DOMNUL PROHARCIN povestire

DOMNUL PROHARCIN

Povestire

Semion Ivanovici Proharcin, om în vîrsta, cumpanit si fara naravul bauturii, locuia în apartamentul Ustiniei Feodorovna, în coltisorul cel mai întunecat si mai modest. Cum domnul Prohar­cin, mic slujbas, avea o leafa exact pe masura capacitatii sale functionaresti, Ustiniei Feodorovna îi era peste putinta sa capete de la dînsul pentru locuinta mai mult de cinci ruble pe luna. Gurile rele spuneau ca era aici o anumita socoteala a ei. Oricum, domnul Proharcin, parca anume în pofida bîrfitorilor sai, ajunsese într-adevar favoritul gazdei, subîntelegînd aceasta calitate în sens cinstit si nobil. Trebuie sa avem în vedere ca Ustinia Feodorovna era o persoana foarte stimabila si zdravana, care avea o deosebita înclinare pentru mîncarica de frupt si pen­tru cafea, îndurînd cu greu zilele de post. Ţinea în gazda cîteva exemplare de atare locatari, care îi plateau o chirie chiar si de doua ori mai mare decît Semion Ivanovici. Dar acestia nu erau oameni la locul lor, ci, dimpotriva, toti în par niste zeflemisti rautaciosi, care se legau de treburile sale femeiesti ca si de sin-guratatea-i fara aparare. De aceea pierdeau mult în ochii ei si, daca nu i-ar fi platit o chirie asa de mare, ea nu numai ca nu le-ar fi dat locuinta, dar n-ar fi vrut sa-i vada nici macar trecîndu-i pragul. Semion Ivanovici ajunsese favoritul ei de pe vremea cînd condusesera la cimitirul Volkovo pe un pensionar sau, mai bine zis, pe un licentiat din slujba din pricina betiei. Acest patimas

izgonit, desi avea un ochi vînat dintr-un act de curaj, dupa spu­sele lui, si un picior rupt tot din pricina unui fel de curaj, izbutise totusi sa-si cîstige, si înca cu folos, întreaga bunavointa de care era capabila Ustinia Feodorovna ; si ar fi ramas, fara îndoiala, cel mai credincios acolit si linge-blide daca nu si-ar fi baut vacul, la urma urmei, în chipul cel mai rusinos si mai jalnic. Toate acestea se petrecusera la Peski, unde Ustinia Feodorovna tinuse doar trei chiriasi în gazda. O data cu mutarea ei în alta locuinta, întemeindu-si o întreprindere mai mare, cu aproape zece locatari noi, dintre vechii pensionari ramasese numai unul singur, domnul Proharcin.

E greu de spus daca domnul Proharcin în persoana îsi avea cusururile sale statornice sau daca colocatarii lui, fiecare în parte, venisera cu metehnele lor - dar sigur este faptul ca, chiar de la început, legaturile între cele doua tabere prinsera sa scîrtîie. Tre­buie sa avem în vedere ca absolut toti chiriasii Ustiniei Feodorovna se aveau între dînsii ca fratii. Unii lucrau în aceeasi institutie. în­deobste, la fiecare zi-ntîi, cîstigau cu totii, rînd pe rînd, unul de la altul, întreaga lor leafa, jucînd bancioc, preferans sau biksa. Cînd erau cu chef, le placea tuturora sa se desfete de-a valma cu clipele spumoase ale vietii, dupa cum le numeau ei. Uneori spo­rovaiau cu placere si despre chestiuni înalte : atunci, desi discutiile se sfîrseau rareori fara sfada, totusi - în asemenea împrejurari - buna întelegere dintre dînsii nu se strica niciodata, deoarece pre­judecatile fusesera cu totul izgonite din societatea aceasta. Dintre locatari se remarcau în mod deosebit: Mark Ivanovici, un om în­telept si citit; apoi chiriasul Oplevaniev ¹ ; pe urma Prepolovenko, si el om modest si cumsecade ; dupa aceea mai era unul, Zinovi Prokofievici, care tintea sa ajunga neaparat în înalta societate ; în sfîrsit, contopistul Okeanov, care, la vremea lui, fusese cît pe ce sa-i smulga lui Semion Ivanovici laurii întîietatii si locul de fa­vorit ; mai era un contopist, Sudbin ² ; apoi intelectualul Kanta-riov si înca altii. Dar Semion Ivanovici parca nu se simtea tovaras cu oamenii acestia. Nimeni, bineînteles, n-avea vreun gînd rau împotriva-i, cu atît mai mult, cu cît chiar de la început toti îi dadura dreptate lui Proharcin, recunoscînd -- dupa spusele lui Mark Ivanovici - ca Proharcin este un barbat cumsecade, linis­tit, desi nu-i om de lume, însa devotat, si nu stie ce-i lingusirea. Are, desigur, si cusururi. Iar daca va avea vreodata de suferit ceva în viata - aceasta se va întîmpla numai din pricina lipsei sale

21 - Dostoievski, opere, voi. I

de imaginatie. Ba mai mult : desi lipsit de imaginatie, domnul Proharcin, atît prin întreaga sa înfatisare cît si prin manierele sale nu putea uimi pe nimeni, sa zicem, într-un mod avantajos pentru dînsul (lucru de care se legau cu placere zeflemistii) ; toate acestea îl lasara nepasator - de parca nici n-ar fi existat. Totodata Mark Ivanovici, om întelept, luase pe fata apararea lui Semion Ivano­vici, declarînd cu temei, într-un stil preafrumos, colorat, ca Pro­harcin este un barbat serios, respectabil, în vîrsta, care - demult de tot - lasase în urma vremea elegiilor. Asa ca, daca Semion Ivanovici nu izbutea sa convietuiasca în buna întelegere cu lumea - aceasta se datora numai si numai lui.

Lucrul de capetenie, care atrasese atentia tuturora, fusese, fara îndoiala, zgîrcenia, carpanosia lui Semion Ivanovici. Aceasta trasatura de caracter fusese numaidecît prinsa de toti si luata în considerare, fiindca Semion Ivanovici - pentru nimic în lume - nu împrumuta nimanui, în nici un chip, ceainicul : chiar pentru un timp cît de scurt. Era cu atît mai nedrept în aceasta privinta, cu cît el însusi nu bea ceai aproape de loc. îsi facea, doar cînd avea nevoie, un fel de infuzie destul de buna la gust, preparata din flori de cîmp si din niste plante medicinale, de care avea tot­deauna rezerva în cantitate însemnata. De altfel, nici de mîncat nu mînca asa cum obisnuiau ceilalti chiriasi. De pilda : nu-si permitea niciodata sa ia un prînz întreg, oferit zilnic tovarasilor sai de catre Ustinia Feodorovna. Un prînz costa cincizeci de copeici. Semion Ivanovici cheltuia cu masa doar douazeci si cinci de copeici de arama. Nu depasea niciodata suma asta. De aceea, lua ori cîte o portie de ciorba cu placinta, ori numai felul doi cu came. Dar de cele mai multe ori nu mînca nici ciorba, nici bucate cu carne, ci îmbuca pe saturate pîine cu ceapa, brînza de vaca, castraveti murati sau cu alte adaosuri, care erau incomparabil mai ieftine. Numai cînd îl toropea foamea, se întorcea iarasi la jumatatea lui de prînz...

Biograful marturiseste ca nu s-ar fi hotarît cu nici un pret sa vorbeasca despre aceste amanunte meschine, josnice si chiar de­licate, ba, mai mult decît atît, chiar jignitoare pentru urechea vreunui adept al stilului distins, daca aceste amanunte n-ar cu­prinde o particularitate, o trasatura dominanta de caracter a erou­lui acestei povestiri; caci domnul Proharcin, departe de a fi atît de sarac - cum încerca uneori chiar el sa-i asigure pe toti - încît sa nu aiba nici hrana permanenta si satioasa, proceda tocmai pe dos.

fara sa se rusineze si sa se teama de judecata oamenilor, cautînd numai sa-si satisfaca ciudatele capricii, din zgîrcenie si dintr-o prudenta de prisos - ceea ce se va vedea, de altfel, mai limpede în rîndurile ce urmeaza. Dar ne vom feri sa-1 plictisim pe cititor cu descrierea tuturor toanelor lui Semion Ivanovici. Vom lasa deoparte, bunaoara, nu numai descrierea, interesanta si foarte hazlie pentru cititor, a tuturor toaletelor sale, dar - daca n-ar fi fost iarasi decla­ratia Ustiniei Feodorovna - nu stim daca am fi pomenit faptul ca Semion Ivanovici, în toata viata lui, nu s-a putut hotarî în ruptul capului sa-si dea rufele la spalat sau, chiar daca s-a hotarît, acest eveniment s-a produs atît de rar, încît în intervalele de timp s-a putut uita cu totul ca Semion Ivanovici ar fi avut cîndva rufe. Iar în declaratia gazdei se spunea ca "Semion Ivanovici, dragutul de el - aiba-i sufletul tihna vesnica ! - a mucezit douazeci de ani într-un coltisor la mine, fara sa se rusineze ca în tot timpul vietii sale pamîntesti se ferise cu îndaratnicie nu numai de ciorapi, batiste si alte asemenea obiecte, dar am vazut cu ochii mei, prin pînza gaurita a parav 10110s185k anului, cum dragutul de el n-avea uneori nici cu ce sa-si acopere trupusorul sau alb". Astfel de vorbe se stîr-nira abia dupa moartea lui Semion Ivanovici. Dar în timpul vietii sale (si tocmai aceasta era pricina de capetenie a neîntelegerilor), el nu îngaduia în nici un chip - cu toate excelentele relatii de convietuire dintre chiriasi - ca din curiozitate, fara învoire, cineva sa-si bage nasul în ungherul lui, chiar cu concursul gaurilor din paravan.

Era un om foarte îndaratnic, scump la vorba si neînduplecat împotriva discutiilor fara rost. Avea sila de sfatuitori, iar pe obraz­nici nu-i ierta de loc. Se întîmpla sa-1 puna de îndata la punct pe cîte un zeflemist sau povatuitor neîntrebat. 11 rusina - si basta ! "Esti un fluiera-vînt, mai baiete. Lasa-te de sfaturi, ca sa se stie ! Ai face mai bine sa-ti cunosti lungul nasului, domnule ! Socoteste mai degraba, baitanasule, din cîte fire de ata ti-s tesute obielele - ca sa se stie !" Semion Ivanovici era un om simplu ; tuturora le spunea de-a dreptul: tu. Mai cu seama nu putea suferi cînd vreun poznas, stiindu-i naravul nedezmintit, se apuca strengareste sa-1 descoasa, întrebîndu-1 : ce are ascuns în ladita ? Semion Iva­novici avea într-adevar o ladita, pe care o tinea sub pat, si o pazea ca ochii din cap. Desi toti stiau ca înlauntru nu era nimic decît doar niste cîrpe vechi, doua-trei perechi de cizme prapadite si, îndeobste, tot felul de boarfe sau nimicuri întîmplatoare, totusi

