GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALA

GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALĂ

DIN ORDINUL MINISTERULUI MAGIEI

Dolores Jane Umbridge (Mare Inchizitor) i-a luat locul lui Albhus Dumbledore ca Director al scolii Hogwarts de Farmece si Vrajitorii.

Cele de mai sus sunt în concordanta cu Decretul Educational Numarul Douazeci si Opt.

Semnat: Cornelius Oswald Fudge, Ministrul Magiei

Anunturile împânzisera toata scoala pe timpul noptii, însa nu explicau felul în care fiecare persoana din castel parea sa stie ca Dumbledore scapase învingând doi Aurori, pe Marele Inchizitor, pe Ministrul Magiei si pe asistentul sau. Oriunde se ducea Harry, singurul subiect de conversatie din castel era fuga lui Dumbledore si, desi unele detalii fusesera schimbate la repovestire (Harry auzi o fata din anul doi asigurând-o pe o alta ca Fudge era acum la Sf. Mungo, cu un dovleac în loc de cap), era surprinzator cât de exacte erau celelalte informatii. De exemplu, toti stiau ca Harry si Marietta erau singurii elevi care fusesera martori la ce se întâmplase în biroul lui Dumbledore si, având în vedere ca Marietta era acum în aripa spitalului, Harry se trezi asaltat de oameni care îi cereau o relatare direct de la sursa.

― Nu o sa treaca mult si o sa se întoarc 131c22b 9; Dumbledore, zise Ernie MacMillan încrezator, pe când când se întorceau de la Ierbologie, dupa ce ascultase cu atentie istorisirea lui Harry. Nu au putut sa-l tina departe când eram în anul doi si nu voi putea nici de data asta. Calugarul Gras mi-a spus ― îsi coborî vocea pe un ton de uneltire, astfel încât Harry, Ron si Hermi­one fura nevoiti sa se aplece spre el ca sa auda ― ca Umbridge a încercat sa se întoarc 131c22b 9; aseara în biroul lui, dupa ce l-au cau­tat prin castel si pe domeniu. Nu a putut sa treaca de himera. Biroul directorului s-a închis ca sa nu poata ea sa intre, zâmbi Ernie batjocoritor. Se pare ca a facut o mica criza de nervi.

― A, presupun ca se si vedea stând acolo, în biroul directorului, spuse Hermione cu rautate, în timp ce urcau treptele de piatra catre holul de intrare. Sa faca pe boierul cu toti ceilalti profesori, idioata asta umflata, însetata de putere, batrâna si...

― Ei, chiar vrei sa termini propozitia, Granger?

Draco Reacredinta aparuse de dupa o usa, urmat de Crabbe si Goyle. Chipul sau palid si ascutit radia de rautate.

― Ma tem ca voi fi nevoit sa iau niste puncte de la Cercetasi si Astropufi, zise el taraganat.

― Profesorii sunt singurii care pot sa ia puncte de la case, Reacredinta, zise Ernie imediat.

― Da, si noi suntem Perfecti, sau ai uitat? se rasti Ron.

― stiu ca Perfectii nu pot sa ia puncte, Rege Weasley cel Mare, zise Reacredinta batjocoritor, iar Crabbe si Goyle rasera dispretuitor. Însa membrii Detasamentului Inchizitorial...

― Membrii cui? spuse Hermione taios.

― Detasamentului Inchizitorial, Granger, spuse Reacredinta, aratând spre un mic "I" argintiu cusut pe piept, chiar sub insigna de Perfect. Un grup select de elevi care sprijina Ministerul Magiei, alesi personal de doamna profesoara Umbridge. Oricum, membrii Detasamentului Inchizitorial chiar au puterea de a lua puncte... asa ca, Granger, iau cinci de la tine pentru ca ai fost impertinenta fata de noua noua noastra directoare. MacMillan, cinci de la tine pentru ca m-ai contrazis. Potter, cinci de la tine pentru ca îmi esti antipatic. Weasley, nu ai camasa bagata în pantaloni, asa ca mai iau cinci si pentru asta. A, da, am uitat, esti un Sânge-Mâl, Granger, asa ca îti iau zece pentru asta.

Ron îsi scoase bagheta, dar Hermione o dadu la o parte, soptind:

― Nu!

― Inteligenta miscare, Granger, murmura Reacredinta. Director nou, vremuri noi... sa fiti cuminti, Smintitule... Rege Weasley cel Mare...

Râzând în hohote, se îndeparta cu pasi mari, împreuna cu Crabbe si Goyle.

― A fost o cacealma, spuse Ernie îngrozit. Nu poate sa ai­ba voie sa ia puncte... ar fi ridicol... ar submina cu totul sistemul de Perfecti.

Însa Harry, Ron si Hermione se întoarsera automat spre clepsidrele uriase asezate în câteva nise de-a lungul peretelui din spatele lor, care înregistrau punctele caselor. Cercetasii si cei de la Ochi-de-soim conduceau la egalitate în dimineata aceea. Chiar sub ochii lor, în sus pietricelele zburara, reducând cantitatea din partile inferioare. De fapt, sin­gura clepsidra care parea neschimbata era cea plina cu smaralde a Viperinilor.

― Ati observat? zise vocea lui Fred.

George si cu el tocmai coborâsera scara de marmura si se oprisera în fata clepsidrelor, alaturi de Harry, Ron, Her­mione si Ernie.

― Reacredinta tocmai ne-a luat tuturor vreo cincizeci de puncte, zise Harry mânios, urmarind alte pietre care pornira în sus în interiorul clepsidrei Cercetasilor.

― Da, Montague a încercat sa ne prinda si pe noi în timpul pauzei, zise George.

― Cum adica, a încercat? zise Ron repede.

― Nu a reusit sa zica toate cuvintele, spuse Fred, din cauza faptului ca l-am obligat sa intre cu capul înainte în dulapul de disparitie de la primul etaj.

Hermione fu socata.

― O sa aveti mari probleme!

― Doar când o sa se întoarca Montague, si asta ar putea sa fie peste câteva saptamâni bune, nu stiu unde l-am trimis, zise Fred calm. Oricum... am hotarât ca nu ne mai pasa daca avem probleme.

― Dar v-a pasat vreodata? întreba Hermione.

― Sigur ca da, spuse George. Nu am fost niciodata exma­triculati, nu-i asa?

― Am stiut întotdeauna unde sa ne oprim, spuse Fred.

― Poate ca uneori am întrecut masura cu un deget, zise George.

― Dar ne-am oprit mereu înainte sa generam haos cu ade­varat, spuse Fred.

― si acum? zise Ron nesigur.

― Pai, acum... spuse George.

― ... ca a plecat Dumbledore... zise Fred.

― ... suntem de parere ca putin haos... spuse George.

― ... este exact ceea ce merita draga noastra noua direc­toare, zise Fred.

― Nu aveti voie sa faceti asta! sopti Hermione. Chiar nu aveti voie! Ar fi încântata sa aiba un motiv pentru care sa va exmatriculeze!

