Ideea cavalerismului

Ideea cavalerismului

Gīndirea medievala īn general este strabatuta si saturata īn toate compartimentele ei de reprezentari religioase. Tot asa, gīndirea acelui grup mai restrīns, care traieste īn cercurile curtii si ale no­bilimii, este impregnata de idealul cavaleresc. Chiar si unele repre­zentari religioase sīnt aduse la rīndul lor īn domeniul idealului cavaleresc: fapta de arme a arhanghelului Mihail a fost "la premiere milicie et prouesse chevalereuse qui oncques fut mis en exploict"¹; de la el se trage cavalerismul; ca "milicie terrienne et chevalerie humaine"², cavalerismul este o imitatie pamīnteasca a cetelor de īngeri din jurul tronului lui Dumnezeu.³ Relatia intima dintre con­sacrarea cavalereasca si ideile religioase reiese deosebit de clar din povestea baii cavaleresti a lui Rienzo.⁴ Poetul spaniol Juan Manuel vorbeste despre acea consacrare ca despre un fel de sfīnta taina, pe care o compara cu botezul si cu casatoria.⁵

Marile sperante, īntemeiate pe īndeplinirea datoriei de catre no­bilime, fac oare sa se contureze mai precis unele idei politice pri­vitoare la misiunea nobilimii ? Da: ideile referitoare la lupta pentru pacea universala, bazata pe alianta regilor, pe cucerirea Ierusalimu­lui si pe izgonirea turcilor. Neobositul fauritor de proiecte Philippe de Mezieres, visīnd un ordin cavaleresc care sa īntreaca īn maretie vechiul ordin al Templierilor si cel al Ospitalierilor, a conceput, īn Songe du vieilpelerin (Visul batrīnuluipelerin), un plan menit sa asigure fericirea lumii īn viitorul apropiat. Tīnārul rege al Fran­tei - cartea a fost scrisa pe la 1388, cīnd se mai puneau atītea speran­te īn nefericitul Carol al Vl-lea - va īncheia usor pacea cu Richard al Angliei, care este la fel de tīnar ca si el si la fel de nevinovat de vechiul conflict. Amīndoi trebuie sa stea de vorba personal despre

aceasta pace, sa-si povesteasca minunatele revelatii care au preves­tit-o, sa renunte la interesele marunte care ar constitui o piedica daca tratativele ar fi īncredintate prelatilor, juristilor sau capete­niilor de osti. Regele Frantei ar trebui sa cedeze cīteva orase de fron­tiera si cīteva castele. De īndata ce pacea va fi īncheiata, se va putea pregati cruciada. Pretutindeni se vor stinge toate certurile si dusma­niile ; cīrmuirea tiranica a tarilor va fi reformata; daca predicile nu pot fi de ajutor ca sa-i converteasca pe tatari, pe turci, pe evrei si pe sarazini, un conciliu general īi va īmboldi pe suveranii crestina­tatii sa porneasca la razboi.⁶ Nu este exclus ca despre asemenea planuri marete sa mai fi fost vorba si īn conversatiile prietenesti ale lui Mezieres cu tīnarul Ludovic de Orleans, īn mīnastirea Ce­lestinilor, de la Paris. Orleans visa si el pacea si cruciada, cu toate ca īn aceste visuri se amesteca īntr-o masura mai mare politica prac­tica si interesata.⁷

Aceasta imagine a unei societati bazate pe idealul cavalerismu­lui da lumii un colorit ciudat. Dar e un colorit care nu prea rezista. Oricare dintre cronicarii francezi cunoscuti din secolele al XlV-lea si al XV-lea: taiosul Froissart, arizii Monstrelet si d'Escouchy, solemnul Chastellain, distinsul La Marche, bombasticul Molinet, toti, cu exceptia lui Commines si a lui Thomas Basin, īncep prin a declara cu grandilocventa ca scriu pentru a exalta virtutea cavale­reasca si glorioasele fapte de arme.⁸ Nici unul dintre ei, totusi, nu se poate tine de cuvīnt pīna la capat; tot Chastellain izbuteste s-o faca cel mai bine. īn timp ce Froissart, el īnsusi autor al unui īntīr-ziat produs romantic al epicii cavaleresti, Meliador, se lafaie cu gīndul īntr-o "prouesse"⁹ ideala si īn "grans apertises d'armes"¹⁰, pana lui de cronicar scrie fara īncetare despre tradare si cruzime, despre egoismul viclean si despre abuzul de putere, despre o acti­une militara care 19119q1612t a devenit īntru totul o goana dupa cīstig. Molinet īsi uita tot timpul intentia cavalereasca si povesteste evenimentele clar si simplu (facīnd abstractie de limba si stilul lui), pentru a-si reaminti din cīnd īn cīnd de nobila gateala pe care si-o impusese. La Monstrelet tendinta cavalereasca este si mai exterioara.

