucaria de pamînt, jucam fotbal cu ea... Cînd nu mai era buna chiar de ni­mic (si dupa ce-mi luam bataia de rigoare de la ai mei, uimiti cît eram de stricator), ma apucam sa demontez car-

casa de tabla "ca sa vad ce e-n ea". Banuiala mea este ca, de fapt, aici vroisem sa ajung de la bun început. Proce­dam barbar, prin încercare si eroare. Sigur, vedeam mi­cile agrafe de tabla prin care cele doua jumatati erau îm­binate, dar nu ma ducea capul sa le desfac cîte una, si nici n-aveam rabdare. Luam ciocanul si-i trageam broastei la cap pîna o strîmbam cu totul. Din loc în loc se cascau atunci goluri între jumatatile carcasei. Bagam degetele, riscînd sa ma tai în tabla, si trageam cît puteam, pîna cînd cel mai destept ceda. Acesta era mereu animalul. Scoteam atunci triumfator din burta lui Mecanismul.

Ajunsesem la lucrul în sine. Desi faceam asta de zece ori pe an, eram mereu emotionat. Aveam în mînutele mele de copil de cinci ani un obiect complex si uimitor. Era obiectul care explica miscarea. Era primum movens al jalnicei gaini. Carcasa, acum aruncata într-un colt, turtita pîna la nemairecunoastere, nu fusese decît aparenta, ilu­zie, mimetism caznit si inutil. Adevarul era Mecanismul. Fiecare lucru, începeam sa banuiesc, avea un Afara si un înauntru. Ca sa ajungi la înauntru trebuia sa-l distrugi pe Afara. Asta n-o faceau copiii cuminti. Ei se multumeau sa învîrteasca decent cheita si sa se bucure de minutul de topaiala. Copiii rai stricau jucariile ca sa vada ce au înauntru.

Iar înauntrul era acelasi, indiferent daca jucaria de ta­bla fusese o buburuza, o gaina sau o broscuta. Acelasi arc de otel albastrui, rotit fortat în spirala, acelasi tambur greu de metal, aceleasi vreo cinci-sase rotite dintate mai mari sau mai mici, din metal galben. Toate prinse între patru placute perforate, cu care ma luptam chiar mai mult de­cît cu carcasele. Rosu de furie, trageam cu ciocanul de-a valma peste piese, doar-doar se va desface cadrul în care erau încorsetate. Cînd cadrul ceda, toate piesele se rosto­goleau în pat, care-ncotro. Caci sa ajungi la Mecanism nu era de ajuns. si el trebuia desfacut pîna la ultimele com­ponente, pîna la atomii indestructibili. Aveam acum în

pumn o panglica de otel cu care nu stiam ce sa fac, o roa­ta grea cu tumburusuri crestate si cîteva titireze zimta­te, pe care le si rasuceam între degete pe lacul mesei din sufragerie, privind cum ramîn apoi aproape fixe în ro­tatie, baleind imperceptibil în laturi, un timp amuzant de lung. Roata cea mare, pe cînd se rotea maret ca o galaxie, scotea si un huruit melodios, pe cînd cele iniei, gravitînd în jurul ei, erau tacute, dar mult mai sclipitoare. Pîna la urma însa, se ciocneau unele de altele, se destabilizau si se prabuseau pe o parte, unele mai repede, altele mai tîr-ziu, dar acolo se ajungea inevitabil.

Ma plictiseam si de titireze în vreo jumatate de ora. Mul­te cadeau pe jos si, mai tîrziu, auzeam cîte un racnet si în­juraturi daca taica-meu calca pe vreunul din ele. Sau se rataceau prin sertarul cu nasturi al mamei si, cînd mama baga mîna-n graba, se-ntepa în tumburusele ascutite ca acele si auzeam atunci faimosul "crapare-ar fierea-n tine, ca nu te mai potolesti o data!"

Dupa o vreme însa, cu o perseverenta de furnica, ai mei ajungeau din nou la concluzia ca trebuie sa-mi ia o juca­rie, si ma alegeam cu alta mizerie de tabla, pe care ma grabeam, la rîndul meu, s-o dejghin în acelasi fel. într-un singur an, cînd fusesem la tara, la Tîntava si luasem de-a-colo un purice (de fapt, toti puricii din sat se suiau pe mine în asemenea împrejurari), am renuntat sa mai des­fac mecanismul în componente. L-am folosit atunci tale quale, freeîndu-mi pielea plina de ciupituri cu zimtii ra-corosi ai angrenajului. Inventasem scarpinatoarea.