Forever young

Forever young...

O data, pictorul Hokusai a spus: "Am īnceput sa pic­tez la vīrsta de patruzeci de ani. La cincizeci īmi termi­nasem ucenicia. La saizeci, īmi īntelesesem arta. La sap­tezeci am atins maturitatea. Acum, la optzeci de ani, sīnt printre pictorii cei mai cunoscuti. La nouazeci, voi fi cel dintīi. si daca mi se va da sa traiesc pīna la o suta de ani, voi ajunge desavīrsit."

Fericite epoci īn care īnaintarea īn vīrsta era sinoni­ma cu acumularea de cunoaster 17417e420r e si de īntelepciune. si-n care, la rīndul lor, cunoasterea si īntelepciunea erau echi­valentul excelentei artistice. Astazi, cīnd sīntem cu totii celebri timp de un sfert de ora, dupa expresia lui Andy Warhol, este foarte greu de īnchipuit o astfel de progre­sie netulburata īn arcanele artei. Cei mai multi dintre noi abia daca apucam sa dam primul "svung", al tineretii scli­pitoare prin ea īnsasi, devreme si din ce īn ce mai devre­me. E vīrsta la care ne credem geniali si imbatabili si-n care ne-nchipuim ca vom ramīne astfelforever, ca vom scrie mereu la fel de tare, orice-ar fi, ca nu ne vom trada nici­odata ideile nonconformiste din junete. Habar n-avem atunci cīt de mult te uzeaza viata, nu stim ca la prima spai­ma legata de disfunctii corporale se termina cu ideea ta de invulnerabilitate, ca primul esec si prima nedreptate suferite īti erodeaza credinta īn tine. Scrii "īn draci", ge-nialoid, iresponsabil, ai da foc lumii pentru un joc de cu­vinte, ai distruge vieti pentru un calambur (caci "o, ini-

ma, ce-nseamna mari de sīnge..."). Poetii mai batrīni - cei de peste treizeci de ani sīnt Matusalemi pentru tine - ti se par niste mīrtoage demodate, bune de trimis la grajd, jcaci ai venit tu, cel mai recent si prin urmare cel mai bun. Indiferent cum scrii atunci, genial sau imbecil (caci din pacate tineretea īti da automat enorme avanta­je, dar nu si talent), trebuie sa stii ca nu vei mai avea nici-cīnd aceeasi pasiune, acelasi orgoliu, acelasi curaj īn fata paginii de hīrtie.

Caci vremea trece, trece chiar si peste tine. Din zece ca-re-ati pornit īmpreuna ramīne unul singur, daca ramīne. Spre stupoarea ta, apar altii si mai tineri decīt tine, care deja vor sa te-nlature, desi nu ai nici treizeci de ani. Nu poti polemiza cu ei, caci timpul e de partea lor. Ce sa le spui? Tu ti-ai dat masura: o carticica. Ei n-au publicat deo­camdata nimic si de aceea sīnt invulnerabili: ar putea face orice, totul. Ei pot ataca brosura ta; tu nu le poti ataca virtualitatea.

Atunci, daca esti cel ales, acel unul care ramīne, va tre­bui sa te schimbi, caci publicul tau īmbatrāneste o data cu tine. La fel cum, de la o vīrsta, nu mai poti fi iresponsabil īn viata (fiindca īncep sa depinda de tine alte vieti), vei simti chinuitor cum, vrīnd-nevrīnd, te paraseste si iresponsa­bilitatea poeziei, asa cum se duce cu timpul poleiala de pe obiectele aurite. Vei īncepe sa simti tot mai acut scur­timea vietii, urgenta lucrurilor care trebuie spuse, vei simti, īn locul levitatiei adolescentine, presiunea culturala din spatele tau. Chiar dīndu-te peste cap va fi cu neputinta sa ramīi poetul tīnar si exuberant de altadata. Chiar al-coolizīndu-te, chiar facīndu-ti viata praf si pulbere. Caci lumea democratica - īnca Platon o stia foarte bine - a fost mereu o lume a tinerilor, a lipsei de memorie, īn care poezia este echivalentul exact al tineretii. Sa fii poet batrīn era acceptabil, poate chiar inevitabil, īn vremea druizi­lor sau a lui Hokusai. Astazi este doar o trista neīntelege­re. si, dupa cum publicul nu te mai urmeaza de la un timp