Face impresia ca mintea acestor scriitori - o minte lipsita de adīncime, trebuie s-o spunem - foloseste fictiunea cavalerismului ^ca pe un corectiv al imposibilitatii lor de a-si īntelege epoca. Era ^S1ngura forma īn care puteau īntelege evenimentele. īn realitate,

atīt razboaiele cīt si politica din vremea lor erau extrem de informe, īn aparenta incoerente. Razboiul era īn general un proces cronic, de incursiuni tīlharesti izolate, raspīndite pe un teritoriu mare, iar diplomatia un instrument foarte complicat si defectuos, dominat īn parte de idei traditionale, foarte generale si īn parte de un com­plex inextricabil de probleme juridice locale si meschine. Istoria, nefiind īn stare sa discearna īn toate acestea o evolutie sociala reala, s-a servit de idealul cavaleresc si, cu ajutorul lui, a redus totul la o imagine frumoasa, de onoare si virtute cavalereasca, un joc nostim cu reguli nobile, si a creat iluzia ordinii. Acest criteriu istoric, com­parat cu judecata unui istoric ca Tucidide, este un punct de vedere extraordinar de īngust. Istoria devine relatarea seaca a unor fapte de arme si a ui^jr solemnitati de stat, frumoase cu adevarat sau īn aparenta. Considerati din acest punct de vedere, care vor fi ade­varatii martori ai istoriei ? Crainicii¹¹ si regii de arme¹² - e de pa­rere Froissart; ei asista la aceste nobile actiuni si trebuie sa le judece oficial; ei sīnt experti īn materie de glorie si de onoare, iar gloria si onoarea sīnt obiectul istoriei.¹³ Statutele Līnii de Aur impuneau īnregistrarea faptelor de arme cavaleresti; Lefevre de Saint-Remy, poreclit "Toison d'Or", sau crainicul Berry, pot fi citati ca exemple de regi de arme istoriografi.

Ca ideal de viata frumoasa, conceptia cavalereasca are un ca­racter foarte special. īn esenta, este un ideal estetic, cladit din fan­tezie pestrita si din emotie īnaltatoare. Dar vrea sa fie un ideal etic: gīndirea medievala nu putea acorda unui ideal de viata decīt un loc nobil, punīndu-l īn legatura cu evlavia si cu virtutea. īn aceasta functie etica īnsa, cavalerismul īnsala tot timpul asteptarile: este tras īn jos de originea lui legata de pacat. Caci miezul idealului ra-mīne trufia, īnaltata pīna la frumusete. Lucru pe care Chastellain l-a īnteles perfect, cīnd spune: "La gloire des princes prend en orgueil et en haut perii emprendre; toutes principales puissances conviengnent en un point estroit qui se dit orgueil."¹⁴ Din trufie, stilizata si exaltata, s-a nascut onoarea, care este polul vietii nobile, īn timp ce īn relatiile sociale ale claselor mijlocii si inferioare - spu­ne Taine - resortul cel mai īnsemnat este interesul, marele motor al aristocratiei este orgoliul; "or, parmi Ies sentiments profonds de l'homme, ii n'en est pas qui soit plus propre ā se transformer

_en probite, patriotisme et conscience, car l'homme fier a besoin de son propre respect, et, pour l'obtenir, ii est tente de le meriter"¹⁵. jsfu īncape īndoiala ca Taine are tendinta de a īnfrumuseta aristo­cratia. Adevarata istorie a aristocratiei ofera pretutindeni o imagine īn care orgoliul este asociat cu un egoism nerusinat. Totusi afirma­tia lui Taine, ca o conturare a idealului aristocratic, ramīne impre­sionanta. Este īnrudita cu definitia data de Burckhardt simtului onoarei din vremea Renasterii. "Es ist die ratselhafte Mischung aus Gewissen und Selbstsucht, welche dem modernen Menschen noch iibrīg bleibt, auch wenn er durch oder ohne seine Schuld alles ubrige, Glauben, Liebe und Hoffnung eingebiisst hat. Dieses Ehr-gefiihl vertragt sich mit vielem Egoismus und grossen Lastern und ist ungeheurer Tauschungen fahig; aber auch alles Edle, das in einer Personlichkeit ubrig geblieben, kann sich daran anschliessen und aus diesem Quell neue Krafte schopfen."¹⁶

Ambitia personala si dorinta de glorie personala, care par ba expresia unui īnalt simt al onoarei, ba mai degraba rezultatul unui orgoliu neīnnobilat, sīnt īnfatisate de Burckhardt drept īnsusirile caracteristice ale omului Renasterii.¹⁷ Onoarei si gloriei de clasa, asa cum īnsufleteau ele viata pur medievala din afara Italiei, el le opune un simtamīnt al gloriei si onoarei general-umane, spre care, de la Dante īncoace, sub influenta modelelor antice, nazuieste spi­ritul italian. Am impresia ca acesta este unul dintre punctele īn care Burckhardt a exagerat distanta dintre Evul Mediu si Renastere, dintre Europa occidentala si Italia. Aceasta sete de glorie si de onoa­re a Renasterii, este, īn esenta ei, ambitia cavalereasca a unei epoci anterioare, este de origine franceza si este onoarea de clasa, extinsa, dezbracata de simtamīntul feudal si fecundata de gīndirea antica. Dorinta patimasa de a fi pretuit de posteritate era tot atīt de putin straina cavalerului nobil din secolul al XH-lea si condotierului gro­solan, francez sau german, din secolul al XlV-lea, cīt si spiritului rafinat al quattrocento-ului. Dupa Froissart, īntelegerea īncheiata īnainte de "Combat des trente"¹⁸ (27 martie 1351) īntre messire Robert de Beaumanoir si capitanul englez Richard Bamborough s-a sfīrsit cu cuvintele acestuia din urma: "si asa vom face, ca sa se vorbeasca despre aceasta īn vremurile viitoare, īn sali si īn pa­late, īn piete, si pretutindeni īn lume".¹⁹ Chastellain, desi īntru totul

medieval prin stima lui pentru idealul cavaleresc, anticipeaza spi­ritul Renasterii, cīnd spune:

