Forever young

Forever young...

O data, pictorul Hokusai a spus: "Am început sa pic­tez la vîrsta de patruzeci de ani. La cincizeci îmi termi­nasem ucenicia. La saizeci, îmi întelesesem arta. La sap­tezeci am atins maturitatea. Acum, la optzeci de ani, sînt printre pictorii cei mai cunoscuti. La nouazeci, voi fi cel dintîi. si daca mi se va da sa traiesc pîna la o suta de ani, voi ajunge desavîrsit."

Fericite epoci în care înaintarea în vîrsta era sinoni­ma cu acumularea de cunoaster 17417e420r e si de întelepciune. si-n care, la rîndul lor, cunoasterea si întelepciunea erau echi­valentul excelentei artistice. Astazi, cînd sîntem cu totii celebri timp de un sfert de ora, dupa expresia lui Andy Warhol, este foarte greu de închipuit o astfel de progre­sie netulburata în arcanele artei. Cei mai multi dintre noi abia daca apucam sa dam primul "svung", al tineretii scli­pitoare prin ea însasi, devreme si din ce în ce mai devre­me. E vîrsta la care ne credem geniali si imbatabili si-n care ne-nchipuim ca vom ramîne astfelforever, ca vom scrie mereu la fel de tare, orice-ar fi, ca nu ne vom trada nici­odata ideile nonconformiste din junete. Habar n-avem atunci cît de mult te uzeaza viata, nu stim ca la prima spai­ma legata de disfunctii corporale se termina cu ideea ta de invulnerabilitate, ca primul esec si prima nedreptate suferite îti erodeaza credinta în tine. Scrii "în draci", ge-nialoid, iresponsabil, ai da foc lumii pentru un joc de cu­vinte, ai distruge vieti pentru un calambur (caci "o, ini-

ma, ce-nseamna mari de sînge..."). Poetii mai batrîni - cei de peste treizeci de ani sînt Matusalemi pentru tine - ti se par niste mîrtoage demodate, bune de trimis la grajd, jcaci ai venit tu, cel mai recent si prin urmare cel mai bun. Indiferent cum scrii atunci, genial sau imbecil (caci din pacate tineretea îti da automat enorme avanta­je, dar nu si talent), trebuie sa stii ca nu vei mai avea nici-cînd aceeasi pasiune, acelasi orgoliu, acelasi curaj în fata paginii de hîrtie.

Caci vremea trece, trece chiar si peste tine. Din zece ca-re-ati pornit împreuna ramîne unul singur, daca ramîne. Spre stupoarea ta, apar altii si mai tineri decît tine, care deja vor sa te-nlature, desi nu ai nici treizeci de ani. Nu poti polemiza cu ei, caci timpul e de partea lor. Ce sa le spui? Tu ti-ai dat masura: o carticica. Ei n-au publicat deo­camdata nimic si de aceea sînt invulnerabili: ar putea face orice, totul. Ei pot ataca brosura ta; tu nu le poti ataca virtualitatea.

Atunci, daca esti cel ales, acel unul care ramîne, va tre­bui sa te schimbi, caci publicul tau îmbatrâneste o data cu tine. La fel cum, de la o vîrsta, nu mai poti fi iresponsabil în viata (fiindca încep sa depinda de tine alte vieti), vei simti chinuitor cum, vrînd-nevrînd, te paraseste si iresponsa­bilitatea poeziei, asa cum se duce cu timpul poleiala de pe obiectele aurite. Vei începe sa simti tot mai acut scur­timea vietii, urgenta lucrurilor care trebuie spuse, vei simti, în locul levitatiei adolescentine, presiunea culturala din spatele tau. Chiar dîndu-te peste cap va fi cu neputinta sa ramîi poetul tînar si exuberant de altadata. Chiar al-coolizîndu-te, chiar facîndu-ti viata praf si pulbere. Caci lumea democratica - înca Platon o stia foarte bine - a fost mereu o lume a tinerilor, a lipsei de memorie, în care poezia este echivalentul exact al tineretii. Sa fii poet batrîn era acceptabil, poate chiar inevitabil, în vremea druizi­lor sau a lui Hokusai. Astazi este doar o trista neîntelege­re. si, dupa cum publicul nu te mai urmeaza de la un timp

