INCHISOAREA MILITARA TORGAU

ÎNCHISOAREA MILITARĂ TORGAU

Totul era gri: gri zidurile care pareau ca ating cerul - un cer acoperit si gri; gri poarta pazita de doi gardieni în uniforma gri; gri cele sase bare din fier verticale si cele sase orizontale; gri era uniforma murdara a omului cu catuse care statea între doi jandarmi.

Ducând doua degete la bereta, plutonierul saluta santinela în momentul depasirii portii grele. Omul încatusat privi înspaimântat în spate, auzind usa închizându-se zgomotos.

- S-a sfârsit! murmura el. Nu voi mai iesi de aici. Sunt un mort viu.

- Tacere! urla plutonierul. Aici nu trebuie sa deschizi gura decât daca esti întrebat. si ultimul lucru care ti se va cere va fi daca vrei sa fii legat la ochi.

si plutonierul izbucni în râs. Plutonierul Schmidt râdea în hohote. Câteodata se mira el însusi de zgomotul produs de râsul sau. Colegii sai din Compania (Politia Militara) îl poreclisera Vierul. Detinutii închisorii Tribunalului Militar din Hamburg unde era de serviciu la fiecare opt saptamâni, îl numeau la fel. Toti care îl cunosteau îl numeau Vierul. Plutonierul Schmidt nu mai râdea de lucrurile care distrau lumea normala. Dar Schmidt nu era normal. În rest, în toata armata germana nu era un singur plutonier normal.

- Sunt toti niste câini turbati, spunea Batrânul, si Batrânul nu spunea nimic fara sa fie în cunostinta de cauza.

Plutonierul Schmidt apasa un buton: clopotelul suna departe în camera plutonierului-major Dorn. Un clinchet sonor, si usa gri se deschise automat. Cei trei intrara înauntru. Automat, usa se închise.

-Heil Hitler! striga Vierul când fu în fata plutonierului-major Dorn, care se împauna cu biroul supraîncarcat cu harti si documente.

Era o supraîncarcare premeditata. Trebuia sa dea impresia ca plutonierul-major Dorn are o munca infernala; erau acolo gramezi de fise pentru semnat.

În ultimul sertar al biroului, chiar în fund, ascunsa sub un exemplar din Volkischer Beobachter, pe care nimeni nu s-ar fi gândit sa-1 citeasca, era o sticla verde pe eticheta careia scria "clei". Continea coniac si era pentru sustinerea lui Dorn în rarele cazuri în care trebuia cu adevarat sa munceasca.

Dorn nu raspunse la salutul lui Schmidt. Timp de zece minute, ramase asezat, închipuindu-se cufundat în studierea unei actiuni. În realitate, era o poveste pornografica batuta la masina pe o hârtie speciala folosita la documentele gekados, adica secrete.

Plutonierul Schmidt îsi pocni calcâiele pentru a aminti de prezenta sa.

- Tacere! urla Dorn. Nu vezi ca am de lucru?

Unicul zgomot care se auzea era fâsâitul hârtiei când Dorn dadea paginile acestui interesant dosar secret. În sfârsit, ridica ochii, strânse pleoapele si-1 fixa pe omul cu catuse. Fara un cuvânt, întinse mâna catre Schmidt, care îi dadu fisa prizonierului. Dorn o arunca cu nonsalanta pe masa, împinse înapoi scaunul si se ridica. Facu turul biroului si se opri în fata prizonierului:

- Ei bine? Cu ce ocazie la Torgau?

Prizonierul lua pozitie de drepti, cu mâinile lipite de vipusca pantalonilor.

-Sublocotenentul Heinz Berner, din Regimentul Artilerie, s-a prezentat pentru a-si ispasi pedeapsa în închisoarea militara de la Torgau.

Plutonienul-major Dorn îsi duse mâna la ureche, ca si cum ar fi fost surd, si ramase asa aproape un minut. Apoi deschise gura si striga, neadresându-se cuiva anume:

- si pentru ce, daca îmi este permis sa întreb? Apoi, soptind, adauga: Este fara îndoiala secret motivul pentru care trebuie sa-ti ispasesti pedeapsa la noi, porcule!

- Sublocotenentul Heinz Berner, din Regimentul Artilerie, raporteaza ca a fost condamnat la moarte pentru crima.

-Iata, iata! Facu Dorn, surâzând. Un ofiter asasin. (Scuipa zgomotos.) Ce oroare! Ofiterul va voi poate sa ne spuna cine a fost victima.

- Logodnica mea, raspunse prizonierul.

Dorn ajunse în culmea satisfactiei. ­

-Este cel mai bun lucru pe care 1-am auzit în ultimul timp. Sa-ti ucizi propria casatorie? Ei, dar si tu o vei urma cât de curând. Ma gândesc chiar sa grabesc momentul. Banditii de tipul tau nu au ce cauta aici. Aceasta este o închisoare militara asa cum trebuie, baga-ti asta în cap, asasinule.

Deodata, ochii lui Dorn se întunecara. Asezat pe coltul biroului, începu sa-si legene un picior.

-Ia spune, relua el pe un ton suav, scandând cuvintele, nu stii care este gradul meu? Nu ai vazut un plutonier-major, coloana vertebrala a armatei germane pe timp de pace si de razboi?

Prizonierul tresari, dar, înainte de a fi avut timpul sa raspunda, Dorn urla:

-La pamânt! Douazeci de genuflexiuni!

Prizonierul începu sa salte pe vine. De fiecare data când cadea din cauza catuselor, Dorn îl acuza de neascultare. În final, un caporal primi ordinul de a scoate afara prizonierul. La al treilea etaj, sublocotenentul fu închis într-o celula de trei metri lungime pe un metru si jumatate latime. Avea impresia ca o menghina cruda îl zdrobea. Se aseza greoi pe taburetul de lemn; nervii îi cedasera. Era sfârsitul pentru el; era deja mort. Cea mai mare parte a prietenilor sai îl renegase. Dintr-un moment în altul usa se putea deschide; va vedea lucind amenintator castile, vor veni sa-l ia, îl vor duce afara, va auzi declicul închizatoarelor. Câte pusti? sase, zece, poate douasprezece. Tremura de frig si începuse sa sughita.

