Filosoful mascat

"Filosoful mascat"(convorbire cu C. Delacampagne, februarie, 1980), Le Monde, n° 10945, 6 aprilie 1980: Le Monde-Dimanche, pp. I si XVII.

În ianuarie 1980, Christian Delacampagne se hotara sa-i ceara lui Foucault o mare convorbire pentru Le Monde, al carui supliment duminical era pe atunci consacrat unor vaste dezbateri ideatice. M. Foucault accepta imediat, dar puse o conditie de principiu: aceasta convorbire trebuia sa ramîna anonima, numele sau sa nu apara, iar toate indiciile care ar fi permis ghicirea lui sa fie sterse. M. Foucault îsi justifica astfel pozitia: scena intelectuala fiind prada mass-media, starurile devansînd ideile iar gîndirea ca atare nemaifiind rec 18318c220s unoscuta, ceea ce este spus conteaza mai putin decît personalitatea celui care vorbeste. si chiar si acest tip de critica la adresa mediatizarii risca sa fie devalorizat - chiar sa alimenteze ceea ce cauta sa denunte - daca este proferat de cineva care, fara sa vrea, ocupa deja un loc în sistemul mediatic - cazul lui M. Foucault. Trebuie, deci, pentru a înlatura aceste efecte perverse si pentru a încerca sa faci auzita o rostire care sa nu poata fi redusa la numele celui care o pronunta, sa te decizi sa intri în anonimat. Ideea i-a placut lui C. Delacampagne. S-a convenit ca discutia sa aiba loc cu un "filosof mascat", lipsit de identitate precisa. Ramînea sa convinga Le Monde - care dorea o convorbire cu M. Foucault - sa accepte un text de la "nimeni". A fost dificil, dar M. Foucault s-a aratat inflexibil.

Secretul a fost bine pastrat pîna la moartea lui M. Foucault. Foarte putini, se pare, au fost cei care au reusit sa-l patrunda. Mai tîrziu, Le Monde si La découverte au republicat într-un volum aceasta convorbire si altele care faceau parte din aceeasi serie. Cum se întîmpla în astfel de cazuri, Le Monde a decis atunci, în mod unilateral, sa dezvalui adevaratul nume al "filosofului mascat". Textul acestei convorbi revine în mod integral lui M. Foucault, care a elaborat si întrebarile cu C. Delacampagne si care a rescris cu grija extrema fiecare din raspunsurile sale.

- Permiteti-mi mai întîi sa va întreb de ce ati ales anonimatul?

- Cunoasteti povestea acestor psihologi care venisera sa prezinte un mic film test într-un sat din fundul Africii. Dupa vizionare, ei le cer spectatorilor sa le povesteasca istorioara asa cum o întelesesera ei. Ei bine, în aceasta anecdota cu trei personaje, un singur lucru îi interesasera: trecerea umbrelor si a luminilor prin copaci.

La noi, personajele fac legea perceptiei. Ochii au ca obiect privilegiat figurile care mergi si vin, care apar si dispar.

De ce v-am sugerat sa utilizam anonimatul? Din nostalgie pentru vremea în care, fiind cu totul necunoscut, ceea ce spuneam avea ceva sanse sa fie ascultat. Cu eventualul cititor, suprafata de contact era fara riduri. Efectele cartii se rasfrîngeau astfel în locuri neprevazute si desenau forme la care nu ma gîndisem. Numele este o facilitate.

Voi propune un joc: cel al "anului fara nume". Timp de un an de zile, s-ar edita carti fara nume de autor . Criticii ar trebui sa se descurce cu o productie complet anonima. Dar, ma gîndesc eu, poate ca n-ar avea nimic de spus: toti autorii ar astepta anul urmator pentru a-si publica cartile.

- Credeti ca astazi intelectualii vorbesc prea mult? Ca ne încurca prin discursurile lor despre orice si, cel mai adesea, în afara subiectului?

