ALTE DOCUMENTE
|
|||||||||
Lumea întreaga e un circ, iara noi artistii sai...
Liviu ANTONESEI
Lucian Dan Teodorovici este un tînar scriitor român as spune atipic. El nu sta prin cîrciumi povestindu-si eventualele carti si giganticele proiecte, ci chiar scrie cartile, si le scrie bine, iar proiectele le duce la bun sfîrsit. Nu asteapta subventii si sinecure de la stat ori de la vreun Mecena improbabil în zilele noastre, ci munceste din greu pe cartile altora, "de dimineata pîna seara" vorba poetului Brumaru, ca redactor de editura. Pentru ca nu i se pare destul, face si munca voluntara la revista Timpul - nu chiar de dimineata pîna seara, dar 454d314e oricum cîteva zile pe luna. Pentru ca ziua lui pare sa aiba mai mult de douazeci si patru de ore, scrie si cîteva articole pe saptamîna la cotidienele locale, mai întîi la Monitorul, acum la proaspat aparutul Obiectiv. si le scrie la fel de bine, fara fumuri de vedeta, cu aplicatie si atentie fata de cititor, care nu este un imbecil, nici neaparat un geniu, ci "românul mediu". În "timpul liber", produce eseuri, piese de teatru, încearca sa cultive ciuperci împreuna cu poetul Nimigean si numai Dumnezeu stie ce altceva mai face. I-am citit o piesa remarcabila, i-am ascultat alta la un post de radio si mi-am dat seama ca "se schimba sîngele" probabil si în dramaturgia noastra îmbatrînita. Nu l-am auzit plîngîndu-se vreodata de ceva, pare sa întîmpine orice dificultate cu un zîmbet usor pe fata, un zîmbet nu atît ironic, cît extrem de curios, de uimit. Este bîntuit, desigur, de un exces de energie, pe care n-o risipeste cu gîndul iluzoriu ca viata este lunga, ci cauta s-o întrebuinteze cu sens. Un sens asumat este fara îndoiala literatura, destinul de scriitor - se afla acum la al al treilea volum de proza, desi n-a "schimbat prefixul", vîrsta sa scriindu-se deocamdata cu un doi în fata. Este o persoana puternica, fapt reconfortant într-o lume ce pare sa devina zi de zi tot mai depresiva si tot mai dornica de asistenta.
Îmi este greu sa scriu despre acest volum din mai multe motive. Mai întîi, pentru ca-mi place omul Teodorovici, dupa cum s-a înteles deja, si nu voi reusi probabil sa disting între acesta si autor, între biografie si opera, dupa cum pretinde critica literara moderna. Distinctie care, altfel, începe sa ma lase tot mai rece, fiind din ce în ce mai convins ca autorii sînt oameni, nu instante (auctoriale, vezi bine!) neutre, si ca oameni fiind, autorii aceia îsi lasa din plin urmele în operele lor. Desigur, nu voi sustine niciodata ca un "om bun" va scrie întotodeauna literatura buna, nici ca ticalosilor le sînt interzise capodoperele, dar niste coevolutii la nivelul structurii respectivelor vieti/opere, unele atitudini ale autorului fata de lumea creata si de personajele acelei lumi vor putea fi întotdeauna întrevazute de un cititor cu o oarecare abilitate - poate mai putin, e adevarat, de un critic foarte încrezator în metode si tehnici sofisticate, de factura mai degraba cantitativista, din generatia semioticii, structuralismului si chiar deconstructivismului. În cele din urma, vreau sa spun ca interpretul atent va putea depista filosofia de subtext ce-l conduce pe "omul-autor" în crearea lumii sale fictionale, în "nasterea" personajelor acesteia. Cine îsi imagineaza ca opera este neutra filosofic si chiar moral, cine si închipuie ca ea pluteste undeva în vid rupînd toate cordoanele ombilicale cu genitorul ei ori cu contextul producerii sale, acela se însala "cu asupra de masura".
Dar mai am o dificultate încercînd sa comentez romanul de fata. Mi-au placut celelalte doua carti ale lui Teodorovici, adica romanul de debut Cu putin timp înaintea coborîrii extraterestrilor printre noi si culegerea de povestiri Lumea vazuta printr-o gaura de marimea unei tigari marijuana. Profit de evocarea lor ca sa semnalez un fel de "geniu al titlurilor" ce pare sa-l stapîneasca pe autor. Nici Circul nostru va prezinta: (cu doua puncte în final!) nu suna mai rau. Cine-i cunoaste activitatea publicistica va putea constata mai tot timpul aceeasi atentie la fixarea exemplara a textului prin titlul sau. Faptul ca mi-au placut precedentele carti ale prozatorului ar putea deci sa-mi marcheze lectura acesteia, sa ma influenteze. Dar, acelea fiind "carti bune", poate nu ar trebui sa-mi iau atîtea precautii, poate n-ar trebui sa uzez de mai multe scrupule decît este necesar. În fond, nimeni nu-i poate interzice unui autor sa scrie numai carti bune sau, macar, mai ales carti bune! Dar, în cele ce urmeaza, ma voi stradui sa subliniez ca romanul de fata este foarte bun, însa altfel, în alta maniera decît celelalte carti, ca intervin aici anumite rupturi fata de celelalte, ca autorul îsi modifica, cu un cuvînt poate pretentios, paradigma.