domnul Proharcin pretuia foarte mult aceasta avere mobila. în­tr-un rînd se auzise chiar ca, nemultumit de vechiul sau lacat, înca destul de solid, adusese vorba despre procurarea unui altuia, lucru nemtesc, cu tot telul de marafeturi si cu un arc secret. Dar într-o zi, Zinovi Prokofievici, luat de mintea lui cruda, scapa un gînd foarte nepoliticos si grosolan, si anume ca Semion Ivanovici, pesemne, ar strînge si ar ascunde bani în ladita cu pricina, ca sa-i lase mostenitorilor. Atunci toti cei de fata ramasera înmarmuriti de urmarile neobisnuite ale purtarii lui Zinovi Prokofievici. Mai întîi, domnul Proharcin nici nu putu gasi pe loc vorbe cuviincioase pentru o idee expusa atît de fatis si de brutal. Din gura lui nu se auzira multa vreme decît niste vorbe fara sir. De abia în cele din urma se putu deslusi ca Semion Ivanovici, în primul rînd, îi imputa lui Zinovi Prokofievici o veche dovada de zgîrcenie. Apoi se afla prezicerea lui Semion Ivanovici : ca Zinovi Prokofievici nu va ajunge niciodata în înalta societate. Iar cit priveste croitorul caruia îi datora bani pentru un costum, acesta are sa-1 ucida, musai are sa-1 ucida, fiindca flacaiandrul nostru nu-i plateste de mult banii datorati si, în sfîrsit, Semion Ivanovici adauga : "Vezi tu, baietasule, tii cu tot dinadinsul sa ajungi iuncher de husari, ehei ! dar n-ai sa izbutesti, ai sa înghiti hapul. Iar daca mai-marii tai au sa afle toata tarasenia asta, or sa te faca pisar. Ei, ai priceput acuma, baietandrule, cum sta treaba ?" Pe urma, Semion Ivanovici se linisti. Dar dupa ce sezu culcat în pat vreo cinci ceasuri, parca i se coapsera între timp niscaiva gînduri si dintr-o data, spre marea uimire a tuturora, mai întîi vorbind singur, iar apoi adresîndu-se lui Zinovi Proko­fievici, începu sa-1 dojeneasca si sa-1 faca iarasi de rusine. Dar pricina nu se sfîrsi cu asta, ci pe sub seara, cînd Mark Ivanovici si chiriasul Prepolovenko pusera de ceai, poftind pe contopistul Okeanov ; Semion Ivanovici se coborî din pat, se trase dinadins pe lînga ei, dadu partea lui de douazeci sau de cincisprezece copeici si, prefacîndu-se ca-i venise pofta de ceai, intra pe larg în fondul acele­iasi chestiuni. începu sa le explice ca-i un om sarac, un biet om sarac si nimic mai mult, iar ca atare sarantoc nu poate strînge pa­ralute. Ba domnul Proharcin marturisi chiar ca se plînsese de sa­racia lui numai si numai fiindca venise vorba - si nu de alta. Nu mai mult decît acum trei zile, voise sa împrumute o rubla de la obraznicatura asta. Astazi însa n-o sa-i mai ceara nimic, ca sa nu se faleasca baietoiul cu trebusoara asta. Cît priveste leafa ce-o avea, nici pentru hrana nu-i era de ajuns. In sfîrsit, el, om sarac

cum îl vedeti, trimite luna de luna cîte cinci ruble cumnatei sale din Tver. Daca nu i-ar fi trimis la Tver cele cinci ruble pe luna, cumnata-sa ar fi murit de foame. Iar daca i-ar fi murit cumnata pe care o întretinea Semion Ivanovici, de mult si-ar fi putut face rost de niste haine noi... si asa vorbi Semion Ivanovici îndelung si pe larg despre saracia lui, despre ruble si cumnata. Repeta la ne-sfîrsit acelasi lucru, pentru a-i sugestiona cît mai puternic pe as­cultatori, încît, în cele din urma, se încurca de tot si tacu din gura. Abia dupa trei zile, cînd nimeni nu se mai gîndea sa-1 zadarasca, uitîndu-1 cu totii, Semion Ivanovici adauga drept încheiere, chi­purile, ca Zinovi Prokofievici se va face husar, iar la razboi obraz­nicaturii i se va reteza un picior si i se va pune în loc unul de lemn. si va veni Zinovi Prokofievici la dînsul, milogindu-se : "Om al lui Dumnezeu, da-mi o bucatica de pîine, Semion Ivanovici 1" Iar Semion Ivanovici n-are sa-i dea pîinica si nici n-o sa se uite la naravasul acela de Zinovi Prokofievici. Asa are sa i se întîm-ple, neaparat...

Toate acestea, cum se si cuvenea, parura tuturora foarte ciu­date si, în acelasi timp, grozav de hazlii. Fara a sta mult pe gîn­duri, chiriasii Ustiniei Feodorovna se unira pentru a face noi in­vestigatii si, de fapt, numai din curiozitate, hotarîra sa ia ofensiva împotriva lui Semion Ivanovici cu totii laolalta si în mod defi­nitiv. In ultima vreme, adica tocmai de cînd locuia împreuna cu alti chiriasi, domnul Proharcin tinea strasnic sa afle toate cele, sa descoasa pe oricine, ahtiat de curiozitate - facînd aceasta, dupa cît se pare, din niscai motive personale cu totul tainice ; de aceea, legaturile dintre cele doua tabere vrajmase se stabilisera fara nici un fel de pregatiri preliminare sau de sfortari inutile, ci oarecum întîmplator, ca de la sine. Pentru a intra în relatii cu ceilalti chi­riasi, Semion Ivanovici avea totdeauna la îndemîna o anumita ma­nevra, destul de vicleana si, de altfel, foarte întortocheata, cunos­cuta în parte de cititorul nostru : se cobora din pat catre vremea ceaiului si, daca vedea ca se îmbulzesc si altii în jurul samova­rului, se dadea pe lînga dînsii si, ca un om modest, întelept si blînd, platea cele douazeci de copeici rînduite si declara ca vrea sa ia parte, si el, la ceai. Tinerii îsi faceau cu ochiul si, întelegîn-du-se astfel între dînsii asupra participarii lui Semion Ivanovici la reuniunea lor, se puneau la taclale - mai întîi cuviincioase si curtenitoare ; dar mai pe urma, cîte unul mai sugubat se pornea, într-o doara, sa povesteasca fel de fel de noutati, adesea nasco-

cite, cu totul de necrezut. Asa, unul îndruga, de pilda, ca cineva auzise în aceeasi zi cum excelenta-sa îi spusese lui Demid Vasilie-vici în persoana ca, dupa parerea lui, slujbasii însurati vor "ajunge" mai bine decît cei necasatoriti ; ba chiar vor fi preferati la avan­sare, fiindca oamenii modesti capata în casnicie înca si mai multe aptitudini ; de aceea, el, povestitorul, ca sa se distinga si sa se capatuiasca mai usor, îsi va da silinta sa se însoare cît mai de­graba cu vreo Fevronie Prokofievna. Mai ales, s-ar fi observat ca diferiti insi dintre colegii lor nu-s de loc oameni de lume si habar n-au de bunele maniere. Prin urmare, ei nici nu pot placea doam­nelor în societate. De aceea, pentru stîrpirea acestor racile, se va aplica numaidecît o poprire pe salarii. Iar din banii strînsi se va închiria o sala, unde se vor da lectii de dans, se vor învata ma­nierele distinse, politeta, respectarea superiorilor, taria de caracter, bunatatea si recunostinta, precum si felurite reguli de frumoasa comportare. în sfîrsit, se mai spunea ca va iesi, cica, o noua rîn-duiala, precum ca unii functionari, începînd cu cei mai vechi, pen­tru a ajunge fara întîrziere instruiti, vor trebui sa dea nu stiu ce examen la toate materiile³ si ca, în modul acesta, multe lucruri vor iesi la lumina, iar atîtia domni se vor vedea nevoiti sa dea car­tile pe fata ■- într-un cuvînt, se povestira mii de versiuni ne­ghioabe, ca acestea sau altele de acelasi soi. Toti cei prezenti se prefaceau a crede pe loc, se amestecau în vorba, puneau fel de fel de întrebari, îsi faceau socotelile lor personale ; iar unii, luînd o înfatisare abatuta, clatinau din cap, cerînd sfaturi la dreapta si la stînga - îngrijorati, chipurile : oare ce-o sa li se întîmple si lor, daca va da peste dînsii asemenea pacoste ? Se întelege de la sine ca si un om mult mai putin blajin si linistit decît domnul Proharcin s-ar fi tulburat si s-ar fi încurcat din pricina unor ase­menea tîlcuiri. Afara de asta, se poate afirma fara gres, dupa toate aparentele, ca Semion Ivanovici, era extrem de marginit si de opac fata de orice idee noua, neobisnuita pentru mintea lui. Iar cînd afla, de pilda, o noutate oarecare, era nevoit totdeauna parca s-o rumege mai înainte si s-o mestece, cautîndu-i tâlcul ; se framînta, se încurca si, chiar daca izbutea, în cele din urma, s-o biruie, o facea într-un fel cu totul aparte, propriu numai lui... Cu prilejul acesta, se vadira la Semion Ivanovici fel de fel de însusiri curioase, nebanuite pîna atunci... Se scornira bîrfeli si vorbe, care - cu adaosurile de rigoare - ajunsera pe caile obisnuite pîna la ser­viciul lui Semion Ivanovici. Efectul a fost puternic si datorita fap­tului ca domnul Proharcin, care avea din vremuri imemoriale o

figura neschimbata, îsi transforma dintr-o data fizionomia. Capata o mina nelinistita, arunca priviri sperioase, sovaielnice si cam ba­nuitoare ; începu sa umble îngrijorat, tresarea si tragea cu urechea. Iar ca o culme a tuturor însusirilor sale noi, fu cuprins de patima cautarii adevarului. Dragostea lui pentru adevar merse atît de de­parte, îneît omul ajunse, în cele din urma, sa se expuna a cere lamuriri în vreo doua rînduri chiar lui Demid Vasilievici despre probabilitatea nenumaratelor noutati, care îi veneau zilnic la ure­che. Iar daca trecem sub tacere urmarile extravagantei lui Semion Ivanovici, o facem numai si numai dintr-o sincera compasiune pen­tru reputatia lui. Astfel se isca parerea ca Semion Ivanovici e un mizantrop, care nu ia în seama îndatoririle de politeta din socie­tate. Se remarca si faptul ca era coplesit de fantasmagorii - ceea ce era, într-adevar, perfect exact. Colegii sai bagara de seama ca Semion Ivanovici cadea adesea într-un fel de uitare si, stînd pe scaun, cu gura cascata si cu pana de scris ridicata în aer, ramînea ca înghetat sau încremenit, semanînd mai curînd cu umbra unei fapturi cugetatoare decît cu o fiinta în carne si oase. Se întîmpla adesea ca vreun domn, ramas fara voie pe gînduri, în momentul cînd îi întîlnea întîmplator privirea fugara, tulbure si ratacita, se simtea cuprins de o înfiorare, se speria si asternea deodata pe hîr-tia din fata fie o pata de cerneala, fie un cuvînt într-aiuri. Lipsa de buna-cuviinta în comportarea lui Semion Ivanovici îi scotea din sarite si chiar îi jignea pe oamenii cu adevarat distinsi... în sfîrsit, nimeni nu se mai îndoia ca mintea lui Semion Ivanovici apucase pe cai fanteziste. Dar, într-o buna dimineata, se raspîndi în tot biroul zvonul ca domnul Proharcin îl sperie chiar si pe Demid Va­silievici, deoarece, întîlnindu-1 pe culoar, Semion Ivanovici i se paru atît de nefiresc si de straniu, îneît fu silit sa se dea înapoi... Vestea despre ratacirea lui Semion Ivanovici ajunse, în cele din urma, si la el însusi. Auzind una ca asta, se scula numaidecît de la locul lui, se strecura cu grija printre mese si scaune, intra în vestibul, îsi lua singur mantaua, o îmbraca, iesi din institutie si se facu nevazut pentru cîtava vreme. Se îngrijorase el însusi, sau, poate, fusese altceva la mijloc -- nu stim. Dar nu se ivi cîtva timp nici acasa, nici la birou...

