FATA DIN PALTINII - NALŢI
A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nici ca s-ar povesti. Pe când facea plopul mere si rachita micsunele, pe când se potcovea puricele cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca în slava ceriului de ne-aducea povesti, pe când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede, au fost odata un mos si o baba.
Casa mosului se afla lânga o padure. De la el din ograda sareai pârlezul si, hop, te puteai tolani la umbra copacilor de margine ai codrului, zarind printre crengi si crengute albastrul curat al vazduhului. Susurul râului, ce trecea chiar prin spatele casei, te însotea câta vreme te tineai pe-aproape. De fiarele padurii nu avea a se teme oarecine, pentru ca de multa vreme ele luasera obiceiul de a ocoli locul, caci mosul fusese, si mai era înca, un iscusit vânator. si decât sa dea ochii cu dânsul, mai bine sa haladuiasca în negura codrului, nestiute de nimenea.
Mosul avea doi copii - Ilenuta si Petrisor - pe care soarta i-i daruise pe când era însurat cu o alta baba. Prima femeie a mosului se prapadise, numai Dumnezeu stie de ce, iar copii ramasera orfani de mama.
Mosul îi iubea mult si îi îngrijea cum putea el mai bine, asa ca, o vreme, povara pierderii mamei lor nu fu atâta de grea, pe cât am fi înclinati sa credem. Ba din când în când, ei se duceau la marginea codrului, culegeau floricele din care împleteu cunune pentru Ilenuta, iar Petrisor îsi dovedea destoinicia catarându-se în copaci, pentru a taia crengi din care sa îsi faca arcuri mândre si sageti cu care sa traga în înaltul ceriului. Paserile vazduhului le tineu isonul ciripind, cântând, alergându-se în zbor unele pre altele, de-ti era mai mare dragul sa privesti si sa asculti.
Mosul îsi vedea de treburile casei, fiind un bun gospodar: îngrijea de animale, roadele pamântului, aducea croznii de lemne pe care le rânduia în cosar, alaturea de lemnele taiate, ce mai tura vura, facea iarna car si vara sanie.
Cu toate acestea traiul lor era greu. Harnicia nu este 20120n1321u de ajuns atunci când omul este sarac. Se mai simtea si lipsa unei mâini de femeie în casa. Ilenuta facea tot ceea ce îi statea în putinta, dar copilul tot copil.
Apoi, mosul cam începuse sa o uite pe mama copiilor si saturându-se de singuratate, se însura cu alta baba. Ea nu avea nici un copil, însa aceasta nu fu îndeajuns pentru a se apropia de Ilenuta si de Petrisor. Baba le cauta mereu pricina si mereu îi cicalea si îi scarmana, de le mergeau fulgii. Dar copii nu erau suparati si nu raspundeau raului cu rau, gândindu-se, mai întotdeauna, ca mama lor vitrega avea dreptate si ca ei trebuie sa se îndrepteze si sa nu mai faca rele. Era priceputa baba - batu-o-ar Dumnezeu sa o bata - în a face din alb negru si din ziua noapte! si cum sa nu fie, când ea nu facuse toata viata decât sa se gândeasca cum sa îi fie ei bine si altora rau, cum sa fie ea sus si ceilalti jos. Dar mosul nu avea ochi sa vada netrebniciile ce le facea zi de zi, caci, bietul de el, era robit de ea, pe de-a-ntregul. Iar când mai baga de seama câte-ceva, nu gasea într-însul îndrazneala de a ridica glasul. Ce sa sa mai zicem - în casa mosului cotcodacea gaina!
Azi - asa, mâine - asa, Ilenuta si Petrisor ajunsesera de le plângeai de mila! În fiecare zi certati, pedepsiti si înfometati, zdrentuiti si oropsiti, parca nici nu mai erau ei copii cei de mai - nainte. Cearata si bataia îi sleisera atât de mult, încât pareau a nu mai avea nici vlaga de-a trai!
Dar, baba, mastera - trâsni-o-ar Dumnezeu s-o trasneasca - nu era multumita cu atât! Odata, pe înserat, când barbatu-sau ispravi truda de preste zi, alegând în asa chip clipa încât sa nu aiba într-însul puterea de a se împrotivi, îl chema pe mos la dânsa si plina de mânie îi spuse:
- Iaca mosule ce poftesc. Eu de copii tai nu mai voi sa auz! Am tot sperat ca vor fi venind odat' pre calea cea buna, da' mi-am luat orice nadejde de la ei. Nu pot fi adusi la o întelegere si pace! Daca voiesti sa mai manânci pâine si sare cu mine la o masa, sa îi iei pre amândoi si sa îi duci în padure! Auzitu-m-ai?
- Cum se poate una ca asta, mai baba? - îngâima mosul, nevenindu-i sa-si creaza urechilor. Apoi, ce s-or face pruncii în padure? Tu nu te gândesti la asta?