― Nu te-ai prins, nu-i asa, Hermione? zise Fred, zâmbin­du-i. Nu ne mai intereseaza daca ramânem sau nu. Am pleca chiar în clipa asta, daca nu am fi hotarâti sa facem mai întâi ceva pentru Dumbledore. Asa ca, oricum ― se uita la ceas ― trebuie sa înceapa prima faza. În locul vostru, m-as duce în Marea Sala sa iau prânzul, ca sa vada profesorii ca nu ati avut nici o legatura cu asta.

― Nici o legatura cu ce? spuse Hermione nelinistita.

― Veti vedea, spuse George. Hai, mergeti.

Fred si George se întoarsera si disparura în multimea din ce în ce mai numeroasa care cobora scarile, ducându-se sa ia prânzul. Parând extrem de derutat, Ernie bâigui ceva despre temele neterminate la Transfigurare si îsi lua talpasita.

― stiti, chiar cred ca ar trebui sa plecam de aici, zise Hermione nelinistita. Pentru orice eventualitate...

― Da, bine, zise Ron, si cei trei se îndreptara spre usa du­bla catre Marea Sala, însa Harry abia zarise tavanul cu nori albi plutitori când cineva îl batu pe umar si, întorcându-se, se trezi aproape nas în nas cu Filch, îngrijitorul.

Facu niste pasi grabiti înapoi; era de preferat ca Filch sa fie vazut de la departare.

― Doamna directoare vrea sa te vada, Potter, zise el rautacios.

― Nu sunt eu de vina, spuse Harry prosteste, gândindu-se la ceea ce planuiau Fred si George.

Maxilarele lui Filch fura clatinate de un râs tacut.

― Te simti cu musca pe caciula, ai? suiera el. Vino dupa mine.

Harry arunca o privire înapoi spre Ron si Hermione, care aratau îngrijorati. Ridica din umeri si se întoarse în holul de intrare dupa Filch, împotriva unui suvoi de elevi înfometati.

Filch parea extrem de bine dispus; fredona ragusit o melodie, în timp ce urcau împreuna scara de marmura. Când ajunsera la primul etaj zise:

― Lucrurile se schimba pe aici, Potter.

― Am observat, zise Harry cu raceala.

― Da... de ani întregi i-am tot zis lui Dumbledore ca e prea blând cu voi, zise Filch, chicotind rauvoitor. Bestii mici si afurisite ce sunteti, nu ati fi aruncat niciodata cu bile împutite, daca ati fi stiut ca aveam dreptul sa va biciuiesc pâna la sânge, nu-i asa? Nimeni nu s-ar fi gândit sa arunce cu frizbiuri cu colti pe holuri, daca as fi putut sa va agat de glezne în biroul meu, ai? Însa, Potter, când va sosi Decretul Educational Numarul Douazeci si Noua, o sa pot sa fac tot felul de chestii... unde mai pui ca l-a rugat pe domnul Ministru sa semneze un ordin de evacuare a lui Peeves ... ah, lucrurile vor sta cu totul altfel pe aici cu ea la comanda...

Era evident ca Umbridge facuse niste eforturi ca sa-l aduca pe Filch de partea ei, îsi zise Harry, iar lucrul cel mai prost era ca, probabil, avea sa se dovedeasca o arma importanta; cunostintele sale despre holurile de trecere secrete ale scolii si despre ascunzatori erau depasite poate doar de cele ale gemenilor Weasley.

― Am ajuns, zise el, uitându-se chiorâs la Harry, în timp ce batu de trei ori la usa profesoarei Umbridge si o deschise. A venit sa va vada tânarul Potter, doamna.

Biroul lui Umbridge, atât de familiar pentru Harry din cauza numeroaselor detentii, era la fel ca de obicei cu exceptia unei bucati mari de lemn asezate pe birou, pe care scria litere aurii: DIRECTOARE. De asemenea, Fulgerul sau si cele doua Maturinuri ale lui Fred si George, pe care le vazu cu o strângere de inima, erau prinse în lanturi si legate de un mare piron batut în peretele din spatele biroului.

Umbridge statea la birou, scriind de zor pe un pergament roz, însa când cei doi intrara, îsi ridica privirea si zâmbi larg.

― Multumesc, Argus, zise ea dulce.

― Cu mare placere, doamna, cu mare placere, spuse Filch, facând o plecaciune cât de joasa îi permise reumatismul si iesi cu spatele.

― Stai jos, spuse Umbridge scurt, aratând spre un scaun.

Harry lua loc. Profesoara continua sa scrie pentru câteva clipe. Harry se uita la pisoii oribili care se jucau în jurul far­furiilor de deasupra ei, întrebându-se ce noua tortura îi mai pregatise.

― Ei bine, spuse ea în cele din urma, punându-si deoparte pana si aratând ca o broasca râioasa pe cale sa înghita o musca deosebit de suculenta. Ce vrei sa bei?

― Poftim? zise Harry, convins ca nu auzise bine.

― Ceva de baut, domnule Potter, zise ea, zâmbindu-i si mai larg. Ceai? Cafea? Suc de dovleac?

Când numi fiecare bautura, îsi flutura bagheta scurta, iar pe birou aparura ori o cana ori un pahar.

― Nimic, multumesc, spuse Harry.

― Ţin neaparat sa bem ceva împreuna, zise ea, cu o voce periculos de mieroasa. Alege.

― Bine... atunci ceai, spuse Harry, ridicând din umeri.

Umbridge se ridica si facu o adevarata performanta actoriceasca din turnatul laptelui, stând cu spatele spre el. Apoi înconjura biroul cu ceasca, zâmbind sinistru de dulce.

― Poftim, zise ea, întinzându-i-o. Bea înainte sa se raceasca, da? Ei bine, domnule Potter... m-am gândit ca ar trebui sa avem o mica discutie, dupa evenimentele teribile de aseara.

El nu zise nimic. Umbridge se aseza la loc pe scaunul ei si astepta. Dupa ce se scursera în tacere câteva momente îndelungate, ea întreba vesela:

― Nu bei?

Harry duse ceasca la buze si apoi, la fel de brusc, o lasa în jos. Unul dintre pisoii oribili din spatele lui Umbridge avea ochii mari si albastri, exact ca cel magic al lui Ochi-Nebun Moody, iar lui Harry îi trecu prin minte ce ar fi spus acesta daca ar fi auzit ca Harry bause ceva oferit de un dusman declarat.

― E vreo problema? zise Umbridge, care îl urmarea în continuare. Vrei niste zahar?

― Nu, spuse Harry.

Duse iar ceasca la buze si pretinse ca lua o gura, desi îsi tinu gura bine închisa. Zâmbetul lui Umbridge se lati.

Bine, sopti ea. Foarte bine. Acum...

Se apleca putin în fata.

― Unde este Albus Dumbledore?

― Nu am idee, spuse Harry prompt.

― Mai bea, mai bea, zise ea, zâmbind în continuare. stii ce, domnnule Potter, hai sa nu ne jucam ca niste copii. stiu ca stii unde s-a dus. Tu si Dumbledore ati fost implicati în asta de la bun început. Gândeste-te la situatia ta, domnule Potter...

