MARION de Alina Savin

MARION

de Alina Savin

Marion s-a asezat la masa mea fara sa ma întrebe nimic, monstruos de frumoasa si mirosind a sapun parfumat. si-a împreunat degetele ca si cînd s-ar fi gîndit la ceva si m-a privit adînc. Apoi mi-a spus, de parca ne-am fi cunoscut dintotdeuna:

-Demult era o mlastina în centrul orasului, înconjurata de papura deasa, în care îsi facusera cuib rate salbatice si bîtlani. Oamenii au taiat papura si au secat mlastina. Apoi au turnat pietris peste teren si au construit case. Toata vara ratele salbatice au zburat înnebunite pe deasupra orasului, cautîndu-si prin ceata cuiburile pierdute.

-Cine ti-a spus prostiile astea? Nu a existat niciodata o mlastina în centrul orasului. Solul de aici e calcaros.

A parut surprinsa, nu se astepta sa fie contrazisa, cu atîta nostalgie si maturitate ma mintise. Mi s-a facut mila de ea. Am mîngîiat-o cu palma pe fata si am adaugat:

-Nu te supara pe mine. Am spus si eu asa, într-o doara, habar nu am ce fel de sol este aici. Sînt în oras de abia de doua zile, si numai la asta nu mi-a stat gîndul.

Ajunsesem aici la invitatia unei organizatii culturale-fantoma, care îmi promisese un post de curator, destul de bine platit. Oricum, în perioada aceea, orice oferta era bine-venita, asa ca îmi investisem ultimii bani într-un bilet de tren clasa a doua pîna aici. Nu cunosteam pe nimeni în oras, iar de organizatia culturala nu am reusit sa dau. Se evaporase fara urma. La adresa pe care mi-o dadusera era, într-adevar, o galerie privata de pictura contemporana, dar care nu avea nimic de a face cu cei care ma chemasera. Douazeci de ore am ratacit pe strazi fara sa stiu ce voi face în continuare, si cum voi iesi din încurcatura aceasta. Mai aveam doar cîteva monede, care mi-au ajuns pentru un ruj ieftin, de un rosu aprins, si doua cafele cu frisca. Pe ultima o beam acum, în cafeneaua aceasta obscura, asteptînd de o buna bucata de vreme sa vina la întîlnirea stabilita un fotograf care avea nevoie de modele. Îi descoperisem anuntul într-o revista gasita pe o banca, în parc, si îl sunasem de la un telefon public.

O voce sparta, de om care îsi cunoaste valoarea.

-Desigur, mi-a spus el, sa ne întîlnim.

Ar fi trebuit sa apara de vreo trei sferturi de ora.

O vaga panica, apoi un început de vegetalizare. Urma rujului rosu pe ceasca de portelan.

Nici nu mai speram ca o sa mai vina; în schimb se asezase la masa mea fata aceasta proaspata. Dintr-o data m-a cuprins o vaga ameteala si am uitat de tot. Cu ultimele resurse de energie am facut o conversatie usoara. Lacatul ruginit de pe buzele mele a cazut pe podea cu un zgomot metalic. Gîndurile circulau între ochii nostri ca nisipul din clepsidre. Înainte si înapoi.

Marion mi-a spus ca locuieste pe undeva prin apropiere si m-a invitat la ea.

-În curînd cafeneaua asta o sa se umple de o fauna ciudata, mai bine plecam. O sa îti placa la mine, cel putin, asa sper. Am o terasa de unde se vad cartierul si catedrala. Noaptea e foarte frumos, si foarte liniste.

mi-am luat rucsacul si mandolina în husa de piele si am urmat-o pe strazile medievale. Era atît de subtire, încît ghemuita cred ca mi-ar fi încaput într-una dintre orbite. Eram pur si simplu fermecata.

Ne-am oprit în fata unei cladiri sumbre, cu ferestre înalte, de pe Grand Rue.

-Aici stau eu.

Evident.

Am urcat scara în spirala, pîna la apartamentul ei. O usa mare, vopsita în alb.

-Aici stau eu.

Am zîmbit.

Nu mai aveam ce sa ne spunem. Pe întuneric, am sarutat-o.

Au urmat cîteva ore de care nu îmi amintesc foarte bine.

La sfîrsit, Marion s-a dus sa faca o cafea. Sau un ceai.

Am ramas în apartamentul acela un timp nemasurat.

Era o dimineata rece si luminoasa.

Se apropia echinoxul de primavara, cu invazia lui de insecte necunoscute. Beam ceai de menta, cu foarte mult zahar, si ne sarutam, înconjurate de perne învelite în pînza scumpa si perdele transparente.

La radio, prognoza meteo pentru urmatoarele zile. Vînt si ploaie.

Marion si-a tatuat pe plamîni semnele noastre zodiacale.