- Atâta stiu, atâta voiesc: pâine si sare cu mine la o masa n-ai sa mai manânci, daca îmi calci cuvântul!
Bine, dar mai lasa-ma un timp, sa ma obisnuiesc cu gândul.
Zilele treceau, una dupa alta, pruncii mosului îsi duceau traiul lor cel obicinuielnic, iar mosul nu îndraznea sa aduca la împlinire dorinta babei. Azi-asa, mâine-asa, pâna când baba se mânie din nou si îi spuse mosului:
- Mai mosule, ori îi duci pe copii în padure, ori pâine si sare cu mine la o masa nu mai manânci. Chiar mâine sa îi duci de la casa noastra!
Mosul nu mai avu ce sa faca si a doua zi, dis-de-dimineata, îi chema la dânsul pe Ilenuta si pe Petrisor si le spuse:
Haideti cu mine în padure.
- Bucurosi taticule, raspunsera copii într-un glas, fara a banui ce îi astepta.
si plecara. si mersera, si mersera si tot mersera, pâna când, într-un târziu, ajunsera:
În strafundul codrului
Sub înaltul ceriului,
Unde zburda caprioara
Sprintena întreaga vara,
Unde cresc stejari curati
Unde-s paltinii înalti,
Unde soare nu razbate
Cale lunga, mai fârtate,
Luminis cu flori - mândrete
Peri si mere padurete,
sipot dulce de izvoare
Prin poieni înfloritoare.
Feliurite pasarele
Cuci, sticleti si rândunele,
Cânta cântece - minune
De încânta - ntreaga lume.
Odata ajunsi aici, mosul le spuse:
- Dragii tatei, v-am adus în padure pentru ca sa culegem niste mere padurete. Iaca, eu am sa prind toca aici în pomul asta si am sa ma duc sa culeg merele. Voi sa nu va speriati daca voi întârzia mai multa vreme, caci vreau sa iau cât mai multe fructe, pentru a nu fi nevoiti sa ne întoarcem iarasi cu aceeasi treaba, în adâncul padurii. Când vântul a razbate prin aceasta toaca, ea va face "uuu." , "uuuu.", iara voi sa raspundeti pentru a prinde curaj: "Taie tata mere, taie tata mere", "Taie tata mere, taie tata mere" si trecând vântul prin ea, toaca iarasi a face "uuu..", "uuu.." si voi din nou: "Taie tata mere, taie tata mere", "Taie tata mere, taie tata mere"! si nu va va mai fi fiind frica!
Bine, taticule! Raspunsera voiosi copii.
Mosul pleca si dus a fost! Împlinise porunca babei!
Copii prinsera a se juca frumos si nici nu bagara de seama când trecu vremea. Singur vântul le era tovaras, dar nici el nu fu bagat de seama decât atunci când, catre seara, batând ceva mai tare, toaca începu a face "uuu.", "uuu.", iar pruncii începura a zice "taie tata mere, taie tata mere", "taie tata mere, taie tata mere", întocmai cum îi învatase parintele lor, iar sperantele ca taticul se va întoarce si îi va lua din acele pustietati cresteau în sufletele lor curate si mult încrezatoare. si vântul începu iar a bate si toaca facea: "uuuu..", "uuuu..", iar Ilenuta si Petrisor raspundeau mereu: "Taie tata mere, taie tata mere", "taie tata mere, taie tata mere". si tot asa, si tot asa!
Ilenuto, i s-o întâmplat ceva lu' tata, zise Petrisor.
- Sa mai asteptam, îi raspunse surioara. si asteptara. În zadar, însa, caci mosul era demult acasa lânga baba lui.
- Ileano, zise iar Petrisor, sa stii ca tata nu mai vine. Mie îmi este foame si sete, asa ca te rog sa mergem acasa.
- As merge si eu, dar nu cunosc drumul, nu vezi ca suntem în mijlocul padurii?
- Lasa grija asta în seama mea, raspune Petrisor. Atunci când taticul ne-a chemat ca sa mergem cu dânsul, eu aveam în buzunare o multime de pietre. Câta vreme am mers prin padure, ca sa ma joc, am lasat câte una în urma noastra, asa ca, pentru a ajunge acasa, nu avem decât sa ne tinem dupa pietricelele lasate de mine pe drum.
Zis si facut. Ţinându-se dupa pietricele, si feriti de fiarele padurii de catre bunul Dumnezeu, într-un târziu ajunsera acasa. Nu avura curaj sa intre si îsi gasira adapost în cosar. Mai pe urma, cu mare sfiala, se apropiara de fereastra. Aici ce sa vezi! Mosul si baba tocmai ispravisera de mâncat. Le mai ramasesera niste coji de mamaliga. Pentru a-i face durerea înca si mai mare, baba se prefacu ca îi este mila de copii parasiti si îi spuse mosului:
- Ei. Ce pacat, mai mosule, ca nu sunt si copii tai aici! Uite, le-am fi dat si lor cojile acestea.
