Lumea īntreaga e un circ, iara noi artistii sai...

Liviu ANTONESEI

1. Incipit cvasi-biografic. O privire asupra contextelor

Lucian Dan Teodorovici este un tīnar scriitor romān as spune atipic. El nu sta prin cīrciumi povestindu-si eventualele carti si giganticele proiecte, ci chiar scrie cartile, si le scrie bine, iar proiectele le duce la bun sfīrsit. Nu asteapta subventii si sinecure de la stat ori de la vreun Mecena improbabil īn zilele noastre, ci munceste din greu pe cartile altora, "de dimineata pīna seara" vorba poetului Brumaru, ca redactor de editura. Pentru ca nu i se pare destul, face si munca voluntara la revista Timpul - nu chiar de dimineata pīna seara, dar 454d314e oricum cīteva zile pe luna. Pentru ca ziua lui pare sa aiba mai mult de douazeci si patru de ore, scrie si cīteva articole pe saptamīna la cotidienele locale, mai īntīi la Monitorul, acum la proaspat aparutul Obiectiv. si le scrie la fel de bine, fara fumuri de vedeta, cu aplicatie si atentie fata de cititor, care nu este un imbecil, nici neaparat un geniu, ci "romānul mediu". Īn "timpul liber", produce eseuri, piese de teatru, īncearca sa cultive ciuperci īmpreuna cu poetul Nimigean si numai Dumnezeu stie ce altceva mai face. I-am citit o piesa remarcabila, i-am ascultat alta la un post de radio si mi-am dat seama ca "se schimba sīngele" probabil si īn dramaturgia noastra īmbatrīnita. Nu l-am auzit plīngīndu-se vreodata de ceva, pare sa īntīmpine orice dificultate cu un zīmbet usor pe fata, un zīmbet nu atīt ironic, cīt extrem de curios, de uimit. Este bīntuit, desigur, de un exces de energie, pe care n-o risipeste cu gīndul iluzoriu ca viata este lunga, ci cauta s-o īntrebuinteze cu sens. Un sens asumat este fara īndoiala literatura, destinul de scriitor - se afla acum la al al treilea volum de proza, desi n-a "schimbat prefixul", vīrsta sa scriindu-se deocamdata cu un doi īn fata. Este o persoana puternica, fapt reconfortant īntr-o lume ce pare sa devina zi de zi tot mai depresiva si tot mai dornica de asistenta.

Īmi este greu sa scriu despre acest volum din mai multe motive. Mai īntīi, pentru ca-mi place omul Teodorovici, dupa cum s-a īnteles deja, si nu voi reusi probabil sa disting īntre acesta si autor, īntre biografie si opera, dupa cum pretinde critica literara moderna. Distinctie care, altfel, īncepe sa ma lase tot mai rece, fiind din ce īn ce mai convins ca autorii sīnt oameni, nu instante (auctoriale, vezi bine!) neutre, si ca oameni fiind, autorii aceia īsi lasa din plin urmele īn operele lor. Desigur, nu voi sustine niciodata ca un "om bun" va scrie īntotodeauna literatura buna, nici ca ticalosilor le sīnt interzise capodoperele, dar niste coevolutii la nivelul structurii respectivelor vieti/opere, unele atitudini ale autorului fata de lumea creata si de personajele acelei lumi vor putea fi īntotdeauna īntrevazute de un cititor cu o oarecare abilitate - poate mai putin, e adevarat, de un critic foarte īncrezator īn metode si tehnici sofisticate, de factura mai degraba cantitativista, din generatia semioticii, structuralismului si chiar deconstructivismului. Īn cele din urma, vreau sa spun ca interpretul atent va putea depista filosofia de subtext ce-l conduce pe "omul-autor" īn crearea lumii sale fictionale, īn "nasterea" personajelor acesteia. Cine īsi imagineaza ca opera este neutra filosofic si chiar moral, cine si īnchipuie ca ea pluteste undeva īn vid rupīnd toate cordoanele ombilicale cu genitorul ei ori cu contextul producerii sale, acela se īnsala "cu asupra de masura".

