ELIPSĂ Lui Gabriel Bounoure XI

XI

ELIPSĂ

Lui Gabriel Bounoure

Ici si colo, am încercat sa discernem scriitura: o linie separa asi­metric de-o parte închiderea proprie cartii, de cealalta deschiderea textului. De-o parte enciclopedia teologica si. dupa modelul acesteia, cartea omului. De cealalta, o tesatura de urme marcînd disparitia unui Dumnezeu excedat si pe aceea a unui om tot mai sters. Problema scriiturii nu putea sa fie deschisa decît cu cartea închisa. Ratacirea voioasa a lui graphein devenea atunci fara întoarcere. Deschiderea catre text însemna aventura, cheltuirea fara rezerve.

si totusi, nu stiam noi oare ca închiderea proprie cartii nu e o limita oarecare? Ca numai în carte, revenind necontenit la ea, extra-gîndu-ne de-acolo toa 11211x2311l te resursele, se cuvine sa desemnam la nesfîrsit scriitura de dincolo de carte?

Ni se ofera, atunci, spre meditare întoarcerea la carte (le Retour au livre)¹. Sub acest titlu, Edmond Jabes ne spune mai întîi ce înseamna sa "parasesti cartea". Daca închiderea proprie acesteia nu este sfîrsitul, degeaba protestam si deconstruim,

"Dupa Dumnezeu urmeaza Dumnezeu, iar dupa Carte, Cartea".

Dar în miscarea acestei succedari, între Dumnezeu si Dumnezeu, între Carte si Carte, scriitura vegheaza. Iar daca de la aceasta veghe si de la depasirea închiderii se face întoarcerea la carte, aceasta nu mai înseamna închidere. Este un moment al ratacirii care repeta epoca cartii, suspedarea aceasta totala între doua scriituri, retragerea si ceea ce se pastreaza în ea ca rezerva. Revine spre

"O carte care e dantela riscului"...

"...Din momentul cârtii, viata mea va fi fost asadar o veghe scrip-turala în intervalul dintre limite..."

"Traducere de Dumitru Ţepeneag.

Asa se intituleaza al treilea volum din Cartea interogatiilor (1965). Cel de-al doilea. Cartea lui Yukel. a aparut în 1964. Cf. supra, Edmond Jabes si interogatia cârtii.

Elipsa

Repetitia nu reediteaza cartea, ci îi descrie originea din momentul si din perspectiva unei scriituri care nu-i apartine înca sau care nu-i mai apartine, care se preface, repetînd-o, ca se lasa cuprinsa/înteleasa în ea. Departe de a se lasa oprimata sau cuprinsa în volum, repetitia aceasta e cea dintîi scriitura. Scriitura originara, scriitura ce retraseaza originea, pîndind semnele disparitiei acesteia, scriitura pierduta, nebuneste, dupa origine:

"A scrie înseamna a avea pasiunea originii".

Dar ceea ce. astfel, o afecteaza, stim acum, nu este originea, ci ceea ce tine loc de origine; care nu e nici contrariul originii. Nu absenta în locul prezentei, ci o urma înlocuind o prezenta care n-a fost niciodata prezenta, o origine de la care nimic n-a început Or, cartea din aceasta amagire a trait; din a fi dat de-nteles ca pasiunea, fiind în chip originar pasionata de ceva, ar putea fi, în cele din urma, domolita de revenirea acestui ceva Amagire a originii, a sfîrsitului, a liniei, a buclei, a volumului, a centrului.

Ca si în prima Carte a interogatiilor, rabini imaginari îsi raspund, în Cîntecul despre Bucla

"Linia e o amagire.

Rabi Seab"

" Una dintre spaimele mele cele mai mari, spunea Rabi Aghim, a fost sa vad, fara sa ma pot împotrivi, cum viata mi se rotunjeste pentru a forma o bucla."