Nu vom încerca sa explicam soarta lui Semion Ivanovici numai prin faptul ca o apucase pe calea fantasmagoriilor. Totusi nu putem sa nu atragem luarea-aminte a cititorului ca eroul nostru - un om simplu, foarte modest, care traise într-o singuratate absoluta, tai­nica, pîna la începutul convietuirii cu alti chiriasi, era cunoscut ca

O persoana linistita, ba chiar cam enigmatica. Caci în timpul ulti­mei sale sederi la Peski, obisnuia sa stea întins în pat, dupa paravan. Nu scotea o vorba si nu avea relatii cu nimeni. Ceilalti doi colo­catari ai sai îi semanau în totul: amîndoi pareau de asemeni misteriosi si au stat culcati în pat, dupa paravan, cincisprezece ani. Zile, ceasuri - fericite si somnolente - se scursesera unele dupa altele într-o pace patriarhala. si cum totul de jur împrejur se des-fasurase într-o rînduiala si pe-o cale cît se poate de molcoma, nici Semion Ivanovici, nici Ustinia Feodorovna nu-si mai aduceau prea bine aminte de cînd îi adunase soarta laolalta. Ea spunea cîte-odata noilor sai pensionari : "Or fi vreo zece anisori, ba poate chiar cincisprezece, daca nu cumva douazeci si cinci, de cînd s-a statornicit la anine, dragutul de el, aiba-1 Domnul în paza lui ! De aceea socotim ca un lucru foarte firesc faptul ca eroul povesti­rii noastre, neobisnuit cu harmalaia, fusese foarte neplacut surprins cînd, deodata, el - om serios si potolit - s-a trezit exact acum un an în mijlocul unei cete galagioase si zurbagii de zece flacaian­dri - noii sai colocatari si colegi.

Disparitia lui Semion Ivanovici aduse destula zapaceala în cotloanele pensiunii. Mai întîi prin faptul ca el era favoritul casei; iar în al doilea rînd, fiindca buletinul sau de identitate, depus în pastrarea gazdei, se ratacise între timp. Ustinia Feodorovna se puse pe bocit - ceea ce facea regulat în toate situatiile critice. Doua zile încheiate probozi si boscorodi pe chiriasi. Se jeli ca "acesti bîrfitori rai" i-au gonit chiriasul ca pe-un pui de gaina si l-au prapadit. Iar a treia zi îi puse pe fuga pe toti pensionarii ca sa-1 caute si sa i-1 aduca pe fugar, viu ori mort.

Pe sub seara, cel dintîi care s-a întors a fost contopistul Sudbin. Acesta a declarat ca a dat de urma fugarului. L-a vazut la tîrgul de vechituri si în alte locuri. S-a luat dupa dînsul. S-a apropiat chiar de el, dar n-a îndraznit sa-i vorbeasca. S-a aflat în preajma lui chiar la un incendiu, cînd s-a aprins o casa pe ulicioara Strîmba. Peste o jumatate de ora se întoarsera Okeanov si surtucarul Kanta-riov, care adeverira cuvînt cu cuvînt spusele lui Sudbin : si ei s-au aflat nu departe de dînsul, s-au rotit pe aproape, nici la zece pasi în jurul lui, dar de vorbit - n-au avut, nici ei, îndrazneala. Amîndoi au bagat de seama ca Semion Ivanovici era însotit de un cersetor betivan. In sfîrsit, se strînsera si ceilalti chiriasi. Ascultînd cu bagare de seama vestile, ajunsera la încheierea ca Proharcin trebuie sa se afle acum undeva pe aproape si ca urmeaza sa pice acasa din moment în moment. Dar cu totii stiau, înca dinainte, ca

e! se întovarasise cu un calic betiv. Acesta era un ticalos, un zur­bagiu si un lingau, care - dupa cum se vede - îl îmbrobodise pe Semion Ivanovici. Se pripasise tocmai cu o saptamîna înainte de disparitia lui Semion Ivanovici, împreuna cu Remnev - un prieten de-al lui. Se aciuise un timp prin felurite cotloane. Istorisea ca suferise pentru adevar si dreptate. Slujise în birouri prin pro­vincie, împreuna cu altii. Daduse un revizor peste dînsii. Ii scu­turase, tot pentru adevar, pe el împreuna cu gasca lui. Se înfiinta apoi la Petersburg, cazu în genunchi la picioarele lui Porfiri Gri-gorievici, i se facu loc într-un birou în urma unor staruinte, dar --prigonit cu cruzime de soarta -. fu scos si de acolo prin desfiin­tarea cancelariilor, din pricina reorganizarii. Dar în noua lista de slujbasi nu fu inclus, atît datorita incapacitatii sale în serviciu, cît si din pricina capacitatii lui pentru o alta ocupatie, cu totul latu­ralnica, precum, pe deasupra, multumita pasiunii sale pentru ade­var si, în sfîrsit, uneltirii unor dusmani. încheindu-se istorisirea, în cursul careia îl pupa de repetate ori pe Remnev, amicul sau sever si nebarbierit, domnul Zimoveikin se închina adînc, pe rînd, înaintea tuturor celor prezenti - fara s-o uite pe servitoarea Avdotia - îi numi pe toti binefacatorii sai si le marturisi ca-i un netrebnic, un pisalog, un ticalos, un zurbagia si un prostanac - asa ca oamenii cumsecade nu trebuie sa-i ia în nume de rau becisnicia si soarta cea amarîta. Dupa ce ceru ocrotire, domnul Zimoveikin deveni glumet, radios de bucurie, saruta într-una mînutele Ustiniei Feodorovna, cu toata modesta întîmpinare din partea acesteia ca mîinile sale-s grosolane, nu nobile. în sfîrsit, el fagadui sa arate întregii societati, pe sub seara, talentul sau într-un minunat dans de caracter. Dar a doua zi, actiunea lui se încheie printr-un deznodamînt jalnic. Fie ca dansul sau de caracter se dovedise mult prea de caracter, fie ca Zimoveikin - dupa spusele Ustiniei Feodorovna - "ar fi facut-o de rusine si ar fi prostit-o, desi ea îl cunoaste chiar pe Iaroslav Ilici si, daca ar fi vrut, de mult ar fi fost nevasta de ofiter superior", dar Zimoveikin trebui sa spele putina, îndreptîndu-si eîrma spre meleagurile sale de bastina. Pleca, se întoarse din nou, fu izgonit iarasi fara glorie, se vîrî pe sub pielea lui Semion Ivanovici, îi sterpeli pe nesimtite o pereche de nadragi noi si, în sfîrsit, aparu din nou în calitate de seducator al lui Semion Ivanovici.

De îndata ce gazda afla ca Semion Ivanovici este viu-ne-vatamat si ca nu mai avea nici un rost sa-i caute buletinul de identitate, se lasa numaidecît de bocit si se retrase ca sa se li-

nisteasca. Intre timp cîtiva chiriasi hotarîra sa faca fugarului a primire triumfala : stricara închizatoarea, dadura la o parte para­vanul de linga patul disparutului, ravasira putin asternutul, luara ladita cu pricina si o pusera în pat, la picioare, apoi o culcara îrt asternut pe "cumnata-sa", adica o papusa sau mai bine zis o momîie, alcatuita dintr-un sal vechi al gazdei, cu boneta si cu un palton ponosit ■-■ semanînd aidoma cu cumnata, asa ca te puteai foarte lesne însela. Ispravind operatia asta, chiriasii se pusera sa-1 astepte pe Semion Ivanovici si sa-i spuna ca sosise cumnata-sa din provincie, care se aciuise la dînsul dupa paravan. Dar îl asteptara pîna li se lungira urechile... In asteptare, Mark Ivanovici - tinînd "banca" la carti - îi curati pe chiriasii Prepolovenko si pe Kanta-riov de leafa pe cîte o jumatate de luna. Iar lui Okeanov i se umfla si i se înrosi trompa, jucînd "Ţine-ti nasul" * si "Trei foite". între timp, servitoarea Avdotia trase un pui de somn, ba se si scula de vreo doua ori sa care lemne si sa aprinda focul în sobe. Iar pe ■> Zinovi Prokofievici, care pe mica pe ceas iesea în curte întru în-tîmpinarea lui Semion Ivanovici, ploaia îl mura pîna la piele. Dar nu se vedea nici Semion Ivanovici, nici cersetorul betivan. în sfîrsit, se dusera cu totii la culcare, lasînd "cumnata" dupa para­van, pentru orice eventualitate. De abia pe la patru dimineata rasunara ciocanituri în poarta, atît de puternice, încît îi rasplatira ou prisosinta pe chiriasii care îl asteptasera, truditi peste masura. Era el, în carne si oase, Semion Ivanovici, domnul Proharcin, dar într-o stare de plîns, încît tuturor chiriasilor le pieri graiul si ni­meni nu se mai gîndi la cumnata. Ratacitul se întoarse fara cu­nostinta, îl conduse sau mai bine zis îl cara în spate un birjar de noapte, zdrentaros, ud pîna la piele si tremurînd de frig. La între­barea gazdei: unde o fi tras la masea amarîtul ? birjarul îi ras­punse : "Nu-i beat, strop de bautura n-a pus în gura. Ma jur cu mîna pe cruce ! I-a venit pesemne un lesin sau o fi înlemnit asa, din senin, ori l-o fi palit damblaua." Toti îl cercetara cu privirea pe împricinat, proptindu-1 de soba - ca sa le fie mai la îndemîna. Vazura ca nu era de loc cherchelit si nici nu-1 lovise damblaua, ci alta pacoste cazuse peste dînsul, caci Semion Ivanovici nici nu-si putea misca limba-n gura, si tot trupul îi era scuturat de spasme. Clipea doar din ochi, atintindu-si nedumerit privirea cînd la unul, cînd la altul dintre spectatorii sumar îmbracati, ca pentru noapte. Lumea îl întreba apoi pe birjar : de unde 1-a luat ? "Hm, de unde sa-1 iau ? Ia, de la niste oameni din Kolomna, raspunse birjarul. Naiba stie daca erau boieri ori ba. Dar pareau cu chef, veseli

domni! Care vra sa zica asa mi l-au dat în primire. S-or fi batut ? L-o fi lovit cataroiul ? Numai unul Dumnezeu stie ce s-o fi în-tîmplat cu dînsul. Cît priveste boierii, erau oameni veseli, buni baieti !" îl luara pe Semion Ivanovici, îl ridicara pe umeri vînjosi si îl dusera la pat. Dar Semion Ivanovici, cuibarindu-se în aster­nut, cînd îsi simti alaturi cumnata si îsi propti picioarele în sacra lui ladita, scoase deodata un racnet ca de fiara si se puse în patru labe ; apoi, zguduit tot de fiori si de tremur, începu sa se frat-mînte si, zbatîndu-se din rasputeri, îsi acoperi cu mîinile si cu trupul patul sau întreg - în timp ce privirea-i alarmata, ciudat de hotarîta, care-i tintuia pe cei de fata, vroia parca sa arate tu­turor ca mai degraba ar fi gata sa moara decît sa cedeze cuiva macar o farîma din saracaciosul lui avut...