-Iubito, vreau sa fiu frumoasa pentru tine, numai pentru tine.

-Nu te cred. Am vazut cum te uitai ieri la dansatorii ambulanti care treceau pe Grand Rue.

Marion a lasat ochii în jos si si-a acoperit sexul cu palmele.

-Iarta-ma.

Am facut un superb gest amplu de dezgust, însa am dat cu mîna peste o scrumiera marocana de portelan, care a cazut pe podea si s-a spart. Marion s-a înfuriat, pentru ca era o amintire dintr-o calatorie pe care o facuse cu cîtiva ani înainte, nu a vrut sa îmi spuna cu cine.

-De cîte ori te-am rugat sa ai grija cu scrumiera asta? Ţi-am spus ca o sa o spargi.

Ca sa îi arat cît de rau îmi pare, m-am descaltat si am pasit pe zecile de cioburi mici.

Marion mi-a lins sîngle de pe talpi si m-a dat cu alifii din uleiuri p 23323r1717x arfumate.

Apoi am mers împreuna la banca.

Cîteva stampe japoneze cu vase de razboi în biroul consilierului finaciar.

El ne-a tinut un discurs contabil fermecator si ne-am îndragostit. L-am invitat dupa program sa bea o cafea. A acceptat.

Acasa ne-am certat care sa se îmbrace pentru întîlnire cu rochia vaporoasa pe care o croise Marion din tapetul de matase pe care îl desprinsese cu unghiile de pe pereti.

Consilierul financiar nu a venit seara la întîlnire.

A doua zi Marion m-a parasit, lasîndu-ma singura si furioasa ca un razboinic fara brate.

I-am trimis unui artist faimos o fotografie recenta de-a ei si o fisa cu dimensiunile ei exacte.

Dupa cîteva zile am primit prin posta o cutie lunga si grea.

Înauntru era  o papusa de cauciuc cu ochi de sticla si par natural. Semana perfect cu Marion.

Am asezat papusa pe canapea, am sarutat-o si am dezbracat-o, umilita.

Dupa o vreme am plecat si eu aiurea.

Stateam în expectiva la marginea vietii, citind anunturile matrimoniale din ziarele vechi pe care le gaseam în tomberoane. Dormeam putin, în pavilioane de lemn sau în gradini parasite. Zilele mi le petreceam pe treptele de piatra ale catedralei din centrul orasului, cu coatele pe genunchi, privind cu ochi inflamati trecatorii. Soarele trecea în arc pe deasupra mea, urîtindu-mi obrajii.

Marion s-a asezat într-o zi lînga mine si si-a pus capul pe umarul meu, pîna cînd frica si nesiguranta mea s-au mumificat.

Apoi s-a ridicat, si-a întins cu palmele volanele fustei, m-a luat de mîna si m-a dus acasa. A tras draperiile si s-a închis în dormitor. În salon, lumina înserarii a devenit vîscoasa.

Am asteptat-o emotionata pe canapea, fumînd cu ochii închisi. Cînd usa s-a deschis, mi-am ars pupilele cu tigara aprinsa, pentru ca frumusetea ei era de nesuportat.

S-a apropiat de mine îmbracata în rochie de mireasa din voal si dantela cu broderii. Parul si-l aranjase în bucle bogate, fixate cu cristale de zahar.

M-am ridicat în picioare si am privit-o, dezarmata. Am scos din buzunarul blugilor un inel cu turcoaz, pe care îl scosesem din gura unui mort tînar, la morga spitalului de urgente, si i l-am strecurat pe aratatorul mîinii drepte. Mi-am descheiat nasturii camasii si m-am întins pe canapea. Marion mi-a scos tenisii si mi-a atins cu buzele talpile cu rani cicatrizate. Am prins-o de umeri, am tras-o înspre mine si i-am desfacut sireturile corsetului. Eram învaluite într-o spuma de voaluri si dantele. Doua gemene racoroase, cu piele de hîrtie, la orizontul unui cer pustiu.

Dimineata, cînd m-am trezit, mi-a fost frica de ratare. Marion m-a strîns în brate si m-a linistit, apoi s-a ridicat din pat si si-a facut o cafea. Eu îi priveam picioarele prin camasa de noaptea transparenta.

Seara am fost la circ.

O trapezista însarcinata, îmbracata cu un costum cu paiete, si-a început numarul. Dansa prin aer cu usurinta, credeam ca are burta artificiala. Suspendata în aer, si-a scos chilotii cu o mîna si si-a departat picioarele. Prin gaura larg deschisa a aparut capul copilului, care a alunecat usor si s-a învîrtit în aer, atîrnat la cordonul omblical.

-De ce nu plînge copilul, Marion?

-Nu stiu.