Se întorsese acasa, în permisie, de la a treia scoala militara din Potsdam. Era permisia pentru ridicarea la gradul de sublocotenent. Terminase scoala. Mama sa era mândra de el, tatal sau era fericit. Aveau un fiu ofiter: sublocotenent de artilerie! Toata familia 1-a asteptat la gara centrala; era chiar si Elsa, fericita si mândra. S-au dus la plimbare pe Monckebergstrasse, admirându-se în marile vitrine. Se întâlneau cu un mare numar de subofiteri si de soldati. Din cauza deselor saluturi, în final ajunsese sa aiba bratul amortit; dar totul era ametitor. Îsi permise un salut indiferent, un adevarat salut de ofiter, ca acela al capitanului Hasse: doua degete usor îndoite la viziera sepcii. si ce senzatie placuta îi dadea frecarea pistolului de sold!

- Acesta este un pistol ofiteresc, îi spusese în ultima zi instructorul din scoala militara. Daca cineva îsi va pata onoarea, se va servi de el, nici o discutie.

Râsese si aproape ca îsi dori ca cineva sa nu-i acorde tot respectul. Ce efect ar fi facut asupra trecatorilor daca el, sublocotenentul de artilerie Heinz Berner, apucând pistolul, ar fi omorât pe un individ care ar fi insultat, de exemplu, pe Fuhrer. Se vedea în stare sa-si repuna arma în tocul de piele cu o dispretuitoare indiferenta. Trebuia însa sa-l scuipe pe porc acolo în strada? Apoi, luând-o din nou de brat pe Elsa, s-ar fi îndepartat, ca si cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nimeni nu se grabea sa insulte Fuhrer-ul si nu se vedeau decât cruci îmbârligate la butoniere.

Tatal sau îi daruise o sapca cu cordon rosu, gros de un deget. Pantalonii de calarie gri erau un dar de la mama, poate prea deschisi pentru a fi regulamentari; pintenii de argint cu lant erau darul Elsei.Cravasa galben deschis, lunga de un metru si jumatate, si-o cumparase el însusi. În realitate, el apartinea Regimentului din Paderbon si nu era autorizat sa poarte pinteni si cravasa; dar aici la Hamburg era dificil sa se întâlneasca cu cineva din regimentul sau. si apoi cine stie? Poate si camarazii sai se plimbau cu pinteni si cravasa când erau în concediu.

Ce seara plictisitoare! Casa plina de invitati; unchiul Ernest care striga în gura mare:

- Spune, Heinz, când vei trece de la artilerie la cavalerie?

Fara a-i lasa timp sa raspunda, Elsa zise, scandând cuvintele:

- Heinz a fost repartizat la regimentul de artilerie de câmp din Divizia "Marea Germanie".

- Adevarat? (si unchiul Ernest râse, aratând epoletul unde era înscris numaru176.) Atunci numarul epoletului tau este fals, baiete!

Elsa îl privi banuitoare:

- Esti cu adevarat în Divizia "Marea Germanie"?

Un semn afirmativ din cap.

- Bine, spuse Elsa. Atunci, mâine dimineata va trebui sa-ti schimbi epoletul.

A doua zi, au mers împreuna la Fahnenfleck pentru a cumpara cele doua litere aurite GD care fura cusute pe epolet pentru a dovedi apartenenta sa la Divizia Grossdeutschland. Numerele ramasera în fundul buzunarului. Le-a repus la locul lor la sfârsitul concediului. Dar, de fiecare data, când în departare zarea un ofiter de artilerie, întorcea capul într-o parte, de frica sa nu fie recunoscut, iar odata, întâlnind o patrula de jandarmi, se înspaimântase de moarte. Aceasta gluma putea sa-1 coste sase saptamâni de acest sever si o plimbare într-un regiment disciplinar.

Într-o latura a închisorii, cineva striga: un strigat lung, ascutit, sfârsit într-un horcait. Strigatul îi ajunsese la ureche. Îsi lasa deprimat mâinile pe masa si capul între mâini. Se gândea la acele litere, acele litere mari, aurite, lucrate artistic. Puteau sa-1 coste regimentul de disciplina? Regimentul Artilerie sau Un numar cu sapte. Era ceea ce se numea regimentul de "neoameni" din Dortmund? Indivizi pe care se scuipa. El îi dispretuise pe acesti criminali nedemni sa respire acelasi aer cu adevaratii soldati. Dar, demni sau nedemni, el acum nu cerea altceva decât sa intre în regimentele disciplinare din Dortmund Nu putea spera altceva. Era un tip curajos. Repede, o scrisoare catre inspectorul general si chiar una feldmaresalului Keitel, seful armatei. Era artilerist si el. Acesta nu ar fi permis ca un sublocotenent din vechea lui arma sa fie ucis de niste oameni inferiori. Auzise ca cei care erau însarcinati cu executiile la Torgau erau oameni dintr-un regiment disciplinar_. Acest nume îl lovi ca un pumn. Torgau! Dumnezeule! Era adevarat? Era la Torgau! Acest nume însemna infernul, moartea...

Izbucni din nou în hohote. Era totusi sublocotenent; 1-ar fi ucis asa, sublocotenent. Dar el nu vroia sa moara, dorea sa lupte pentru Fuhrer, pentru patrie. De ce sa-l omoare? Avea doar nouasprezece ani. Era mult mai bine sa-1 lase sa lupte, sa omoare barbarii care au constrâns pacifista Germanie sa faca razboi. Era ofiter, avea o pregatire formidabila. Ar fi fost stupid sa-1 împuste. Da, sa scrie imediat generalului-colonel Halder, seful Statului-Major al Armatei. Îl va ajuta în mod sigur. Trebuia sa-i scrie.

Privi un moment geamul translucid, unde lumina gri se asorta cu tonul închisorii, si deodata panica îl cuprinse. Începu sa urle:

- Vreau sa scriu, vreau sa scriu, sa scriu!

Cineva pe coridor lovi in usa cu o grea legatura de chei si striga:

- Liniste!

Un ochi se arata la ferestruica de sticla, un ochi viu, un ochi liber. Un ochi spre care nu se vor îndrepta într-o zi douasprezece tevi de pusca. Acum stia cui trebuia sa scrie, da, desigur, lui Baldur von Schirach, seful Hitlerjugend. Îl cunostea personal. Nu putea sa nu-1 ajute pe el, care fusese cel mai bun din Escadrila Avea doar cincisprezece ani când fusese numit sef la Escadrila 89 cu cele mai bune note, ca si la scoala militara. Toti stiau ca national-socialismul era o credinta pentru el. Nu îi aparase chiar el pe Fuhrer si pe Gauleiter-ul Berlinului, doctorul Goebbels? Nu fusese el cel care impusese tuturor companiilor sa semneze raportul asupra maiorului Voen în urma caruia acest josnic defetist a fost îndepartat? Un ofiter din Partidul National-Socialist îl batuse cu mâna pe umar în acea frumoasa noapte când venisera sa-1 ia pe maior. Erau trei civili si un capitan din Politia Secreta. El si camarazii sai îl scuipasera pe maior când 1-au luat, iar doi îi strigara:

- Îti vei pierde barba!