Honneur semont toute noble nature D'aimer tout ce qui noble est en son estre Noblesse aussi y adjoint sa droiture.²⁰

īn alt loc spune ca la evrei si la pagīni onoarea era mai scumpa si mai respectata, pentru ca la ei era cultivata pentru ea īnsasi si īn asteptarea unei laude pamīntesti, īn timp ce crestinii au primit onoarea prin credinta si lumina, īn asteptarea unei recompense

ceresti

Froissart īncepuse chiar sa recomande vitejia fara nici o moti­vare religioasa sau morala, numai pentru glorie si onoare, precum si - enfant terrīble cum este - pentru cariera.²² . Nazuinta spre glorie si onoare cavalereasca este indisolubil le­gata de cultul eroului, īn care se īmbina elemente medievale si re­nascentiste. Viata cavalereasca este o imitatie. O imitatie a eroilor din ciclul lui Arthur sau a eroilor antici, n-are nici o importanta. Alexandru fusese doara primit īn sfera de idei a cavalerismului īnca din vremea īnfloririi romanului cavaleresc. Sfera fanteziei antice nu fusese īnca separata de cea a Mesei Rotunde. īntr-una din poe­ziile sale, regele Rene descrie mormintele lui Lancelot, Cezar, David, Hercule, Paris, Troilus, adunate toate la un loc si īmpodo­bite cu blazoanele respective.²³ Cavalerismul, el īnsusi, era consi­derat de origine romana. "Et bien entretenoit - se spune despre Henric al V-lea al Angliei - la discipline de chevalerie, comme jadis faisoient Ies Rommains."²⁴ Clasicismul, pe masura ce dobīndeste importanta, aduce o oarecare epurare a imaginii istorice a Antichi­tatii. Nobilul portughez Vasco de Lucena, care īl traduce pe Quintus Curtius pentru Carol Temerarul, declara, asa cum facuse Maerlant cu un veac si jumatate mai īnainte, ca īi ofera īn acea traducere un Alexandru autentic, descotorosit de minciunile cu care scrierile curente i-au denaturat istoria.²⁵ Dar mai puternica este dorinta lui de a da suveranului, prin figura lui Alexandru, un exemplu de ur­mat; totodata putini suverani au dorit īn mod mai constient decīt Carol Temerarul sa egaleze marile si stralucitele fapte ale anticilor, īnca din copilarie pusese sa i se citeasca ispravile eroice ale lui Gau-vin si ale lui Lancelot; mai tīrziu, i-a preferat pe antici. īntotdeauna,

īnainte de culcare, asculta timp de cīteva ore lectura "des haultes histoires de Romme"²⁶. Avea o deosebita predilectie pentru Cezar, fianibal si Alexandru, "lesquelz ii vouloit ensuyre et contrefaire"²⁷. Toti contemporanii lui au acordat mare importanta acestei imitatii deliberate, ca resort al faptelor sale. "II desiroit grand gloire - spu­ne Commines - qui estoit ce qui plus le mettoit en ses guerres que nulle autre chose; et eust bien voulu ressembler ā ces anciens princes dont ii a este tant parle apres leur mort."²⁸ Chastellain i-a vazut cea dintīi aplicare īn practica a acestui gust accentuat pentru actiunile marete si pentru frumosul gest antic. Lucrurile s-au pe­trecut cu prilejul primei lui intrari ca duce la Malines, īn 1467. Avea de pedepsit acolo o rascoala; afacerea era lamurita si judecata sub toate formele, unul din instigatori condamnat la moarte, altii la sur­ghiun pe viata. Ducele sta pe scaun īn fata esafodului ridicat īn piata; vinovatul a si īngenuncheat, calaul īsi scoate spada din tea­ca; atunci Carol, care pīna īn acea clipa īsi ascunsese intentia, ex-. clama: "Stati! Luati-i legatura de pe ochi si sa se scoale īn picioare!"

"Et me parcus de lors - spune Chastellain - que le coeur luy estoit en haut singulier propos pour le temps a venir, et pour ac-querir gloire et renommee en singuliere oeuvre."²⁹

Exemplul lui Carol Temerarul este nimerit pentru a dovedi ca spiritul Renasterii, nazuinta spre o viata frumoasa, dupa modelul Antichitatii, se trage de-a dreptul din idealul cavaleresc. Daca īl comparam pe Carol Temerarul cu un virtuoso³⁰ italian din aceeasi epoca, deosebirea dintre ei nu este decīt de eruditie si de gust. Carol īi mai citea īnca pe autorii clasici īn traducere, iar forma lui de viata apartine goticului "flamboyant".