Ilenuta si Petrisor, atâta asteptara si într-un gals spusera:
Aici suntem mamica, aici suntem mamica!
Mosul se bucura nespus si îi primi în casa. Le dadu sa manânce ceea ce se mai afla si dormira fericiti. Dar, baba - arza-o-ar focul, s-o arza! Nu putu dormi linistita toata noaptea! Se foi si se învârti pâna dimineata. Când se trezi mosul, ea îi zise:
- Bine mosule, asa ne-a fost învoiala Ce ti-am spus eu sa faci si ce ai facut tu? I-ai asuns pe copii în cosar. Sa stii ca te parasesc!
Stai, mai baba, nu pleca!
- Daca binevoiesti sa mai manânci pâine si sare cu mine la o masa, sa îi duci pe copii de-aici!
si mai trecu un timp, pâna ce mosul se hotarî din nou. Îi chema la dânsul pe Ilenuta si pe Petrisor si îi ruga sa îl însoteasca în padure. Si mersera si tot mersera:
Pe poteci întunecate
Ici si colo luminate,
Prin frunzis si ramurele
De lumina de la stele,
Ba mai catre dimineata
De la luna sugubeata.
si-apoi de la mândrul soare
Când veni de la culcare,
Când veni de dimineata
Sa trezeasca iar la viata,
Codrul, flori si toate cele
Ce haladuiesc prin ele.
si mersera, si mersera si tot mersera; iara dupa o vreme ajunsera departe, departe de casa mosneagului:
În strafundul codrului
Sub înaltul ceriului,
Unde zburda caprioara
Sprintena întreaga vara,
Unde cresc stejari curati
Unde-s paltinii înalti,
Unde soare nu razbate
Cale lunga, mai fârtate,
Luminis cu flori - mândrete
Peri si mere padurete,
sipot dulce de izvoare
Prin poieni înfloritoare.
Feliurite pasarele
Cuci, sticleti si rândunele,
Cânta cântece - minune
De încânta - ntreaga lume.
Ca si primas data, mosul le spuse lui Petrisor si Ilenutei ca i-a adus în padure pentru a culege mere padurete. Curati fiind la sufletul lor, copii îl crezura si acum.
- Iaca, am sa prind toaca asta în copacul acela înalt. Când eu am sa fiu plecat dupa mere, vântul a bate prin ea si a face: "uuuu.", "uuu..", "uuu.", "uuu.", iar atuncea voi sa ziceti: "taie tata mere, taie tata mere", "taie tata mere, taie tata mere" si nu va va mai fi fiind nici o tema. Zise si lua calea înapoi spre casa, parasindu-i pe copii în padure.
Ei prinsera a se juca cum stiau ei mai frumos. Ilenuta culegea floricele, Petrisor alerga printre copacii grosi ai padurii. Asteptau sa vina parintele lor cu sacul plin cu mere padurete si sa se întoarca la casa lor. Dar vremea trecea si singurul lor tovaras era doar vântul. Deodata el îsi facu simtita suflarea. Întetindu-se, razbatea prin toca prinsa de mos în cel mai înalt si mai vârstnic copac al locului, iar la trecerea lui, toaca facea: "uuu..", "uuuu..", iar copii raspundeau tematori, dar cu speranta în suflete: "taie tata mere", "taie tata mere". Din când în când, vântul mai se strecura lunecos prin toaca si aceasta facea iar si iar: "uuuu..", "uuuuu...", iar copii, cu tot mai multa teama si tot mai putina speranta îi raspundeau: "taie tata mere", "taie tata mere". Gândurile negre luau locul dorintei de joaca cei îi însoteste pe toti copii: "Poate ca i s-a întâmplat ceva taticului nostru!" "Poate fiarele salbatice l-au prins pe nepregatite si poate l-au ranit!" "Poate a ratacit drumul si acuma nu mai stie unde suntem!" "Poate ca l-am suparat cu ceva si noi nu cunoastem cu ce! Ce poate fi oare?"
Într-un târziu, biruit de oboseala, de foame si de sete, Petrisor îi spuse surioarei lui:
Ilenuta, haidem sa megem acasa!
- As merge, caci si eu sunt istovita, dar nu cunosc drumul spre casa. Nu am umblat nicicând prin aceste pustietati.
- Pentru asta sa nu îti faci griji! Când am plecat de-acasa, aveam în buzunar un codru de pâine. Ca sa ma joc, am presarat firimituri de pâine de la un capat la altul al drumului. Nu avem de facut decât sa ne tinem dupa urma lasata de mine pe carare.