Trecusera trei luni de atunci. Unde putea fi acum maiorul Voen? Cine stie, poate în celula vecina? Nu, nu, în mod sigur. Îl întrebase pe unul dintre tipii de pe coridor.Cei mai multi nu erau decât soldati simpli;dimpotriva, era sigur ca zarise oameni dintr-un regiment disciplinar. De aceea el, ca sublocotenent, nu putea sa-si permita sa-l întrebe pe unul dintre acei indivizi.

Deveni putin mândru la gândul ca era ofiter. Ce altceva se putea face decât sa-l gratieze? Poate ca pedeapsa putea fi comutata; îl vor trimite la un regiment disciplinar, dar nu pentru multa vreme. Era national-socialist, avea relatii importante si apoi acel asasinat nu fusese premeditat. Din contră. Ce deplorabila greseala!A încercat  explice Consiliului de Razboi, dar acei batrâni imbecili nu întelegeau nimic. Niste magari încaltati care ar fi fost maturati dupa victorie, ca niste gunoaie. Apoi guvernul ar fi chemat oamenii din Hitlerjugend si din SS. Se îndrepta, îsi recapata curajul, se simtea deja mai liber. Începu sa se plimbe în sus si în jos, cinci pasi într-un sens, cinci în altul. Nu îl vor împusca, desigur. El, sublocotenentul Heinz Bemer, avea dreptul sa se bata pentru Germania.

Începu sa râda. Daca razboiul ar dura destul de mult, de exemplu cinci ani, ar putea iesi cu gradul de capitan cu doua stele de aur pe epoleti.

Ideea îl înveseli.

Servisera o cafea la Viena, el si Elsa. Cânta un taraf de tigani. sarutase pe Elsa pe coridorul care ducea la WC-ul barbatilor. sarutase cu limba; asa cum citise înt-o carte interzisa în Hilerjugend. Un volumas uluitor, pe care toti îl luau cu împrumut contra cost si care aducea o gramada de bani proprietarului. Dar merita cheltuiala.

Aceasta carte te învata mai întâi cum sa te porti cu o fata. Cine era autorul? Un american, Miller? Ah, da, Henry Miller. Ce scandal a iesit când seful de baraca a gasit carticica! S-a riscat ajungerea în tabara celor irecuperabili din punct de vedere politic. Lectura evreiasca! Înjositoare! declarase Haxter.

Amenintari oribile fura rostite. Pentru trei luni baraca nr.19,considerata ciumata, fu izolata si cartea arsa în aceeasi noapte pe un rug, în timp ce corul cânta:

"Lasati sa curga sângele evreilor".

La acel sarut, Elsa s-a înfuriat si 1-a numit porc. Timp de doua zile, nu au mai schimbat o vorba, apoi a trebuit sa-i promita ca nu o va mai saruta. Era rusinos, asa li se spusese la Asociatia Tinerilor Germani. Un ofiter nu trebuie sa faca asa ceva.

Apoi sosi acea zi idioata: sarbatoarea Kathei. Se îmbatase si el ca si ceilalti, uitând ca era ofiter si ca trebuia sa se mentina cast. Jucasera "strippoker" si, la sfârsit, erau toti goi si chiar fetele acceptasera treaba asta. Deodata, Elsa facu o criza de nervi.

- Este o porcarie! excitatie de tip evreiesc.

Nu avea pe ea decât chilotii, sutienul si un singur pantof. În aceasta îmbracaminte, ridica bratul, strigând:

- Heil Hitler!

Era atât de comica, încât toti izbucnira în râs. Bernhardt Muler, locotenent de infanterie, striga la Elsa sa nu mai faca atâta caz si afirma ca Adolf facea si el o multime de lucruri de tip evreiesc. Elsa îl scuipa în obraz si pleca fara sa mai salute gazda.

A doua zi, Bernhardt fu arestat de Gestapo. Venira doi omuleti în haine din piele neagra, însotiti de Elsa, în uniforma Asociatiei Tinerilor Germani, care, îndreptând un deget acuzator catre Bernhardt, spuse:

- Iata evreul las care a îndraznit sa murdareasca numele Fuhrer-ului cu calomnii erotice.

Cei doi indivizi în uniforma îl apucara de brat pe Bernhardt si cu o voce stinsa spusera:

- Vino cu noi, fratioare, trebuie sa-ti vorbim. Bernhardt, palid, protesta:

- Trebuie sa fie o greseala.

Unul din cei doi oameni începu sa râda:

- Totdeauna este o greseala. Totul nu este decât o uriasa greseala.

Îl împinsera pe Bernhardt într-un Mercedes gri, ale carui portiere se închisera cu un sunet sec. Elsa voi sa vina si ea, dar ce doi o dadura la o parte, spunând:

- Du-te, fetito!

Elsa îi denunta pe cei doi tipi din Gestapo pentru ca insultasera o persoana din Asociatia Tinerilor Germani. Urma o scurta vizita a politie si la întoarcerea de acolo se arunca pe un pat si începu sa plânga. Se împaca cu Berner numai dupa ce ea se hotarî sa nu mai puna piciorul la Gestapo.

-Nu sunt niste fiinte umane, spuse ea. În mod sigur. Fiihrer-ul nu stie de ce sunt în stare.

Elsa scoase o sticla de coniac, apoi alta. Tatal sau avea o frumoasa colectie de sticle din timpul când fusese la Comandatura Parisului. Toate erau daruri ale populatiei franceze "pentru serviciile sale bune si leale", spunea râzând. Se primeau multe daruri în Franta: cele patru covoare orientale, mobila rococo din salon, planul cu încrustatii din fildes, toate erau daruri. În acel moment calcau amândoi unul dintre covoarele primite si beau coniac. Încercara sa danseze, dar nu reusira sa urmareasca ritmul. Alt sarut, care îi facu placere Elisei. Atunci, el deveni mai îndraznet. Sub fusta foarte strâmta, ea purta niste chiloti elastici, dar un soldat nu da înapoi în fata obstacolelor.

Ea se bâlbâi:

- Un ofiter nu face asa ceva.