― Nu stiu unde este.

Harry se prefacu iar ca bea o gura de ceai. Umbridge îl urmarea cu mare atentie.

― Foarte bine, zise Umbridge nemultumita. În cazul acesta, te rog sa fii dragut si sa-mi spui unde este Sirius Black.

Lui Harry i se întoarse stomacul pe dos si îi tremura mâna în care tinea ceasca, astfel încât aceasta zangani pe farfurioara. Duse ceasca la gura cu buzele lipite, încât o parte din lichidul fierbinte i se prelinse pe roba.

― Nu stiu, zise el, putin cam prea repede.

― Domnule Potter, spuse Umbridge, da-mi voie sa-ti reamintesc ca eu am fost cea care aproape ca l-a prins pe criminalul Black în focul Cercetasilor în octombrie. stiu foarte bine ca tu erai cel cu care se întâlnea si, daca as fi avut vreo dovada, nici unul dintre voi nu ar mai fi fost azi în libertate, te asigur. Repet, domnule Potter... unde este Sirius Black?

― Nu am idee, spuse Harry tare. Habar n-am.

Se uitara fix unul la celalalt atât de mult timp, încât lui Harry începura sa-i lacrimeze ochii. Apoi Umbridge se ridica.

― Foarte bine, Potter, te cred pe cuvânt de data asta, dar fii atent: am mâna libera de la Minister. Sunt monitorizate toate canalele de comunicare catre si din scoala asta. Fiecare foc din Hogwarts este urmarit de un Verificator al Retelei Zvrr ― în afara de al meu, bineînteles. Detasamentul meu Inchizitorial deschide si citeste toate scrisorile aduse sau trimise de bufnite din castel. si domnul Filch vegheaza asupra tuturor culoarelor de trecere care ies si intra în castel. Daca gasesc o farâma de dovada...

BUM!

Podeaua biroului se cutremura. Umbridge aluneca într-o parte, agatându-se de birou, cu un aer socat.

― Ce a fost...?

Privea spre usa. Harry profita de ocazie si îsi goli ceasca aproape plina de ceai în cea mai apropiata vaza cu flori uscate. Auzi oameni fugind si tipând cu câteva etaje mai jos.

― Potter, întoarce-te la masa de prânz! striga Umbridge, ridicând bagheta si iesind ca o furtuna din birou.

Harry îi lasa un avantaj de câteva secunde si apoi fugi dupa ea, ca sa vada care era sursa nebuniei.

Nu fu greu de gasit. Un etaj mai jos, domnea infernul. Cineva (Harry avea o "vaga" banuiala cine) aprinsese ceea ce parea sa fie o lada enorma de artificii fermecate.

Pe coridoare zburau într-o parte si în alta dragoni formati în întregime din scântei verzi si aurii, care generau explozii si pocnituri rasunatoare în drumul lor; niste roti de foc aprins vâjâiau amenintator, ca o multime de farfurii zburatoare; rachete cu cozi lungi din stele argintii stralucitoare ricosau de pereti; artificiile scânteietoare scriau de voie înjuraturi în aer; ele explodau ca niste mine oriunde se uita Harry si, în loc sa se termine, sa dispara sau sa nu se aprinda, aceste miracole pirotehnice pareau sa acumuleze energie si sa prinda avânt pe masura ce elevii le urmareau.

Filch si Umbridge stateau împietriti de groaza, la jumatatea scarilor. Sub ochii lui Harry, una dintre rotile de foc mai mari paru sa decida ca avea nevoie de mai mult spatiu de desfasurare; vâjâi catre Umbridge si Filch cu un "vuuuunuum" sinistru. Amândoi urlara speriati si se ferira, iar aceasta zbura direct pe fereastra din spatele lor si pe deasupra domeniului. Între timp, mai multi dragoni si un liliac mare si mov, care fumega amenintator, profitara de usa deschisa de la capatul holului ca sa evadeze catre etajul doi.

― Grabeste-te, Filch, grabeste-te! urla Umbridge, or sa umple toata scoala daca nu facem ceva ― Stupefy!

Din capatul baghetei tâsni un jet de lumina rosie care lovi una dintre rachete. În loc sa încremeneasca în aer, ea exploda cu o forta atât de mare, încât facu o gaura într-un tablou ce descria o vrajitoare cu un aer prea sentimental, care statea în mijlocul unei poienite; aceasta fugi la timp, reaparând câteva secunde mai târziu, înghesuita în tabloul vecin, în care doi vrajitori care jucau carti se ridicara repede în picioare ca sa-i faca loc.

― Nu le împietri, Filch! striga Umbridge furioasa catre toti, de parca ar fi fost o incantatie.

― Cum doriti, doamna directoare! suiera Filch, care fiind Non, ar fi putut împietri artificiile la fel de bine cum le-ar fi putut mânca.

Se napusti catre un dulap din apropiere, scoase o matura si începu sa o vânture în aer spre artificii; dupa câteva secunde, capul maturii lua foc.

Harry vazuse cât îi trebuia; râzând, se lasa mult în jos, fugi spre o usa pe care o stia ascunsa dupa o tapiserie, putin mai în jos de-a lungul holului, se strecura pe lânga ea si gasi pe Fred si George ascunzându-se dincolo de ea, ascultând zbieretele lui Umbridge si Filch si tremurând prada unei voiosii înabusite.

― Impresionant, zise Harry încet, zâmbind. Foarte impresionant... I-ati duce la faliment pe doctorul Filibuster, fara probleme...

― Hai noroc, sopti George, stergându-si lacrimile de râs de la ochi. Ah, sper ca acum sa încerce sa le faca sa dispara ... se înmultesc de zece ori la fiecare încercare.

În dupa-amiaza aceea, artificiile continuara sa arda si sa se împrastie în toata scoala. Desi cauzasera distrugeri în masa, mai ales pocnitorile, nu pareau sa-i deranjeze prea tare pe ceilalti profesori.

― Vai, vai, spuse profesoara McGonagall cu sarcasm, când unul dintre dragoni zbura prin clasa ei, emitând bufnituri rasunatoare si scuipând foc. Domnisoara Brown, poti sa fii draguta si sa te duci la doamna directoare ca s-o informezi ca avem în clasa un artificiu scapat de sub control?

Ca o consecinta generala, profesoara Umbridge îsi petrecu prima dupa-amiaza în calitate de directoare alergând prin toata scoala si raspunzând la apelurile celorlalti profesori, dintre care nici unul nu parea sa poata scapa fara aju­torul ei de artificiile din clase. Când suna ultimul clopotel si elevii se îndreptara cu ghiozdanele spre Turnul Cercetasilor, Harry o vazu, cu o satisfactie extrema, pe Umbridge iesind din clasa profesorului Flitwick ravasita, plina de cenusa si cu chipul transpirat.

― Va multumesc nespus, doamna profesoara! zise profesorul Flitwick cu vocea sa subtire. Bineînteles, as fi putui sa ma descotorosesc si singur de artificiile scânteietoare, dar nu stiam sigur daca eram autorizat.

Zâmbind larg, îi închise usa clasei în nas, lasând-o cu o expresie rautacioasa pe chip.