Dar, paserile vazduhului, nestiind si negândind ele cât de trebuincioase erau firimiturile de pâine pentru cei doi copii parasiti, le mâncasera demult. Ilenuta si Petrisor erau, asadar, rataciti si deznadajduiti în mijlocul padurii. Cautara ce cautara, dar nu ajunsera la nici un liman. Ori-încotro o apucau, parca tot mai adânc se înfundau în padure. Teama puse stapânire pe ei. Paserile de noapte îsi cautau prada neajutorata, lupii urlau în departari, cerbii mugea, celelalte jivine îsi catau loc de hodina si toate acestea pareau înca si mai înspaimântatoare pentru cei doi copii parasiti de noroc. Între ei, Ilenuta era mai mare, având paisprezece ani, în timp ce Petrisor avea numai unsprezece. Ea îl îmbarbata pe Petritor care nu mai stia încotro sa o ia si ce sa faca, piezându-si cu totul cumpatul.
Dar, soarta dorea sa îi încerce si mai mult. Când noaptea era în toi, se porni o ploaie cum ei nu mai vazusera. Parca se sparsesera zagazurile ceriului. Fugere cumplite luminau în noapte, iar tunetele îi înfiorau. Ici si colo copacii trazniti erau torte nedorite pentru a le lumina drumul. În cele din urma gasira o scorbura în care se adapostira. Asteptau sa se sfârseasca ploaia, pentru a gasi drumul spre casa. În vremea asta, pe Petrisor îl birui foamea.
Ilenuto, mie mi-e foame!
- Nu am ce sa îti dau - raspunse sora lui. Sa asteptam pâna dimineata si vom vedea atunci ce putem face. Ea era mai mare si putea sa rabde mai mult decât mezinul. Acesta nu întelegea si pace!
Mie îmi este foame si asa ca te rog sa îmi dai sa manânc.
Vazând ca nu se mai întelege cu el si pentru a-l pacali pâna dimineata, Ileana îl lua si îl duse lânga un copac trasnit care ardea în apropiere de scorbura ce îi adapostea. Acolo, asezându-se lânga vâlvataie, gasi o balega pe care o arunca în foc spunându-i lui Petrisor:
- Asteapta sa se coaca asta si vom mânca. Pâna atunci, tu sa dormi acolea lânga mine.
Ea credea ca Petrisor, amagit, nu va mai plânge de foame si va adormi, stiut fiind ca somnul linisteste întru-câtva simtamântul de foame. Asa se si întâmpla. Cum se linisti nitel, Petrisor adormi. În vremea asta, Dumnezeu si Sfântul Petru stateau în înaltul ceriului si priveau din pragul raiului la întâmplarile fetei si ale baiatului. Tatalui nostru ceresc i se înmuie imima si îi spuse Sfântului Petru:
- Mai, Sfinte Petre, iacata în padurea aceea de la marginea împaratei lui Fulger - împarat, megiesa cu cea a lui Viorel-împarat, doi copii, parasiti de parinti, nu au nici ce mânca si stau gata sa se prapadeasca!
- Doamne Dumnezeule, spuse Sfântul Petru, rogu-te nu-i lasa sa se duca de pe aceea lume, caci au suflete curate, fiind întru-totul neprihaniti.
Atunci, se coborâra în padurea nesfârsita, preschimbati în doi batrâni. Pe nesimtite, ei ajunsera lânga copii. Ileana tresari de spaima.
- Buna seara, fetita! Nu te teme, caci nu voim a va face nici un neajuns. Mai bine spune-mi ce catati pe-aci pe o asa ploaie la o asemenea vreme de noapte?
- Buna seara bunicule! Iaca, ne-am ratacit prin padure si nu mai gasim drumul catre casa. Fratelui meu i s-a facut foame si fiind el mai mic si nemaiputând rabda îmi tot cerea de mâncare. si cum nu avuram nimic la noi, l-am dus cu vorba, aruncând o balega în foc si spunându-i ca vom mânca atunci când s-o coace. M-am gândit ca poate, poate va adormi.
Auzind spusele fetei, cu toiagul, Dumnezeu facu de trei ori semnul crucii deasupra focului unde se "cocea" balega, dupa care zise:
- Ia vezi fetita mosului, s-a copt balega aceea?
Neîncrezatoare, dar nevoind a-l supara pe batrânul din fata sa, fata scoase din foc, nu o balega, ci o pâine mare si frumoasa. Bucuroasa, vru sa multumeasca celor doi batrâni, dar ei nu mai erau. Se topisera ca prin farmec. Ilenuta îl trezi pe Petrisor si îi dadu sa manânce pe saturate. Cât de buna si de mare era pâinea asta! Le ramase si pentru a doua zi destul de multa. Dupa ce se hodinira în sorbura stiuta, când mai fu un ceas pâna sa rasara soarele, pornira din nou la drum, doar - doar or gasi calea catre casa! si mersera si mersera si tot mersera:
Pe poteci întunecate
Ici si colo luminate,
Prin frunzis si ramurele
De lumina de la stele,
Ba mai catre dimineata
De la luna sugubeata.
si-apoi de la mândrul soare
Când veni de la culcare,
Când veni de dimineata
Sa trezeasca iar la viata,
Codrul, flori si toate cele
Ce haladuiesc prin ele.