Semion Ivanovici zacu doua sau trei zile, izolat cu totul dupa paravan, despartit astfel de restul lumii si de zbuciumul ei zadar­nic. Cum era de asteptat, a doua zi toata lumea îl uita : iar timpul zbura, urmîndu-si cursul obisnuit. Ceasuri treceau dupa ceasuri, ca si zilele - una dupa alta. Capul greu si înfierbîntat al bolna­vului se afla între vis si viata, aproape în aiureala. Semion Iva­novici zacea linistit, fara un geamat. Nici nu se jeluia, ci, dim­potriva, statea potolit, tacut si se îmbarbata singur, lipindu-se de pat ca iepurele care, auzind gonasii, se face de groaza una cu pamîntul. Din vreme în vreme, o tacere prelungita, apasatoare, staruia în toata casa -■ semn ca chiriasii erau plecati la slujba. Iar Semion Ivanovici, cînd se trezea, putea sa-si risipeasca în voie urîtul, tragînd cu urechea la fosnetele apropiate din bucatarie, unde trebaluia stapîna, sau la clempanitul cadentat, adica la bo­canitul botinelor tocite ale slujnicei Avdotia care trecea din odaie în odaie, oftînd si gîfîind, pe cînd facea curatenie, stergea praful si deretica prin toate ungherele locuintei pentru pastrarea ordinii. Ore întregi, una dupa alta, se scurgeau uniform, motaind - lenese, somnoroase, serbede, ca picul care cade sonor si ritmic la bucatarie, în copaie. în sfîrsit, chiriasii se întorceau de la slujba, unul oîte unul sau în grup ; iar Semion Ivanovici îi auzea foarte lesne cum bles­temau vremea cea rea, vroiau sa stea la masa mai repede, faceau zgomot, fumau, se certau, se împacau, jucau carti si, la vremea cea­iului, se deslusea ciocnit de cani. Semion Ivanovici facea masinal cîte o sfortare sa se ridice din pat si sa se întovaraseasca în toata regula cu dînsii la pregatirea ceaiului. Recadea însa brusc în som­nolenta si aiura, parîndu-i-se ca de mult sedea la masa cu ceaiul dinainte, be$ împreuna cu dînsii si sporovaia, fi ca Zinovi Prokofie-

m

viei, folosindu-se de vreun prilej ca sa intre în vorba, strecura cîte un proiect în privinta cumnatelor si vorbea despre comportarea mo­rala a diferitilor oameni cumsecade fata de ele. Semion Ivanovici vru sa se justifice si sa se împotriveasca fara zabava, dar fraza : "S-a observat în repetate rînduri", imbatabila ca forma, picata ca din senin de pe buzele tuturor, îi spulbera definitiv orice încercare de împotrivire. Semion Ivanovici nu putu nascoci nimic mai bun decît sa aiureze din nou, ca ar fi zi-ntîi si îsi va primi Ia slujba leafa întreaga în piese de o rubla. Desfasurând parca o hîrtie pe scara, el se uita în graba de jur împrejur si, cît putu de iute, puse deoparte o jumatate batuta din leafa legiuita, primita de dînsul, si o ascunse în cizma. Pe urma, tot pe scara si fara sa-si dea de loc seama ca actioneaza în vis, pe patul sau, hotarî ca, la sosirea acasa, sa în-mîneze de îndata gazdei suma cuvenita pentru casa si masa, iar dupa aceea sa cumpere cîte ceva de trebuinta si sa arate cui i se cuvine - dar fara sa para într-adins, ci doar asa, ca din întîm-plare - ca i s-a facut o retinere din leafa, ramînîndu-i o nimica toata Nici pentru cumnata nu-i mai ramasese ce sa-i trimita, ur-mînd sa para îndurerat de trista ei soarta si sa vorbeasca mult despre dânsa în zilele urmatoare. Iar peste vreo zece zile sa mai pomeneasca în treacat de saracia ei, ca sa n-o uite tovarasii sai. Pe cînd îsi facea astfel socoteala, Semion Ivanovici îl vazu pe An­drei Efimovici, omuletul acela marunt, chel si vesnic tacut, care lucra la serviciu în a treia camera de la biroul sau si cu care, timp de douazeci de ani, nu schimbase nici un cuvînt. Acesta se afla de asemeni pe scara, îsi numara si el rublele de argint si, scutu-rînd din cap, îi spuse : "Da, banisorii!..." "N-ai parale, n-ai nici haleala", adauga cu asprime, coborînd scara ; si, ajuns jos, încheie : "sapte am, domnule I" Atunci omuletul cel chel, fara sa-si dea seama, pesemne, nici el, ca se poarta ca o vedenie, si nu aievea, în realitate, ridica mîna pîna la o înaltime de un arsin si un ver-sok de la pamânt si pe urma o lasa în jos, mormaind ca baiatul cel mai mare învata la liceu. Apoi, aruneînd o privire mânioasa spre Semion Ivanovici, ca si cum însusi domnul Proharcin ar fi fost vinovat de gloata lui de sapte copii, Andrei Efimovici îsi trase pe ochi palaria pleostita, îsi flutura mantaua, o lua la stînga si se mistui undeva. Semion Ivanovici se îngrozi si, desi era absolut convins de nevinovatia sa în privinta afluentei celor sapte copii sub acelasi acoperamânt, întelese ca, de fapt, reiesea nici mai mult, nici mai putin, ca nimeni altul nu era vinovat decît el însusi. Spe­riat, 6 lua la goana, deoarece i se paru ca domnul cel chel se în-

torsese, se luase dupa dînsul, îi cotrobaia prin buzunare, ca sa-i smulga toata leafa, bizuindu-se pe numarul sacrosanct de sapte si negînd cu hotarîre orice legatura posibila între cumnate si Semion Ivanovici. Proharcin fugea, fugea în nestire, înabusindu-se... Iar alaturi de dînsul alergau o sumedenie de oameni, zornaindu-si leafa în buzunarele de la spate ale straielor lor prea scurte. In sfîrsit, tot norodul acela o întinse la goana, trîmbitau goarne de incendiu si valuri întregi de lume îl scoasera, aproape pe umeri, de ia focul pe care-1 vazuse ultima oara împreuna cu cersetorul cel betiv. Betivanul, cu alte cuvinte domnul Zimoveikin .- care sosise acolo cu putin mai înainte - îl întîmpina pe Semion Iva­novici si, framîntîndu-se cumplit, îl lua de mîna si-1 conduse în viermuiala de oameni. Ca si atunci, aievea, cînd în jurul lor se ridica zgomotul tumultuos si asurzitor al unei gloate fara numar, care zagazuise cheiul Fontanka între doua poduri, precum si toate strazile si ulicioarele din vecinatate ; la fel ca si atunci, Semion Ivanovici împreuna cu betivanul fura împinsi dupa un gard, în­ghesuiti ca în cleste într-o uriasa curte cu lemne, plina de spec­tatori veniti de pe strazi, de la tîrgul de vechituri, ca si din toate casele, cîrciumile si birturile apropiate. Semion Ivanovici vedea si simtea totul ca si atunci, în realitate. în prada fierbintelii si a aiurarii sale, tot felul de chipuri ba se iveau, ba se pierdeau în bezna. Cîteva îi ramasesera în minte : de pilda, acelasi domn foarte impozant, înalt de un stînjen si cu mustati lungi de un cot, care, în timpul incendiului, statuse la spatele lui Semion Ivanovici si-1 încurajase cînd eroul nostru simtise la rîndu-i un fel de îneîntare si jucase batuta, vrînd parca sa aplaude astfel voiniceasca munca a pompierilor, pe care îi vedea ca-n palma de pe dîmbul unde se afla. Alt chip era flacaul cel zdravan, de la care eroul nostru capa­tase un ghiont cu prilejul escaladarii unui alt gard, fiind gata parca sa se urce pe dînsul spre a se arunca pentru salvarea unui sinis­trat. Ii fulgera pe dinainte si figura acelui batrîn, cu fata tîrsita, într-o zdreanta de halat vatuit, încins cu nu stiu ce, care se dusese înainte de incendiu la pravalie ca sa cumpere niste pesmeti si tutun pentru un chirias, iar acum se strecura prin multime cu un vas de lapte si cu patru ruble în mîna, în drum spre casa unde-i ardeau de vii sotia, fiica si treizeci de ruble jumatate, pitite sub perna, într-un cotlon. Dar mai deslusit decît toti i se înfatisa baba aceea sarmana si pacatoasa, care i se mai ivise de multe ori, pe cînd aiura în timpul boalei sale. I se înfatisa cum fusese pe atunci - în niste opincute prapadite, sprijinita în cîrja, zdrentaroasa, cu

o traista împletita în spate. Ţipa mai tare decît pompierii si decît multimea, agitîndu-si mîinile si cîrja, fiindca copiii sai adevarati o dadusera afara din casa, pierzînd cu acest prilej si doua hîrtii de cîte cinci ruble. Copiii si rublele, rublele si copiii i se bolmojeau în gura, într-un amestec ciudat, lipsit de noima. Dupa zadarnice în­cercari de a pricepe ceva, oamenii o lasara în plata Domnului. Baba însa nu se lasa cu una, cu doua, tipa într-una, urla, dadea din mîini, parca neluînd în seama nici focul, la care fusese tîrîta de suvoiul multimii de pe ulita, nici toata omenirea din juru-i, nici nenorocirea altora, nici chiar taciunii si scînteile presarate pretu­tindeni pe lînga oameni. în sfîrsit, domnul Proharcin simti ca-1 apuca groaza, zicîndu-si ca nu degeaba se întîmplau toate cele si ca, de data asta, nu va mai avea nici o scapare. si, într-adevar, nu departe de dînsul, se aburca pe o stiva de lemne un taran într-un suman ferfenitos, fara cingatoare, cu parul si cu barba pîrlite, si se puse sa atîte toata lumea împotriva lui Semion Ivanovici. Gloata crestea, se îndesa ; taranul racnea, iar domnul Proharcin, înlemnit de groaza, îsi aminti ca taranul acesta era chiar birjarul pe care-1 pacalise într-un chip mîrsav tocmai acum cinci ani, cînd o ster­sese din birja fara sa plateasca, furisîndu-se într-o curte cu doua iesiri de-i sfîrîiau calcîiele : parca alerga pe-o tabla încinsa. Dez­nadajduit, domnul Proharcin vru sa spuna ceva, sa racneasca, dar glasul îi amutise. Simtea ca gloata, cuprinsa de furie, îl învaluia ca un balaur pestrit, strivindu-1 si înabusindu-1. Facu o sfortare supraomeneasca - si se trezi. Vazu ca izbucnise parca un incen­diu, ardea tot cuibusorul lui, se aprinsese paravanul, era în fla­cari casa întreaga, împreuna cu Ustinia Feodorovna si cu toti chiriasii sai. Ii ardeau patul, perna, plapoma, lada si chiar nepre-tuita-i saltea. Semion Ivanovici sari ca ars în picioare, îsi înfipse mîinile în saltea si o lua la fuga, tîrînd-o dupa dînsul. Dar eroul nostru, cînd dadu buzna în odaia gazdei - asa cum se afla, ne­cuviincios îmbracat, numai cu camasa pe el, descult - fu înhatat, legat burduf si dus în triumf îndarat dupa paravanul care, de altfel, nu luase foc, ci mai degraba se aprinsese însusi capul lui Semion Ivanovici. Fu culcat în pat, dupa cum un saltimbanc-flas-netar flenduros, neras si sever, îsi asaza în lada de campanie un Polichinelle zurbagiu⁵, care trasese tuturor o mama de bataie, care îsi vînduse diavolului sufletul si care îsi încheiase, în sfîrsit, existenta, pîna la o noua reprezentatie, în aceeasi lada împreuna cu dracul, arapii, Petruska, mamzel Katerina ° si cu fericitul ei ibovnic - capitanul ridicat la rangul de ispravnic.