Dar cum dracu' face un ofiter? Nu îi învatasera asa ceva la scoala militara.

- Atunci, ce trebuie sa faca un ofiter?

- Asteapta pâna se casatoreste.

- Sa ne casatorim! Te poti considera sotia mea. Elsa se lipi de el:

- Heinz, iubitul meu!

Se sarutara lung, ca în cartea lui Miller, apoi, deodata, ea îl respinse cu o privire dementa.

- Nu-i asa ca te casatoresti cu mine pentru ca vrei treaba asta? Detest acest gen de porcarii. Eu am dat afara o fata din Asociatia Tinerilor Germani pentru ca avea relatii cu un barbat.

El o asigura ca asta nu-1 interesa deloc. În concluzie, acelei seri nu-i urmara altele. Îl întrebase daca va mai ramâne în armata dupa victorie. El îi promise ca va ramâne. Va muri în armata cu grad de general. General de artilerie. Ea ar fi preferat sa-1 vada în SS. Din nefericire, nu avea decât un metru saptezeci înaltime: prea scund pentru a face pare din garda lui Adolf Hitler. Totusi, putea încerca sa intre în regimentul de artilerie din Divizia SS "Der Fuhrer", un regiment elegant. Putea, de asemenea, sa intre în Divizia SS "Cap de mort". Erau mari posibilitati de avansare rapida în aceasta divizie care avea în sarcina paza lagarelor.

Mase de barbari si de fiinte dezgustatoare trebuiau lichidate. F'uhrer-ul spusese ca orice pata pe rasa trebuia sa fie stearsa fara mila.

În acea zi fusese la Comandamentul SS pentru a prezenta o cerere de transfer. Seara se dusese la Elsa acasa. Cum s-a putut întâmpla.Totul era de neînteles. Amândoi erau fericiti împreuna.Brutele din Politia Secreta nu vroiau sa admita ca el nu-si mai aminteste nimic. Îl batusera, îl amenintasera ca va face o calatorie cu trasura fara ca el sa înteleaga ce voiau sa spuna. Nimic bun, desigur! Râdeau ironic în timp ce spuneau asta.

- Esti o bestie pervertita, striga locotenentul din Politia Secreta, un porc desfrânat.

- Să ne povestesti despre modul în care ai ucis-o. Altfel, vom face altceva cu tine. Vei fi judecat aici la Hamburg, nu te vom trimite la Berlin. Aici, suntem buni, la Berlin a fi bun este considerat sabotaj.

L-au lovit de toti peretii încaperii, loviturile în stomac îl facura sa vomite sânge; acesti oameni erau dementi. I-au cerut sa linga acel sânge; i-au cerut si alte lucruri, iar el a ascultat. Nu mai conta ca esti ofiter.seful Gestapo-ului, supranumit Paul, venise si îl privise fara sa deschida gura, apoi plecase. Cei trei oameni care-1 interogau puneau parca mai mult suflet. Ca si cum le-ar fi fost frica. Descoperi ca în afara arogantei, nu erau decât niste subalterni oarecare. Sublocotenentul Heinz Berner fu pus în detentie preventiva si gardienii se ocupara de el. I-au rupt doua degete, câte unul la fiecare mână, degetele mijlocii, acelea care dureau cel mai tare si care se puteau rupe în trei locuri. Le-au rupt cu teava pustii-mitraliere, în timp ce cântau: "În zori, când cânta cocosul"..

Acest cântec îi facea oroare. Medicul care îl vizita a doua zi râsese din inima:

- Dumnezeule, iata un altul care s-a rupt. Aceste coridoare sunt foarte alunecoase.

Apoi îl sfatui sa mearga mai atent. Dar, la iesire, ultima sa fraza a fost:

-Vei vedea, când te vor barbieri, îti va sari sfecla.

Infirmierii râdeau în hohote, iar el nu întelesese pe moment ca făceau aluzie la ghilotina. Tremura tot. Ofiterii erau împuscati. Unul dintre politistii care 1-au însotit la Torgau îl asigurase ca marele cutit era cel mai bun sistem. Rapid ca fulgerul. Nu era necesara lovitura de gratie, nici nu trebuia sa o iei de la capat cum se întâmpla adesea la spânzurari. Marele cutit functiona foarte bine. Aceasta era parerea sergentutui, care avea o mare experienta. Heinz fu pe punctul de a striga, îsi vârî degetul în gura. Îi era frica, o frica îngrozitoare. Se auzeau pasi pe coridor si clinchetul cheilor pe gratiile de fier. Acest clinchet îi zdrobea nervii,dar gardianul nu tinea cont de asta.Era un soldat de pe front,un soldat din regimentele disciplinare,care vazuse si auzise fapte mult mai crude decât cele ce se întâmplau la Torgau. El si camarazii sai se aflau acolo de câteva luni, pentru un fel de convalescenta. Sejur placut: noua ore de lucru si noaptea libera. Cum putea sa-si închipuie ca un clinchet de chei te putea aduce în pragul nebuniei? Tânarul sublocotenent îsi iubea logodnica, nu voia sa o ucida. Cum se întâmplase? Cum? Tipii din poli'ie îl numisera asasin sexual.

Îi smulsese hainele pe la spate, asta îsi mai amintea. Pentru ca era beat, foarte beat, dar înca stapân pe sine.Tot acel alcool îi facea mintea diabolic de lucida.

- Lasa-ma! strigase ea, lasa-ma, porcule!

si asta îsi amintea. Ea striga, dar nimeni nu o auzea. Se strigau atâtea în acel timp, încât nimeni nu mai facea caz de asta. Influenta razboiului.

Îl lovea cu picioarele în glezne, dar el râdea si îi strângea

mâinile cu mai multa forta, în ciuda durerii acute.

- Lasa-ma!

El însa n-o lasa. Elsa se zbatea cu furie, ca o fiara, numindu-1 porc, salbatic, evreu. Acestea erau trei dintre cele mai mari insulte din repertoriul ei. Un vas mare de Sevres, dar de la francezi, era deja bucati. Apoi veni rândul unui vas din Dresda, apoi oglinda, apoi paharele. Parea ca înnebunise. Nimic nu-si mai amintea. Nici ca a calcat peste cioburile de sticla, nici ca i-a smuls parul si i-a zgâriat

pieptui, nici ca a aruncat-o la pamânt, nici ca a tras cu pistolul în portretul Kaiser-ului: lovit de doua ori în frunte. Nu-si amintea nici ca a urlat de durere când i-a zgâriat fata si când a muscat-o de gât.Lingea sângele ca un dihor înfometat: propriul lui sânge care-i curgea pe fata si sângele ei care tâsnea din gât.