Dar, nu ajunsera niciunde. Li se facu sete. Mai cu seama lui Petrisor. Cautara un izvor, un râu sau un lac de unde sa îsi potoleasca setea. Dar le pierdusera urma si acestora. Setea îi chinuia tot mai mult. Mezinul începu iarasi a se plânge surorii sale mai mari:
- Ilenuto, mie îmi este sete! De unde sa beau apa?
Nu stiu. Asteapta pâna vom gasi un izvor si apoi ai sa bei pe saturate!
Mai rabda el ce mai rabda si iar începu a se tângui:
- Surioara, îmi este sete! Nu mai pot de sete! Uite am sa beau din urma asta de urs.
Nu Petrisor, ca ai sa te faci urs si ai sa ma manânci!
Bine, zise baiatul, dând dovada de tarie.
Mai mersera ei ce mai mersera, dar nu gasira apa de baut. Atunci Petrisor vazu apa strânsa în urma lasata pe pamântul moale, de un lup si zise:
Surioara, eu am sa beau apa din urma acestui lup!
Nu Petrisor, îi spuse fata, ca ai sa te faci lup si ai sa ma manânci!
- Bine, dar sa stii ca îmi este tare sete. Înca odata baiatul se înfrâna, dar puterile-i erau sleite. si mersera si tot mersera, dar nu dadura de urma nici unui izvor, nici un râu si nici un lac nu li se arata în cale. Apoi, Petrisor, care vazuse apa strânsa în urma unui cerb spuse:
Surioara, am sa beau apa din urma acestui cerb!
Nu Petrisor, ca ai sa te faci cerb si ai sa ma împungi!
- Orice ar fi, eu am sa beau apa din urma cerbului. Biruit fiind de setea care pusese stapânire pe toate gândurile sale, baiatul se apleca si într-o clipa bau apa din urma cerbului. Îsi potoli setea. Dar dupa un timp, cazu la pamânt zvârcolindu-se. La cap, începura sa îi creasca neste coarne de cerb, bratele i se prefaceau încetul cu încetul în piciere de cerb, destele i se umflau, unghiile precumpanind, mâinile viind în copite. În zadar striga si urla, nu era nimeni carele sa poata rupe vraja zânelor padurii! În zadar Ilenuta încerca sa opreasca vraja, caci nimic nu mai era de facut. Petrisor se prefacu în cerb.
Atunci el o lua pe Ilenuta în coarne si, cu simturile lui de cerb, o duse pâna la doi paltini înalti si svelti. Aici, el îi construi o casa sus între cei doi copaci, cu toate cele trebuincioase. Se îngriji de ea cum nu se poate mai bine. Nu îi lipsea nimic. Nici hrana, nici straie, nici preumblari pe spinarea lui. Ducea o viata întru toate tihnita. Din când în când fata se ducea la râu sa se îmbaieze si apoi vorbea cu frate-sau. si asa trecura câtiva ani.
Într-o buna zi, un print de prin partea locului, fecior al lui Fulger-împarat, se abatu pe lânga paltinii înalti, în urmarirea unei fiare ce nu se lasa prinsa. Era însotit de mai multi curteni. El îsi dadu seama ca în cei doi paltini se afla o casa omeneasca. Curios, el striga:
Heei, sunt fecior de crai, locuieste cineva în cesti paltini- nalti
Fata auzind glas de faptura omeneasca, dupa atâta amar de vreme, se arata si spuse:
Da! Aici este casa mea. Ma cheama Ilenuta.
De acum, Ilenuta se facuse o frumusete de fata numai buna de maritat. Vazând un chip asa de frumos, din care bunatatea izvora ca o fântâna, printul se îndragosti de ea.
- Coboara de acolo, Ilenuto, si haide cu mine la palat. As dori sa fii sotia mea.
Printul era frumos si tinerel, iar Ilenuta îl îndragi. Dar nu o lasa inima sa îl paraseasca pe Petrisor, cerbul, fratele ei.
- Nu pot, marite print, caci eu mai am un frate care este cerb. Îl cheama Petrisor si nu îl pot lasa singur în padure. El este cel ce mi-a facut aceasta casa si carele m-a îngrijit.
- Nu este nimic, îl vom lua cu noi si îi vom arata toata cinstirea ce se cuvine.
Fata se învoi si îl urma pe print. El o lua de sotie. sapte zile si sapte nopti tinu nunta lor. Fura chemati oaspeti de peste mari si tari care cinstira cum se cade pe cei doi tineri.