Toti ai casei, cu mic, cu mare, se adunara în preajma lui Semion Ivanovici, înghesuindu-se în jurul patului cu privirile îngrijorate, atintite asupra fetei sale. între timp, el îsi reveni, dar - fie de ru­sine, fie din cine stie ce alta pricina -- începu numaidecît sa-si traga din rasputeri plapoma peste dînsul, dorind pesemne sa se ascunda de ochii celor ce-1 compatimeau. în sfîrsit, Mark Ivanovici, ca om întelept ce era, curma cel dintîi tacerea si începu sa spuna «duios ca Semion Ivanovici trebuie sa se linisteasca bine de tot, iboala fiind ceva urît si rusinos. Asa se poarta numai copiii mici. Trebuie sa se însanatoseasca si dupa aceea sa se duca la slujba. 'Mark Ivanovici îsi încheie vorbirea cu o gluma nevinovata, adau-gînd ca înca nu se fixase definitiv leafa pe timp de boala. stie însa cu siguranta ca sînt si grade foarte mici, si ca, crede dînsul, o ase­menea functie si situatie nu i-ar putea aduce cine stie ce avantagii. într-un cuvînt, se vedea ca toti luau parte activa în privinta soartei lui Semion Ivanovici si îl compatimeau din tot sufletul. El însa, cu o grosolanie inexplicabila, zacea mai departe în pat, tacea si îsi tragea cu încapatînare plapoma tot mai sus. Dar Mark Ivanovici nu se dadu batut si, facîndu-si curaj, îi spuse lui Semion Ivanovici ceva foarte placut, stiind ca asa trebuie sa te porti cu un om bolnav. Dar Semion Ivanovici n-avea de loc întelegere, ci, dimpotriva, mîrîind ceva printre dinti în semn de neîncredere totala, începu deodata sa-si roteasca ochii pe sub sprîncene la dreapta si la stînga, cu o expresie de vadita dusmanie, vrînd parca - numai dintr-o privire - sa-i faca praf si pulbere pe toti cei ce-1 compatimeau. Asa stînd lucrurile si nemaifiind nimic de facut, Mark Ivanovici, suparat si adine jignit, nu se mai putu stapîni si, vazînd ca bolnavul si-a pus în gînd numai sa se încapatîneze, îi aduse de-a dreptul la cunos­tinta, fara ocolisuri diplomatice, ca ar fi timpul sa se scoale din pat, ca n-are nici un rost sa zaca pe coaste si ca-i un lucru prostesc, necuviincios si ofensator pentru un om sa tipe zi si noapte despre incendii, cumnate, betivani, lacate, ladite si despre dracu mai stie ce... Iar daca Semion Ivanovici n-are chef sa doarma, cel putin sa nu tulbure somnul altora ! Asta sa binevoiasca dumnealui a si-o baga frumusel în cap! Cuvîntarea aceasta îsi produse efectul, fiindca Semion Ivanovici .- întorcîndu-se numaidecît spre orator - cuvînta, desi cu voce înca slaba si ragusita : "Ţie, baietandrule, sa-ti taca fleanca ! Gura spurcata ce esti ! Badaran necioplit ! Nu cumva îi fi print, hai! si cu asta, basta !" Auzind asemenea vorbe, Mark Ivano­vici se aprinse ; dar, dîndu-si seama ca are de-a face cu un bolnav, îsi stapîni cu marinimie mînia, si încerca S.sL-1 rusineze cît de cît;

dadu gres si de data aceasta. Caci Semion Ivanovici se burzului pe loc, faoîndu-i sa înteleaga ca nu va îngadui nimanui sa glumeasca pe socoteala sa, chiar daca Mark Ivanovici stie sa ticluiasca pozele. Urmara cîteva clipe de tacere. In sfîrsit, dezmeticindu-se din ui­mire, Mark Ivanovici declara fatis, raspicat, cît se poate de eloc­vent si cu destula fermitate ca Semion Ivanovici trebuie sa tina seama de un lucru : ca se afla printre oameni distinsi. Va sa zica : "Stimate domn, trebuie sa pricepeti cum se cuvine a va purta cu o persoana distinsa". în anumite împrejurari, Mark Ivanovici stia sa se exprime cu destula elocinta, si-i placea sa se impuna asculta­torilor. In schimb, Semion Ivanovici - pesemne datorita îndelun­gatei sale obisnuinte de a tacea - se comporta altfel si vorbea sacadat, cu poticneli. Pe linga asta, cînd avea de rostit, de pilda, o fraza mai lunga, atunci - pe masura ce încerca s-o descurce

- fiecare cuvînt parca îl tragea dupa sine pe urmatorul ; cel de-al doilea, imediat dupa nascare, îl scotea pe cel de-al treilea, iar acesta

- pe cel de-al patrulea si asa mai departe... asa ca vorbele i se înghesuiau si i se încalecau în gura, rîcîindu-1 în gît, si, din în­valmaseala asta, îsi luau, în sfîrsit, zborul, într-o harmalaie cît se poate de pitoreasca. Iata de ce Semion Ivanovici, desi om cu scaun la cap, debita uneori niste neghiobii gogonate. "Minti, tîncaule ! izbucni de asta data Semion Ivanovici. Pierde-vara ce esti! Nu-ti ramîne decît sa pornesti cu traista în lume si sa te apuci de cersit. Auzi, ce mai liber-cugetator 1 O tîrîtura ! Na-ti cu tifla, stihui-torule !"

- Ehei, dar matale vad ca tot mai aiurezi, Semion Ivanovici!

- Ian asculta ! se ratoi Semion Ivanovici. Aiureaza omul cel prost, betivanul aiureaza, dulaul aiureaza, iar care-i întelept, ju­deca rezonabil, cumpatat. Asculta aici, tîrîtura! Habar n-ai de nimic ! Cica-i om învatat, carturar ! Iar daca o sa iei foc, o sa arzi, nici n-ai sa prinzi de veste cum are sa ti se mistuie capul în fla­cari, întelesu-m-ai ? Asta-i toata patarania !

- Hm... oare ce ti-a mai venit... cum poti sa spui, Semion Ivanovici, ca are sa-mi arda capul ?...

Mark Ivanovici nu apuca sa ispraveasca vorba, fiindca toti îsi dadura perfect de bine seama ca Semion Ivanovici nu se dezme­ticise înca si ca tot mai aiura. Gazda însa nu se putu stapîni si spuse ca în ulicioara Strîmba o casa cazuse prada incendiului, din pricina unei fete plesuve. Fata asta cheala aprinsese o luminare si asa luase foc camara. Dar la dînsa n-o sa se întâmple asa ceva,

nici o grija ! Toate ungherele din casa ei, în care stau locatarii, vor ramîne neatinse.

- Va sa zica asa, Semion Ivanovici! începu sa zbiere, scos din fire, Zinovi Prokofievici, întrerupînd-o pe gazda. Ăsta-mi erai, Se­mion Ivanovici, om simplu, care ti-ai trait traiul, si acum îti arde de glume ? Ce ? îti închipui ca avem chef de suguit pe seama cumnatei tale sau în legatura cu examenele de dans ? Asta-i ? Cum îti poate trece asa ceva prin minte ?

- Mai bine destupa-ti urechile, raspunse eroul nostru, sal-tîndu-se putin din pat, dupa ce-si aduna ultimele puteri, si-i fulgera cu o privire mînioasa pe compatimitorii din juru-i. Ma rog, cine-i mascarici aicea ? Tu esti mascarici, porc-de-cîine, lepada­tura ! N-am sa suguiesc, stimabile, la porunca ta ! Auzi, mucosule, nu-s eu sluga ta, stimabile !

Semion Ivanovici vru sa mai adauge ceva, dar se prabusi pe pat, istovit de puteri. Compatimitorii ramasera încurcati, cu gura cascata, deoarece îsi dadura seama încotro batea Semion Ivanovici si nu stiau cum sa-1 domoleasca. Deodata, usa de la bucatarie soîrtîi, se deschise si amicul betivan - adica domnul Zimoveikin - îsi strecura sfios capul în încapere, parca adulmecînd, ca de obicei, grijuliu, cum se prezinta situatia. S-ar fi zis ca tocmai el fusese cel asteptat. Toti îi facura dintr-o data semn sa intre mai repede în casa. Iar Zimoveikin, nemaiputînd de bucurie, fara sa-si scoata mantaua, grabit si prevenitor din cale-afara, îsi facu loc spre patul lui Semion Ivanovici.

Se vedea cît de colo ca Zimoveikin îsi petrecuse toata noaptea în deplina veghe, prins în cine stie ce treaba foarte importanta. Pe obrazul drept avea lipit un fel de plasture. Pleoapele umflate îi erau umede din pricina ochilor purulenti. Haina si celelalte vestminte - ferfenita, iar toata partea stinga a îmbracamintii parea sa fie stropita cu ceva foarte respingator, poate chiar cu noroi dintr-o baltoaca. Avea subsuoara o scripca straina, pe care o ducea s-o vînda undeva. Pesemne, chiriasii nu se înselasera che-mîndu-1 într-ajutor, caci -. aflînd cum anume stau lucrurile - el se întoarse numaidecît catre nabadaiosul Semion Ivanovici si, ca un om cu o superioritate vadita asupra celorlalti, care, pe dea­supra, îsi cunostea si bransa, îi spuse : "Ce-i cu tine, Senka ? Ce te-a apucat ? Hai, scoala-te ! Ei, Senka, tu, înteleptul de Pro-harcin, nu mai face pe grozavul, ca acusi te trag jos din pat. Nu mai face pe grozavul!" O cuvîntare atît de scurta, dar energica, îi uimi pe cei de fata. Dar ramasera cu totii si mai uimiti cînd

observara ca Semion Ivanovici, la auzul acestor vorbe si vazînd în fata lui asemenea figura, deodata se pierdu cu firea, si ramase buimac, intimidat peste masura, încît abia mai avea curajul sa sopteasca printre dinti, mormaind o riposta de rigoare : "Fa-te încolo, neispravitule ! Ma, berechetule... ma, tîlharule ! Auzi tu, ma-ntelegi ? Excelenta, printule, fata simandicoasa !"

- Ehei, frate, raspunse taraganat Zimoveikin, pastrîndu-si prezenta de spirit, nu-i bine ce faci, frate, înteleptul de Prohar-cin ! Om de nimic si nepricopsit ce esti!⁷ urma el, parodiindu-1 putin pe Semion Ivanovici si uitîndu-se cu satisfactie de jur îm­prejur : Nu mai face pe grozavul! Linisteste-te, Senea, linis-teste-te! Altfel, te torn, fratioare, destainuiesc stii tu ce... Ai priceput ?