Da, Lucian Dan Teodorovici, cel putin în acest roman, îsi schimba paradigma. Mai întîi, observ ca personajele nu au nume proprii, ele sînt marcate, "stampilate", prin dimensiuni generice, de la "eul" personajului "principal" la diferitii "vecini" de bloc, "tigani din tramvai", "ceferisti", "politisti", "prostituate" s.a.m.d. Cele cu un rol important în economia cartii sînt precizate prin adîncirea respectivei dimensiuni generice: "vecina, fosta vecina, fosta iubita", "un amic al meu, seminaristul" etc. Faptul ca nu au nume nu înseamna ca personajele nu au si consistenta - printr-o formula memorabila, printr-un scurt feed back în istoria lor personala, personajele capata nu doar chip si corporalitate, ci si biografii ce le individualizeaza cu o economie de mijloace demna de invidiat. Însa personajele sînt anonime din motive ce tin de filosofia romanului. Shakespeare descoperise ca "lumea e un teatru", ca noi sîntem "actorii ei". Lumea lui Teodorovici este însa un circ, personajele sale sînt clovni, într-un sens foarte precis toti sîntem clovni si atunci, desigur, conform cu acest foarte democratic punct de vedere, nici nu mai este nevoie de nume, ci doar de acele "dimensiuni generice" care individualizeaza dupa reguli aleatorii, dar nu mai putin precise si normative din momentul în care autorul le adopta. De fapt, Teodorovici parodiaza aici scenariul tragediei clasice. Unitatea de loc - spatiul tranzitiei. Unitatea de timp - totul se petrece în de doua ori douazeci si patru de ore. "Lumea în doua zile", dar altele decît cele din romanele lui Joyce ori Balaita. Unitatea de actiune - asteptarea si plictisul. Astepare a ce? A sinuciderii, dupa cum vom vedea. Ca solutie la plictis. Privind lucrurile astfel, s-ar putea crede ca sîntem martorii unui scenariu foarte schematic. Din fericire, lucrurile stau exact pe dos, pentru ca Teodorovici, plecînd de la parodierea schemei clasice, o îmbiba cu fapte, cu evenimente, îi da "carne si sînge". El are un atît de fabulos simt al realului, este un observator atît de sagace, încît ceea ce ce se poate petrece oriunde si oricînd se petrece chiar aici, în lumea tranzitiei noastre, se petrece între noi, se petrece cu noi. Scena cu tiganii din tramvai, scenele de scandal dintre vecinii de bloc, biografiile rapide ale acestora, scena cu "posedata" din biserica si exorcizarea acesteia, scenele din cîrciuma ceferistilor ori cea cu prostituatele din gara - oricine dintre noi le citeste este imposibil sa nu exclame: da, dom'le, chiar asa este. Ne dam seama ca "asa este", dar asta numai dupa ce le-am citit prin ochiul lui Teodorovici. Preda obisnuia sa cumpere întîmplari de la convivi, platindu-le în portii de whisky în functie de calitatea acestora, de valoarea lor expresiva, portii ce mergeau de la "unul mic" la "sticla întreaga". Cum tranzitia, orice tranzitie, este mult mai interesanta decît orice stagnare, Teodorovici ar avea nevoie de butoaie întregi din licoarea scotiana. Din pacate, nu este atît de bogat. Din fericire, stie sa fure si atunci, ca orice prozator adevarat, "fura de stinge" din colcaitoarea realitate a tranzitiei. Fura direct, fura din anecdote, din ziare, de la originalele noastre televiziuni ce-si încep actualitatile cu faptul divers. si, astfel, schema tragediei se umple, devine tragicomedie, teatru absurd, bîlci, circul despre tocmai am facut vorbire. Circul - atît de fals stralucitor, atît de superficial, dar ascunzînd în spatele superficialitatii sale, în spatele fardurilor si sclipiciurilor, atîtea drame sfîsietoare. La teatru, amîndoi ochii ba rîd, ba plîng. Numai la circ unul rîde si celalalt plînge cu adevarat, într-o schizofrenie ce pare fara capat. În circul lumii noastre, vreau sa spun.