- Cuvîntul intelectual mi se pare ciudat. Intelectuali? N-am întîlnit niciodata. Am întîlnit oameni care scriu romane si altii care îngrijesc bolnavi. Oameni care fac studii economice si altii care compun muzica electronica. Am întîlnit oameni care predau, care picteaza si oameni despre care n-am înteles prea bine daca faceau ceva. Dar intelectuali, niciodata.

În schimb, am întîlnit multi oameni care vorbesc despre intelectual. si, ascultîndu-i, mi-am facut o idee despre ce putea fi acest animal. Nu e greu, e cel care e vinovat. Vinovat cam de toate: ca vorbeste, ca tace, ca se amesteca peste tot. Pe scurt, intelectualul este materia prima a verdictului, a sentintei, a condamnarii, a excluderii.

Nu mi se pare ca intelectualii vorbesc prea mult, din moment ce pentru mine nu exista. Dar gasesc, dimpotriva, ca discursul despre intelectuali este de-a dreptul coplesitor si nu prea linistitor.

Am o manie suparatoare. Cînd oamenii vorbesc asa, în vînt, încerc sa-mi imaginez ce ar putea da asta transcris în realitate. Cînd "critica" pe cineva, cînd îi "denunta" ideile, cînd "condamna" ceea ce scrie, eu mi-i imaginez în situatia ideala în care ar avea întreaga putere asupra lui. Las sa se întoarca la sensul lor prim cuvintele pe care le folosesc: "a demola", "a doborî", "a reduce la tacere", "a îngropa". si vad astfel cum se întredeschide cetatea radioasa si luminoasa în care intelectualul ar fi în închisoare si, pe deasupra chiar spînzurat, daca ar fi, în plus, si teoretician. E adevarat, nu sîntem într-un regim în care intelectualii sînt trimisi la orezarie: dar, de fapt, spuneti-mi, ati auzit vorbindu-se de un anume Toni Negri? Oare nu este el în închisoare ca intelectual*?

- Atunci ce v-a determinat sa va camuflati în anonimat? Un anumit uzaj publicitar pe care filosofii, astazi, îl fac sau lasa sa fie facut cu numele lor?

- Asta nu ma socheaza absolut deloc. Am vazut pe culoarele liceului meu mari oameni din ipsos. Iar acum vad în subsolul primei pagini a ziarelor fotografia gînditorului. Nu stiu daca estetica s-a ameliorat. În schimb rationalitatea economica, cu siguranta.

De fapt ma înduioseaza enorm o scrisoare pe care Kant o scrisese cînd era deja foarte batrîn: se grabea, povesteste el, împotriva vîrstei si a privirii care scadea, si a ideilor care începeau sa se amestece, sa termine una din cartile sale pentru tîrgul de la Leipzig. Povestesc asta pentru a arata ca nu are nici o importanta. Publicitate sau nu, tîrg sau nu, cartea este altceva. Nimeni nu ma va face sa cred vreodata ca o carte e proasta pentru ca i-am vazut autorul la televizor. Dar nici ca e buna numai din acest motiv.

Daca am ales anonimatul, nu este deci pentru a-l critica pe cutare sau cutare, ceea ce nu fac niciodata. Este doar o modalitate de a ma adresa mai direct eventualului cititor, singurul personaj care ma intereseaza aici: "Pentru ca nu stii cine sînt, nu vei fi tentat sa cauti motivele pentru care spun ceea ce tu citesti; lasa-te purtat în voie pentru a spune doar: este adevarat, este fals. Asta îmi place, asta nu-mi place. Atîta tot".

- Dar nu asteapta publicul de la critica sa-i furnizeze aprecieri exacte cu privire la valoarea unor opere?

- Nu stiu daca publicul asteapta sau nu ca criticul sa judece operele sau autorii. Judecatorii erau deja prezenti, cred, înainte ca el sa poata spune ceea ce avea chef sa spuna.