(pentru ca tot ce-ai inventat tu cu douazeci ani în urma a devenit acum norma si pare vetust si plicticos), nu te mai urmeaza nici propria ta minte. Jongleriile verbale nu te mai distreaza, cartile încep sa-ti para fade. Nu te poti umfla la nesfîrsit. Ajungi sa-ti umpli conturul si de-atunci încolo trebuie sa te repeti, sa te schimbi sau sa taci. Daca nu-ti poti gasi foarte repede un alt domeniu în care sa poti merge mai departe fara sa scazi nivelul, nu-ti ramî­ne decît gestul fotbalistului la treizeci de ani sau al gim­nastei la optsprezece: retragerea. Urmeaza ani de ama­raciune si uitare, în care-ti mai rasfoiesti uneori vechile pagini, vechile cronici în care erai numit "o promisiune a literaturii de azi". Tu stii ca ai realizat ce-ai promis, dar oamenii carora le-ai promis s-au dus si-au luat si promi­siunea ta cu ei: "Bizoni nu mai sînt / si cei ce-au mai va­zut bizoni nu mai sînt..." Ramîne poate, de pe urma ne­buniei tale, o carte frumoasa, pierduta între alte mii de carti frumoase, ca sfarîmaturile de cochilii la malul marii.

Dar ce se-ntîmpla daca nu esti cel ales, daca ai fost o promisiune care nu s-a confirmat? Cel mai bine pentru tine este sa nu-ti dai seama niciodata de asta. E situatia comuna. în afara de cîtiva autori atît de mari încît sa-si permita s-o spuna (Faulkner: "Noi toti am ratat..."), nu vei auzi niciodata pe cineva, fie si pe ratatul cel mai evi­dent, care sa-si recunoasca esecul. Se va vedea o data, vei auzi, cît de importanta a fost carticica publicata de el în junete, dupa care n-a mai scris nimic douazeci de ani, sau a scris înca douazeci de carti pe care nu le-a mai citit ni­meni, în literatura toata lumea poate sa spere pîna la ca­pat. Daca esti saritor în înaltime, nu-ti va contesta nimeni rezultatul concretizat în cifre exacte. însa daca esti scri­itor vei fi întotdeauna contestat, cu atît mai contestat cu cît vei fi mai bun. Performanta ta, uimitoare pentru unii, va fi ridicola pentru altii. Toti mediocrii spera sa dea pîna la urma, totusi, prin cine stie ce minune, o carte mare, fie si la 70, 80 sau 90 de ani. Dar trecerea timpului duce cu sine si puterea, si credinta, si sperantele tale.

Un lucru e sigur: pentru literatura, asa cum o-ntele-gem (sau n-o-ntelegem) azi, tineretea este vîrsta de aur. Ea trebuie "însfacata", cum spuneau latinii, atîta vreme cît se mai poate. Nimeni nu-ti va mai reda anii pierduti în tinerete. Nici o justificare nu va fi valabila, oricît de no­bila si de omeneasca. Ai scris sau n-ai scris. Ai însfacat vremea ta sau ai lasat-o sa-ti curga printre degete. De-a-ceea, într-un fel, n-ar trebui sa ne supere excesele, aro­ganta, suficienta, agresivitatea tinerilor poeti. Sînt dîrdo-rile artei, prin care am trecut cu totii. Grav este sa ramîi asa pîna la capat, crezînd ca-ti ramîi astfel fidel tie însuti, în realitate, fiecare vîrsta are lumea ei, decenta ei, poate chiar si arta ei.