În seara aceea, Fred si George fura eroi în camera de zi a Cercetasilor. Pâna si Hermione îsi croi drum prin multi­mea entuziasmata ca sa-i felicite.

― Au fost niste artificii minunate, zise ea plina de admiratie.

― Mersi, spuse George, parând în acelasi timp surprins si multumit. Artificiile salbatice Weasley. Singura problema e ca ne-am folosit tot stocul; acum o sa fim nevoiti sa o luam iar de la zero.

― Însa a meritat spuse Fred, care primea comenzi de la niste Cercetasi zgomotosi. Hermione, daca vrei sa te înscrii pentru lista de asteptare, cutia standard de Explozii de Baza costa cinci galioni si Deflagratia de Lux douazeci...

Hermione se întoarse la masa unde stateau Harry si Ron, uitâdu-se fix la ghiozdanele lor, de parca ar fi sperat ca or sa tâsneasca din ele caietele cu teme si or sa înceapa sa se rezolve singure.

― Ah, ce-ar fi sa ne luam o seara libera? zise Hermione vesela, în timp ce o racheta Weasley cu coada argintie vâjâia prin dreptul ferestrei. Totusi, vacanta de Pasti începe vinerea viitoare, si atunci o sa avem timp berechet.

― Te simti bine? întreba Ron, holbându-se la ea neîncrezator.

― Acum, ca ma întrebi, spuse Hermione bucuroasa, stiti... cred ca ma simt putin... razvratita.

Harry înca auzea exploziile din departare ale pocnitorilor evadate chiar si o ora mai târziu, când el si Ron se dusera la culcare; si în timp ce se dezbraca, un artificiu scânteietor zbura pe lânga turn, scriind în continuare hotarât cuvântul "BALIGĂ".

Se baga în pat, cascând. Fiindca îsi daduse jos ochelarii, focurile de artificii care treceau pe lânga fereastra devenisera neclare, aratând ca niste nori scânteietori, frumosi si misteriosi pe fundalul cerului negru. Se întoarse pe o parte, întrebându-se cum se simtea Umbridge dupa prima ei zi în locul lui Dumbledore, si cum avea sa reactioneze Fudge când avea sa auda ca toata scoala îsi petrecuse ziua într-o stare de dezastru general. Zâmbind în sine, Harry închisi ochii...

Vâjâitul si exploziile artificiilor scapate pe domeniu pareau din ce în ce mai estompate... sau poate ca pur si sim­plu se îndeparta de ele cu mare viteza...

Ajunsese exact în holul care ducea spre Departamentul Misterelor. Gonea spre usa neagra simpla... statea sa se deschida... statea sa se deschida...

Se deschise. Era în camera circulara înconjurata de usi... o stabatu, atinse una dintre usile identice si aceasta se deschise spre interior...

Acum era într-o camera lunga, dreptunghiulara, în care rasuna un tacanit mecanic ciudat. Pe pereti dansau niste puncte de lumina, dar nu se opri sa le cerceteze... trebuia sa mearga mai departe...

La celalalt capat se afla o usa... si aceasta se deschise, când o atinse...

Ajunse era într-o camera slab luminata, înalta si lata cât o biserica, plina de nimic altceva în afara de rânduri întregi de rafturi suprapuse, fiecare dintre ele încarcat cu sfere mici, pline de praf, din fibre de sticla... acum lui Harry îi batea inima cu putere de entuziasm... stia unde sa se duca... alerga înainte, însa pasii sai nu scoteau nici un sunet în camera enorma si pustie...

În aceasta camera exista ceva ce îsi dorea foarte, foarte mult...

Ceva dorit de el... sau ceva ce dorea altcineva...

Îl durea cicatricea...

POC!

Harry se trezi imediat, derutat si suparat. Dormitorul întunecat era plin de râsete.

― Grozav! zise Seamus, profilându-se în cadrul ferestrei. Cred ca una dintre rotile acelea de foc s-a lovit de o racheta si parca s-au împerecheat, veniti sa vedeti!

Harry îi auzi pe Dean si pe Ron dându-se jos din pat, ca sa vada totul mai bine. El ramase nemiscat si tacut cât timp îi mai trecu durerea de la cicatrice si fu cuprins de dezamagire. Se simtea de parca i s-ar fi furat în ultima clipa o placere extraordinara... iar de data asta fusese atât de aproape.

Acum pe lânga ferestrele Turnului Cercetasilor zburau niste porcusori scânteietori, înaripati, roz cu argintiu. Harry rîmase întins si asculta uralele de admiratie ale Cercetasilor din dormitoarele de sub ei. Stomacul i se strânse într-un mod îngrozitor când îsi aminti ca în seara urmatoare avea Occlumantie.

Harry petrecu ziua urmatoare îngrozit de ceea ce avea sa spuna Plesneala când avea sa afle cât avansase în interiorul Departamentului Misterelor în ultimul vis. Cu un val de vinovatie, realiza ca nu mai exersase deloc Occlumantia de la ultima lectie: se întâmplasera prea multe de când plecase Dumbledore; era convins ca, nici sa fi vrut, nu ar fi putut sa îsi goleasca mintea. Însa se îndoia ca Plesneala va accepta aceasta scuza.

În ziua aceea încerca un exercitiu de ultima ora în timpul orelor, dar nu-i folosi la nimic. Hermione îl tot întreba daca era vreo problema ori de câte ori tacea, încercând sa se detaseze de orice gând si emotie, caci pâna la urma momentul cel prielnic pentru a-si goli mintea nu era când profesorii le puneau elevilor întrebari din recapitulare.

Asteptându-se la ce era mai rau, dupa cina, porni catre biroul lui Plesneala. Însa, la jumatatea holului de intrare, Cho se apropie în fuga de el.

― Aici, zise Harry, bucuros ca avea un motiv sa amâne întâlnirea cu Plesneala si facându-i semn sa mearga în coltul holului de intrare, unde se gaseau clepsidrele imense, din­tre care cea a Cercetasilor era acum aproape goala. Esti bine? Umbridge nu ti-a mai pus întrebari despre A.D., nu?

― A, nu, spuse Cho repede. Nu, a fost doar... ma rog, nu vreau sa spun decât ca... Harry, nu mi-am imaginat niciodata ca Marietta o sa vorbeasca...

― Da, ma rog, spuse Harry întristat.

Era, într-adevar, de parere ca Cho ar fi putut sa îsi aleaga prietenii cu ceva mai multa grija; nu îl prea consola ca, din câte auzise recent, Marietta era înca în aripa spitalului, iar doamna Pomfrey nu reusise sa-i amelioreze câtusi de putin cosurile.

― De fapt, este o persoana extraordinara, zise Cho. A facut si ea o greseala...

Harry se uita la ea neîncrezator.

― O persoana extraordinara, care a facut si ea o greseala? Ne-a turnat pe toti, inclusiv pe tine!

― Pai... am scapat cu totii, nu-i asa? insista Cho. stii, mama ei lucreaza la Minister, iar ei îi vine foarte greu...