Din clipa în care cercul se învîrte. volumul se înfasoara în jurul lui însusi iar cartea se repeta, identitatea cu sine primeste o imper­ceptibila diferenta care ne îngaduie sa iesim cu eficacitate si rigoare, adica discret, din închidere. Dublînd închiderea proprie cartii, de fapt o dedublam. Scapam atunci din ea pe furis, între doua pasaje, prin aceeasi carte, acelasi rînd. aceeasi bucla, "veghe scripturala în inter­valul dintre limite". Aceasta iesire din identic în acelasi ramîne foarte usoara, ea însasi nu cîntareste nimic, gîndeste însa si cîntareste cartea ca atare. si atunci întoarcerea la carte devine, de fapt, abandonare a cartii, ea s-a furisat între Dumnezeu si Dumnezeu. între Carte si Carte. în spatiul neutru al succedarii. în suspensia intervalului. întoar­cerea nu mai redevine atunci stapîna. Nu-si reapropriaza originea Aceasta nu mai e în ea însasi. Scriitura ca pasiune a originii trebuie înteleasa si în sensul genitivului subiectiv. însasi originea e pasionata, pasiva si susceptibila de a fi scrisa. Adica înscrisa. înscrierea originii e. desigur, faptul de a fi scrisa, fiintarea sa scrisa, dar e. totodata, si

Scriitura si diferenta

faptul de a fi înscrisa, fiintarea ei înscrisa într-un sistem în care nu figureaza decît ca un loc si ca o functie.

Astfel înteleasa, întoarcerea la carte e de esenta eliptica. Ceva invizibil lipseste din gramatica acestei repetitii. Dar cum aceasta lipsa e invizibila si indeterminabila, cum ea dubleaza si consacra într-un mod desavîrsit cartea, trece din nou prin toate punctele de pe circuitul acesteia, totul ramîne nemiscat si totusi, întregul sens e alterat de aceasta lipsa. Repetat, acelasi rînd nu mai este cu totul acelasi, bucla nu mai are exact acelasi centru, originea si-a spus cuvîntul. Lipseste ceva pentru ca cercul sa fie perfect Dar în EXXeupig, ca urmare a dublarii drumului, a solicitarii închiderii, a frîngerii liniei, cartea s-a lasat gîndita ca atare.

Jar Yukel spune:

Cercul e recunoscut. Frîngeti curba. Drumul dubleaza drumul.

Cartea consacra cartea."

întoarcerea la carte ar anunta aici forma eternei reîntoarceri, întoarcerea aceluiasi nu se altereaza - aceasta însa în chip absolut -decît revenind la acelasi. Repetitia pura, chiar daca nu schimba nici macar un lucru sau un semn, poarta în ea o putere nelimitata de perversiune si de subversiune.

Aceasta repetitie e scriitura pentru ca ceea ce dispare prin ea este identitatea cu sine a originii, prezenta la sine a cuvîntului asa-zis viu. Centrul. Amagirea din care s-a hranit prima carte, cartea mitica, ajunul oricarei repetitii, a fost aceea ca centrul s-ar afla în afara jocului: de neînlocuit, sustras metaforei si metonimiei, un fel de prenume invariabil ce putea fi invocat, nu însa si repetat Centru] primei carti n-ar fi trebuit sa poata fi repetat în propria lui reprezen­tare. Din clipa în care el se preteaza o data la o astfel de repre­zentare - adica din clipa cînd este scris -, cînd putem sa citim o carte în carte, o origine în origine, un centru în centru, este abisul, fara-fun-dul redublarii infinite. Celalalt se afla în acelasi.

..Departele înauntru...

Centru! este fîntîna...

Unde e centrul?racnea Robi Madies. Apa repudiata permite soi­mului sa-si urmareasca prada.

Poate ca centrul e deplasarea întrebarii. Nici vorba de centru acolo unde nu e cu putinta cercul. De-ar veni moartea din mine însumi, spunea Rabi Bekri. As fi slugarnicia cearcanului, cezura totodata."

_{HalHaaalBaaBBHHHHBBHBaaHaHHBHaHMaHa}

Elipsa

De îndata ce se iveste un semn, el începe prin a se repeta Altfel nici n-ar fi semn, n-ar fi ceea ce este, adica aceasta non-identitate cu sine care trimite neîncetat la acelasi. Adica la un alt semn, care la rîndul sau va lua nastere divizîndu-se. Repetîndu-se în felul acesta, grafemul nu are, prin urmare, nici loc si nici centru în chip natural. Dar a avut vreodata si le-a pierdut? Excentricitatea lui sa fie, oare, o descentrare? N-am putea oare sa afirmam ireferinta la centru în loc sa deplîngem absenta centrului? De ce am purta doliu dupa centru? Centrul, absenta de joc si de diferenta nu sînt, oare, alte nume ale mortii? Cea care linisteste, potoleste, împaca, dar care, totodata, din gaura ei, stîrneste angoasa si pune în joc?

