Doua feluri de
fericire Mircea Cartarescu
Ceea ce pentru corpul fizic
este orgasmul este fericirea pentru corpul nostru spiritual. E o senzatie
scurta si coplesitoare, este acea iluminare pe care-o cauta
misticii si poetii. Nu poti fi fericit ani întregi sau zile-ntregi.
Nici macar câteva ore-n sir. Dostoievski o descrie ca pe un preludiu
al epilepsiei. Rilke vorbeste despre "cumplitul" ei: ea este
frumusetea la limita suportabilului, dincolo 19419e423t de care începe durerea. Poate
ca Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: esti cu
adevarat fericit când vrei sa opresti timpul, sa
pastrezi acel moment pentru întreaga eternitate. într-un fel, viata
ta a avut sens daca, în sirul nesfârsit de momente banale,
cenusii, triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, plicticoase
din care orice viata este compusa, s-a aprins totusi, de
câteva ori sau doar o singura data, scânteia cutremuratoare a
fericirii. "O data ca zeii-am trait si mai mult nu-mi
doresc", scrie despre ea Holderlin. Aceasta e adevarata fericire, pe
care cei mai multi oameni n-o cauta si n-o râvnesc, pentru
ca ea îi poate distruge. A trai ca zeii, fie doar si pentru o
clipa, e un hybris care se plateste.
Bineînteles, nu aceasta e fericirea din Declaratia drepturilor
omului. Daca aici se spune ca oamenii urmaresc fericirea ca
fiind bunul suprem al vietii, se are în vedere un cu totul alt sens al
cuvântului, mult mai "sociologic", fata de misticul, esteticul
si religiosul primei acceptii. Fericirea pe care oamenii o cauta
îndeobste n-are nimic de-a face cu experientele extatice.
Dimpotriva, e vorba de faimoasa aurea medio-critas a
antichitatii, de cultivarea gradinii proprii, de tihna si
pacea unei vieti întelepte, potrivite omului, lipsite de zbucium
si de excese. In acest sens filozofii invidiau viata simpla si
multumita a pastorilor, împlinirea celor ce n-au ambitii
mari, ci se multumesc cu ceea ce le aduce clipa. Daca fericirea
orgasmica despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numita
transcendenta, avem în schimb de-a face aici cu o fericire terestra,
imanenta. în lumea consumis-ta si globalizata actuala,
pare ca nu mai cunoastem alt sens al fericirii decât acesta din
urma: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiratie care
depaseste standardele materialiste: o casa
confortabila, un loc de munca banos, o vacanta în
Caraibe (sau macar la Sinaia...), o familie asigurata financiar. O
dragoste calduta (nu te mai ostenesti sa-ti dai
seama macar daca-ti iubesti sau nu cu adevarat
partenerul), o munca nu prea creativa, obiecte (recomandate la
televizor) cu care-ti umpli orice spatiu liber... Oamenii au uitat cu
totul ca li s-a facut un dar coplesitor: cel de a exista în
minunea lumii, de a fi vii, de a fi constienti de sine. Ei nu-si
mai pun niciodata întrebari ca: de fapt, cine sunt eu? Ce rost am pe
lume? Oare mi s-a dat minunea ca pot vedea si auzi doar ca sa
fiu sofer de autobuz sau sa fac reclame? Oare n-am sa mor
fara sa fi facut nimic pe lumea asta ?
Condamnarea acestui gen de
fericire este totusi în buna parte nedreapta, dupa
parerea mea, ca întreaga condamare a modului de viata
occidental, caci înseamna, de fapt, o reactie
"elitista" în fata unei fericiri "populare". Eu cred
ca avem nevoie de ambele feluri de fericire, ca fiecare-n parte este
saraca si extrema în lipsa celeilalte. Cred, de altfel,
ca sunt foarte rari atât poetii puri si extatici cât si consumistii
complet imbecilizati de bere si televiziune. Suntem cu totii, de
fapt, o combinatie între cele doua cazuri, si idealul uman ar
putea sa fie, în consecinta, o viata împlinita si
decenta material strabatuta din când în când de
fulguratiile nebunesti ale marii si adevaratei fericiri.