― si tatal lui Ron lucreaza la Minister! spuse Harry mânios. si în caz ca nu ai observat, pe fata lui nu scrie turnator...

― Sa stii ca siretlicul asta al lui Hermione Granger a fost absolut oribil, zise Cho îndârjita. Ar fi trebuit sa ne spuna ca a blestemat lista aia...

― Eu cred ca a fost o idee stralucita, spuse Harry rece.

Cho rosi si ochii i se luminara.

― A da, am uitat ― sigur ca da, a fost ideea iubitei tale Hermione...

― Sa nu începi sa plângi din nou, spuse Harry prevenitor.

― Nu aveam de gând sa plâng! striga ea.

― Da... pai... bine, zise el. În clipa asta, am si asa destule pe cap.

― Atunci n-ai decât sa te duci sa le rezolvi! zise Cho furioasa, întorcându-se pe calcâie si plecând cu pasi mari.

Foc de suparat, Harry coborî scarile catre celula lui Plesneala si, desi stia din proprie experienta ca acestuia era mult mai usor sa patrunda în mintea sa daca sosea suparat si ranchiunos, nu reusi decât sa se gândeasca la lucruri pe care ar fi putut sa i le spuna lui Cho despre Marietta, înainte sa ajunga la usa celulei.

― Ai întârziat, Potter, zise Plesneala glacial, în clipa când Harry închise usa dupa el.

Plesneala statea cu spatele la Harry, scotându-si, ca de obicei, anumite gânduri si punându-le cu grija în Pensivul lui Dumbledore. Dadu drumul în ligheanul de piatra ulti­mului fir argintiu si se întoarse cu fata spre Harry.

― Asa, deci, spuse el. Ai exersat?

― Da, minti Harry, uitându-se atent la unul dintre picioarele biroului lui Plesneala.

― Pai, vom afla cât de curând, nu-i asa? spuse Plesneala cu blândete. Scoate bagheta, Potter.

Harry lua pozitia obisnuita în fata lui Plesneala, cu biroul între ei. Inima îi batea repede de suparare fata de Cho si neliniste fata de cât avea sa îi extraga Plesneala din minte.

― Bun, la trei, spuse Plesneala taraganat. Unu ― doi...

Usa de la biroul lui Plesneala se dadu de perete si Draco Reacredinta intra în fuga.

Domnule profesor Plesneala, domnule... a... Îmi cer scuze...

Reacredinta se uita oarecum surprins la Plesneala si la Harry.

― Este în ordine, Draco, spuse Plesneala, coborându-si bagheta. Potter este aici pentru câteva ore suplimentare de Potiuni.

Harry nu îl mai vazuse pe Reacredinta atât de vesel de cînd venise Umbridge sa-l inspecteze pe Hagrid.

― Nu stiam, zise el, uitându-se batjocoritor la Harry, care se facuse rosu ca focul.

Ar fi dat aproape orice ca sa-i poata striga adevarul lui Reacredinta ― sau, si mai bine, sa arunce un blestem strasnic asupra lui.

― Ia zi, Draco, despre ce este vorba? întreba Plesneala.

― Este vorba despre doamna profesoara Umbridge, dom­nule. Are nevoie de ajutorul dumneavoastra, zise Reacredinta. L-au gasit pe Montague, domnule, a aparut blocat într-un closet de la etajul patru.

― Cum a ajuns acolo? întreba Plesneala.

― Nu stiu, domnule, este putin derutat.

― În ordine, în ordine, Potter, spuse Plesneala, vom continua lectia mâine seara.

Se întoarse si iesi grabit din birou. Reacredinta îi spuse pe muteste "ore suplimentare de Potiuni?" lui Harry, în spatele lui Plesneala, înainte sa îl urmeze.

Fierbând, Harry îsi puse bagheta la loc în buzunar si dadu sa iasa din camera. Macar mai avea înca douazeci si patru de ore ca sa exerseze; stia ca ar fi trebuit sa fie recunoscator pentru ca scapase ca prin urechile acului, desi lucrurile erau ceva mai complicate, fiindca Reacredinta avea sa spuna întregii scoli ca avea nevoie de ore suplimentare de Potiuni.

Ajunsese la usa biroului când o vazu: o pata de lumina tremurânda, care dansa în cadrul usii. Se opri si ramase pe loc, uitându-se la ea. Îi amintea de ceva... apoi îi pica fisa: semana putin cu luminile pe care le vazuse noaptea trecuta în vis, luminile din a doua camera în care intrase în calatoria sa prin Departamentul Misterelor.

Se întoarse. Lumina venea din Pensivul de pe biroul lui Plesneala. Continutul alb-argintiu se misca si se învârtea în interior. Gândurile lui Plesneala... lucrurile pe care Plesneala nu voia sa le vada Harry, daca patrundea din greseala dincolo de scut...

Harry se uita la Pensiv, cuprins de curiozitate... ce voia Plesneala sa ascunda cu atâta ardoare de el?

Luminile argintii tremurara pe perete... Harry facu doi pasi catre birou, gândind febril. Oare ar fi putut sa fie informatii despre Departamentul Misterelor pe care Plesneala era decis sa nu i le dezvaluie?

Harry se uita peste umar, cu inima batându-i mai tare si mai repede ca niciodata. Oare cât avea sa-i ia lui Plesneala sa-l elibereze pe Montague din closet? Iar dupa aceea avea sa se întoarc 131c22b 9; direct în birou, sau avea sa-l însoteasca pe Montague în aripa spitalului? Cu siguranta, a doua varianta... Montague era capitanul echipei de vâjthat a Viperinilor, iar Plesneala trebuia sa se asigure ca era bine.

Harry parcurse distanta care îl despartea de Pensiv si ramase deasupra lui, privind în adâncul sau. Ezita, ascultând, apoi îsi scoase iar bagheta. În birou si pe coridor domnea o liniste deplina. Atinse usor continutul Pensivului cu capatul baghetei.

Lichidul argintiu din el începu sa se roteasca foarte repede. Harry se apleca deasupra lui si vazu ca devenise transparent. Privea din nou într-o camera, ca printr-o gaura circulara în tavan... de fapt, daca nu se însela, se uita în jos în interiorul Marii Sali.

Respiratia sa aburea suprafata gândurilor lui Plesneala... creierul sau parea sa o fi luat razna... ar fi fost o nebunie sa faca ceea ce era atât de tentat sa faca... tremura... Plesneala urma sa se întoarca în orice clipa... Însa Harry se gândi la cât de furioasa era Cho sau la fata batjocoritoare a lui Reacredinta si fu cuprins de o îndrazneala nesabuita.

Trase aer adânc în piept si îsi cufunda capul în oglinda gîndurilor lui Plesneala. Imediat, podeaua biroului se înclina, rasturnându-l pe Harry cu capul înainte în Pensiv...

Se prabusi printr-o obscuritate rece, învârtindu-se tare în cadere, si apoi...