Semion Ivanovici deslusi pesemne totul, fiindca se cutremura la auzul sfîrsitului cuvîntarii si deodata începu sa^si roteasca grabit privirile pierdute în jur. Multumu de efectul obtinut, domnul Zimoveikin vru sa continue, dar Mark Ivanovici preveni pe loc acest zel al lui si, asteptând un rastimp pîna ce Semion Ivanovici îsi reveni, se mai potoli nitel, si chiar se linisti aproape cu totul, se puse sa-1 povatuiasca pe nabadaios, îndelung si cu întelepciune ca "mai întîi, n-are nici un rost sa se lase prada unor asemenea gînduri ca acum ; iar în al doilea rînd, ca asa ceva nu-i numai fara folos, ba si vatamator ; în sfîrsit, nu-i chiar atît de vatamator, pe cît e de imoral. Pricina-i ca Semion Ivanovici îi duce pe toti în ispita si le da un exemplu rau." Se astepta ca asemenea cuvinte sa aiba un deznodamînt rezonabil, mai ales ca Semion Ivanovici se linistise de-a binelea si se opunea cu masura. Se porni o discutie potolita. Toti i se adresara frateste, întrebîndu-1 de ce în ultimul timp 1-a apucat teama ? Semion Ivanovici raspunse ceva fara noima, dar cu un tîlc ascuns. I se facura obiectii. La rîndu-i, Semion Ivanovici riposta si el. Amîndoua taberele se înfruntara înca o data, pentru ca pîna la urma toata lumea sa intre în hora, cu mic, cu mare, caci veni deodata vorba despre o chestiune atît de uimitoare si de ciudata, încît nimeni nu mai stia cum sa-si ex­prime gîndurile. Ciorovaiala a degenerat în cele din urma într-o adevarata cearta ; la un moment dat, toti si-au pierdut rabdarea, din care pricina se iscara tipete, ba chiar si lacrimi. în sfîrsit, Mark Ivanovici pleca cu spume la gura de mînie, exclamînd ca nu mai cunoscuse pîna atunci un om atît de sucit. Oplevaniev scuipa de necaz, Okeanov era speriat de-a binelea, Zinovi Prokofievici începu sa lacrameze, iar Ustinia Feodorovna se puse pe urlat în.

lege, bocindu-se ca-i "pleaca chiriasul, care se sorîntise la minte, si o sa moara, sarmanelul, fara buletin de identitate - iar pe dînsa, orfana, au s-o nenoroceasca". Intr-un cuvînt, toata lumea întelese perfect în cele din urma ca semanatura fusese rodnica, si ca rasa­rise însutit orice le trasnise prin cap sa samene, ca pamîntul fusese darnic si ca Semion Ivanovici, ajutat de tovarasia lor, izbuti sâ-si cultive de minune capul, si înca într-o forma definitiva. întreaga societate amuti, vazînd ca, daca lui Semion Ivanovici îi era frica de te miri ce -■ atunci, de data aceasta, se îngrozisera însisi com­patimitorii sai...

- Cum ! începu sa racneasca Mark Ivanovici. Adica de ce ti-e teama ? Oare de ce ti-ai pierdut mintile ? Cine ,se gîndeste la dumneata, stimabile ? Oare ai dreptul sa-ti fie frica ? Cine esti dumneata ? Ce esti ? O nimica toata, domnule, o nulitate, asta esti! De ce te zbati ? Daca a fost calcata pe ulita o baba, în­seamna ca si dumneata vei fi strivit ? Daca un betivan oarecare nu-si pazeste bine buzunarul, crezi ca si dumitale o sa ti se taie buleandra ? A ars o casa : trebuie imediat sa ti se aprinda capul, hai ? N-am dreptate, stimabile ? Asa-i, tatucule ? Asa-i ?

-- Tu, tu, tu esti un natarau 1 mormai Semion Ivanovici. Au sa-ti manînce nasul, ba ai sa ti-1 înfuleci singur, cu pîine, si nici n-ai sa bagi de seama...⁸

- Un natarau, zici ? O ciobota ? ! racni Mark Ivanovici, fara sa-1 asculte pîna la sfîrsit. Ma rog, oi fi, poate, si eu ciobota. Dar eu n-am de dat examen, nu-s candidat la însuratoare si nu tin sa iau lectii de dans. Eu nu ma tem, domnule, c-o sa-mi fuga pamîn­tul de sub picioare, ca o sa-mi pierd locul. Ce-ai de zis, tatucule ? N-ai loc destul în lumea asta ? Te temi sa nu se surpe dusumeaua sub tine, hai ?

- Adica ce ? Au sa te întrebe pe tine ? II desfiinteaza, îl suprima, si basta !

-■ si basta ! Pe cine sa desfiinteze, pe cine sa suprime ? Ce-ti mai trece prin minte, hai ?

- Dar pe betivanul acela, ai vazut doar ca l-au scos...

- L-au scos. Fiindca-i betivan, iar dumneata si cu mine sîn-tem niste oameni cumsecade !

-■ Moft, oameni cumsecade ! Sa vezi, exista acum, iar într-o buna zi, te trezesti ca nu mai e... s-a zis cu ea...

- S-a zis cu ea ! si cine este ea, ma rog 't

- Cum, cine ? Pai, cancelaria... can-ce-la-ri-a I ! !

- Bine, omul lui Dumnezeu ! Dar cancelariile sînt necesare... .

- Zici ca-s necesare ? Or fi necesare azi, ori fi necesare mîine, dar poimîine n-o sa mai fie necesare... Am aflat o istorie...¹⁰

- Dar ai sa primesti leafa pe tot anul! Toma, tu esti Toma necredinciosul ! Apoi, poate au sa te si avanseze cumva... Ţinînd seama de vechime.

- Leafa, zici ? Dar nu vezi ca mi-au si mîncat-o, sau cine stie, vor veni niste tîlhari si-mi vor prada banii. si-apoi, am o cumnata, ma-ntelegi ? O cumnata ! Nu te mai grozavi atîta...

- Cumnata, da ! Esti un om de suflet...

- Om de suflet... într-adevar, eu sînt om de suflet, pe cînd tu, carturarule, esti un natarau care te grozavesti, ma-ntelegi ? Numai grozaveala-i de capul tau, si nimic mai mult. Mai bine sa nu mai vorbim de glumele tale. Dar cît priveste postul, azi exista, iar mîine se apuca sefii de-1 suprima. Pîna si Demid, ma-ntelegi, Demid Vasilievici, spune ca posturile se desfiinteaza...

- Uf ! si dumneata, îi tot dai zor cu Demid, cum îi zice ? Demid... Ce-ti mai trece prin cap ? Om pacatos ce esti, doar...

- Ba da, te pocneste odata - si basta ! Te trezesti pe dru­muri. Du-te de te pune cu seful, uite-asa...

- Bine bine, dar dumneata, dupa cum se vede, sau minti fara rusine, sau te-ai ticnit de tot. Mai degraba sa ne spui de-a dreptul : ce s-a întîmplat ? Marturiseste-ne fara teama care ti-i pacatul ? N-ai de ce sa te rusinezi! Ai capiat, tatucule, hai ?

- A capiat. si-a pierdut mintile ! rasunara glasuri de jur îm­prejur. Toti îsi frîngeau mîinile de deznadejde. Iar gazda îl si cuprinse cu amîndoua bratele pe Mark Ivanovici, ca nu cumva sa-1 sfîsie pe Semion Ivanovici.

- Pagînule, inima de cîine, înteleptule ! izbucni Zimoveikin : Senea, esti un om blajin, un om placut si cumsecade ! Om simplu si bun la suflet... m-auzi ? Toate ti se trag de la bunatatea ta. Zurbagiu si prostanac sînt eu. Linge-blide - tot eu. Tu, om bun, m-ai cules de pe drumuri. Nu vezi cîta cinste mi se arata ? Le multumesc si dumnealor, si gazdei. Uite, vezi, ma închin pîna la pamînt. Ian priveste ! îmi fac datoria, numai datoria, fata de mata, scumpa stapîna !

într-adevar, cu o demnitate aproape pedanta, Zimoveikin facu de îndata plecaciuni pîna la pamînt înaintea tuturor celor dim­prejur. Dupa aceea, Semion Ivanovici dadu sa vorbeasca mai de­parte, dar cei prezenti nu-1 mai lasara. Toti intervenira, îl implo­rara, îi dadura asigurari, îi spusera vorbe de alinare, încît, pîna la

urma, Semion Ivanovici se simti rusinat de-a binelea - si, cu voce slaba, ceru sa fie lasat a se justifica.

- si asa, foarte bine, zise el, sînt un om cumsecade, potolit, ma-ntelegi, plin de virtuti, devotat si credincios... îmi dau, ca sa zic asa, pîna si ultima picatura de sînge... ma-ntelegi, mai baiete, voinicosule... Sa lasam postul în plata Domnului... eu însa sînt sarac, lipit pamîntului... iar daca se apuca sefii... ma-ntelegi, per­soana simandicoasa ce esti, acum taci din gura si baga-ti-o în cap... daca se apuca, zic, si, vorba ceea... postul, mai frate-miu, exista si pe urma ia-1 de unde nu-i... ma-ntelegi ? Atunci, fîrtate, nu-mi ramîne decît sa plec în lume eu traista în spinare, ma-ntelegi ?

- Senka ! urla Zimoveikin, scos din fire, înabusind de asta data cu glasul sau toata larma stîrnita. Auzi ce mai liber-cugetator! Acusi am sa te dau pe fata ! Ce esti tu, ma rog ? Cine esti ? Zurbagiu sau cap de berbec ? Un zurbagiu, un dobitoc e dat afara din slujba, ma rog, fara demisie. Iar tu cine esti ?

- Ei vezi, tocmai asta-i...

- Cum : asta-i ? ! Adica, s-a zis cu el!...

- Cum s-a zis ?

- Foarte bine : el e liber, eu sînt liber ; iar cînd zaci la pat, zaci... si, vorba ceea...

- Care vorba ?

- Devii liber-cugetator...

- Li-ber-cu-ge-ta-tor ! Senka, tu esti liber-cugetator !

.-. Stai! racni domnul Proharcin si, facînd un gest cu mîna, opri strigatele care se stîrnisera - eu nu-s... Tntelege-ma numai, pricepe odata, berbec încapatînat ce esti, ca eu sînt îndeobste un om potolit, un om docil, supus azi, supus mîine, iar într-o buna zi nu mai sînt docil si le-o spun pe sleau, le-o spun verde în fata, le torn o grosolanie, si atunci, atîta ti-a trebuit, te trezesti pe loc si ti se si duce faima de liber-cugetator...

.- Dar, în definitiv, ce-i fi fiind dumneata ? tuna în sfirsit Mark Ivanovici, sarind de pe scaunul pe care se asezase ca sa se odihneasca, si se repezi spre patul bolnavului, asa cum era: tulburat peste masura, scos din fire, tremurînd de ciuda si de mînie : Ce-i fi fiind ? Esti un natarau ! Un nepricopsit, fara capatîi. Ce ? Esti singur pe lume ? Nu cumva ti se pare ca lu-mea-i facuta numai pentru dumneata ? Te crezi, poate, vreun Napoleon oarecare ? Ce esti ? Cine esti ? Un Napoleon, hai ? Spune : esti Napoleon, ori ba ?..,