Dar mai am o dificultate īncercīnd sa comentez romanul de fata. Mi-au placut celelalte doua carti ale lui Teodorovici, adica romanul de debut Cu putin timp īnaintea coborīrii extraterestrilor printre noi si culegerea de povestiri Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana. Profit de evocarea lor ca sa semnalez un fel de "geniu al titlurilor" ce pare sa-l stapīneasca pe autor. Nici Circul nostru va prezinta: (cu doua puncte īn final!) nu suna mai rau. Cine-i cunoaste activitatea publicistica va putea constata mai tot timpul aceeasi atentie la fixarea exemplara a textului prin titlul sau. Faptul ca mi-au placut precedentele carti ale prozatorului ar putea deci sa-mi marcheze lectura acesteia, sa ma influenteze. Dar, acelea fiind "carti bune", poate nu ar trebui sa-mi iau atītea precautii, poate n-ar trebui sa uzez de mai multe scrupule decīt este necesar. Īn fond, nimeni nu-i poate interzice unui autor sa scrie numai carti bune sau, macar, mai ales carti bune! Dar, īn cele ce urmeaza, ma voi stradui sa subliniez ca romanul de fata este foarte bun, īnsa altfel, īn alta maniera decīt celelalte carti, ca intervin aici anumite rupturi fata de celelalte, ca autorul īsi modifica, cu un cuvīnt poate pretentios, paradigma.

Lumea ca circ, clovnii fara nume. Parodia unui scenariu clasic

Da, Lucian Dan Teodorovici, cel putin īn acest roman, īsi schimba paradigma. Mai īntīi, observ ca personajele nu au nume proprii, ele sīnt marcate, "stampilate", prin dimensiuni generice, de la "eul" personajului "principal" la diferitii "vecini" de bloc, "tigani din tramvai", "ceferisti", "politisti", "prostituate" s.a.m.d. Cele cu un rol important īn economia cartii sīnt precizate prin adīncirea respectivei dimensiuni generice: "vecina, fosta vecina, fosta iubita", "un amic al meu, seminaristul" etc. Faptul ca nu au nume nu īnseamna ca personajele nu au si consistenta - printr-o formula memorabila, printr-un scurt feed back īn istoria lor personala, personajele capata nu doar chip si corporalitate, ci si biografii ce le individualizeaza cu o economie de mijloace demna de invidiat. Īnsa personajele sīnt anonime din motive ce tin de filosofia romanului. Shakespeare descoperise ca "lumea e un teatru", ca noi sīntem "actorii ei". Lumea lui Teodorovici este īnsa un circ, personajele sale sīnt clovni, īntr-un sens foarte precis toti sīntem clovni si atunci, desigur, conform cu acest foarte democratic punct de vedere, nici nu mai este nevoie de nume, ci doar de acele "dimensiuni generice" care individualizeaza dupa reguli aleatorii, dar nu mai putin precise si normative din momentul īn care autorul le adopta. De fapt, Teodorovici parodiaza aici scenariul tragediei clasice. Unitatea de loc - spatiul tranzitiei. Unitatea de timp - totul se petrece īn de doua ori douazeci si patru de ore. "Lumea īn doua zile", dar altele decīt cele din romanele lui Joyce ori Balaita. Unitatea de actiune - asteptarea si plictisul. Astepare a ce? A sinuciderii, dupa cum vom vedea. Ca solutie la plictis. Privind lucrurile astfel, s-ar putea crede ca sīntem martorii unui scenariu foarte schematic. Din fericire, lucrurile stau exact pe dos, pentru ca Teodorovici, plecīnd de la parodierea schemei clasice, o īmbiba cu fapte, cu evenimente, īi da "carne si sīnge". El are un atīt de fabulos simt al realului, este un observator atīt de sagace, īncīt ceea ce ce se poate petrece oriunde si oricīnd se petrece chiar aici, īn lumea tranzitiei noastre, se petrece īntre noi, se petrece cu noi. Scena cu tiganii din tramvai, scenele de scandal dintre vecinii de bloc, biografiile rapide ale acestora, scena cu "posedata" din biserica si exorcizarea acesteia, scenele din cīrciuma ceferistilor ori cea cu prostituatele din gara - oricine dintre noi le citeste este imposibil sa nu exclame: da, dom'le, chiar asa este. Ne dam seama ca "asa este", dar asta numai dupa ce le-am citit prin ochiul lui Teodorovici. Preda obisnuia sa cumpere īntīmplari de la convivi, platindu-le īn portii de whisky īn functie de calitatea acestora, de valoarea lor expresiva, portii ce mergeau de la "unul mic" la "sticla īntreaga". Cum tranzitia, orice tranzitie, este mult mai interesanta decīt orice stagnare, Teodorovici ar avea nevoie de butoaie īntregi din licoarea scotiana. Din pacate, nu este atīt de bogat. Din fericire, stie sa fure si atunci, ca orice prozator adevarat, "fura de stinge" din colcaitoarea realitate a tranzitiei. Fura direct, fura din anecdote, din ziare, de la originalele noastre televiziuni ce-si īncep actualitatile cu faptul divers. si, astfel, schema tragediei se umple, devine tragicomedie, teatru absurd, bīlci, circul despre tocmai am facut vorbire. Circul - atīt de fals stralucitor, atīt de superficial, dar ascunzīnd īn spatele superficialitatii sale, īn spatele fardurilor si sclipiciurilor, atītea drame sfīsietoare. La teatru, amīndoi ochii ba rīd, ba plīng. Numai la circ unul rīde si celalalt plīnge cu adevarat, īntr-o schizofrenie ce pare fara capat. Īn circul lumii noastre, vreau sa spun.