(pentru ca tot ce-ai inventat tu cu douazeci ani īn urma a devenit acum norma si pare vetust si plicticos), nu te mai urmeaza nici propria ta minte. Jongleriile verbale nu te mai distreaza, cartile īncep sa-ti para fade. Nu te poti umfla la nesfīrsit. Ajungi sa-ti umpli conturul si de-atunci īncolo trebuie sa te repeti, sa te schimbi sau sa taci. Daca nu-ti poti gasi foarte repede un alt domeniu īn care sa poti merge mai departe fara sa scazi nivelul, nu-ti ramī­ne decīt gestul fotbalistului la treizeci de ani sau al gim­nastei la optsprezece: retragerea. Urmeaza ani de ama­raciune si uitare, īn care-ti mai rasfoiesti uneori vechile pagini, vechile cronici īn care erai numit "o promisiune a literaturii de azi". Tu stii ca ai realizat ce-ai promis, dar oamenii carora le-ai promis s-au dus si-au luat si promi­siunea ta cu ei: "Bizoni nu mai sīnt / si cei ce-au mai va­zut bizoni nu mai sīnt..." Ramīne poate, de pe urma ne­buniei tale, o carte frumoasa, pierduta īntre alte mii de carti frumoase, ca sfarīmaturile de cochilii la malul marii.

Dar ce se-ntīmpla daca nu esti cel ales, daca ai fost o promisiune care nu s-a confirmat? Cel mai bine pentru tine este sa nu-ti dai seama niciodata de asta. E situatia comuna. īn afara de cītiva autori atīt de mari īncīt sa-si permita s-o spuna (Faulkner: "Noi toti am ratat..."), nu vei auzi niciodata pe cineva, fie si pe ratatul cel mai evi­dent, care sa-si recunoasca esecul. Se va vedea o data, vei auzi, cīt de importanta a fost carticica publicata de el īn junete, dupa care n-a mai scris nimic douazeci de ani, sau a scris īnca douazeci de carti pe care nu le-a mai citit ni­meni, īn literatura toata lumea poate sa spere pīna la ca­pat. Daca esti saritor īn īnaltime, nu-ti va contesta nimeni rezultatul concretizat īn cifre exacte. īnsa daca esti scri­itor vei fi īntotdeauna contestat, cu atīt mai contestat cu cīt vei fi mai bun. Performanta ta, uimitoare pentru unii, va fi ridicola pentru altii. Toti mediocrii spera sa dea pīna la urma, totusi, prin cine stie ce minune, o carte mare, fie si la 70, 80 sau 90 de ani. Dar trecerea timpului duce cu sine si puterea, si credinta, si sperantele tale.

Un lucru e sigur: pentru literatura, asa cum o-ntele-gem (sau n-o-ntelegem) azi, tineretea este vīrsta de aur. Ea trebuie "īnsfacata", cum spuneau latinii, atīta vreme cīt se mai poate. Nimeni nu-ti va mai reda anii pierduti īn tinerete. Nici o justificare nu va fi valabila, oricīt de no­bila si de omeneasca. Ai scris sau n-ai scris. Ai īnsfacat vremea ta sau ai lasat-o sa-ti curga printre degete. De-a-ceea, īntr-un fel, n-ar trebui sa ne supere excesele, aro­ganta, suficienta, agresivitatea tinerilor poeti. Sīnt dīrdo-rile artei, prin care am trecut cu totii. Grav este sa ramīi asa pīna la capat, crezīnd ca-ti ramīi astfel fidel tie īnsuti, īn realitate, fiecare vīrsta are lumea ei, decenta ei, poate chiar si arta ei.