Statea în mijlocul Marii Sali, însa cele patru mese ale caselor disparusera. În locul lor erau mai mult de o suta de mese mai mici, toate asezate cu fata în aceeasi directie, si cu câte un elev asezat la fiecare dintre ele, aplecat mult, scriind pe un sul de pergament. Singurul sunet care se auzea era scrijelitul penelor si din când în când un fosnet, când cineva îsi aranja pergamentul. Era, evident, perioada examenelor.

Soarele stralucea pe ferestrele înalte, peste capetele aplecate, care scânteiau în nuante de castaniu aramiu si auriu în lumina puternica. Harry se uita în jur cu atentie. Plesneala trebuia sa fie pe undeva pe acolo... era amintirea lui...

si iata-l, era la o masa chiar în spatele lui Harry. Acesta se uita la el cu ochii mari. Plesneala-adolescentul era desirat si palid, ca o planta tinuta la întuneric. Avea un par lins si unsuros, care îi cadea pe masa, iar nasul coroiat îi era la o distanta de doar doi centimetri de pergamentul pe care scria. Harry se duse în spatele lui Plesneala si citi titlul lucrarii de examen: APĂRAREA CONTRA MAGIEI NEGRI ― NIVEL OBIsNUIT DE VRĂJITORIE.

Deci, Plesneala trebuia sa aiba cincisprezece sau saisprezece ani, cam de vârsta lui Harry. Mâna îi zbura peste pergament; scrisese cu cel putin jumatate de metru mai mult decât cei care erau cel mai aproape de el, desi avea un scris minuscul si înghesuit.

― Înca cinci minute!

Vocea îl facu pe Harry sa tresara. Întorcându-se, vazu crestetul profesorului Flitwick plimbându-se printre banci putin mai încolo. Profesorul Flitwick trecea pe lânga un baiat cu parul negru si ciufulit... cu parul negru si foarte ciufulit...

Harry se misca atât de repede, încât, daca ar fi fost material, ar fi darâmat niste banci cât colo. În schimb, paru sa pluteasca, parca prin vis, traversând doua rânduri si ajungând la un al treilea. Ceafa baiatului brunet era din ce în ce mai aproape si... acum se îndrepta, punând pana deoparte tragând spre el sulul de pergament pentru a reciti ceea ce scrisese...

Harry se opri în fata bancii si se uita în jos la tatal sau la vârsta de cincisprezece ani.

Entuziasmul facu sa-i explodeze golul din stomac: era ca si când s-ar fi privit pe el însusi, însa cu niste modificari deliberate. James avea ochii caprui, nasul era putin mai lung decât al lui Harry si nu avea cicatrice pe frunte, însa chipul slab, gura si sprâncenele erau aceleasi; parul lui James statea zbârlit pe ceafa, exact ca al lui Harry, mâinile sale ar fi putut fi ale lui Harry, si Harry îsi dadu seama, ca atunci când James avea sa se ridice, între ei avea sa fie o diferenta de maximum doi centimetri în înaltime.

James casca cu pofta si îsi ciufuli parul, facându-l si mai neîngrijit decât fusese înainte. Apoi, aruncându-i o privire profesorului Flitwick, se întoarse în scaun si îi zâmbi unui baiat care statea la câteva banci în spatele lui.

Cu un alt soc de entuziasm, Harry îl vazu pe Sirius facându-i semn lui James ca totul era în ordine. Sirius statea relaxat, lasându-se cu scaunul pe picioarele din spate. Era foarte chipes; parul negru îi cadea peste ochi cu un fel de eleganta fireasca, pe care nici James si nici Harry nu ar fi putut sa o dobândeasca vreodata, si o fata care statea în spatele lui îl urmarea plina de speranta, desi el nu parea s-o fi observat. Cu doua locuri mai în colo ― stomacul lui Harry se mai strânse o data de fericire ― se afla Remus Lupin. Era destul de palid, slabit (oare se apropia luna plina?) si era absorbit de examen: în timp ce îsi recitea raspunsurile, îsi scarpina barbia cu capatul penei, încruntându-se putin.

Deci, asta însemna ca sobo trebuia sa fie si el pe undeva, pe acolo... si într-adevar, Harry îl zari într-o clipa: un baiat mic, cu parul ca de soarece si cu nasul ascutit. sobo parea nelinistit: îsi rodea unghiile, holbându-se la lucrare si râcâind podeaua cu vârful pantofilor. Din când în când, arunca o privire, plin de speranta, catre lucrarea vecinului. Harry se uita fix la sobo pentru câteva clipe, apoi se întoarse la James, care acum mâzgalea ceva pe un pergament, care era de fapt o ciorna. Desenase o hotoaica si acum tocmai scria literele "L.E.". Oare de la ce veneau?

― Penele jos, va rog! chitai profesorul Flitwick. E valabil si pentru tine, Stebbins! Va rog sa nu va ridicati pâna nu va strâng pergamentele! Accio!

Peste o suta de suluri de pergament zburara direct în mâinile întinse ale profesorului Flitwick, dându-l pe spate. Mai multi râsera. Câtiva elevi care stateau în bancile din fata se ridicara, îl apucara de subsuori pe profesor si îl ridicara.

― Multumesc... multumesc gâfâi Flitwick. În ordine, toata lumea este libera sa plece!

Harry se uita în jos la tatal sau, care taiase repede literele "I.E." scrise mestesugit, sari în picioare, îsi baga pana si lucrarea în ghiozdanul, pe care îl arunca pe umar si ramase sa-l astepte pe Sirius.

Harry se uita în jur si îl zari pe Plesneala putin mai încolo, trecând printre mese catre usa dubla care dadea în holul de la intrare, înca absorbit de propria lucrare. Cu umerii cazuti, dar straduindu-se sa ramâna drept, mergea într-un mod spasmodic, care amintea de un paianjen, iar parul slinos îi flutura pe lânga fata.

Plesneala, James, Sirius si Lupin erau despartiti de gasca de fete care vorbeau de zor si, postându-se în mijlocul lor, Harry reusi sa îl aiba în vizor pe Plesneala si în acelasi timp sa îsi ciuleasca urechile, ca sa auda vocile lui James si ale prietenilor lui.

― Ţi-a placut a zecea întrebare, Lunaticule? întreba Sirius când iesira în holul de intrare.

― Mi-a placut la nebunie, zise Lupin vioi. Mentionati cinci semne dupa care poate fi identificat un om-lup. Excelenta întrebare.

― Crezi ca ai reusit sa le gasesti pe toate? spuse James cu o falsa îngrijorare.

― Cred ca da, spuse Lupin cu seriozitate, în timp ce se alaturau multimii care se îmbulzea la usa dubla de la intrare ca sa iasa pe domeniul însorit. Unu: sta pe scaunul meu. Doi: este îmbracat cu hainele mele. Trei: îl cheama Remus Lupin.

sobo fu singurul care nu râse.

― Eu am scris de forma botului, de pupile si de coada motata, zise el nelinistit, dar nu am mai gasit ce sa...

― sobo, tu chiar esti tare de cap? spuse James nerabdator. Ai de-a face cu un om-lup o data pe luna...

― Vorbeste mai încet, îl implora Lupin.