Se pare ca Corbet avea un prieten care se trezea noapte tipînd: "Sa judec, vreau sa judec". E ciudat cît de mult le place oamenilor sa judece. Se judeca pretutindeni, tot timpul. Fara îndoiala ca este unul din lucrurile cele mai simple care i-au fost date umanitatii sa le faca. si stiti prea bine ca ultimul om, atunci cînd, în sfîrsit, ultima radiatie îl va fi facut cenusa pe ultimul sau adversar, va improviza o masa schioapa, sa va aseza la ea si va începe procesul responsabilului.

Nu ma pot împiedica sa ma gîndesc la o critica ce-ar cauta nu sa judece, ci sa faca sa existe o opera, o carte, fraza, o idee; ar aprinde focuri, ar privi cum creste iarba, ar asculta vîntul si ar atinge spuma norilor din zbor pentru a o risipi. Ar multiplica nu judecatile, ci semnele existentei; le-ar chema, le-ar trezi din somn. Le-ar inventa din cînd în cînd? Cu atît mai bine, cu atît mai bine. Critica prin sentinta ma adoarme; mi-ar placea o critica prin scînteieri imaginative. N-ar fi suverana si nici învesmîntata în rosu. Ar fi doar fulgerul unor furtuni posibile.

- Dar sînt atîtea lucruri care trebuie facute cunoscute, atîtea lucrari interesante încît mass-media ar trebui sa vorbeasca tot timpul de filosofie.

- Este clar ca exista o tensiune traditionala între "critica" si cei care scriu carti. Unii se simt gresit întelesi iar altii cred ca sînt luati peste picior. Dar asta este jocul.

Mi se pare ca azi situatia e oarecum deosebita. Avem institutii de penurie, în timp ce noi ne aflam într-o situatie de supraabundenta.

Toata lumea a observat exaltarea care însoteste de obicei publicarea (sau reeditarea) unor opere, uneori chiar interesante, de altfel. Ele nu sînt niciodata altceva decît "subversiunea tuturor codurilor", "contratimpul culturii contemporane", "punerea în chestiune radicala a tuturor modalitatilor de gîndi". Autorul ei trebuie neaparat sa fie un marginal ignorat.

În schimb, trebuie desigur ca ceilalti sa fie trimisi la obscuritatea din care n-ar fi trebuit sa iasa niciodata; oricum nu erau decît clabucii unei "mode derizorii", un simplu produs al institutiei etc.

Fenomen parizian, se spune, si superficial. În fapt, eu percep aici, mai degraba, efectele unei nelinisti profunde. Sentimentul "lipsei de loc", al lui "ori eu ori el", "fiecare pe rînd". Sîntem asezati în sir indian din cauza extremei îngustimi a locurilor de unde se poate auzi si de unde te poti face ascultat.

De aici un soi de angoasa care izbucneste în mii de simptome, placute sau mai putin nostime. De aici, la cei care scriu, sentimentul neputintei lor în fata mass-media, carora le reproseaza ca domina universul cartilor si ca fac sa existe sau sa dispara pe cei care le plac sau le displac. De aici, de asemenea, sentimentul la critici ca nu se vor face auziti daca nu ridica tonul si daca nu scot din palaria fermecata, în fiecare saptamîna, cîte un iepure. Tot de aici o pseudopolitizare, care mascheaza, sub necesitatea de a purta o "lupta ideologica" sau de a combate "gîndirile periculoase", profunda anxietate de a nu fi nici citit nici înteles. De aici si fobia fantastica a puterii: orice persoana care scrie exercita o putere tulburatoare careia trebuie sa-i fie impuse, daca nu un capat, atunci cel putin limite. De aici iarasi afirmatia putin incantatorie ca totul, actualmente, este vid, pustiit, fara interes si importanta: afirmatie care vine în mod evident din partea acelora care, nefacînd nimic ei însisi, gasesc ca ceilalti sînt în plus.

- Totusi, nu credeti ca epocii noastre îi lipsesc realmente spirite care sa fie pe masura problemelor sale si mari scriitori?

