Cartea magica a
tineretii mele Mircea Cartarescu
Impudica moarte de Dagmar Rotluft a fost fara-ndoiala
cartea adolescentei mele, dar, din pacate (pentru mine cel de acum,
care pierde o ocazie de-a fi original), si cartea de ca 828m1224i patâi a
mai tuturor tinerilor din generatia mea. Asa ca nu stiu
ce-as putea scrie despre ea pentru ca pagina asta sa merite, cât de
cât, citita. Numele lui Rotluft nu-mi spunea mai nimic pe-atunci, când nu
citeam cartile nici pentru gloria autorului, nici pentru
frumusetea stilului - saream peste descrieri cu nepasarea cu
care ochiul de pisica ignora obiectele imobile - ci pentru a-ventura
pura, cum ai spune heroina pura. într-adevar, cartea asta
nu am citit-o si n-am "devorat-o", cum se spune, ci mi-am injectat-o
parca-n vena, direct în fluxul de sânge care i-a-naltat
corola în creier. Mai mult decât sa descriu banalizatele de-acum, prin
abuz cinematografic, viata si transfigurare a Cydoniei, craniul
ei alungit si colierul ei din masele de om, sau viclenia lui
Vordenbliss, "sapatorul de canale prin hipotalamus", sau
cautarea briceagului cu sapte lame de aur cu care Orolio scrie numele
a sapte reptile pe sapte spinari de fecioara, sau atâtea
si-atâtea mii de detalii care fac din aceasta nesfârsita
carte -1140 de pagini în editia mea cea veche si pierduta -
"Tripticul din Gând" al genului fantasy, cred ca ar fi mai interesant
sa povestesc, pe scurt, cum am ajuns la ea.
Aveam saptesprezece ani
si nici un prieten. Era vara, ma-ntorceam pe la noua seara
acasa din obisnuitele mele rataciri pe strazi necunoscute.
Soarele arunca o lumina razanta peste cartierul de blocuri, o
lumina intens portocalie ce vira spre ambra cu fiecare minut care
trecea. Linistea si singuratatea erau totale, umbrele se
scurgeau nesfârsite din fiecare obiect. Din-tr-o Pobeda abandonata,
încrustata-n asfalt, a iesit un vagabond, lasând portiera
ruginita sa atârne-n urma lui. Când s-a apropiat, l-am recunoscut pe
Jean, prietenul meu din copilarie, cel care spunea cele mai bune bancuri
cu prostii, baiatul sarac al unui muncitor de la Circ. "Hai
sa-ti arat ceva", mi-a spus, si, în loc sa intru
în scara E si sa urc la etajul cinci, m-am îndreptat, cu Jean, spre
blocul vecin, un bloc vechi si îngalbenit, plin de pete de licheni.
Ne-am suit pe o scara de incendiu, aproape de tot mâncata de
rugina, pâna la etajul trei. "Aici e", mi-a spus Jean, si
ne-am asezat amândoi, cu picioarele atârnând, pe pervazul unei ferestre
acoperite cu obloane din scânduri putrede, buretoase. O singura aripa
a oblonului se putea deschide ca sa patrunzi în interior. Jean a
ramas pe pervaz, gata sa se prabuseasca la orice
suflare de vânt, iar eu am sarit, prin rama geamului încrustata cu
bucati taioase de cioburi, în camera scufundata-n
penumbra.
Era un dormitor cu mobila
veche: un pat larg, o oglinda, un scaun, un gheridon. Deasupra patului, un
raft cu carti groase, delabrate. Singura usa, pe peretele opus
ferestrei, era batu-ta-n cuie. Ultimele raze ale soarelui, rosii
ca focul, puneau câteva dungi de-a lungul încaperii. "Numai eu stiu
de camera asta", a spus Jean. "De-acum stii si tu, dar sa
nu mai afle nimeni..." Am ramas cel putin jumatate de
ora în acea odaie mirosind întunecat a lemn proaspat. M-am ghemuit pe
patul cu cearsafuri taiate de vechime. Aici voisem sa ajung din
totdeauna. Când am coborât era noapte si Jean plecase. Nu l-am mai
vazut niciodata.
Câtiva ani buni, apoi,
aproape în toate serile, am urcat prin inelele scarii de incendiu în acea
camera tacuta, unde am citit, lungit pe pat si îmbatat
de singuratate, toate cartile de pe raft, ale caror titluri
stranii îmi suna si acum în urechi: Contele de Monte-Cristo, Toate
pânzele sus! Manastirea din Parma,
Omul care râde (carti despre care n-am mai auzit niciodata:
bibliotecarii pe care i-am întrebat de ele mi-au spus ca visez), altele pe
care nu le mai tin minte si, în fine, Impudica moarte.
Am citit si-am recitit
ani în sir Impudica moarte, izbucnind constant în plâns la marea
scena a smulgerii pleoapelor, zvârcolindu-ma de excitatie la
povestea micii surori din ordinul Pedicatelor, urmarind fascinat traseul
prin hi-potalamusul naratorului, sapat de Vordenbliss ca sa
ajunga la dorita, inaccesibila Cydonia, prizoniera în glacialul Corn
al lui Ammon... Iar la ultima pagina, când Cydonia arunca
tatalui ei la picioare pielea proaspata si sângerânda
a propriei fete, strigând "Recunoas-te-ma!", am simtit
mereu acel tremur violent si irepresibil, senzatia aceea de pierdere
iminenta a mintilor pe care cred ca toti cititorii
cartii lui Rotluft o stiu prea bine.
Eram poate la a cincisprezecea lectura când am pierdut editia mea
originala, îngropata sub gramada de moloz a blocului demolat. în
acea seara, târziu, dupa ce buldozerele si-au
desavârsit treaba, am urcat pe gramada de fiare-ndoi-te, betoane
si scânduri, patetic îndreptate spre cerul galben, si-am scurmat în
moloz pâna mi-am umplut degetele de sânge. M-am ales doar cu un fascicul
botit, 34 de pagini din Manastirea din Parma (oras ce nu exista pe
harta, de altfel: am verificat în cel mai amanuntit atlas pe
care l-am gasit) de un anume Stendhal, scriitor necunoscut. Au trecut apoi
anii, si acea odaie secreta, în care-am citit fericit mii de ore în
adolescenta, mi-o mai amintesc doar ca prin vis.
De multe ori am încercat sa regasesc vremurile de-atunci folosind
epopeea Cydoniei drept madlena, dar n-am aflat decât ca repetarea
trecutului e imposibila. La relectura, nu l-am mai putut vedea pe
Vordenbliss decât cu figura de mafiot blând a lui Ruud Vicq, pe arhiducesa
omizilor cu mutra lui Irma de Lindo, pe toti si pe fiecare-n parte ca
pandantul lor cinematografic de pe afisele din statiile de metrou,
înca o carte magica distrusa prin mediatiza-re, supralicitare,
deformare intentionata a faptelor si-a sensurilor. si nici
editiile moderne nu mai au nimic din porozitatea si aroma calda,
de rumegus uscat, a paginilor vechi, de atâtea ori rasfoite. Asa
încât Impudica moarte, cea adevarata, mai traieste doar în
noi, cei din generatia mea, carora ne-a incendiat, îndurerat, exaltat
si înveninat cândva adolescenta.