Harry se uita iar nelinistit în spate. Plesneala era în continuare prin apropiere, înca adâncit în întrebarile de la examen ― însa aceasta era amintirea lui Plesneala, iar Harry era convins ca, daca Plesneala alegea sa se îndrepte în alta parte dupa ce ieseau pe domeniu, el, Harry, nu ar mai fi putut sa îl urmeze pe James. Totusi, spre marea lui usurare, când James si cei trei prieteni ai sai coborâra pe peluza, ducându-se cu pasi mari spre lac, Plesneala îi urma, examinându-si în continuare lucrarea si parând sa nu-si dea seama încotro mergea. Ramânând putin în spatele lui, Harry reusi sa îi urmareasca îndeaproape pe James si pe ceilalti.

― Pai, mie mi s-a parut ca lucrarea a fost floare la ureche, îl auzi el pe Sirius. Mare mirare daca nu o sa iau cel putin "Remarcabil".

― si eu, zise James, vârând mâna în buzunar si scotând o hotoaica aurie, care se zbatea.

― Cum a ajuns la tine?

― Am sterpelit-o, spuse James firesc.

Începu sa se joace cu hotoaica, lasând-o sa zboare pâna la un metru înainte sa o recupereze; avea niste reflexe extraor­dinare. sobo îl urmarea cu un amestec de admiratie si teama. Se oprira la umbra aceluiasi fag de pe marginea lacului unde Harry, Ron si Hermione îsi petrecusera odata o duminica, terminându-si temele, si se aruncara pe iarba. Harry se uita din nou peste umar si vazu, spre încântarea lui, ca Plesneala se asezase la umbra deasa a unui pâlc de tufisuri. Era la fel de absorbit de lucrarea de la N.O.V., ceea îi permise lui Harry sa se aseze pe iarba între fag si tufisuri si sa-i priveasca pe cei patru de sub copac. Lumina soarelui oglindita în suprafata neteda a lacului era orbitoare, la fel ca pe malul unde statea un grup de fete care râdeau si care tocmai iesisera din Marea Sala, dându-si jos pantofii si sosetele si racorindu-si picioarele în apa.

Lupin scosese o carte si se puse pe citit. Sirius se uita în jur la elevii care se învârteau pe iarba, parând destul de mândru si plictisit, dar într-un mod cât se poate de fermecator. James se mai juca în continuare cu hotoaica, lasând-o sa zboare din ce în ce mai departe, pe punctul de o scapa, dar prinzând-o mereu în ultima clipa. sobo îl privea cu gura cascata. De fiecare data când James reusea o prindere deosebit de dificila, sobo icnea si aplauda. Dupa cinci minute petrecute astfel, Harry se întreba de ce James nu îi spunea lui sobo sa-si vina în fire, dar lui James parea sa-i placa atentia acestuia. Harry observa ca tatal sau avea obiceiul de a-si ciufuli parul, de parca ar fi vrut grija sa nu devina prea îngrijit, si ca se uita întruna la fetele de pe marginea apei.

― Vrei sa o lasi putin deoparte? spuse Sirius într-un târziu, când James reusi o prindere frumoasa, pe care sobo o întâmpina cu urale, înainte sa faca pe el de bucurie.

sobo rosi putin, dar James zâmbi.

― Daca te deranjeaza, spuse el, bagând hotoaica la loc în buzunar.

Harry avea vaga impresie ca Sirius era singurul pentru care James ar fi încetat sa se dea mare.

― Ma plictisesc, spuse Sirius. As vrea sa fie luna plina.

― Tu poate ca da, zise Lupin sumbru de dupa carte. Mai avem si ora de Transfigurare, iar daca te plictisesti, poti sa ma asculti. Poftim... facu el si îi întinse cartea.

Dar Sirius pufni.

― N-am nevoie sa ma uit în prostia aia, stiu totul.

― Asta o sa te învioreze, Amprenta, spuse James încet. Uite cine e...

Sirius întoarse capul. Ramase perfect nemiscat, ca un câine care adulmeca un iepure.

― Minunat, zise el mieros. Smiorcaitus.

Harry se întoarse ca sa vada la cine se uita Sirius.

Plesneala se ridicase si îsi baga lucrarea de la N.O.V geanta. Când iesi din umbra tufisurilor si începu sa traverseze peluza, Sirius si James se ridicara.

Lupin si sobo ramasera asezati; Lupin înca se uita în carte, desi ochii nu i se miscau si între sprâncene îi aparuse o cuta de încruntare. sobo îi privea pe rând pe Sirius, pe James si pe Plesneala cu o expresie de anticipatie intensa.

― Totul bine, Smiorcaitus? zise James tare.

Plesneala reactiona atât de repede, de parca s-ar fi asteptat sa fie atacat. Lasându-si geanta jos, îsi baga mâna în interiorul robei si avea deja bagheta ridicata pe jumatate când James striga, "Expelliarmus!"

Bagheta lui Plesneala zbura la patru metri înaltime si cazu cu o bufnitura scurta în iarba, în spatele lui. Sirius scoase un hohot de râs ca un latrat.

― "Impedimenta!" zise el, îndreptându-si bagheta spre Plesneala, care fu pus la pamânt, în timp ce se arunca spre bagheta cazuta.

Elevii de peste tot din jur se întorsesera ca sa-i urmareasca. Unii dintre ei se ridicasera si se apropiau încet. Altii pareau sa fie tematori, iar altii sa se distreze.

Plesneala zacea gâfâind pe pamânt. James si Sirius se apropiara de el cu baghetele ridicate, James aruncând priviri peste umar catre fetele de pe marginea apei. sobo era acum în picioare, privind cu sete si furisându-se pe lânga Lupin, ca sa vada mai bine.

― Ce-ai facut la examen, Smiorcaitus? zise James.

― L-am urmarit eu, era cu nasul lipit de pergament, spuse Sirius rauvoitor. Probabil ca e plin de pete mari de grasime, n-o sa se înteleaga nimic.

Mai multi privitori râsera; era evident ca Plesneala nu era iubit. sobo râse batjocoritor, strident. Plesneala încerca sa se ridice, dar înca era sub stapânirea vrajii; se zbatea de parca ar fi fost legat cu niste sfori invizibile.

― O sa vezi tu, gâfâi el, uitându-se în sus la James cu o expresie de ura desavârsita, o sa vezi!

― Ce sa vad? zise Sirius calm. Ce-o sa faci, Smiorcaitus, o sa-ti stergi nasul pe noi?

Plesneala scoase o rafala de înjuraturi si blesteme, dar nu se întâmpla nimic, bagheta fiindu-i la trei metri departare.

― Spala-ti gura, spuse James calm. "Curatenius!"

Imediat, din gura lui Plesneala siroira mai multe balonase de sapun; spuma îi acoperi buzele, facându-i sa se înece, sufocându-1...

― Lasa-l în PACE!

James si Sirius se întoarsera. James îsi trecu imediat mâna libera prin par.

Era una dintre fetele de pe marginea lacului. Avea parul des, roscat închis, care îi ajungea pâna la umeri, si niste ochi migdalati, uluitor de verzi... ochii lui Harry.

Era mama lui Harry.