Sinuciderea ca asteptare continua

Noi, personajele lumii circului, nu-l mai asteptam pe Godot, noi asteptam sinuciderea ca solutie de a iesi din impas. Personajele "principale" sīnt niste adevarati profesionisti ai sinuciderii. Cel ce poate fi numit "eu" reitereaza, precum īn miturile fondatoare, īn fiecare dimineata, scenariul salvator, cocotat pe pervazul ferestrei de la etajul cinci. Sta cocotat si asteapta. Ce? "Impulsul" care nu vine, "impulsul" atīt de invocat, īnsa la fel de reticent. "Seminaristul" doreste sa faca din sinucidere o veritabila opera de arta si apeleaza la īnscenari dintre cele mai nastrusnice si sofisticate. La jocul erotic multiplu si aleatoriu īn speranta unei boli incurabile. Dar nu reuseste mai mult decīt cīteva blenoragii banale. La īngurgitarea unei cantitati uriase de whisky, īnsa totul sfīrseste īn derizoriu si burlesc, īn betie generala, cum se īntīmpla īntotodeauna aici, la portile Orientului, cīnd este vorba despre cele mai serioase lucruri. Īn sfīrsit, "spīnzuratul" simulant, salvat mereu "īn ultima clipa", este salvat si cīnd īncearca spīnzurarea de-a binelea, īn doi, de chiar colegul de echipa care, cu acest prilej final, rateaza si alta solutie decīt celebrul pervaz, asa cum "spīnzuratul" ratase la rīndu-i si cīteva aruncari sub tren. Totul se īncheie īn hohote nesfīrsite de rīs. Numai ca, īntre timp, vecina, "fosta vecina", "fosta iubita", respinsa de protagonist, se aruncase īn rīu si-si daduse obstescul sfīrsit. Ea, "amatoarea", reusise ceea ce "profesionistii" ratasera, cu atīt de mult talent, de atītea ori. Probabil, nicaieri, vreodata, "profesionistii" n-au fost expusi unei mai mari umilinte! si, iata cum, īntr-o lume īn care nu se poate īntīmpla nimic esential, se petrec o multime de evenimente. Desigur, grotesti, derizorii, comice, absurde, dar cu siguranta spectaculoase si palpitante. Cred ca marele talent al lui Teodorovici, dincolo de frazarea impecabila, de stilul remarcabil printr-un fel "multisugestie concisa", obtinuta cu maxima economie de mijloace, sta tocmai īn forta de transformare a banalitatii cotidiene, daca nu īn fantastic, precum la Gogol, atunci macar īntr-o poveste foarte interesanta, fascinanta adesea, pe care o citesti cu sufletul la gura. Prozatorul nu doar cunoaste bine mecanismele literaturii, fapt ce l-ar putea transforma oricīnd īntr-un subtil critic si teoretician, el stie sa le utilizeze. Cu atīt de multa naturalete īncīt unui cititor mai putin experimentat i-ar putea ocaziona impresia de spontaneitate. Iar "spontaneitatea jucata", ingenuitatea īndelung exersata, mi se par a fi chiar semnele cele mai sigure ale literaturii adevarate. Scriitorii, precum cel de fata, care au īnvatat bine acest lucru nu se sinucid niciodata sau, daca se sinucid, nu reusesc sa si moara, pentru ca au darul, au marea sansa de a renaste mereu.