Ea gâlgâia. Un gâlgâit ciudat, ireal; nu se mai apara. Se

înmuiase toata. saruta brutal, salbatic, cu un gust de sânge în gura,un gust dulceag. Fu cuprins de o stranie ameteala; se ridica si privi stupefiat în jur. Apoi reîncepu sa o sarute, dar ea ramase întinsa în mod bizar, într-o pozitie grotesca. Deodata, începu sa plânga. Lacrimile îl orbeau, o lua pe Elsa în brate. Capul îi cazu în jos într-un mod nenatural. Peste tot era numai sânge, un sânge negru coagulat.Parul ei era îmbibat de sânge. Îi lasa corpul la pamânt si se arunca în genunchi, punându-si mâinile pe fata:

- Elsa, nu este posibil! Elsa, spune-mi ceva! Îti promit sa nu mai fac niciodata.

O ridica si o strânse la piept.

- Elsa, pentru Dumnezeu, vorbeste!

Deodata, îl cuprinse teroarea:

- Elsa, tu esti moarta! Se poate sa fi murit?

Râse si râsul i se transforma într-un rictus batjocoritor:

- Elsa, tu traiesti. Nu uita sarbatoarea Asociatiei Tinerilor

Germani. Vom dansa împreuna un vals vienez... Elsa! Strigatul deveni bâlbâit.

Putin câte putin, îsi dadu seama ca este moarta. Nu vor mai putea dansa valsul vienez. Voi sa-i mângâie fata, dar frica îl sufoca. Ramase paralizat. Fugi în graba, fara centura si sapca, plin de sânge, de-a lungul bulevardului Eppendorf Baum înspre Dammtor. Patru politisti într-o masina gri îl oprira si îi cerura actele. I le-au cerut cu calm. El raspunse numai atât:

- Elsa este moarta. Nu din cauza mea.

Fixa ca hipnotizat placa în forma de semiluna care stralucea pe pieptul jandarmilor. seful patrulei, un plutonier-major, clatina din cap si, batând cu mâna în frunte, spuse celorlalti:

- Ţicnit!

Îl împinsera în masina care porni spre sediul Politiei Militare. Statu toata noaptea pe o banca, în asteptare. Singurul lucru pe care au reusit sa i-1 smulga din gura a fost adresa Elsei. Mort de oboseala, privea la politistii care pareau ca-1 uitasera. Soseau tot felul de oameni: unii se zbateau, strigând disperati, altii pareau nauciti. Abia dupa-amiaza venira sa-1 ia: doi tineri în civil cu haine lungi de piele gri. Erau de la Politia Secreta: fata dura, fara expresie, fata de piatra.

- Deci, domnule sublocotenent, spuse unul dintre ei este mai bine sa vii cu noi pentru a conversa despre ciudateniile vietii.

I-au pus catuse la mâini, dintre acelea care se pot strânge dupa dorinta, pentru a le putea face sa patrunda în carne, si le-au strâns tare.În timpul drumului, unul din cei doi îl întreba dacâ îl intereseaza filozofia si, fara sa astepte raspunsul, continua:

-Filozofia este foarte importanta, mai ales întrebarile filozofice.Ai studiat filozofia, domnule sublocotenent? (Întrebarii îi urma un râs glacial.) Nu pot suferi oamenii care au studiat-o. Cea mai mare parte din ei nu stiu sa faca decât agitatie si, în general, sunt niste lasi, cu toata stiinta lor. Nu-mi trebuie decât cel mult trei ore pentru a face sa cânte un individ ca asta. Cu cei ignoranti este altceva. Mi­a picat odata unul caruia a trebuit sa-i rup putin oasele; a trebuit sa lucrez saptesprezece zile, apoi a murit .Nu a vorbit nimic. Gustav, întreba el pe sofer, nu esti si tu de parerea mea? Ignorantii sunt mult mai curajosi.

Gustav nu spuse nimic, dar aproba cu un semn din cap.

- Un maior a trecut pe la noi acum cincisprezece zile, era doctor în asta, doctor în aia, si s-a topit ca o gelatina în douazeci de minute. Singurul lucru care mi-a trebuit a fost o tigara. Era de ajuns sa-i apropii tigara aprinsa de fata, ca si facea în pantaloni de frica. Asa sunteti voi astia care ati studiat. Chiar si tu, vei povesti tot. si eu am o filozofie, dar nu aceea care vi se preda în putreziciunea aia de universitate.

Erau deja sub portile din Karl Munck Platz. Interogatoriul fu lung si dureros. Spuse tot ce doreau.

Un zgomot infernal pe coridorul închisorii îl smulse din reveriile sale. Niste cizme grele cu blacheuri alergau pe parchetul de lemn. Unul înjura, dar cuvintele obscene se auzeau atât de des în armata, încât nimeni nu mai facea caz de asta.

Poate mergeau sa ia pe cineva pentru ultimul drum, gândi Heinz, atingând clopotelul. Se vor înfuria dacâ sun pentru a întreba ce se întâmpla? Prefera sa nu mai sune si reîncepu sa mearga în sus si în jos prin celula. Pe coridor zgomotul înceta, gândurile îi zburara ca un pumn de jetoane colorate aruncate pe covor. Se trezi lânga usa. Trebuia sa sune? Cine ar fi venit? Un subaltern. Auzi trântindu-se ceva greu pe coridor. Poate ca era omul pe care se dusesera sa-1 ia pentru ultimul drum. Va face si el la fel când va sosi ultima sa ora? Ei vor avea casti de otel si pusti. Nu, nu credea ca va sti sa fie curajos. Vor trebui sa-1 târasca si pe el ca pe acesta. Ramase imobil, cu urechea la pânda. Apoi se duse la fereastra si se ridica pe brate ca sa se uite, dar geamurile mate nu lasau sa se vada nimic. Îsi dadu drumul pe pamânt si inima i se strânse când auzi o cheie întorcându-se în broasca. Venisera sa-l ia...

- Mama! gemu el. Mi-e frica!

Usa cea grea lasa sa treaca un urias caporal în uniforma neagra a tanchistilor, cu capul de mort pe petlite. Niste ochi ageri îl fixau, apoi caporalul clatina din cap, ca si cum si-ar fi spus lui însusi ca, într-adevar, nu vedea nimic deosebit.