La sfîrsitul numarului, spectatorii au aplaudat, intrigati. Am revenit în fiecare saptamîna, pîna cînd circul a parasit orasul. Trapezista nu ne-a dezamagit niciodata.

O data pe saptamîna Marion organizeaza în salon serate intime si elegante.

Invita savanti eruditi, oameni de stiinta, snobi, artisti, exploratori.

Scrie ea însasi invitatiile, pe hîrtie colorata, cu cerneala neagra.

Invitatii vin rînd pe rînd, suna la sonerie si urca cu grija scara spiralata de lemn. Bat la usa si intra sfiosi în salon. Fiecare îi aduce lui Marion un omagiu timid si respectuos: flori proaspete, învelite în celofan, miere zaharisita, ciocolata neagra cu crema de lavanda, vin rosu vechi, tigari de foi, picturi abstracte, pe care le scoatem din rame si le aseazam unele peste altele într-un raft al dulapului, ca sa nu ocupe spatiu.

Ei se aseaza pe fotolii în jurul lui Marion, vrînd sa fie cît mai aproape de ea.

Cînd vreunul încearca sa o atinga, eu îi întep mîna cu o fibula ascutita de metal.

Le citesc ura si umilinta în ochi.

Ei nu stiu ca îmi este foarte frica de dînsii, pentru ca orice reactie este posibila.

Marion tine între palme o clepsidra, pentru ca discursurile invitatilor sînt masurate. Într-o zi, un savant erudit, întrerupt la mijlocul argumentatiei de caderea ultimului graunte de nisip, a avut o iesire violenta, încercînd chiar sa sparga clepsidra. A trebuit sa îi întep palmele de nenumarate ori pîna s-a linistit. Niciodata nu a mai fost primit în salonul nostru, cu toate ca trimitea, din cînd în cînd, prin posta, extrase din reviste de specialitate, în care publica articole bine documentate, în care avansa teorii îndraznete, sau scrisori de amenintare la adresa mea. Nimeni nu îi pronunta numele, însa exemplul lui a ramas adînc întiparit în mintea invitatilor. Imaginea lui, prabusit pe podea si lingîndu-si sîngele care îi curgea din palme, i-a oripilat pe toti, potolind, în unii, pornirile carnale, iar în altii, dimpotriva, interiorizîndu-le pîna la obsesie.

Noi toti traiam un delir geometric.

Noi toti o iubeam pe Marion.

Uneori genele lui Marion cresc, lianice. Se acopera de solzisori vegetali si devin de o lemnozitate supla, rasinoasa.

Orbiti de frumusetea ei, invitatii, cu ochii arsi, se prind de liane si înainteaza, tîrîindu-se prin salon, spre pupilele ei.

Ei îi cariaza vederea, îi perforeaza cu unghiile tesuturile moi, se adapostesc în materia calda de sub craniul ei de cristal, explodînd în orgasmuri frenetice.

Alteori, Marion îsi ridica domol fusta de catifea, permitînd traiectoriei bezmetice a privirilor lor sa se opreasca de coapsele ei înguste din pîine prajita. În timp ce ei îi ung cu unt sarat coapsele si musca cu pofta, ea se joaca cu un sirag lung de perle negre, privind în departare catedrala din piatra fosforescenta.

La sfîrsit, dupa ce toti pleaca, strîng pe faras firimiturile de pîine prajita, pe care le adun într-un vas de cupru, apoi spal cestile de cafea si urmele de saliva, sperma si lacrimi de pe podea.

O iau în brate pe Marion si o duc în camera ei. Ea adoarme instantaneu si ma lasa singura.

La sfîrsitul lui mai am plecat cîteva zile în vacanta, într-un sat pescaresc de lînga ocean. Cum nu exista nici un hotel în locul acela izolat, am închiriat o camera în casa unei batrîne care îsi petrecea timpul pe veranda, lipind cu clei pelerinele si cizmele de cauciuc ale pescarilor. Ea ne pregatea de trei ori pe zi o fiertura foarte sarata din scoici vii si verdeturi diverse. De aceea, buzele ne erau tot timpul crapate, iar saruturile noastre aveau gust de sînge si de mare. De la unicul magazin din sat am cumparat tigari, mult mai ieftine decît în oras, biscuiti uscati, cafea solubila, bomboane de menta si servetele demachiante. Ne sculam tîrziu, mîncam, faceam dus cu apa rece, schimbam cîteva cuvinte cu batrîna apoi ieseam sa ne plimbam. Stateam ore în sir pe plaja acoperita cu pietre mari, ovale si albe, privind cum pleaca si se întorc barcile pescarilor tacuti, care se obisnuisera cu noi si ne zîmbeau cînd ne vedeau.