Noi, personajele lumii circului, nu-l mai asteptam pe Godot, noi asteptam sinuciderea ca solutie de a iesi din impas. Personajele "principale" sînt niste adevarati profesionisti ai sinuciderii. Cel ce poate fi numit "eu" reitereaza, precum în miturile fondatoare, în fiecare dimineata, scenariul salvator, cocotat pe pervazul ferestrei de la etajul cinci. Sta cocotat si asteapta. Ce? "Impulsul" care nu vine, "impulsul" atît de invocat, însa la fel de reticent. "Seminaristul" doreste sa faca din sinucidere o veritabila opera de arta si apeleaza la înscenari dintre cele mai nastrusnice si sofisticate. La jocul erotic multiplu si aleatoriu în speranta unei boli incurabile. Dar nu reuseste mai mult decît cîteva blenoragii banale. La îngurgitarea unei cantitati uriase de whisky, însa totul sfîrseste în derizoriu si burlesc, în betie generala, cum se întîmpla întotodeauna aici, la portile Orientului, cînd este vorba despre cele mai serioase lucruri. În sfîrsit, "spînzuratul" simulant, salvat mereu "în ultima clipa", este salvat si cînd încearca spînzurarea de-a binelea, în doi, de chiar colegul de echipa care, cu acest prilej final, rateaza si alta solutie decît celebrul pervaz, asa cum "spînzuratul" ratase la rîndu-i si cîteva aruncari sub tren. Totul se încheie în hohote nesfîrsite de rîs. Numai ca, între timp, vecina, "fosta vecina", "fosta iubita", respinsa de protagonist, se aruncase în rîu si-si daduse obstescul sfîrsit. Ea, "amatoarea", reusise ceea ce "profesionistii" ratasera, cu atît de mult talent, de atîtea ori. Probabil, nicaieri, vreodata, "profesionistii" n-au fost expusi unei mai mari umilinte! si, iata cum, într-o lume în care nu se poate întîmpla nimic esential, se petrec o multime de evenimente. Desigur, grotesti, derizorii, comice, absurde, dar cu siguranta spectaculoase si palpitante. Cred ca marele talent al lui Teodorovici, dincolo de frazarea impecabila, de stilul remarcabil printr-un fel "multisugestie concisa", obtinuta cu maxima economie de mijloace, sta tocmai în forta de transformare a banalitatii cotidiene, daca nu în fantastic, precum la Gogol, atunci macar într-o poveste foarte interesanta, fascinanta adesea, pe care o citesti cu sufletul la gura. Prozatorul nu doar cunoaste bine mecanismele literaturii, fapt ce l-ar putea transforma oricînd într-un subtil critic si teoretician, el stie sa le utilizeze. Cu atît de multa naturalete încît unui cititor mai putin experimentat i-ar putea ocaziona impresia de spontaneitate. Iar "spontaneitatea jucata", ingenuitatea îndelung exersata, mi se par a fi chiar semnele cele mai sigure ale literaturii adevarate. Scriitorii, precum cel de fata, care au învatat bine acest lucru nu se sinucid niciodata sau, daca se sinucid, nu reusesc sa si moara, pentru ca au darul, au marea sansa de a renaste mereu.
Totusi, cartea lui Lucian Dan Teodorovici are un defect, unul mare as spune. Se termina dupa o suta si ceva de pagini si ramîi cu setea pe buze. Cum si celalalt roman al autorului era cam la fel de scurt, cred ca ar trebui sa bage de seama ca exista si cititori gurmanzi. stiu ca lumea nu mai citeste tomuri cu foarte multe sute de pagini, dar autorul are totusi o solutie la îndemîna. Poate sa scrie mai multe romane scurte - si nu ma îndoiesc ca o va face.
În încheiere, as dori sa semnalez un fenomen ce trece de aceasta carte, unul care tine de contextul cultural mai larg. Pîna nu demult, Iasiul era socotit pe buna dreptate un oras al poeziei si al literaturii de idei. În cuprinsul a ceea ce numim conventional "generatia '70", dominau poetii si criticii literari. "Optzecistii" erau, iarasi, mai degraba poeti, eseisti si teoreticieni. Acum, am senzatia ca apar prozatorii. Desigur, nu îi voi uita pe Danilov, prozatorul fantast, pe Dorin Spineanu sau pe serban Alexandru, nici pe Mariana Codrut în calitate de romanciera ori pe Catalin Mihuleac, din generatia precedenta, dar, în contingentul mai tînar, repet, am senzatia ca se înmultesc prozatorii. Au iesit deja pe piata Teodorovici, Dan Lungu sau Florin Lazarescu, dar mai sînt de doua ori pe atîtia care n-au citit decît în cenaclu si nu au tiparit decît în reviste. Din pacate, cei care au publicat deja carti nu au reusit înca sa se impuna, pentru ca au tiparit la edituri putin cunoscute, adesea în regie proprie. Nu pot decît sa salut gestul editurii Polirom de a publica aceasta a treia carte a lui Lucian Dan Teodorovici. Maurul îsi mai face o data datoria, acum fata de cei care vin. Se comporta în fond ca o mare editura care, dincolo de autorii consacrati, de scriitorii deja celebri, se îngrijeste si de lansarea, de procesul de consacrare a talentelor ce vor marca viitorul. În cele din urma, valoarea unei edituri, dincolo de soliditatea proiectului cultural de ansamblu, se masoara si în numarul de autori pe care îi descopera, îi lanseaza, îi trimite pe portile consacrarii. De data aceasta, cred ca editura chiar a dat lovitura. Sa fie într-un ceas bun!
|