- Nu merge. Nu serveste la nimic sa fii sublocotenent. Eu nu sunt decât un afurisit de caporal, dar am o soarta mai buna decât a ta. Eu am sclavi care au datoria sa-mi procure bere si, daca tu ai fi liber si nu ai fi sublocotenent, ai avea si tu.

Tânarul sublocotenent privea cu gura deschisa la gardianul sau, care se aseza linistit pe banca, invitându-1 sa faca la fel. conversatie între un ofiter si un caporal! De neconceput! si respectul datorat uniformei? Se privi pentru a se convinge ca era îmbracat în uniforma de sublocotenent de artilerie. Dar atunci acest taur de caporal...

Pentru prima data în scurta sa existenta, începu sa se îndoiasca de adevarul tuturor lucrurilor pe care le învatase.

- Iata, baiete, continua caporalul, scuipând pe jos. Baiatul meu! El, un ofiter!

Vru sa se ridice pentru a protesta cu violenta, dar, gândindu-se la situatia lui, se aseza obosit pe banca lânga acel munte de om. Deodata, observa ca tocul pistolului gardianului era semideschis. Se vedea stralucind pistolul greu; parea ca-1 invita. miscare rapida, si arma ar fi a sa. Toti uriasii sunt niste tonti, dupa cum se spune. Tentativa îl electriza... si acea mare gramada de chei cu care se juca caporalul... Iata calea de scapare. Ce perspectiva! Libertatea, pur si simplu. Aici nu erau decât simpli soldati sau cel mult subofiteri, niste idioti carora le era frica de galoane.Speranta îi umplu inima de bucurie. Dumnezeule!... Era treaba de o secunda. lovitura cu crosa pistolului si imbecilul asta urias ar fi fost ucis. Lumea nu ar pierde prea mult. Heinz respira cu greutate, emotia îl sufoca...

- Vezi, sublocotenente, continua caporalul, trebuie sa-ti faci curaj. Te vor omori fara sa-ti dai seama. Poate obtii ca medicul sa-ti dea ceva care sa te ameteasca, facându-te sa-ti pierzi simtul realitatii. Asa au procedat ieri cu un marinar. I-au facut o injectie, si maiorul a luat-o înaintea noastra. Julius 1-a legat de stâlp fara sa scoata de la el o silaba. Nici când locotenentul Ohlsen a comandat: "Ochiti!" În general, toti îsi pierd capul în acel moment si striga tot felul de lucruri catre noi, ca si cum am putea face ceva pentru ei. Noi nu suntem decât invitati, cum spune batrânul colonial, care are totusi dreptate. Un tip cu picioarele pe pamânt, ti-o spun eu. L-am blestemat si eu când 1-am vazut prima oara. A fost doisprezece ani într-o organizatie criminala din Africa, unde tragea în arabi. Trageau în nisipul arzator; apoi se ducea în bordeluri cu araboaice, dar colonialul nu mai poate face aproape nimic. L-au castrat pentru ca a stat doisprezece ani cu francezii. La Fagen erau tipii din comandoul T. Chiar si eu am stat la închisoare (începu sa socoteasca pe degete, fixând plafonul pentru a se concentra mai bine). În afara anilor petrecuti în scolile de corectie, am mai fost si la Fuhlbutten si la Fagen. (Incepu sa râda.) Demonii, tipii de la Fagen, adevarati demoni, astia din comandoul T. M-au snopit în batai, mi-au smuls cu penseta un deget de la picior. seful comandoului T era unUnterscharfuhrer. Dar pe asta îl voi regasi într-o zi sau alta când razboiul lui Adolf se va sfârsi. Apoi am fost la Moabit. Bravi tipii, nu SS-isti, numai politisti. Apoi fu Sorgen. Lagarul de pedepsire de la Sorgen. Doamne! adevarata casa de misionari; nu lipsea decât rugaciunea de seara. Apoi, Luneburg. Opt luni ne-au pus la lucru. Ne ardeau bucile. Se distrau facându-ne sa alergam toata ziua. Înspaimântator. Apoi am fost la Standortarrest Paderborn. Acolo era un plutonier-major complet chel, care semana cu unul dintre acei semioameni, cum naiba se numesc? Tu trebuie sa o stii, aceia care fac strazile periculoase în tarile calde! Sfinte Petre! Am gasit! Orangotani, asa se numesc.

- Vrei sa spui urangutani, murmura sublocotenentul, care nu putea face altceva decât sa asculte.

Fara sa dea atentie corectiei, Micutul continua:

- Îi ziceam preotul chel. Vezi tu, acel afurisit venea în spatele nostru ca o grenada care coboara prin coloana vertebrala si explodeaza în gaura fundului. Sfinte Moise, ce teroare. Dupa Paderborn, am stat la carcera regimentului. Doamne, cât am mai spalat! Când s-au plictisit de spalatul meu, m-au aruncat afara. Ah!Sa nu uit Grafenhaus si Branenburg si Loke, lânga Bielefeldt. si chiar lagarul de la Heideblume. Acolo îti dadeau dis-de-dimineata o lovitura în cap. În sfârsit, am fost si la Sonnenheim. Doar din întâmplare intra soarele în casa aia. Timp de patruzeci de zile mi-au lustruit fundul cu bastonul.

Vocea Micutului îsi schimba tonul, devenind soptita.

- Într-o zi m-am întors cu o stea pe bereta si cu o pusca-mitraliera sub brat si le-am jurat ca voi trage în rafale. Mai ales, era important sa-i fac sa creada ca nu-mi era frica. "Barza" vine adesea sa priveasca prin ferestruica usii. Sa nu ai încredere în Barza, este un demon. Torgau este de zece ori mai rea, de când comanda el. Daca vrei un lucru, spune-mi mie, dar sa nu sufli o vorba ca ti 1-am dat eu, daca Barza te prinde cu el. Ar fi rau pentru tine daca eu as avea vreun necaz.

Chiar în acel moment sublocotenentul apuca pistolul si cu un salt se îndrepta spre usa.

- Mâinile sus!

Micutul se ridica încet si privi cu ochii mari pumnul subloco­tenentului. Ca prin vis îsi pipai tocul gol al pistolului. Înca nu-si daduse seama ca pistolul pe care prizonierul îl îndrepta spre el era al lui.

- Aha, asa deci! mormai el.

- Cheile repede! comanda sublocotenentul, întinzând mâna.