Lui Petrisor îi facura un grajd din cele domnesti, unde se putea hodini dupa ce se preumbla prin pajistile curtii sau în padurile împaratiei. Norocul parea ca le zâmbeste si lor. Printul o îndragea pe Ilenuta si viata lor mergea bine. El se tinea pe lânga Fulger-împarat pentru a învata mersul treburilor împaratesi, iar fata învata torsul, tesutul, lucratul de mâna si gatitul bucatelor. Ea vroia sa fie si era harnica asa cum fusese si la casa mosului stiind de-a fir a par toate treburile gospodariei împaratesti. Slugile palatului o îndrageau ca una ce se arata buna, priceputa si milostiva cu toata lumea. Arata sârguinta în toate cele si când termina cele ce avea de facut se desfata cetind pe carte, luând seama la spusele înteleptilor tarii. Toata lumea îi da slava lui Dumnezeu pentru ca îl rasplatise pe binecinstitoriul si de Hristos iubitoriul Fulger-împarat cu asemenea urmasi. Viitorul împaratiei se afla pe mâini bune si fiecare zi care trecea marturisea si întarea odata mai mult aceasta credinta.
Da, totul parea bine si aflat în nemiscare! Nepriceputa fire omeneasca! Dar, necuratul, cel ce în veci nu voieste binele si învrajbeste necurmat spita omeneasca, îndemnând-o în fel si fel de chipuri la nelegiuiri si la calcarea poruncilor lui Dumnezeu, nu era zabavnic la fire. În iatacul împaratesei celei mari, se afla o slujitoare tiganca. Era priceputa în tot ceea ce facea, puternica, mândra, frumoasa, era stapâna a farmecelor si mai vârtos de toate era dornica de marire. O slujise ani îndelungati pe împarateasa cu fatarnica credinta. Dobândise milostenie si încredere, însa nu pierduse nici un prilej pentru a-si umple golul sufletesc cu bani, cinstiri si slujbe, întarindu-si tot mai mult asezarea pe lânga împarateasa si, deci, si pe lânga împarat. Avea tot ceea ce îi trebuia si mai mult decât se i cuvenea.
Pentru ea, însa, nimic nu era îndeajuns, caci daca dobândea ceva, nu trecea mult si îsi dorea altceva înca si mai de pret. Ţiganca avea o fata cam de seama Ilenutei. O chema Anisoara. Fata era întocmai ca si ea: priceputa, frumoasa, vicleana, mândra, faloasa si dornica de mariri. Parul negru ca peana corbului, lasa sa se iveasca o fata ovala si aramie, încununata cu un nas cârn si strengar si cu ochi de un albastru otelit. Aducea întrucâtva cu Ilenuta, numai ca aceasta avea parul galben-auriu, ochii mai mari si migdalati, iar albastrul lor, cu incrustatii verzi, era albastrul ceriului curat; gura îi era arcuita, buzele rosii ca focul, iar zâmbetul blând si feciorelnic cutremura orice suflet ales. Tiganca sperase ca printul are sa se îndragosteasca de odrala ei si de aceea, prin mestesugite viclesuguri, facea ca aceasta sa fie mai mereu prin preajma lui. Printul o privea cu toata bunavointa si nu se putea spune ca nu o placea; dar o placea ca pe o sluga priceputa si aratoasa, negândindu-se nicidecum sa se îndrageasca de ea. si colac peste pupaza, Ilenuta le stricase toate planurile. Frumusetea ei gingasa si frageda, sufletul neprihanit, silinta ei în toate cele, iubirea curata pentru print, dragostea ce îi arata dregatorii si întreaga curte, taiara din radacina ticluirile celor doua slujnice, dovedindu-le desarte. Printul era îndragostit pâna preste cap de sotia lui.
Anisoara si cu muma-sa nu întelegeau deloc sa renunte la gândurile lor. Îsi pusera în cap sa scape de Ilenuta, încredintate fiind ca înlaturând asta piedica, vor ajunge la împlinirea visului lor de marire. Fiind de prin partea locului si copile din norod, cunosteau tainele codrului. Ele stiau ca la o cotitura de râu, unde apele se îmfla pentru a urma alt drum, înca de demult, era traitoriu un peste-somn mare cum nu se mai vazuse prin partea locului. Iar acest peste, când si când, se hranea cu cei pe care nestiinta sau nebagarea de seama îi îndemna sa se scalde cam pe unde îsi avea el salasul. Îndemnata de muma-sa, Anisoara dându-se pe lânga Ilenuta, pâna îi câstiga încrederea, într-un dintre zile, îi zise:
- Preabuna mea stapâna, cunosc eu un loc, unde putem sa scapam de larma de la curte si sa ne îmbaiem, ferite de privirile altora. Haide cu mine!
Bine, raspunse Ilenuta.
si mersera si mersera, urmând carari cunoscute numai de catre Anisoara, pâna când ajunsera la râu. De acolo, printre salbatici si uriasi copaci, se deschidea o poiana unde râul facea o cotitura îmflându-se peste masura de mult. Chiar pe malul râului se ridica în înalt o stânca pusa de starja, parca anume croita pentru a desfata privirea si a îndemna pe cei ce se încumetau sa ajunga în acele locuri, la îmbaiat.