Trecerea prin excentricitatea negativa e, fara îndoiala, necesara; dar numai în mod liminar.

"Centrul e pragul.

Rabi Naman zicea: Dumnezeu este Centrul; de aceea spirite puternice au proclamat ca El nu exista, caci daca centrul unui mar ori al unei stele e inima astrului sau a fructului, care ar fi atunci ade­varatul mijloc al livezii si-al noptii? "

"Iar Yukel zice: Centrul e neizbutirea... «Unde e centrul? Sub cenusa.»

Rabi Selah "

..Centrul e doliul."

Asa cum exista o teologie negativa, exista si o ateologie negativa. Complice, aceasta continua sa vorbeasca despre absenta centrului, cînd, de fapt, s-ar cuveni afirmat deja jocul. însa dorinta de centru nu este ea, oare, ca functie a jocului însusi, indestructibilul însusi? Iar în repetitia sau revenirea jocului, cum ar putea aceasta fantoma a centrului sa nu ne cheme? Tocmai aici. între scriitura ca descentrare si scriitura ca afirmare a jocului, ezitarea e nesfîrsita. Apartine jocului si îl leaga de moarte. Se produce într-un "cine stie?" fara subiect si fara stiinta.

"Obstacolul de pe urma, borna de la sfîrsit e, cine stie?, centrul. Atunci, totul ar veni catre noi de la capatul noptii, din copilarie."

Daca centrul este într-adevar ..deplasarea întrebarii" e pentru ca dintotdeauna noi am supranumit inomabila fintîna fara fund caruia el îi era semn: semn al gaurii pe care cartea a vrut s-o astupe. Centrul era numele unei gauri: iar numele omului, ca si acela al lui Dumne-

Scriitura si diferenta

zeu, enunta forta a ceea ce s-a ridicat pentru a face, acolo, opera în forma de carte. Volumul, ruloul de pergament trebuiau sa se introduca în gaura periculoasa, sa patrunda pe furis în locuinta plina de amenin­tari, cu o miscare animala, vie, tacuta, lucioasa, lunecoasa, asemenea unui sarpe sau unui peste. Asa e dorinta nelinistita de carte. Tenace si parazitara totodata, atragînd si aspirînd printr-o mie de guri care ne lasa o mie de dîre pe piele, monstru marin, polip.

"Ridicola, pozitia asta pe burta. Te tîrasti. Sfredelesti zidul la radacina. Tragi nadejde sa scapi, ca un sobolan. Precum o umbra, dimineata, pe drum.

si vointa asta de-a ramîne în picioare, în ciuda oboselii si-a foamei?

O gaura, nu era decît o gaura, sansa cartii.

(O gaura de caracatita, opera ta?

Caracatita a fost spînzurata de tavan si tentaculele ei

prinsera a luci.) Nu era decît o gaura în zid,

atît de îngusta ca niciodata n-ai reusit sa patrunzi înauntru ca sa fugi. Nu va încredeti în locuinte. Nu sînt întotdeauna primitoare."

Stranie seninatate a unei astfel de întoarceri. Disperata de atîta re­petare si bucuroasa, totusi, sa afirme abisul, sa locuiasca labirintul din poet, sa scrie gaura, ..sansa cartii" în care nu putem decît sa ne înfundam si pe care sîntem siliti s-o pastram distrugînd-o. Afirmare dansanta si cruda a unei economii deznadajduite. Locuinta nu are ospitalitatea seducerii, precum cartea. într-un labirint Labirintul e, în cazul de fata, un abis: ne înfundam în orizontalitatea unei pure suprafete care se reprezinta pe ea însasi din ocolis în ocolis.

"Cartea e labirintul. Crezi ca iesi din el si te înfunzi si mai tare. N-ai nici o sansa sa scapi. Trebuie sa distrugi ce-ai scris. si nu te lasa inima. Vad cum urca în tine, lent dar sigur, angoasa. Zid dupa zid. Cine te-asteapta la capat? - Nimeni... Numele tau s-a înclestat în el însusi asemenea mîinii pe arma cea alba."