Dar domnul Proharcin nu mai raspunse la întrebare. si nu ca s-ar fi rusinat de faptul ca fusese luat drept Napoleon sau ca s-ar fi temut de a-si asuma o asemenea raspundere -■ nu, de loc, ci numai fiindca nu mai era în stare nici sa se sfadeasca, si nici sa discute despre astfel de materii serioase... Semion Ivanovici fu apucat de o criza. Lacrimi marunte si dese tîsnira din ochii sai cenusii, aprinsi de arsita febrei. îsi acoperi capul înfierbîntat cu mîinile sale osoase, supte de boala. Se ridica putin din pat si, prin­tre sughituri de plîns, prinse a spune ca-i sarac lipit pamîntului - ia, un om atît de nenorocit, simplu, prost si nestiutor, încît oamenii cumsecade ar trebui sa-1 ierte, sa-1 ocroteasca, sa-1 apere, sa-1 hraneasca si sa-i dea de baut, avînd grija de dînsul în nenoro­cirea lui... si numai Dumnezeu stie pentru ce pacoste se mai boci Semion Ivanovici... Pe cînd se vaicarea, el se uita în juru-i cu o privire îngrozita : parca se astepta ca din clipa în clipa sa i se naruie tavanul în cap, ori sa se scufunde dusumeaua sub dînsul. Privindu-1, tuturor li se facu mila de acest om sarman si li se în-muiara inimile. Plîngînd în hohote, ca o muiere ce era, si jelindu-se ca-i orfana, gazda îl culca singura pe bolnav în pat. Vazînd ca nu fusese de nici un folos evocarea amintirii lui Napoleon, Mark Ivanovici se înduiosa brusc si dadu si el o mîna de ajutor. Altii, în dorinta de a fi si ei utili, la rîndul lor - barem cît de cît - propusera sa pregateasca o infuzie de zmeura, spunînd ca aceasta ajuta imediat si ca bolnavul o sa bea cu mare placere. Zimoveikin însa îi contrazise numaidecât pe toti, declarînd ca în astfel de cazuri cel mai bun leac este un ceai de musetel. Cît priveste pe Zinovi Prokofievici, acesta - avînd inima buna -■ plîngea cu hohote si varsa siroaie de lacrimi, caindu-se ca-1 speriase pe Semion Ivanovici cu tot felul de nascociri. El patrunsese tîlcul ultimelor cuvinte rostite de bolnav - ca-i sarac lipit pamîntului, avînd ne­voie de întretinere -. si întocmi pe loc o lista de subscriptie, marginindu-se pîna una, alta la chiriasii pensiunii. Toti oftau, se vaicareau, întristati si amarîti, minunîndu-se mai ales cum e cu putinta sa se înspaimînte un om în halul acesta ? si de ce anume sa se fi speriat atîta ? Barem sa fi detinut un post mare, sa fi avut nevasta, sa fi avut o casa plina de copii sau, cel putin, sa fi fost dat în judecata pentru vreo pricina, cît de mica. Pe cînd el nu-i, de fapt, decît un om de nimic, avînd numai o lada cu lacat nem­tesc - un om care a zacut peste douazeci de ani pe dupa paravan, si a tacut chitic. N-a cunoscut lumea si nici necazurile, ia, acolo, un carpan,9s; si deodata i s-a nazari.t omului cine stie ce, dintr-un

cuvînt oarecare, fara noima, încît si-a pierdut mintile si 1-a apucat groaza ca nu mai e de trait pe lume... si nici nu s-a gîndit macar ca toti o duc greu ! "Sa-i fi trecut prin minte numai atîta : ca toata lumea traieste anevoie, si i-ar fi ramas capul sanatos ; n-ar mai fi facut fel de fel de nazbîtii si si-ar fi dus zilele, sontîc-sontîc, mai departe, pe calea cuvenita", cum spuse mai tîrziu Okeanov. Toata ziulica nu s-a sporovait decît despre Semion Ivanovici. Ve­neau oameni la dînsul, îl întrebau de sanatate, cautau sa-i aline suferinta. Dar pe sub seara nu-i mai ardea lui de mîngîieri. Sar­manului i se urca temperatura. începu sa aiureze, îsi pierdu cu­nostinta. Cei din juru-i se gîndeau chiar sa cheme un doctor. Chiriasii se întelesera si fagaduira sa-1 privegheze cu rîndul, toata nopticica, pe Semion Ivanovici, linistindu-1. Iar de s-ar întîmpla ceva, sa fie treziti cu totii. Ca sa nu adoarma, colocatarii se ase­zara la o partida de carti, lasînd lînga bolnav pe amicul cel betivan, care se cartiruise ziua întreaga prin cotloanele casei si se rugase de chiriasi sa-i îngaduie a si mînea acolo. Deoarece jocul se în­cinse pe veresie si nu prezenta nici un interes, jucatorii se plictisira repede. Se lasara de carti, apoi se ciorovaira nu se stie de ce ; pe urma începura sa faca zgomot si sa bocaneasca. Dupa aceea se împrastiara prin cotloanele lor, se strigara mîniosi unul pe altul si îsi vorbira înca multa vreme. Cum tuturor le sari dintr-o data tandara, nimeni nu se mai învoi sa stea de veghe si pe toti îi cu­prinse somnul. In curînd, în toate coltisoarele se facu liniste ca într-o pivnita pustie, cu atît mai mult cu cît era si un frig îngrozi­tor. Printre cei din urma toropiti de somn fu Okeanov, care povesti mai tîrziu : "Sa tot fi fost în zori de zi cînd, parca în somn, parca aievea, mi se paru ca lînga mine stateau de vorba doi oameni". Okeanov istorisi ca îl recunoscuse pe Zimoveikin, care se apucase sa-1 trezeasca pe vechiul sau prieten, Remnev, de lînga dînsul. Amîndoi se pusera la vorba în soapta. Apoi Zimoveikin iesi din camera si se auzea cum încerca sa deschida cu cheia usa bucatariei. Iar cheia - cum adeveri în urma gazda - fusese pusa sub per­nele sale si disparuse în aceeasi noapte. In sfîrsit, declara Okeanov, auzi cum parca amândoi trecusera la bolnav, dupa paravan si aprin­sera acolo o luminare. "Altceva, povesti el, nu mai stiu nimic, fiindca îmi cazura pleoapele ea de plumb." Dupa aceea, Okeanov se trezi împreuna cu ceilalti. Toti sarira din paturi de prin colti­soarele lor, cînd rasunara niste tipete, care ar fi trezit mortii din groapa. Multora li se paru ca se stinse o luminare dupa paravan. Se isca o învalmaseala, care te facea sa-ti sara inima din loc. Lumea

dadu buzna la tipete. între timp, de dupa paravan se desluseau vânzoleala, racnete, înjuraturi si bataie. Facura lumina si vazura ca Zimoveikin si Remnev se bateau între dînsii, ocarîndu-se si cer-tîndu-se. în lumina, unul dintre ei racni : "Nu-s eu raufacatorul, ci el !" ; iar celalalt, adica Zimoveikin, striga : "Nu ma atinge, ca nu-s vinovat ; depun numaidecît juramînt !" Amîndoi numai chip de om nu aveau. Dar în primul moment nimeni nu se gîndea la dînsii, caci bolnavul disparuse de la locul lui obisnuit de dupa paravan. Batausii fura imediat despartiti si trasi deoparte. Atunci se vazu ca domnul Proharcin zacea sub pat, pesemne fara cunos­tinta, cu perna si cu plapoma trase peste dînsul, încît pe pat ra­masese numai salteaua goala, veche si slinoasa (pe care nu fusese niciodata vreun cearceaf). îl trasera pe Semion Ivanovici de sub pat si îl culcara pe saltea, dar pe loc îsi dadura seama ca bolnavul nu mai avea sa le dea multa bataie de cap, deoarece mai avea putin de trait. îi întepenisera mîinile si abia mai sufla. îl înconjurara cu totii. El se mai înfiora cîte putin si zvîcnea uneori din tot trupul. Se sforta sa faca ceva cu mîinile, nu putea sa-si miste limba în gura, dar clipea înca din ochi, cum se spune ca clipeste un cap cald, scaldat în sînge, dar înca viu, sarit în clipa aceea de sub se­curea gîdelui.

în sfîrsit, ultimei» licariri de viata se stinsera într-însul, rînd pe rînd. încetara si tremurai, si spasmele de dinaintea mortii. Domnul Proharcin îsi dete duhul si porni spre ceea lume, unde nu-i durere, nici întristare. Se speriase oare de ceva Semion Iva­novici sau avusese un vis urît, cum sustinea dupa aceea Remnev, ori sa fi fost la mijloc vreo alta pricina - asta nu se poate sti. Dar sigur este numai faptul ca, în acel moment, daca s-ar fi ivit în casa însusi intendentul si ar fi anuntat personal licentierea lui Semion Ivanovici ca liber-cugetator, zurbagiu si betivan... daca ar fi intrat în aceeasi clipa pe cealalta usa vreo cersetoare zdren-taroasa, dîndu-se drept cumnata lui Semion Ivanovici... daca chiar domnul Proharcin ar fi primit pe loc o gratificatie de doua sute de ruble... în sfîrsit, chiar daca ar fi luat casa foc si s-ar fi aprins însusi capul lui Semion Ivanovici - chiar atunci, acesta, poate, n-ar fi miscat nici un deget, fiind în atare situatie. Pîna sa se dezmeticeasca cei de fata... pîna sa le revina celor prezenti graiul, sa se învalmaseasca, sa-si dea fiecare cu parerea, sa-si arate în­doielile si sa se puna pe urlat... în timp ce Ustinia Feodorovna tragea lada de sub pat si cotrobaia în graba pe sub perna, pe sub saltea si chiar si în cizmele lui Semion Ivanovici... pîna sa fi fost

interogati Remnev si Zimoveikin - chiriasul Okeanov, care fusese mai înainte locatarul cel mai apropiat, cel mai cuminte si mai li­nistit, îsi recapata dintr-o data întreaga prezenta de spirit si, des­coperind adevaratul sau dar si talent, îsi însfaca sapca si, fara zarva, o sterse binisor din casa. Cînd toate grozaviile anarhiei atinsera culmea în coltisoarele agitate - pîna acum atît de li­nistite -.. ale acestei case, deodata se deschise usa si, ca fulgerul într-un cer senin, se ivira mai întîi un domn cu înfatisare distinsa si cu fata severa, dar cu un aer nemultumit, iar în urma lui Iaroslav Ilici, dupa care intrara ajutorul sau si toti cei de trebuinta. La urma de tot se arata, jenat, domnul Okeanov. Domnul cu în­fatisare severa, dar distinsa, se duse de-a dreptul la Semion Iva­novici, îl pipai, facu o schima, ridica din umeri si anunta ceva arhicunoscut - si anume ca mortul decedase, adaugind de la dînsul ca acelasi lucru se petrecuse de curînd, în timpul somnului, cu o persoana foarte respectabila si importanta, care s-a apucat sa-si dea duhul tot asa. Totodata domnul cu chip distins, dar cu un aer nemultumit, se îndeparta de pat, spuse ca fusese deranjat degeaba si pleca. îi lua locul numaidecît Iaroslav Ilici si (dupa ce Remnev si Zimoveikin fura predati între timp în mîinile celor chemati) întreba cîte ceva pe unii si pe altii, lua în primire cu dibacie lada, pe care gazda încercase mai înainte s-o deschida, aseza cizmele la locul lor, remarcînd ca erau rupte si nu faceau nici doua parale ; apoi ceru perna, îl chema pe Okeanov, întreba de cheia de la lada, care din întîmplare se gasi în buzunarul ami­cului betivan si, în mod solemn, fata de persoanele oficiale, dadu la lumina averea lui Semion Ivanovici. Toate lucrurile erau la locul lor : doua cîrpe, o pereche de ciorapi, o basma, o palarie veche, cîtiva nasturi, doua talpi prapadite si o tureatca de cizma, într-un cuvînt: o nimica toata, adica fleacuri, vechituri, gunoi, nimicuri, din care iesea un iz statut. Nu era bun decît lacatul nemtesc. îl chemara pe Okeanov si îl întrebara cu asprime : ce stie ? El se arata gata sa jure. Adusera perna pe care o cercetara cu de-amanuntul : nu era decît murdara, iar în celelalte privinte semana aidoma a perna. Se apucara de saltea, dadura s-o ridice putin, dar se oprira o clipa sa chibzuiasca. Dintr-o data, cu totul pe neasteptate, ceva greu si sonor cazu pe dusumea. Se aplecara, cautara si vazura un pachet înfasurat în hîrtie, în care erau vreo zece bucati de cîte o rubla fiecare. ,,He-hei!" facu Iaroslav Ilici, aratînd la saltea o ruptura din care ieseau cîlti si fire de par. Cer­cetara locul cu pricina si îsi dadura seama ca era o taietura, facuta

de curînd cu cutitul, în lungime de vreo jumatate de arsin. Bagarâ mîna pe gaura si scoasera dinlauntru un cutit de bucatarie al gazdei, uitat acolo pesemne din graba cu care fusese taiata sal­teaua. N-apuca bine Iaroslav Ilici sa scoata cutitul din locul vulnerabil, si facu din nou "He-hei!", cînd dinlauntru cazu alt pachet, dupa care se rostogolira, una cîte una, doua jumatati de rubla, un ban de douazeci si cinci de copeici, apoi niste maruntis si o enorma moneda straveche de cinoi ruble. Tot ce cadea din saltea era strîns de mîini grijulii. Cineva dadu ideea de a se taia cu foarfecele toata salteaua. Cerura un foarfece...