- Preafrumoasa craiasa - supuse Anisoara - aici ne putem desfata în voie. Straiele ni le putem lasa acolea pe margine de stânca, iara noi putem sa ne tolanim si sa schimbam oarece vorbe, depanând amintiri, ferite de orice priviri. Din când în când ne putem îmbaia în râu.
Asa si facura. La o vreme, însa, Anisoara o îndemna pe Ilenuta sa se scalde în râu stiind ca pestele pândeste trup de om pentru a-l înghiti:
- Stapâna haide aici sa ne scaldam si sa ne racorim în apa râului. Sari tu prima ca nu se cade ca slujnica sa se îmbaieze înaintea stapânei. Fara a banui nimic, Ilenuta sari în apa râului chiar de la locul aratat Anisoara. Cum sari, pestele urias o si înghiti. Petrisor, aflat prin preajma, vazu cele petrecute. Schimbându-si straiele cu ale Ilenutei, fara a se mai gândi la nimic si multumita de sine Anisoara porni la drum.
Ajunsa la palatul împaratesc, îmbracata cu hainele craiesei mici, Anisoara, întocmai cum ticluise, fu luat drept Ilenuta. Se duse în iatacul domnesc si ramase acolo pâna sosi si feciorul de crai. El crezu ca este sotia sa legiuita si petrecu cu ea împreuna. Dar purtarea de fiecare zi a Anisoarei îl punea pe gânduri pe print. Se întâmplase ceva; parca nu mai era ea! Nu mai arata bunavointa si milostenie pentru slujnici, sfaturile înteleptilor împaratiei devenira vorbe fara de tinta si chiar feliul ei de-a fi în treburile marunte parca era altul! De! Nu seamana picatura de apa cu picatura, daramite om cu om! Feciorul de crai nu mai stia ce sa creaza. Îsi zise ca poate nu o fi Ilenuta în apele ei, dar cu vremea are sa îi treaca.
Dar, Petrisor! Nu avea astâmpar, bietul de el, caci vazuse cu ochii lui de cerb cum surioara-i fusese înghitita de somnul cel mare din râu. Nici de mâncat nu mai mânca si mai mereu pleca la locul nenorocirii pentru a plânge acolo. Anisoara, cu viclenia-i nascuta, banui ca cerbul stie ceva. Atunci, prefacându-se a cadea bolnava, îl chema la dânsa pre feciorul de crai si îi spuse:
- Dragul meu, simtesc ca nu poci a ma vindeca cu nimica. Iaca am chemat tot feliul de doftori si tot feliul de leacuri am luat, dara nici unul nu ma poate scula din boala. Preste noapte, însa, visai ca nu ma poci înzdraveni, decât daca mânca-voi carne din cerbul Petrisor. Asa ca te rog sa pui sa îl taie.
- Da cum se poate una ca asta , zise coconul împaratesc. Petrisor este fratele tau. Nu putem sa îl taiem, caci mânia-vom si pre Sfântul Dumnezeu cu o asa fapta nelegiuita!
- Daca nu îl vom taia si daca nu voi mânca o bucata de pecie din el, nu ma poci vindeca! Sa stii ca am sa mor.
- Bine! - zise feciorul de crai. Dar mai lasa-ma sa ma obicinuiesc cu gândul.
Toti curtenii aflara nenorocirea ce avea sa vie. La curtea împarateasca traiul nu mai era trai. Duse erau zâmbetele slujnicelor iatacurilor craieselor. Duse erau sporovaielile pline de bucurie ale barbatilor atunci când, priceputi fiind si într-ajutorându-se unii pre altii, puneau la buna rânduiala toate câte erau la curtea împarateasca. Duse erau sfaturile ce se tineau de catre mai marii dregatori ai împaratiei, carele ca niste parinti preacinstiti si bineiubitori de popor, puneau pravile bine cumpanite în hrisoave, pentru ca dreptatea sa fie tinuta în cinste în craia lui Fulger-împarat. Niciodata nu se savârsise într-acest colt al dreptatii o asemenea grozavie!
Petrisor aflase si el vestea. Întelegea cum ca tiganca - batu-o-ar Dumnezeu s-o bata - îi dorea pieirea ca sa nu cumva sa afle feciorul de crai cum ca Ilenuta fusese înghitita de pestele - somn si ca în locul ei, acum se afla Anisoara. Feciorul lui Fulger-împarat venea des la Petrisor si plin de milostenie îl mângâia si încerca sa îi dea macar bucuria clipei, înainte de sfârsit.
El amâna cât de mult îi statu în putinta taierea cerbului, cu speranta ca sotia lui se va înzdraveni si va lasa de-o parte cumplita dorinta. Dar Anisoara îi cerea sa împlineasca odata cerinta pretinsului ei vis.