- Nu, nu cred în riturnela decadentei, a absentei de scriitori, a sterilitatii gîndirii, a orizontul înfundat si întunecat.

Dimpotriva, cred ca exista abundenta. si ca noi nu suferim de vid, ci de prea putinul de mijloace pentru a gîndi tot ceea ce se întîmpla. Pentru ca exista o abundenta a lucrurilor de cunoscut: esentiale sau teribile, miraculoase sau nostime, minuscule si capitale în acelasi timp. si apoi exista o curiozitate imensa, o nevoie sau de cunoastere. Ne plîngem tot timpul ca mass-media îmbuiba mintile oamenilor. E ceva mizantropie în aceasta idee. Cred, dimpotriva, ca oamenii reactioneaza; cu cît se vrea mai mult convingerea lor, cu atît îsi pun mai multe întrebari. Spiritul nu este o ceara moale. E o substanta reactiva. Iar dorinta de a sti mai mult, si mai bine, si altceva, creste pe masura ce se doreste îmbuibarea creierelor.

Daca admiteti asta si daca adaugati ca la universitate si în alte locuri se formeaza o multime de oameni care pot servi de intermediari între aceasta masa de lucruri si aceasta aviditate de cunoastere, veti putea deduce repede ca somajul studentilor este lucrul cel mai absurd cu putinta. Problema este de a multiplica pasarelele, canalele, mijloacele de informare, retelele de televiziune si radio, ziarele.

Curiozitatea este un viciu care a fost stigmatizat rînd pe rînd de crestinism, de filosofie si chiar de o anumita conceptie a stiintei. Curiozitate, futilitate. Cuvîntul îmi place, totusi, el îmi sugereaza cu totul altceva: evoca "grija"; evoca preocuparea pe care o ai fata de ceea ce exista si de ceea ce ar putea exista; un sens ascutit al realului dar care nu se imobilizeaza niciodata în fata lui; o promptitudine în a gasi straniu si singular ceea ce ne înconjoara; o anumita îndîrjire în a te debarasa de familiaritati si de a privi altfel acelasi lucru; o ardoare de a întelege ceea ce se petrece si ceea ce trece; o dezinvoltura fata de ierarhiile traditionale între important si esential.

Visez la o epoca noua a curiozitatii. Avem mijloacele tehnice pentru asta; dorinta exista; lucrurile de cunoscut sînt infinite; oamenii care se pot angaja la acest travaliu exista si ei. De ce suferim? De prea putin: de canale înguste, gîtuite, cvasi-monopolistice, insuficiente. Nu trebuie adoptata o atitudine protectionista, pentru a împiedica "reaua" informatie s-o invadeze si s-o sufoce pe cea "buna". Trebuie, mai degraba, sa multiplicam caile si posibilitatile de circulatie. Fara colbertinism în acest domeniu! Ceea ce nu înseamna, cum exista adeseori teama, uniformizare si nivelare prin mediocru. Ci, dimpotriva, diferentiere si multiplicare a retelelor diferite.

- Cred ca, la acest nivel, mass-media si Universitatea, în loc sa continue sa se opuna, ar putea începe sa joace roluri complementare.

- Va amintiti de vorba admirabila a lui Sylvain Lévi: învatamînt e atunci cînd ai un singur auditor; cînd ai doi, e deja vulgarizare. Cartile, Universitatea, revistele savante sînt si ele media. Ar trebui sa ne ferim de a numi media orice canal de informatie la care nu putem sau nu vrem sa avem acces. Problema este de a sti cum sa facem sa joace diferentele; si ramîne de aflat daca trebuie instaurata o zona rezervata, un "parc cultural" pentru speciile fragile de savanti amenintati de marile rapitoare ale informaticii, în timp ce restul spatiului ar fi o mare piata pentru produse de proasta calitate. O asemenea împartire nu mi se pare a corespunde realitatii. Mai rau: nici nu este de dorit. Ca sa joace diferentierile utile, nu trebuie sa existe partaj.