Maurul īsi face datoria. Un alt context

Totusi, cartea lui Lucian Dan Teodorovici are un defect, unul mare as spune. Se termina dupa o suta si ceva de pagini si ramīi cu setea pe buze. Cum si celalalt roman al autorului era cam la fel de scurt, cred ca ar trebui sa bage de seama ca exista si cititori gurmanzi. stiu ca lumea nu mai citeste tomuri cu foarte multe sute de pagini, dar autorul are totusi o solutie la īndemīna. Poate sa scrie mai multe romane scurte - si nu ma īndoiesc ca o va face.

Īn īncheiere, as dori sa semnalez un fenomen ce trece de aceasta carte, unul care tine de contextul cultural mai larg. Pīna nu demult, Iasiul era socotit pe buna dreptate un oras al poeziei si al literaturii de idei. Īn cuprinsul a ceea ce numim conventional "generatia '70", dominau poetii si criticii literari. "Optzecistii" erau, iarasi, mai degraba poeti, eseisti si teoreticieni. Acum, am senzatia ca apar prozatorii. Desigur, nu īi voi uita pe Danilov, prozatorul fantast, pe Dorin Spineanu sau pe serban Alexandru, nici pe Mariana Codrut īn calitate de romanciera ori pe Catalin Mihuleac, din generatia precedenta, dar, īn contingentul mai tīnar, repet, am senzatia ca se īnmultesc prozatorii. Au iesit deja pe piata Teodorovici, Dan Lungu sau Florin Lazarescu, dar mai sīnt de doua ori pe atītia care n-au citit decīt īn cenaclu si nu au tiparit decīt īn reviste. Din pacate, cei care au publicat deja carti nu au reusit īnca sa se impuna, pentru ca au tiparit la edituri putin cunoscute, adesea īn regie proprie. Nu pot decīt sa salut gestul editurii Polirom de a publica aceasta a treia carte a lui Lucian Dan Teodorovici. Maurul īsi mai face o data datoria, acum fata de cei care vin. Se comporta īn fond ca o mare editura care, dincolo de autorii consacrati, de scriitorii deja celebri, se īngrijeste si de lansarea, de procesul de consacrare a talentelor ce vor marca viitorul. Īn cele din urma, valoarea unei edituri, dincolo de soliditatea proiectului cultural de ansamblu, se masoara si īn numarul de autori pe care īi descopera, īi lanseaza, īi trimite pe portile consacrarii. De data aceasta, cred ca editura chiar a dat lovitura. Sa fie īntr-un ceas bun!

24 octombrie 2001, īn Iasi