Ochii Micutului devenira doua minuscule sfredele, un surâs ironic îi lungi gura, în timp ce întindea mâna cu cheile. În acelasi timp, pleca lovitura. Tânarul sublocotenent neexperimentat cazu jos ca plumbul. Pistolul cazu pe podea cu un zgomot metalic si disparu în buzunarul Micutului.

- Sarac îngeras! murmura. Credeai ca poti juca o festa Micutului? Sfânta Marie!

Închise usa cu zgomot si parcurse tot coridorul, lovind cheile de gratii.

Porta si Micutul ramasesera putin sa priveasca un grup de prizonieri în uniforma gri care spalau gamelele de ciorba: înainte de a le introduce sub apa, le lingeau bine. Ratiile din închisoare erau ratii de foame.

- Cel de la 389 a încercat sa ma loveasca, spuse Micutul, dar 1-am facut praf.

Propuse o partida de douazeci si unu. Se dusera sa joace la W.C.; acela era singurul loc unde se putea sta, aproape în siguranta,gratie unei ferestruici patrate care permitea supravegherea întregului coridor.

Porta scoase afara o gramada de carti slinoase; îsi aprinse un muc de tigara care se putea ascunde între dinti. Fumatul era "complet interzis", spunea Barza. Barza (locotenent-colonelul Vogel) se simtea jignit daca nu avea pe cine sa pedepseasca.

- Douazeci si unu! spuse Porta, bagând banii în buzunar.

- Dracu' sa ma ia! mormai Micutul, fara sa faca mare caz de pierdere (Dadu cartea.) Gândeste-te, voia sa-mi dea o lovitura în cap cu pistolul.

- saptesprezece, anunta Porta. Te ruinez. Nu ai ceva rachiu?

- Ce porcarie! Nu am decât trei litri. Mi le-a dat batrânul violonist pentru ca i-am dat o carte de rugaciuni si niste scrisori acelui bautor de apa care a murit miercuri.

- Trei litri numai pentru atâta! I-ai fi adus o întreaga parohie locotenentului pentru trei litri! Chiar si cu carul funebru.

Arunca apoi cartea pe scândurica tinuta pe genunchi si anunta:

- saptesprezece - patru!

Micutul se încrunta.

- Ai fi atât de porc încât sa trisezi?

- Eu? Ce rusine sa gândesti astfel de lucruri despre cel mai bun prieten al tau!

- Hm! bombani Micutul, auzindu-se numit cel mai bun prieten.

Porta batu cartile cu indiferenta jucatorului profesionist. Micutul taie si Porta le amesteca din nou.

- lovitura i-am dat cu cheile si s-a muiat ca un sac ud, relua Micutul. Cred ca si acum este în lumea viselor.

- Se gândea sa se prefaca într-o pasare si sa zboare peste

ziduri, spuse Porta, dând cartile.

- Ce carti împutite! Pas.

- Douazeci si unu, striga Porta.

- Doamne, gemu Micutul. Am ramas fara un ban.

- Îngerul mortii s-a dus în dimineata asta sa-1 gaseasca pe aruncatorul de mine; se pare ca ar fi pentru mâine.

- Care aruncator de mine? Acela gras?

- Da, acela care a omorât un Unterscharfuhrer.

- L-au terminat repede. Doar în opt zile. Ba chiar mai repede. Nu i-au dat nici macar iluzia de a fi gratiat.

- comicarie, aceasta gratiere; ar fi mai bine sa-i omoare imediat dupa sentinta.

- Douazeci si unu! striga Porta, jubilând si aruncând cartile_. Acum vom lua o dubla înghititura dintr-una din sticlele tale. Eu joc trei tigari cu opiu si ghetele pe care mi le-a daruit nevasta generalului când i-am dus lucrurile sotului.

Înainte de toate, mi se potrivesc aceste ghete? întreba Micutul, lungindu-si picioarele.

- Nu sunt înca ale tale, rânji Porta, scuipând pe picioarele cu sosete gaurite.

Un lung strigat strapunse tacerea carcerei si facu sa tresalte pe cei doi jucatori.

- Ce dracu' se întâmpla? murmura Micutul, aruncând o privire pe coridorul gol.

- Cel de la 389.

- Ce era sa-mi faca, animalul! Cred ca si-a pierdut mintile de frică.

- Îngerul mortii a fost pe la el la prânz. Pleaca în noaptea asta.

-Atunci nu ne priveste pe noi, spuse Micutul. Va fi plutonul Jucara putin în tacere. Deodata, se auzira pasi grei pe scara.

Mucuri si carti disparura, uniforma fu asezata într-o clipa ai cei doi jucatori se transformara în doi soldati prusaci disciplinati.

Dar cel care aparu fu sergentul Julius Heide, cu o privire vicleana.

- Ce bafta, împutitilor! începu el sa râda. Se aseza pe un W.C. si continua:

- Sunteti atât de regulamentari, încât îmi vine sa vars. O bufnitura surda în W.C.

- Porcule! striga Porta.

- Suntem sau nu la latrina?

Evident, Heide cauta un pretext de cearta.

-Ce cauti tu aici? Nimeni nu te-a chemat.

- Dati-mi cartile. Pun la bataie o manta SS din piele, contra porcariei voastre.

-0 manta adevarata SS? întreba Porta.

- Da, bestie, o manta neagra, cu captuseala din molton si cu epoleti. Din acelea pe care le salutam când le vedem intrând în anticamera.

- De unde ai sterpelit-o?

- Eu am relatii!

-Singura relatie pe care ai avut-o cu SS-ul a fost atunci când ti-au netezit parul la RSHA.

Scuipa ca si cum ar fi avut acea manta. 

-Ce va intereseaza? Important este ca o am.

Porta se apleca si-1 apuca pe Heide de gât.

- Julius, de unde ai luat aceasta manta? Ai furat-o?

-Ce conteaza?

- Deloc. Este vorba doar sa stiu de la cine si cum.

Idiotule, mormai Heide.

Mâna lui Porta strânse mai puternic gâtul lui Heide.

-Julius, de unde ai luat acea manta?

Heide gemu si se învineti. Încerca disperat sa respire. Ochii îi iesira din orbite.

Porta mai micsora strângerea. Heide se salvase printr-o minune.

-Ce va pasa, paduchiosilor? Mi-a dat-o batrâna vrajitoare care a venit sa-1 caute pe Oberjunker-ul SS care a plecat pe lumea cealalta sâmbata.