Elementul cavaleresc si elementul renascentist sīnt la fel de in­disolubil legate īn cultul celor noua viteji, "Ies neuf preux". Acest grup de noua eroi, trei pagīni, trei evrei si trei crestini, patruns īn sfera idealului cavaleresc, apare pentru īntīia oara īn Voeux du paon (Legamintelepaunului) de Jacques de Longuyon, cam prin 1312.³¹ Alegerea eroilor tradeaza raportul strīns cu romantismul cavaleresc: Hector, Cezar, Alexandru; Iosua, David, Iuda Maca-beul; Arthur, Carol cel Mare si Godefroy de Bouillon. Eustache Deschamps a preluat ideea de la maestrul sau Guillaume de Ma-cnaut si i-a consacrat numeroase poeme.³² Probabil ca el e acela care, supunīndu-se nevoii de simetrie, atīt de caracteristica spiritului

epocii de sfīrsit a Evului Mediu, a adaugat celor noua preux, seria celor noua preuses. A scos din Justinus si din alti scriitori cīteva figuri clasice, īn pane foarte ciudate, printre care Pentesilea, Tomira, Semiramida, si a pocit īngrozitor cele mai multe dintre nume, ceea ce nu a īmpiedicat ca ideea sa aiba succes, asa īncīt īi regasim pe preux si pe preuses īn productiile ulterioare ca Lejouvencel (Baie-tandrul). Sīnt prezenti īn tapiserii, li se nascocesc blazoane; la in­trarea lui Henric al Vl-lea al Angliei īn Paris, īn 1431, este precedat de toti optsprezece.³³

Cīt de vie a ramas aceasta fantezie īn secolul al XV-lea si chiar mai tīrziu, reiese din faptul ca a fost parodiata: Molinet īsi īncearca umorul cu noua "preux de gourmandise"³⁴. Francisc I se īmbraca īnca, din cīnd īq cīnd, "ā Pantique" pentru a-l īnfatisa pe unul dintre

viteji,

Deschamps a mai extins īnsa reprezentarea si īn alt mod decīt adaugīnd pe lista figurile feminine corespunzatoare. A legat cultul eroismului antic de prezent si l-a introdus īn sfera patriotismului militar francez īn fasa, punīnd līnga cei noua un al zecelea preux, contemporan si conational: pe Bertrand Du Guesclin.³⁶ Aceasta idee a avut si ea succes: Ludovic de Orleans a pus sa se ridice īn sala mare de la Coucy statuia viteazului conetabil, ca al zecelea preux?⁷ Ludovic de Orleans avea motiv sa manifeste o deosebita atentie memoriei lui Du Guesclin: conetabilul īi fusese nas si-i pu­sese atunci o spada īn mīna. Ca a zecea īn rīndul femeilor lumea se asteapta la Ioana d'Arc. īntr-adevar, īn secolul al XV-lea i s-a harazit acest rang. Ludovic de Laval, nepotul prin alianta a lui Du Guesclin si frate cu camarazii de arme ai Ioanei d'Arc, i-a dat ca­pelanului sau Sebastien Mamerot misiunea sa scrie o istorie a celor noua eroi si a celor noua eroine, cu Du Guesclin si cu Ioana d'Arc pe al zecelea loc. Totusi, īn lucrarea lui Mamerot, pastrata īn ma­nuscris, aceste doua nume lipsesc³⁸, iar īn ceea ce o priveste pe Ioana d'Arc, nimic nu dovedeste ca ideea a avut succes. Cultul natio-nal-militar al eroilor, care se naste īn Franta īn secolul al XV-lea, se leaga īn primul rīnd de persoana bravului si prudentului razboi­nic breton. Tot felul de comandanti de oaste, care luptasera de partea sau īmpotriva Ioanei, ocupa īn imaginatia contemporanilor un loc mult mai mare si mai onorabil decīt tarancuta din Domremy. Unii contemporani mai vorbesc despre ea fara emotie si veneratie,

mai mult ca despre o curiozitate. Chastellain, care stia de minune _s|-si lase la o parte, la nevoie, sentimentele proburgunde, pentru _a Ja dovada de un patetic loialism francez, scrie despre moartea lui Carol al VH-lea un mystere, unde toti comandantii care, īn slujba regelui, luptasera īmpotriva englezilor, vin, ca o galerie de viteji, sa recite cīte o strofa despre ispravile lor: Dunois, Jean du Bueil, Xaintrailles, La Hire figureaza īn lucrare, precum si altii, _mai putin cunoscuti.³⁹ Parca ar fi o galerie de generali ai lui Napo­leon. Dar la Pucelle lipseste.

