First chapter - Bataie de aripi.
Intr-o camera spatioasa si tacuta, o panza, un sevalet, cateva pensule si tuburile cu vopsea asteptau ca fata asezata pe scaunelul lacuit sa inceapa sa picteze. Fata isi plimba privirea azurie prin camera fara mobila, cu peretii albi si podeaua intunecata. Ferestrele largi permiteau albului zapezii sa inunde incaperea cu lumina rece a iernii. Afara, peisajul se contura cu silueta unduitoare a marii ce mangaia usor tarmul. Cerul cenusiu cernea fulgi mari de nea ce se lipeau de sticla mata a ferestrelor.
In cele din urma, fata si-a fixat privirea pe panza goala din fata ei. Nu mai pictase din vara trecuta, cand soarele ii scalda fiinta in caldura si fluturii i se odihneau in palme. Iubea delicatetea fluturilor si libertatea lor, le iubea zborul tacut si usor, avantul in inaltul cerului. In acelasi timp, tanjea dupa nepa 15415v2115p sarea lor si perioada scurta de viata. Cateodata, i-ar fi placut ca existenta ei sa depinda de o bataie de aripi.
Dar acum nu mai putea picta. Valurile odata turcoaz si sclipinde erau acum de un albastru marin estompat, iar un val des de ceata despartea cerul alburiu de marea agitata. Dar ea? Ea nu mai stia ce inseamna dragostea. Dragostea pentru pictura, pentru zambete si pentru viata. Se simtea la fel de goala si pustiita ca si panza ce o astepta de patru luni acolo, pe sevalet, privind peretii albi.
Fata isi privi mainile mici si delicate.
- De ce nu mai pictati? a soptit cu regret imprimat in glas.
Fara sa fi primit un raspuns, a deschis usa balconului si a iesit afara, in ninsoarea usoara. Cu o miscare fluida, a dat zapada jos de pe balustrada de marmura cu mana ei tremuranda si s-a asezat. A ramas cu ochii inchisi, ascultand in tacere cum se sparg valurile de stancile dure. Fulgi mari de nea ii mangaiau obrajii catifelati si o sarutau intr-o fractiune de secunda, inainte de a se topi pe buzele fragede si rosii.
- Alma!
Vocea clara si vesela a unui baiat a destramat linistea meditativa in care se cufundase fata. A deschis mirata ochii si si-a indreptat privirea spre camera cu sevaletul. In pragul usii era un baiat inalt si subtire, cu zambetul pe buze. Ochii ii straluceau de bucurie.
- Philip! Doamne, tu esti? Nu te-am mai vazut de doi ani!
- Esti superba, Alma. Un fluture de iarna..
Cei doi s-au imbratisat entuziasmati si s-au asezat pe balustrada balconului, povestindu-si unul celuilalt vrute si nevrute. O raza palida de soare le sclipea in privire, iar palmele Almei se odihneau in cele ale lui Philip. Usor ca o bataie de aripi, Philip ii inveselise sufletul Almei. Nu isi amintea sa se fi simtit vreodata atat de bine ca in compania lui, prietenul ei din copilarie..
Au intrat in casa dupa o jumatate de ora de discutii in frigul de afara. Philip masura camera cu pasii si parea sa inspecteze cu privirea fiecare metru patrat al camerei cu peretii albi. Alma il urmarea usor uimita de pe scaunelul lacuit. Baiatul s-a apropiat de sevalet si a privit intens panza goala, de parca citea ceva ce numai el putea vedea. Alma a tresarit brusc; poate ca gandurile ei s-au asternut intr-un mod nevazut pe panza aceea pe care o privise zile intregi fara a picta nimic. Si poate ca Philip le deslusea pe suprafata moale a panzei. L-a luat de mana si l-a privit cu usoara teama in ochi. Philip s-a asezat turceste pe podeaua rece, in asa fel incat Alma se uita in jos in ochii lui de un ciocolatiu cald si bland.
- Alma.. simt ca e ceva in neregula cu tine. Ce s-a intamplat? Te stiam atat de vesela si zambitoare, de parca n-aveai nicio grija in lume. Am crescut cu tine si te cunosc poate mai bine decat ma cunosc pe mine. Stii ca poti sa-mi spui orice!
- Da, Philip, stiu. Imi esti ca un frate si tin mult la tine. Acum doi ani, cand te-ai mutat, am ramas singura aici, fara prieteni. Parintii mai tot timpul plecati.. Eram doar eu, panza si pensula. Mi-ai lipsit mult..
Philip a strans-o puternic de brat si i-a zambit intelegator, ca un frate mai mare. Si pentru el a fost dureros. Un oras nou, o viata noua si cea mai buna prietena lasata in urma. S-a simtit vinovat, stia cat de singura era ea in casa aceea mare si pustie. Si dintotdeauna a simtit nevoia sa o protejeze. Se intelegeau atat de bine.. cu toate ca erau trei ani diferenta intre ei. Plecase din oras cand el avea 16 ani, iar ea 13. Acum, doi ani mai tarziu, o gasise total schimbata, dar numai la exterior. Inauntru, era aceeasi copila iubitoare si sensibila.
- Si tu mi-ai lipsit nespus de mult.. Dar hai sa-ti dau o veste buna. In astia doi ani, am invatat sa cant la chitara!
- Serios? Stiu ca mereu ai vrut sa inveti. Si cand ma incanti si pe mine cu un cantecel?
- Cand vrei tu! Alma, dar de ce ai golit camera de tablouri si ai varuit peretii? Tin minte ca aveai fiecare perete pictat.
- Oh, Philip... N-am mai putut picta de patru luni. La inceputul lui septembrie, am urcat toate tablourile in pod si am pus sa se varuiasca peretii. Am lasat in camera asta doar un scaunel si sevaletul. Asta a mai ramas din atelierul meu..
- Dar de ce? Acum doi ani, parintii se rugau de tine sa lasi pensulele din mana si sa iesi afara la aer!
- Da, erai singurul care reusea sa ma scoata din casa.. S-au intamplat multe, Philip, si n-as vrea sa te impovarez cu gandurile mele..
Baiatul s-a ridicat si a ridicat-o si pe Alma. A privit-o adanc in ochii ei de un albastru cristalin si i-a mangaiat usor parul castaniu bogat.
- Sunt mereu aici pentru tine, ai auzit? Mereu!
S-au imbratisat strans, iar Alma si-a lasat capul pe umarul lui cu un oftat aproape imperceptibil.
- Multumesc.. multumesc din suflet ca imi esti alaturi..
Era deja intuneric afara, iar Philip trebuia sa plece acasa. Alma ii facea usor cu mana din pragul casei, cu un suras nostalgic. Poate a doua zi, sau in zilele urmatoare, ii va spune. Dar acum, nu putea decat sa se cufunde in patul ei pufos facut din vise..
|