- Data? Asta-i buna! rânji Porta. Gândeste-te, Micutule, el a avut-o de la maica-sa, o manta nou-nouta si captusita cu blana! Nu-i nevoie sa rosesti din cauza asta, baiete, spune mai bine adevarul. De ce ti-a dat mantaua mama SS-istului? Ceva pute în toata treaba asta.

Încerca sa-1 apuce din nou pe Heide care, însa, de data asta, era în garda. Începu o lupta silentioasa: se auzea numai zgomotul pumnilor, duri ca otelul, si gemete înabusite când acestia îsi atingeau tinta. Pasi pe coridor. Lupta înceta instantaneu. Uniformele fura puse în ordine în timp ce combatantii se uitau chiorâs unul la celalalt.

Micutul fu primul care iesi pe coridor si dadu nas în nas cu îngerul mortii, capelanul von Gerdesheim.

- Pacea sa fie cu tine, spuse acesta, trecând mai departe.

Micutul îsi apleca capul pocait si sopti:

- si cu tine, frate.

Capelanul se opri deodata la auzul insolitului salut. Privi dezorientat la uriasul care îsi împreunase mâinile si îsi coborî privirea.

- Tu crezi în Dumnezeu, fiule? întreba preotul.

Era o prajina de om slab, si roscat, care facuse pe misionarul într-o tara unde era considerat înlocuitorul lui Dumnezeu pe pamânt.

- Tu crezi în Dumnezeu, soldat? relua el cu un accent convingator. Pentru mine este o mare bucurie sa gasesc unul ca tine într-un batalion disciplinar. Totusi, fiule, nu-mi aduc aminte sa te mai fi vazut la slujba.

Micutul privea fix peretele, ca si cum s-ar fi asteptat sa vada aparând de-acolo Sfânta Treime.

- Nu te-am mai vazut la comunitate, continua preotul, apropiindu-se de Micutul, cu mâna întinsa pentru binecuvântare.

Micutul surâse si îsi apleca usor capul într-o parte.

-Domnule capelan, Obergefreiter Creutzfeld va raporteaza ca vine la biserica întotdeauna pe cincisprezece august. În onoarea Sfintei Fecioare, buna Mama a lui Dumnezeu, raspunse uriasul cu ochii spre cer.

Stupoarea pastorului crestea. Coborând vocea, întreba ce legatura putea fi între cucernicia Maicii Domnului si cincisprezece august. Micutul parea un soldat roman pe punctul de a arunca un crestin drept hrana leilor înfometati.

-Domnule capelan, Obergefreiter Creutzfeld cere autorizatia sa-1 întrebe pe domnul capelan daca crede în Înaltarea Sfintei Fecioare.

-Ce? (Pastorul devenise purpuriu la fata.) Îti bati joc de mine, blestematule?

- Irod era un porc, afirma Micutul. si Sfântul Bernard bea rachiu dintr-un butoias în zapada.

Aceasta eruditie religioasa, se pare, îl naucise pe capelan.

- Esti nebun? striga acesta.

Apoi, cu o evidenta sfortare, reusi sa se calmeze si relua pe un ton suav:

-Ia sa vedem, soldat, de ce îmi spui tu mie toate astea? Micutul surâdea cu toata fata:

- Când eram mic de tot, si cu mâna arata cât era de mic, doream imens sa intru în mânastirea Sfintelor Ursuline din Eger, pentru ca se spunea ca pastreaza cam un litru de lapte de la Sfânta Fecioara; având în vedere ca Dumnezeu se nascuse dintr-o bucata, îti dai seama ca voiam sa vad ce devenise acel lapte.

-Destul, striga capelanul, ajustându-si centura. Cum te

numesti, Obergefreiter?

- La ordinele dumitale, Wolfgang Creutzfeld, Regimentul Tancuri, batalionul compania a cincea, în momentul de fata în serviciu la carcera militara din Torgau, plutonul C. Poate ca îti va folosi sa stii ca sunt numit Micutul de catre camarazi.

Uriasul se apleca cu mare interes pentru a urmari cu ochii ceea ce scria pastorul în carnetul sau.

Cu o pocnitura seaca, capelanul îl închise, si vazuram cu stupoare ca folosise drept carnetel cartea Psalmilor.

Privirea sa îl fagaduia razbunarii Domnului. În timp ce se îndrepta spre o alta celula, îl ajunse un ultim mesaj spiritual de la Micutul:

-Domnule capelan, promit ca la prima lupta sa ma încredintez complet Sfântului Spirit.

Preotul tresari si fu pe punctul de a cadea. Uita pentru ce venise si plutonierul-major Kraus din politie fu dus la moarte făra asistenta religioasa. De altfel, Kraus nici nu o ceruse.

- Moarte lui Hitler! fura ultimele sale cuvinte.

Episodul acesta îl potcovi pe Micutul cu opt zile de închisoare severa. Trei zile dupa aceea, eliberat, se îmbata cu Porta si amândoi s-au dus la capelan pe care aproape ca 1-au omorât.

Servitorul lui Dumnezeu avu o amnezie. Apoi, inteligent, îsi ceru transferul la închisoarea militara din Glatz. Acolo îl arestara rusii în mai, 1945. Fu gasit spânzurat într-o celula din aripa B.

Jern Gustav(Gustav de Fier) era sergent de treizeci de ani si de douazeci si opt gardian-sef la închisoarea militara.

-El este un exemplu pentru toti subofiterii invincibilei noastre armate,spusese plutonierul-major Dorn într-un discurs dedicat lui Jern Gustav.

Dar Jern Gustav se lasa omorât la un etaj inferior si,culmea dezonoarei,de un detinut.

Dorn sterse numele din albumul de onoare al subofiterilor si arunca fisa la gunoi.

Se spala apoi pe mâini,înjurând fara economie pe cretinul de Jern.Arse tot ce apartinuse defunctului.

Nimic nu trebuia sa mai aminteasca de camaradul incapabil,care se lasase sugrumat de un detinut,de imbecilul ajuns din întâmplare în gloriosul corp al subofiterilor care este,dupa cum toti stim,coloana dorsala a armatei germane.

Singurele lucruri scapate de flacari si pe care Dorn le pastra fura doua sticle de votca si patru sticle de coniac.

Le confisca în contul proprietatii statului si le încuie sub ochii caporalului Krone,seful furierilor.Aceste sticle erau o dovada incontestabila a incorectitudinii lui Jern Gustav.

În aceeasi seara,Dorn deschise dulapul si scoase o sticla de coniac.Pierdut pe gânduri,fuma una dupa alta patru din tigarile superiorilor,tigari braziliene negre,cu banderola rosie.