Suveranii burgunzi pastrau īn tezaurul lor o serie de relicve ro­mantice ramase de la eroi: o spada a sfīntului Gheorghe, īmpodo­bita cu stema lui; o spada care apartinuse lui "messire Bertrand de Claiquin" (Du Guesclin); un colt al mistretului lui Garin le Loherain⁴⁰, psaltirea⁴¹ īn care īnvatase carte īn copilarie Ludovic cel Sfīnt.⁴² Cum se īmbina aici domeniile fanteziei: al celei cavale­resti si al celei religioase! īnca un pas si ne gasim īn fata bratului lui Liviu, primit solemn de papa Leon al X-lea, ca pe o relicva.⁴³

Cultul eroilor la sfīrsitul Evului Mediu si-a gasit o forma lite­rara īn biografia cavalerului desavīrsit. Uneori, figurile au devenit legendare, ca Gilles de Trazegnies. Cele mai interesante, totusi, sīnt cele ale contemporanilor, ca Boucicaut, Jean de Bueil, Jacques de Lalaing.

Jean le Meingre, numit de obicei le marechal Boucicaut, īsi ser­vise tara īn vremuri de mare restriste. Se aflase cu Jean de Nevers īn 1396 la Nicopole, unde cavaleria franceza, plecata cu intentia temerara de a-i izgoni pe turci din Europa, fusese nimicita de catre sultanul Baiazid. Fu din nou luat prizonier la Azincourt īn 1415 si muri dupa sase ani īn captivitate. īnca din 1409, unul dintre ad­miratorii sai i-a strīns ispravile īntr-o carte, bazīndu-se pe infor­matii si documente foarte sigure⁴⁴, pentru a da nu o pagina de istorie contemporana, ci o imagine a cavalerului ideal. Realitatea acestei vieti foarte agitate dispare sub aparenta frumoasa a imaginii cavalerismului. Cumplita catastrofa de la Nicopole nu are, īn Le hyre desfaicts, decīt o culoare stearsa. Boucicaut este īnfatisat ca t'pul cavalerului cumpatat, cucernic si totodata curtenitor si īnva­tat. Dispretul bogatiilor, care trebuie sa fie o caracteristica a cava­lerului adevarat, reiese din cuvintele tatalui lui Boucicaut, care nu ^voise nici sa-si sporeasca, nici sa-si reduca averea, spunīnd: copiii

mei, daca sīnt cinstiti si viteji, vor avea destul; iar daca sīnt nevred­nici, ar fi pacat sa le las atīta mostenire.⁴⁵ Evlavia lui Boucicaut are un caracter puritan. Se scoala devreme si-si petrece cel putin trei ore īn rugaciuni. Oricīt de grabit sau de ocupat ar fi, asculta zilnic doua liturghii, īn genunchi. Vinerea se īmbraca īn negru; duminica si sarbatorile face pe jos un pelerinaj sau pune sa i se citeasca din vietile sfintilor sau istoria "des vaillans trespassez, soit Romains ou autres"⁴⁶, sau sta de vorba despre lucruri cucernice. Este cum­patat si sobru, vorbeste putin si cel mai mult despre Dumnezeu, despre sfinti, despre virtute sau despre cavalerism. si-a obisnuit si toti slujitorii sa fie evlaviosi si decenti si i-a dezobisnuit sa īnjure.⁴⁷ Este un adept zelos al cultului nobil si cast al femeii; le cinsteste pe toate de dragul uneia si īntemeiaza ordinul "de l'ecu verd a la dame blanche"⁴⁸ pentru apararea femeilor, ceea ce īi atrage laudele Christinei de Pisan.⁴⁹ La Genova, unde venise īn 1401 ca sa guver­neze īn numele lui Carol al Vl-lea, raspunde īntr-o zi curtenitor reverentelor facute de doua doamne pe care le īntīlnise. "« Mon-seigneur, īi spune scutierul lui, qui sont ces deux femmes ā qui vous avez si grands reverences faictes ? » - « Huguenin, dit-il, je ne scay. » Lors luy dist:« Monseigneur, elles sont filles communes.» - « Filles communes, dist-il, Huguenin, j'ayme trop mieulx faire reverence ā dix filles communes que avoir failly ā une femme de bien. »"⁵⁰ Deviza lui suna: "Ce que vous vouldrez"⁵¹, intentionat misterioasa, cum īi sedea bine unei devize. Se refera oare la daru­irea vointei sale īn mīinile doamnei, careia īi īnchinase fidelitate, sau trebuie sa vedem īn ea o resemnare generala īn fata vietii, ati­tudine pe care nu ne-am astepta s-o gasim decīt īntr-o epoca mult mai tīrzie ?

īn asemenea culori de evlavie si modestie, de cumpatare si fide­litate, era zugravita imaginea frumoasa a cavalerului ideal. Cine ar putea crede ca adevaratul Boucicaut nu corespunsese īn toate privintele acestei imagini ? Violenta si cupiditatea, atīt de neobis­nuite īn clasa lui, nu i-au fost īntotdeauna straine nici acestei no­bile figuri.⁵²