Intre timp, opaitul de seu, ars aproape în întregime, lumina o scena extrem de curioasa pentru un spectator. Vreo zece chiriasi, în vestmintele cele mai pitoresti, stateau împrejurul patului - toti zbîrliti, nerasi, nespalati, somnorosi, asa cum se aflau înainte de a se duce la culcare. Unii erau palizi ca varul, altii aveau broboane de sudoare pe frunte - ba scuturati de fiori, ba cuprinsi de fier­binteli. Gazda statea ca prostita, fara sa rosteasca o vorba, cu bra­tele încrucisate, asteptînd bunavointa lui Iaroslav Ilici. De sus, de pe cuptor, servitoarea Avdotia si pisica -■ favorita stapînei ■- se uitau cu niste ochi speriati, plini de curiozitate. De jur împrejur zaceau împrastiate bucati din paravanul rupt si spart. Lada des­chisa îsi arata maruntaiele scîrbavnice. Plapoma si perna zaceau pe jos, acoperite de smocuri smulse din saltea si, în sfîrsit, pe mesuta de lemn în trei picioare stralucea gramada din ce în ce mai sporita, de argint si de alte monezi felurite. Singur Semion Ivanovici îsi pastra inalterabilul sau sînge rece, zacea smerit în pat si parca nici nu banuia ruina averii sale. Dupa ce se adusera foarfecele si ajutorul lui Iaroslav Ilici, din exces de zel, scutura salteaua cam zorit, ca s-o elibereze mai lesne de sub spinarea posesorului sau, Semion Ivanovici, din politeta, se dadu întîi un pic mai la o parte, rostogolindu-se pe-o rîna, cu spatele catre cautatori; apoi, la a doua scuturatura, se întoarse cu fata în jos ; în sfîrsit, mai facu loc si, cum lipsea ultima scîndura laterala a patului, executa deodata un plonjon neprevazut, cu capul în jos, lasînd la vedere numai doua picioare slabanoage si vinete, care împungeau vazduhul ca doua cioturi ale unui copac ars. Cum domnul Proharcin facea a doua vizita sub pat în dimineata aceea, se iscara numaidecît unele banuieli. De aceea, cîtiva chiriasi, sub conducerea lui Zinovi Prokofievici, se vîrîra de-a busilea sub pat cu gîndul de a cerceta daca n-o fi ascuns si acolo cîte ceva. Dar cautatorii numai se izbira zdravan cap în cap. Iaroslav Ilici îi

certa pe loc si ordona ca Semion Ivanovici sa fie eliberat de urgenta dintr-un loc atît de infam. Atunci doi dintre cei mai în­telepti îl înhatara fiecare cu amîndoua mîinile de cîte un picior, îl trasera la lumina zilei pe neasteptatul capitalist si-1 asezara de-a latul patului. între timp, smocuri de par si scame zburau îm-pias;tlindu-se de jur împrejur, gramada de arginti crestea într-una si - Doamne sfinte ! ce nu se gasea acolo !... Monezi nobile de o rubla, piese solide, forte, de o rubla si jumatate, banuti frumusei de 'Cincizeci de copeici, plebei de un sfert de rubla, pistari de douazeci de copeici, chiar maruntis neînsemnat, pentru cersetori, ca banuti de zece si cinci copeici de argint - totul înfasurat în hîrtîi deosebite, în ordinea cea mai metodica si mai impunatoare. Mai erau acolo si unele raritati : doua jetoane necunoscute, un napoleon de aur, o mica moneda neidentificata, dar foarte rara... Erau si unele ruble din timpuri stravechi, bancute roase si zgîriate de pe vremea împaratesei Elisabeta, creitari nemtesti, monezi de la Petru cel Mare si de la Ecaterina... Se aflau, de pilda, piese de cîte cincisprezece copeici foarte vechi, extrem de rare, gaurite pentru a fi purtate ca cercei, roase cu totul, dar pastrîndu-si nu­marul legal de puncte. Se gaseau pîna si gologani de arama cocliti, ruginiti. Dadura si peste o bancnota de zece ruble - nu­mai una singura. în sfîrsit, cînd se ispravira toate operatiile de disectie anatomica, iar cosul saltelei fu scuturat de nenumarate ori, constatîndu-se ca nu mai suna nimic, cercetatorii adunara toti banii pe masa si se pusera pe numarat. La prima vedere te puteai însela de-a binelea, închipuindu-ti ca e vorba de un milion întreg - atît de învîrvorata era gramada de bani ! Un milion însa nu se adunase ; se vazu, totusi, la urma, ca suma strînsa era extrem de importanta -- doua mii patru sute nouazeci si sapte de ruble în cap, asa ca, daca s-ar fi realizat si lista de subscriptie din ajun a Lui Zinovi Prokofievici, s-ar fi ajuns, poate, în total exact la doua mii cinci sute de ruble în bancnote.

Banutii fura ridicati, lada defunctului - sigilata... Autoritatile ascultara jalbele gazdei si îi dadura lamuriri cînd si unde sa-si prezinte cererea cu privire la mica datorie a decedatului. De la persoanele în chestiune s-au luat declaratii. Se pomeni în treacat si despre cumnata raposatului. Dar lumea se încredinta ca toata povestea cu cumnata nu fusese decît un mit, adica o creatie a sarmanei închipuiri cu care fusese înzestrat Semion Ivanovici, si pentru care, dupa cum se spunea, defunctul primise destule re­prosuri. De aceea, ideea fii numaidecît parasita, ca inutila, nociva

si compromitatoare pentru reputatia domnului Proharcin. si cu aceasta se lichida chestiunea. Dupa ce trecura primele momente de groaza si le veni tuturor mintea la loc, îsi dadura seama cu totii ce fel de om fusese mortul. Colocatarii se potolira, se domolira si începura sa se uite unul la altul cu oarecare neîncredere. Unii îsi pusera la inima, cu toata seriozitatea, purtarea lui Semion Iva-novici, simtindu-se chiar oarecum jigniti... Ce capital! Cît a putut sa strînga un om ! Mark Ivanovici, fara sa-si piarda prezenta de spirit, era cît pe ce sa-i lamureasca de ce se speriase asa de rau Semion Ivanovici, dar nimeni nu-1 mai asculta. Zinovi Prokofievici cazu pe gînduri. Okeanov trase o dusca de bautura. Ceilalti ra­masera parca cu o apasare pe suflet. Iar omuletul Kantariov, care avea drept semn distinctiv nasul ca un plisc de vrabie, pleca pe sub seara de acasa, încuind si legînd cu foarte multa grija toate laditele si boccelutele sale. Explica cu sînge rece curiosilor ca nu mai putea locui aici, vremurile fiind grele si chiria prea mare pentru buzunarul sau. Iar gazda se bocea neogoita, jelindu-se si afurisindu-1 pe Semion Ivanovici, fiindca o pagubise în singuratatea ei de orfana. II întreba pe Mark Ivanovici de ce raposatul nu-si punea banii la o Casa de economii ? "Era un om prea simplu, maicuta ! Ii lipsea imaginatia chiar pentru atîta lucru 1" îi ras­punse Mark Ivanovici.

- Dar si dumneata, maicuta, esti o femeie simpla, adauga Okeanov. Timp de douazeci de ani s-a aciuit un barbat la matale, care dintr-un bobîrnac s-a dus pe lumea cealalta ; iar dumneata tot de coada cratitei te-ai tinut, n-ai avut vreme de alte cele... Eh, maicuta !...

- Of, tinerete-tinerete ! urma gazda. Ce Casa de economii ? Sa-mi fi adus pumnisorul sau de bani si sa-mi fi spus : "Uite, tinerico, Ustiniuska, ia de la mine pomana asta. Ţine-ma pe rnîn-care cîta vreme o sa ma rabde pamîntul." Iata, ma jur la icoana, l-as fi hranit, ;-as fi dat de baut, l-as fi îngrijit. Aoleu, pacatosul, înselatorul ! A pacalit, a înselat o orfana !

Toti se apropiara din nou de Semion Ivanovici. sedea întins, de data asta, asa cum se si cuvenea, îmbracat în cele mai bune haine ale sale - în treacat fie zis : unicele - ascunzîndu-si barbia încremenita în dosul cravatei legate cam stîngaci, scaldat, pieptanat, doar neras proaspat, fiindca nu se gasea vreun brici în nici un coltisor al casei ; singurul brici, care apartinuse lui Zinovi Prokofievici, se stirbise înca de anul trecut si fusese vîndut la tîrgul de vechituri. Ceilalti chiriasi se radeau la barbier, Ne-

orînduiala dainuia înca în casa. Paravanul rupt zacea tot pe po­dele, dezvaluind singuratatea lui Semion Ivanovici, ca o emblema doveditoare a faptului ca moartea ridica valul de pe toate tainele, intrigile si necazurile noastre. Maruntaiele saltelei ramasesera, si ele, nematurate si stateau gramezi-gramezi de jur împrejur. Acest coltisor, înfrigurat pe neasteptate, ar fi putut fi lesne comparat de catre un poet cu un cuib darîmat al unei rîndunele, "buna gospodina" : furtuna sfîsiase si sfarâmase cuibul, ucisese puii împreuna cu maica lor ; iar patucul cald din fulgi, pene si perisori fusese împrastiat în toate partile... Drept vorbind, Semion Iva­novici arata mai degraba ca un batrîn vanitos sau ca lupul-vra-biilor. Se domolise acum, parca se pitise, ca si cum n-ar fi avut nici o vina si nu el is-ar fi tinut de glume ca sa însele si sa paca­leasca, fara rusine si fara scrupule, în chipul cel mai necuviincios, pe toti oamenii de buna-credinta. Nu mai auzea acum plînsetele si bocetele gazdei sale, jignita si lasata de izbeliste. Dimpotriva, semana cu un capitalist încercat, trecut prin ciur si prin dîrmon, care nici pe lumea cealalta nu vroia sa piarda vreo clipa în ne-activitate, ci parea oufundat cu totul în niste calcule speculative. Pe chipul lui se ivi un gînd adînc, iar buzele i se strînsera într-o schima de importanta, pe care nimeni n-ar fi putut-o banui lui Semion Ivanovici cînd era în viata. Parca se facuse mai întelept. Ochiul drept îi ramasese întredeschis, cu siretenie. Semion Iva­novici parca vroia sa spuna ceva, sa comunice un lucru foarte important si sa se explice, dar fara sa piarda vremea, si cît mai repede, fiindca i se strînsesera o gramada de treburi si n-avea timp de pierdut... si parca s-ar fi auzit : "Ce-i ? Oare ce-i cu tine ? Ispraveste odata, ma-ntelegi, muiere proasa ce esti! Nu te mai boci! Tu, mamuca, trezeste-te, ma^ntelegi ? Eu, cum s-ar zice, am murit ; acum nu mai are nici un rost; ca e cu adevarat! Ce bine-i sa stai asa întins... Eu, adica, ma-ntelegi, nu de asta îti vorbesc ; tu esti o muiere strasnica, grozava, ma-ntelegi; uite, eu am murit acum ; dar te pomenesti deodata - desi nu prea e cu putinta asa ceva - ca n-am murit - ma-ntelegi, o sa ma scol si atunci ce-o sa fie, hai ?"