― Totul e bine, Evans? întreba James, si dintr-o data tonul îi deveni agreabil, iar vocea mai joasa, mai matura.

― Lasa-l în pace, repeta Lily, uitându-se la James cu o antipatie extrema. Ce ti-a facut?

― Pai, zise James, parând sa mediteze, în primul rând, exista, daca ma întelegi...

Multi dintre elevii din jur râsera, inclusiv Sirius si sobo, dar Lupin, care parea înca absorbit de carte, nu râse. si nici Lily.

― Te crezi amuzant, spuse ea cu raceala. Dar esti doar un neispravit arogant si bataus, Potter. Lasa-l în pace.

― Îl las în pace, Evans, daca iesi cu mine în oras, spuse James repede. Hai... iesi cu mine si nu mai pun niciodata bagheta pe batrânul Smiorcaitus.

În spatele lui, Vraja de Oprire îsi pierdea din putere. Plesneala începea sa se apropie de bagheta cazuta, scuipând clabuci, în timp ce se târa.

― Nu as iesi cu tine nici daca as avea de ales între tine si caracatita uriasa, zise Lily.

― Ghinion, Corn, spuse Sirius vioi si se întoarse spre Plesneala. HEI!

Însa era prea târziu. Plesneala îsi îndreptase bagheta direct catre James. Avu loc o strafulgerare si pe obrazul lui James aparu o taietura adânca, care stropi roba cu sânge. James se întoarse instantaneu. O fractiune de secunda mai târziu, Plesneala era suspendat în aer, cu capul în jos si cu roba cazându-i peste cap, dezvaluind niste picioare slabanoage, palide, si niste chiloti cenusii.

Multi din micul grup ovationara; Sirius, James si sobo râsera în hohote.

Lily, pe a carei expresie mânioasa aparuse pret o clipa umbra unui zâmbet, zise:

― Lasa-l jos!

― Desigur, spuse James si îsi smuci bagheta în sus. Plesneala cazu gramada pe pamânt. Descâlcindu-se din roba, se ridica repede, cu bagheta ridicata, dar Sirius zise "Petrificus Totalus!" si Plesneala se prabusi din nou, rigid ca o scândura.

― LASĂ-L ÎN PACE! striga Lily.

Acum îsi scosese si ea bagheta. James si Sirius se uitara la bagheta plictisiti.

― Ah, Evans, nu merita sa te blestem, spuse James cu sinceritate.

― Atunci ridica blestemul de pe el!

James ofta adânc, iar apoi se întoarse spre Plesneala si murmura contrablestemul.

― Poftim, zise el, când Plesneala se culese de pe jos. Ai noroc ca a fost Evans aici, Smiorcaitus...

― Nu am nevoie de ajutor din partea unui Sânge-Mâl mic si nenorocit ca ea!

Lily clipi.

― În ordine, zise ea calma. Nu o sa ma mai obosesc pe viitor. si mi-as schimba chilotii, daca as fi în locul tau, Smiorcaitus.

― Cere-i scuze lui Evans! racni James catre Plesneala, cu bagheta îndreptata amenintator spre el.

― Nu vreau sa-l faci tu sa îsi ceara scuze, striga Lily, adresându-i-se lui James. Nu esti cu nimic mai bun decât el.

― Poftim? striga James. Eu nu te-am facut NICIODATĂ un... stii-tu-ce!

― Îti ciufulesti parul pentru ca ti se pare ca e grozav sa arati ca si când tocmai ai fi coborât de pe matura, te dai mare cu hotoaica aia idioata, te plimbi pe holuri si îi blestemi pe toti cei care te enerveaza doar pentru ca poti s-o faci ― ma mir ca ti se poate ridica matura, cu capul tau ala mare. Îmi provoci GREAŢĂ.

Se întoarse pe calcâie si pleca grabita.

― Evans! striga James dupa ea. Hei, EVANS!

Însa ea nu se uita înapoi.

― Ce-o fi cu ea? spuse James, cu un aer detasat, ca si cum întrebarea nu i s-ar fi parut deloc importanta.

― Citind printre rânduri, as zice ca te crede putin cam înfumurat, prietene, spuse Sirius.

― În ordine, zise James mânios, în ordine...

Avu loc o alta strafulgerare, iar Plesneala se trezi din nou suspendat în aer, cu capul în jos.

― Cine vrea sa vada cum îi dau jos chilotii lui Smiorcaila?

Însa daca James îi daduse sau nu chilotii jos lui Plesneala, Harry nu mai afla. O mâna i se înclestase de brat, cu o strânsoare ca de cleste. Tresarind, Harry se uita în jur ca sa vada cine îl apucase, si îl observa, cu un fior de groaza, pe Plesneala ajuns la maturitate si stând chiar lânga el, alb de furie.

― Te distrezi?

Harry simti cum se ridica în aer; ziua de vara se evapora în jurul lui; plutea în sus, printr-un întuneric glacial. Mâna lui Plesneala înca îl strângea de brat. Apoi, cu o senzatie mistuitoare, ca si când ar fi fost întors cu capul în jos, picioarele i se lovira de podeaua de piatra a celulei lui Plesneala si se trezi din nou lânga Pensivul de pe masa acestuia, în biroul întune­cat, din prezent, al maestrului potiunilor.

― Ia zi, spuse Plesneala, apucându-l pe Harry atât de strâns de brat, încât începu sa-i amorteasca mâna. Ia zi... te-ai distrat, Potter?

― N-nu, spuse Harry, încercând sa se elibereze.

Era ceva de-a dreptul înspaimântator. Lui Plesneala îi tremurau buzele, avea chipul alb ca varul, iar dintii îi erau dezveliti.

― Amuzant om, tatal tau, nu-i asa? spuse Plesneala, scuturîndu-l atât de tare pe Harry, încât îi alunecara ochelarii pe nas.

― Eu... nu am...

Plesneala îl arunca pe Harry departe de el cu toata puterea. Harry se izbi de podeaua celulei.

― Nu îi vei spune nimanui ce ai vazut! racni Plesneala.

― Nu, zise Harry, ridicându-se cât mai departe de Plesneala. Nu, sigur ca nu as fa...

― Iesi, iesi, nu vreau sa te mai vad niciodata în acest birou!

si, în timp ce Harry se napustea spre usa, un borcan cu gândaci morti exploda deasupra capului sau.

Deschise usa cu putere si zbura de-a lungul holului, oprindu-se doar când între el si Plesneala erau trei etaje. Alunci se sprijini de perete, gâfâind si frecându-si bratul învinetit.

Nu îsi dorea deloc sa se întoarca atât de devreme în Turnul Cercetasilor, si nici sa le spuna lui Ron si Hermione ce vazuse. Ceea ce îl facea pe Harry sa se simta atât de îngrozit si nefericit nu era faptul ca Plesneala tipase la el sau ca aruncase cu borcane, ci ca stia cum era sa fii umilit în mijlocul unui cerc de privitori, stia exact cum se simtise Plesneala când îl necajise tatal sau si întelesese, din ceea ce vazuse, ca tatal sau fusese extrem de arogant, exact cum îi spusese Plesneala.