Cavalerul model era vazut totusi īntr-o lumina cu totul diferita. Romanul biografic despre Jean de Bueil, numit Le Jouvencel, a fost scris cam o jumatate de secol dupa viata lui Boucicaut, ceea ce ex-

plica īn parte deosebirea de conceptie. Jean de Bueil era un capitan care luptase sub flamura Ioanei d'Arc si fusese amestecat mai tīr-_ziu īn rascoala Pragheriei⁵³ si īn razboiul "du bien public".⁵⁴ A murit īn 1477. Cazut īn dizgratia regelui, a sugerat, cam prin 1465, unui grup de trei dintre slujitorii sai, o poveste a vietii sale, inti­tulata Le Jouvencel. Spre deosebire de viata lui Boucicaut, unde forma istorica ascunde un spirit romantic, Le Jouvencel, īn ciuda formei sale poetice, are un caracter foarte realist, cel putin īn pri­ma sa parte. Faptul ca autorul nu a fost o singura persoana explica, poate, de ce lucrarea continua pe un ton de romantism siropos, īn partea a doua, cumplita expeditie din 1444 a bandelor franceze pe teritoriul elvetian si batalia de la Sankt Jacob an der Birs, unde taranii din partile Baselului si-au gasit Termopilele, sīnt redate deghizate īn hainele ridicole ale unei scene pastorale rasuflate.

īn puternic contrast cu aceasta maniera, prima parte din Le Jouvencel da un tablou atīt de sobru si de veridic al razboiului din vremea aceea, īncīt cu greu i se poate gasi perechea. De altfel, nici acesti autori nu vorbesc despre Ioana d'Arc, cu toata ca stapīnul lor fusese fratele ei de arme; se marginesc sa exalte ispravile aces­tuia. Dar ce bine le-o fi povestit el ispravile sale militare! Aici se anunta spiritul Frantei militare, care va produce mai tīrziu figura muschetarului, a grognard-ului⁵⁵ si apoilu-ului⁵⁶. Intentia cavale­reasca nu se tradeaza decīt la īnceputul cartii, care īi īndeamna pe tineri sa īnvete īndeletnicirea armelor din aceasta scriere si care īi previne īmpotriva trufiei, invidiei si cupiditatii. Atīt elementul cucernic, cīt si cel amoros din viata lui Boucicaut lipsesc īn prima parte din Le Jouvencel. Aici gasim mizeriile razboiului, lipsurile si necazurile lui si curajul de a īndura foametea si primejdiile. Un castelan īsi aduna garnizoana si numara numai cincisprezece cai, slabi, cei mai multi nepotcoviti. Pune pe fiecare cal cīte doi oa­meni, dar si acestia sīnt aproape toti chiori sau schilozi. Pentru a putea cīrpi hainele capitanului, i se fura inamicului rufele. O vaca iurata i se restituie capitanului inamic, cu toata politetea, la cererea acestuia. īn descrierea unei expeditii nocturne pe cīmp, simtim ae-^1 noptii si tacerea.⁵⁷ īn Le Jouvencel vedem tranzitia de la tipul cavalerului la cel al militarului national: eroul cartii īl elibereaza

pe bietul prizonier, cu conditia sa devina un bun francez. Coplesit de mari onoruri, i se face dor de viata de aventuri si de libertate.

Un asemenea tip realist de cavaler (de altfel, la drept vorbind, nementinut, chiar īn aceasta lucrare, pīna la sfīrsit), literatura bur-gunda, mult mai mult mai arhaizanta, mult mai solemna si mai īncatusata īn formele feudale decīt cea propriu-zis franceza, nu l-ar fi putut produce īnca. Jacques de Lalaing este, alaturi de Le Jouvencel, o curiozitate descrisa dupa calapodul cavalerilor rataci­tori mai vechi, ca Gillon de Trazeignies. Cartea cu ispravile acestui erou slavit al burgunzilor vorbeste mai mult despre turnire roman­tice decīt despre razboiul adevarat.⁵⁸

Psihologia curajului īn razboi n-a fost exprimata, poate, nici mai īnainte, nici mai tīrziu, īn chip atīt de simplu si de miscator, ca īn acest pasaj din Le JouvenceP⁹: "Cest joyeuse chose que la guerre... On s'entr-ayme tant ā la guerre. Quant on voit sa querelle bonne et son sang bien combattre, la larme en vient ā Pueil. II vient une doulceur au cueur de loyaulte et de pitie de veoir son amy, qui si vaillamment expose son corps pour faire et accomplir le commandement de nostre createur. Et puis on se dispose d'aller mourir ou vivre avec luy, et pour amour ne l'abandonner point. En cela vient une delectation telle que, qui ne l'a essaiie, ii n'est homme qui sceust dire quel bien c'est. Pensez-vous que homme qui face cela craingne la mort ? Nennil; car ii est tant reconforta, ii est si ravi, qu'il ne scet ou ii est. Vraiment ii n'a paour de rien."⁶⁽

Aceste cuvinte ar fi putut la fel de bine sa fie spuse de un soldat modern, ca si de un cavaler din secolul al XV-lea. Ele nu au nici o legatura cu idealul cavaleresc ca atare, ci īnfatiseaza baza afectiva a vitejiei militare īn sine: totala desprindere de egoismul stīrnit de emotia primejduirii vietii, adīnca īnduiosare produsa de curajul camaradului, voluptatea creata de credinta si de jertfa de sine. Aceas­ta primitiva emotie ascetica este baza pe care idealul cavaleresc se īnalta pīna la o nobila reprezentare a desavīrsirii virile, īnrudita īndeaproape cu kalokagathia greaca, o nazuinta intensa spre o viata frumoasa, īnsufletirea energica a unui sir de secole..., dar si masca īn spatele careia se poate ascunde o īntreaga lume de egoism si de violenta.