în seninatatea acestui al treilea volum. Canea interogatiilor se vede. astfel. împlinita. Asa cum se si cuvenea, de altfel, sa fie. ramînînd deschisa, enuntînd ne-închiderea. în acelasi timp deschisa la infinit si oglindindu-se infinit în ea însasi. ..un ochi în ochi". comentariu însotind la nesfârsit ..cartea cai tii excluse si revendicate".

Elipsa

carte mereu începuta si reluata dintr-un loc care nu e nici în carte si nici în afara cartii, proferîndu-se ca deschiderea însasi, care e oglindire fara iesire, trimitere, întoarcere si ocolire a labirintului, în labirint Acesta este un drum care închide în sine iesirile din sine, care-si cuprinde propriile iesiri, care-si deschide el însusi portile, adica, deschizîndu-le spre sine, se închide tot gîndindu-si propria deschidere.

Contradictia aceasta este gîndita ca atare în cea de-a treia carte a întrebarilor. Iata de ce triplicitatea constituie cifra [cifrul] si cheia seninatatii ei. si totodata a compozitiei: cea de-a treia carte spune

"Eu sînt prima carte din cea de-a doua'

"Iar Yukel zice:

Trei sînt întrebarile

care-au sedus cartea

si tot trei întrebari

o vor ispravi.

Ce sfîrseste

începe de trei ori.

Cartea este trei.

Lumea este trei

Iar Dumnezeu, pentru om,

cele trei raspunsuri."

Trei: nu pentru ca echivocul, duplicitatea dintre tot si nimic, aceea a prezentei absente, a soarelui negru, a buclei deschise, a centrului sustras, a întoarcerii eliptice ar fi, în sfîrsit, rezumata în vreo dialectica. împacata prin cine stie ce termen conciliant "Pasul" si "pactul" despre care vorbeste Yukel în Miezul noptii sau a treia întrebare sînt un alt nume al mortii afirmate înca din Zorii sau prima întrebare si din Amiaza sau a doua întrebare.

"Iar Yukel zice:

Cartea m-a condus

din zori pîna-n amurg,

din moarte în moarte,

cu umbra ta, Sara,

si în numar, Yukel,

la capatul înrrebarilor mele,

la picioarele celor trei întrebari..."

Moartea-i în zori pentru ca totul a început printr-o repetitie. De vreme ce centrul sau originea au început prin a se repeta, prin a se dubla, dublul nu doar se adauga simplului. îl diviza si-1 suplinea

Scriitura si diferenta

Aparea imediat o dubla origine, plus repetarea ei. Trei este prima cifra a repetitiei, primul cifru al ei. Dar si ultima (ultimul), caci abisul reprezentarii ramîne tot timpul dominat de ritmul acesteia, la infinit Infinitul nu e, cu siguranta, nici unu, nici zero, nici nenumarabil. E de esenta ternara. Doiul, precum cea de-a doua Carte a interogatiilor (Cartea lui Yukel), precum Yukel însusi, ramîne articulatia indispensabila si inutila a cartii, mediatorul sacrificat fara de care n-ar exista triplicitate, fara de care sensul n-ar fi ceea ce este, adica diferit de sine: în joc. Articulatia e tîtîna*. S-ar putea spune despre a doua carte ceea ce se afla spus despre Yukel în a doua parte a întoarcerii la carte:

"A fost liana si grinda în carte, înainte de-a fi izgonit."

Daca nimic nu a precedat repetitia, daca nici un prezent nu a supravegheat urma, daca, într-un anumit fel, "vidul se creeaza pe sine si se acopera cu amprente"¹, atunci timpul scriiturii nu mai urmeaza linia unor prezenturi modificate. Viitorul nu e un prezent care o sa fie, ieri nu este un prezent care a trecut Ce e dincolo de închiderea cartii nu poate fi nici asteptat, nici regasit Este aici, dar dincolo, în repetare si totusi în eschiva. Este aici precum umbra cartii, un tert între cele doua mîini tinînd cartea, diferanta în acum-ul scriiturii, distanta dintre carte si carte, aceasta a treia mîna...

Deschizînd cea de-a treia parte din a treia Carte a interogatiilor, iata cum începe cîntecul despre distanta si accent:

"Mîine e umbra si reflexibilitatea mîinilor noastre.

Rabi Derissa"

în original: La jointure est la brisure, în care brisure înseamna, desigur, "tîtîna", dar si, contradictoriu, ...spartura".

Jeaii Catesson, "Journal non intime et points cardinaux", în Mesures. oct 1937, nr. 4.