Feciorul de crai, observa ca, cu cât mai mult se apropia sfârsitul, cu atât mai mult Petrisor lipseste de acasa si se întreba în sinea lui - de ce Într-o zi, însotit de cei mai credinciosi slujitori, îl urmari pre Petrisor în preumblarea pe care o facea. El vazu ca cerbul se îndreapta catre codru, pe carari necunoscute nici lui, nici slujitorilor sai. Îl urmara încetisor, pentru a nu fi simtiti de cerb. Petrisor ajunse la locul unde, de multe zile si nopti, îsi plângea tristeta, anume acolo unde Anisoara o îndemnase cu gând rau pe Ilenuta sa sara în râu.
Decum ajunse, urcat pe stânca ce însemna ca un altar locul, începu a plânge cu glas omenesc asa:
Surioara, fa Ileana,
Iesi afara ca ma taie,
Cu cutitele-ascutite,
Cu caldarile spoite.
Ca ma taie, ca ma-mpusca
Ca ma pune în tepusa,
Ca ma-mpusca, ca ma taie,
Ca ma pune în tigaie.
Nu sunt fiara din genune,
Ci sunt cerb facut de zâne,
Ca-mi fu foame si-mi fu sete,
Sub poale de codru verde
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Sa poci iara sa fiu eu,
Sa fiu eu voinic falos
Sa prind pestele spatos,
Sa vezi iar lumina vietii
Sa-ti stii anii tineretii
N-am avut noi doi noroc,
N-am avut soarta deloc,
Tu în burta somnului,
Eu cutitul "gâdelui",
Alta la curtea domneasca,
Pe mine sa ma jertfeasca.
Surioara, fa Ileana,
Iesi afara ca ma taie,
Cu cutitele-ascutite,
Cu caldarile spoite.
Surioara, fa Ileana,
Iesi afara ca ma taie,
Cu cutitele-ascutite,
Cu caldarile spoite.
si Petrisor, cerbul, plângea si se tânguia de ti se rupea inima. Când vazu si când auzi toate acestea, feciorul de crai pricepu îndata cum stau lucrurile si turburat pâna în adâncul sufletului simti cum:
Codrul se cutremura,
Fagi si Paltini murmura,
Fiarele-n paduri urla,
Paserile ca-mi plângea,
Sufletu-n gura urca,
Ochii se-mpaienjenea,
Ceriul se întuneca,
Pânlie mi se facea,
Jos, fara simtiri, cadea,
Mort, la toti, bietul parea!
Foicica-o viorea,
Domnul asta nu rabda.
si timise o solie,
Din a cerului tarie
Un hrisov cu vorba sfânta,
Paserile de-l descânta.
Descântatu-au descântat,
Pre baiatul de-mparat,
Descântatu-au viers duios
si l-au ridicat de jos.
Degraba porunci ca cei mai priceputi pescari cu navoade si plase uriase sa prinda pestele - somn. Cu speranta în suflet si cu credinta în Dumnezeu aruncara navoadele si îl prinsera. Îl despicara pe burta, cu grija pentru a nu o rani pe Ilenuta si o scoasera afara. Spre norocul ei, pestele nu o mistuise înca. În trupul gol si mult încercat, viata abia mai pâlpâia. Dar vigoarea tineretii si dorinta nebiruita de viata ce zace în fiece fiinta omeneasca, izbândira pâna la urma.
Împreuna cu slujitorii, Ilenuta si feciorul lui Fulger-împarat se întoarsera la palat. Pentru faptele lor nelegiuite Anisoara si mama ei trebuira sa dea seama în fata scaunului de judecata al împaratului.
Pe Anisoara o legara de patru cai, unul cu fata catre rasarit, altul cu fata catre apus, unul întors catre miazazi, altul catre miazanopte. Caii fura biciuiti cu totii deodata si tragând în patru parti, o sfâsiara în patru bucati. Cât despre mama Anisoarei, ea fu asezata cu capul pe butuc si la semnul lui Fulger-împarat, barda gâdelui lovi fara de crutare, capul tigancii cazând în pulbere aruncat, caci cine seamana vânt, culege furtuna, iar cine scoate sabia de sabie va pieri!
Iar în ceea ce îi priveste pe feciorul lui Fulger-împarat si pe Ilenuta, traira multi ani fericiti. Când parintii sai se dusera de pe asta lume, se urcara pe scaunul împaratesc, fiind o binecuvântare pentru supusii lor, caci greutatile preste care trecusera ca si bunatatea sufletului lor i-au facut a tine bine cumpana dreaptatii, ajungând vestiti pentru întelepciunea lor. si daca nu or fi murit, mai traiesc si astazi!
si-am încalecat pe-o sea
si v-am spus povestea-asa.
si-am încalecat pe-o lingura scurta
Sa traiasca cine-asculta.
si-am încalecat pe-un fus
Sa traiasca cine-a spus!
Dr. Constantin V. Lucien,
auzit de la parintii mei, Constantin Niculina si
Constantin Vasile
|