Note

Cea dintīi ostasie si vitejie cavalereasca ce s-a savīrsit vreodata.

Oaste pamīnteasca si. cavalerism omenesc.

Molinet., I, pp. 16-l7.

Cf. Konrad Burdach, Briefwechsel des Cola di Rienzo, passim.

El libro del cavallero et del escundero, īnceputul sec. al XlV-lea, ed. Grafenburg, Romanische Forschungen, VII, 1893, p. 453.

N. Iorga, Philippe de Mezieres, p. 469.

Op. cit., p. 506.

Froissart, ed. Luce, I, pp. 2-3; Monstrelet, I, p. 2; d'Escouchy, I, p. 1; Chastellain, prologue, II, p. 116, VI, p. 266; La Marche, I, p. 187; Molinet, I, p. 17, II, p. 54.

Vitejie.

Mari ispravi de arme.

Crainicul era un ofiter care comunica declaratiile de razboi etc. Persoana lui era inviolabila (n.t.).

Regele de arme era un ofiter, comandant al crainicilor (n.t.).

Lefevre de S. Remy, II, p. 249; Froissart, ed. Luce, I, p. 1; cf. Le debat des herauts d'armes de France et d'Angleterre, ed. L. Pannier et P. Meyer, Soc. des anciens textes francais, 1887, p. 1.

Gloria suveranilor salasluieste īn trufie si īn īnfruntarea primejdiilor mari; toate puterile mai īnsemnate se īntīlnesc īntr-un punct strimt care se cheama trufie. - Chastellain, V, p. 443.

Dar printre simtamintele adīnci ale omului, nu exista altul mai apt sa se prefaca īn probitate, patriotism si constiinta, caci omul mīndru are nevoie de respectul de sine si, pentru a-l obtine, e ispitit sa-l merite. - Les origines de la France contemporaine, La Revolution, I, p. 190.

Este amestecul enigmatic dintre constiinta si egoism, care īi mai ramīne omului modern, chiar daca si-a pierdut din sau fara vina sa tot res­tul, credinta, dragoste si speranta. Acest simt al onoarei se īmpaca si cu egoismul puternic si cu viciile mari si este capabil de amagiri uriase; dar si toata nobletea care a mai ramas īntr-o personalitate i se poate atasa si poate extrage din acest izvor puteri noi. - Die Kultur der Renaissance in Italien, 10, II, p. 155.

Op. cit, I, pp. 152-l65. Lupta celor treizeci.

Froissart, ed. Luce, IV, p. 112, unde lui Bamborough, numit si Bembro sau Brembo, i se poceste numele īn Brandebourch (n.a.).

Onoarea cere oricarei firi nobile/ Sa iubeasca tot ce e nobil īn fiinta sa./ Nobletea adauga si simtul ei de dreptate. - Le Dit de Verite, Chas-tellain, VI, p. 221.

Le livre de lapaix, Chastellain, VII, p. 362.

Froissart, ed. Luce, I, p. 3.

Le cuer d'amours espris, Oeuvres du roi Rene, ed. De Quatrebarbes, Angers, 1845, 4 voi, III, p. 112.

si ocrotea foarte mult rīnduiala cavalereasca, asa cum faceau odini­oara romanii. - Lefevre de S. Remy, II, p. 68.

Doutrepont, p. 183.

Maretelor povestiri ale Romei. - La Marche, II, pp. 216, 334.

Pe care voia sa-i urmeze si sa-i imite. - Ph. Wielant, Antiquites de Flandre, ed. De Smet, Corp. chron. Flandriae, IV, p. 56.

Dorea mai$ sjava, ceea ce īl īmpinse īn razboaie mai mult decīt orice alt lucru; si ar fi vrut mult sa semene cu acei suverani din vechime, de­spre care s-a vorbit atīta dupa moartea lor. - Commines, I, p. 390, cf. anecdota īn Doutrepont, p. 185.

si am bagat de seama atunci ca inima lui era cum nu se poate mai īnclinata spre vremile viitoare si pentru a dobīndi slava si faima prin fapte neobisnuite. - Chastellain, V, pp. 316-319.

Viteaz.

P. Meyer, Bull. de la soc. des ane. textes francais, 1883, pp. 45-55; despre poezie: Histoire litteraire de France, XXXVI, 1927.

Deschamps, nr. 12, 93, 207, 239, 362, 403, 432, 652, pp. 86,199,

II, pp. 29, 69, X, p. XXXV, LXXVI ss.