- Sa riscam sa facem cîteva propuneri concrete. Daca totul merge rau, de unde sa începem?

- Dar nu, nu totul merge rau. În orice caz, cred ca nu trebuie confundata critica utila împotriva lucrurilor cu vaicarelile repetitive împotriva oamenilor. Cît despre propunerile concrete, ele nu pot aparea decît ca gadgeturi, daca nu sînt admise mai întîi cîteva principii generale. si înaintea tuturor, acesta: ca dreptul la cunoastere nu trebuie rezervat unei vîrste anume si unei anumite categorii de indivizi, ci ca trebuie sa poata fi exercitat fara oprire si sub multiple forme.

- Nu e cumva ambigua aceasta pofta de cunoastere? În fond, ce vor face oamenii cu toata aceasta cunoastere pe care o vor însusi? La ce le va putea servi?

- Una din functiile principale ale învatamîntului era ca formarea individului sa fie însotita de determinarea locului sau în societate. Ar trebuie sa-l concepem astazi astfel încît sa-i permita individului sa se modifice dupa placul sau, ceea ce nu e posibil decît cu conditia ca învatamîntul sa fie o posibilitate oferita în permanenta.

- În fond, sînteti pentru o societate savanta?

- Spun doar ca bransamentul oamenilor la cultura trebuie sa fie necontenit si cît mai polimorf cu putinta. N-ar trebui sa existe, pe de o parte, aceasta formare pe care o suportam, iar, pe de alta parte, aceasta informare la care sîntem supusi.

- Ce devine, în aceasta societate savanta, filosofia eterna?. Mai avem nevoie de ea, de întrebarile sale fara raspuns si de tacerile ei în fata a ceea ce nu poate fi cunoscut?

- Dar ce este filosofia daca nu o modalitate de a reflecta, nu atît asupra a ceea ce este adevarat si fals, cît asupra raportului nostru cu adevarul? Ne plîngem uneori ca nu exista filosofie dominanta în Franta. Cu atît mai bine. Nu exista filosofie suverana, e adevarat, dar exista o filosofie, sau mai degraba filosofie în activitate. Filosofie e miscarea prin care, nu fara eforturi si tatonari, vise si iluzii, ne detasam de ceea ce este luat drept adevarat si cautam alte reguli ale jocului. Filosofie e deplasarea si transformarea cadrelor gîndirii, modificarea valorilor date si tot travaliul care se face pentru a gîndi altfel, pentru a face altceva, pentru a deveni altul decît ceea ce esti. Din acest punct de vedere, ultimii treizeci de ani sînt o perioada de activitate filosofica extrem de intensa. Interferenta dintre analiza, cercetare, critica "savanta" sau "teoretica" si schimburile în comportament, conduita reala a oamenilor, felul lor de a fi, raportul lor cu ei însisi si cu ceilalti a fost constanta si considerabila.

Spuneam mai devreme ca filosofia era o maniera de a reflecta asupra relatiei noastre cu adevarul. Trebuie sa completam: ea este si o maniera de a ne întreba: daca acesta este raportul pa care îl avem cu adevarul, cum trebuie atunci sa ne purtam? Cred ca s-a facut si ca se mai face actualmente un travaliu considerabil si multiplu, care modifica în acelasi timp legatura noastra cu adevarul si felul nostru de a ne purta. si asta într-o conjunctie complexa dintre o serie întreaga de cercetari si un ansamblu de miscari sociale. E viata însasi a filosofiei.

Putem întelege ca unii deplîng vidul actual si doresc, în ordinea ideilor, putina monarhie. Dar cei care, macar o data în viata lor, au gasit un ton nou, o noua maniera de a privi, un alt fel de a face, aceia, cred, nu vor simti niciodata nevoia de a se lamenta ca lumea este eroare, ca istoria e plina de inexistente. si e vremea ca ceilalti sa taca pentru ca, în sfîrsit, sa nu mai auzim trancaneala reprobarii lor.