Journal d'un bourgeois, p. 274. O poezie de 9 strofe despre cei 9 viteji īn diferite manuscrise haarlemeze din secolul al XV-lea; v. lucrarea mea Rechtsbronnen van Haarlem {Izvoare juridice din Haarlem), p. XLVI si urm. Cervantes īl numeste "todos los nueve de la fama" (Cei noua cavaleri ai Faimei), īn Don Quijote, I, cap. 5. īn Anglia ramīn cunoscuti ca "the nine worthies" (cei noua viteji) pīna īn secolul al XVII-lea; cf. John Coke, The debate between the Heraldes {Dezbaterea dintre crai­nici), ed. L. Pannier et P. Meyer, Le de'bat des herauts d'armes, p. 108, § 171; R. Burton, The Anatomy of Melancholy {Anatomia Melancoliei),

III, p. 173, ed. Londra 1886. Thomas Heywood a scris The exemplary lives and memorable acts ofNine the most worthy Women ofthe World {Vietile pilduitoare si faptele memorabile ale celor noua femei cele mai viteze din lume); regina Elisabeta īncheie sirul {n.a.).

Viteji la mīncare. - Molinet, Faictz et dictz. f. 151 v.

La Curne de Sainte Palaye, II, p. 88.

*> Deschamps, nr. 206, 239, II, pp. 27, 69, nr. 312, II, p. 324, Le lay du tres bon connestable B. Du Guesclin.

S. Luce, La France pendant la guerre de cent ans, p. 231; Du Guesclin, dixieme preux.

M. Lecourt, Romānia, XXXVII, 1908, pp. 529-539.

La mort du roy Charles VII, Chastellain, VI, p. 440.

Garin Lorenul. Forma inversata (le Loheraine Garin) a dat nastere numelui pe care acest personaj semilegendar īl poarta īn epopeea germana: Lohengrin {n.t.).

Psaltirea a fost dobīndita īn timpul razboiului de succesiune la tro­nul Spaniei, de catre Ioan van den Berg, comisar al Statelor īn Belgia, si este pastrata azi īn biblioteca Universitatii din Leida. Spade ale lui Tristan, Ogier danezul si Wieland fierarul se īntīlnesc īn Franta, Anglia si Italia: v. H. Jenkinson, Thejewels lost in the Wash, History, VIII, 1923, p. 161; J. Loth, L'e'pe'e de Tristan, Comptes rendus de l'Acad. des Inscr. et Belles lettres, 1923, p. 117; G. Rotondi in Archivio storico Lombardo, XLIX, 1922.

Laborde, II, p. 242, nr. 4091; 138, nr. 242, id. p. 146, nr. 3343; p. 260, nr. 4220; p. 266, nr. 4255.

Burckhardt, Kultur der Renaissance, I, p. 246.

Le livre desfaicts du marescbal Boucicaut, ed. Petitot, Coli. de me-moires (seria I), VI, VII.

Le livre desfaicts, VI, p. 379.

Vitejilor raposati, fie romani, fie altii.

Le livre desfaicts, VII, pp. 214, 185, 200/1.

Scutului verde cu doamna alba.

Christine de Pisan, Le de'bat des deux amants, Oeuvrespoetiques, II, p. 96.

Monseniore, cine sīnt aceste doua femei, carora le-ati facut atīt de mari plecaciuni ? - Huguenin, zise el, nu stiu. - Atunci īi spuse: Mon­seniore, sīnt fete de rīnd. - Fete de rīnd, zise el, Huguenin, mult mai bucuros sīnt sa fac plecaciuni īn fata a zece fete de rīnd, decīt sa nu fac unei singure femei de neam. - Antoine de la Salle, La salade, Paris, M. le Noir, 1521, cap. 3 f. 4 vo.

Cum doriti.

Le livre des cents ballades, ed. G. Raynaud, Soc. des anciens textes francais, p. LV.

Pragheria, rascoala izbucnita īn Franta īn 1440 īmpotriva reformelor 'ui Carol al VII-lea, numita astfel prin analogie cu cea a husitilor, de la ^praga {n.t).

Binelui public. - Liga binelui public a luat fiinta īn 1464 īmpotriva lui Ludovic al Xl-lea. A fost dizolvata īn urma bataliei de la Montlhery (n.t.).

Grognard (de la grogner, a mormai, a bodogani): porecla data osta­silor din vechea garda a lui Napoleon (n.t).

Poilu (paros): porecla data ostasilor francezi īn primul razboi mon­dial (n.t.).

Le Jouvencel, I, p. 25.

Le livre des faits du bon chevalier Messire Jacques de Lalaing, ed. Kervyn de Lettenhove; Chastellain, Oeuvres, VIII.

II, p. 20.

Vesel lucru mai e razboiul... Se iubesc atīt de mult īntre ei īn razboi! Cīnd vezi ca ti-e dreapta cauza si ca cei de-un sīnge cu tine' lupta bine, īti dau lacrimile. Mi se umple inima de un dulce simtamīnt de credinta si d?d!uiosie cīnd īmi vad prietenul care īsi expune trupul cu atīta curaj, ca sa īndeplineasca porunca ziditorului nostru. si apoi ma pregatesc sa ma duc sa mor sau sa traiesc cu el si din dragoste sa nu-l parasesc deloc. si din aceasta pricina simti o asemenea desfatare, īncīt cine n-a īncercat-o, nu poate spune ce bine e. Credeti ca omul care face asta se teme de moarte ? Cītusi de putin; caci e atīt de īntremat, e atīt de īncīntat, ca uita unde se gaseste. īntr-adevar, nu-i e frica de nimic.