Într-o zi, Marion mi-a scos de la mîna ceasul si a început sa îi învîrta de rotita acele, facînd timpul sa tipe din toate încheieturile. Ne-am lasat pe spate si am privit cerul. Umerii ni se atingeau. Treceau în zbor pescarusi. Mirosea a alge si a peste putred.

S-a apropiat de noi o femeie matura, îmbracata în negru, cu parul foarte lung. Expresia fetei ei avea ceva catifelat, moale, receptiv. A început sa ne vorbeasca politicos, cu un accent strain. Era o cîntareata grecoaica plecata de multa vreme din tara ei. Venise pentru cîteva zile în satul acela pentru a se reculege dupa pierderea unei bune prietene. Nu a vrut sa ne spuna mai multe; i-am respectat discretia.

Îi placea foarte mult compania noastra si venea serile sa ne viziteze. Ramîneam în gradina batrînei pîna se lasa noaptea, bînd cafea si fumînd. Uneori femeia cînta cîntece stranii; eu acompaniam aceste caligrafii vocale din mandolina. În cîntecele ei, ea povestea despre insula pierduta a copilariei ei. Marion nu întelegea cuvintele, si nici nu voiam sa îi traduc, unele lucruri nu pot fi spuse decît în limba în care au fost traite. În limba în care îsi traia singuratatea nefireasca, femeia mi-a povestit doar mie despre pierderea prietenei ei.

-Tu stii, agapi mou, mi-a spus ea, ca, de cînd am îmbracat chipul muzicii, niciodata nu m-am saturat cu ceva pe acest pamînt, nici chiar cu apa. Prea multe radacini avea sufletul meu, si prea încîlcite, care tipau de dorinte fara numar. Doar prietena mea a reusit sa îmi potoleasca setea. Nu îmi mai doream nimic altceva decît sa fiu cu ea, de aceea s-au suparat zeii, agapi mou. A venit o dimineata neasteptata, cînd soarele a rasarit în milioane de raze din teasta ei sfarîmata. Stateam încremenita si urechile mele continuau sa auda ecourile spargerii craniului ei. De atunci, pentru mine ceasornicele se învîrt prea repede. Ai grija, mi-a mai spus ea, privind cu înteles înspre Marion, care continua sa învîrta de rotita limbile ceasului, apoi m-a sarutat pe tîmpla dreapta, i-a strîns lui Marion mîna, si-a trecut degetele peste corzile mandolinei mele si a plecat.

Eu si Marion am fumat înca o tigara si ne-am dus sa ne culcam.

În vis, din teasta sfarîmata a lui Marion rasarea un soare artificial, cu lumina obositoare. Am deschis ochii si, dupa cîteva secunde, lumina s-a ridicat înspre tavan, lasîndu-ma orbita si buimaca. Marion s-a dat jos de pe mine, tinînd lanterna în mîna. Vino, a spus ea. M-am îmbracat în graba si am urmat-o pe plaja, unde corpul fara viata al grecoaicei era lungit pe nisip, înconjurat de pescari tacuti. Cînd ne-au vazut apropiindu-ne, acestia s-au îndepartat, vorbind în soapta. Noi ne-am lasat în genunchi lînga ea, netezindu-i cu palmele hainele ude si presarîndu-i nisip pe buzele de ciment. Am vegheat-o pîna dimineata, cînd a venit o masina a politiei. În ultima noapte pe care am petrecut-o în satul de pescari, în timp ce îi mîngîiam coapsele din pîine prajita, Marion mi-a soptit, în limba în care îsi potolise cîntareata în negru ultima sete:

-Eu sînt închisoarea ta nevazuta, agapi mou.

Am zîmbit pe întuneric, fericita.

Într-o zi ploioasa de toamna tîrzie si mucegaita am iesit sa ne plimbam de mîna prin cartierele necunoscute, cu strazi acoperite de o mîzga cenusie.

Marion avea un pardesiu lung si bratari groase de arama la încheieturi.

Într-o gradina, un castan pe jumatate uscat. Pe crengile lui, greieri morti, cu madrigale închise sub carapace. În jurul trunchiului, un secol de frunze moarte.

Pe o platforma de lînga o cladire pe jumatate darîmata dormea în ploaie un cîine batrîn.

-O fi mort? a întrebat Marion.

Pe cer zburau, fara mormînt, pescarusi flîmînzi si berze întîrziate.

La întoarcere ne-am întîlnit cu pazitoarea unei guri de canal.

-Aici e sufletul orasului, ne-a spus ea si a batut cu piciorul în capacul de fonta.

Ajunse acasa, ne-am scos pantofii si i-am spalat de noroi.

-Marion, cînd intru în apartamentul acesta parca as descoperi de fiecare data un alt continent.

Marion, sarind desculta prin salon:

-Hai sa îi desenam harta, mai trece timpul pîna la cina.

-Hai. A-propos, ce vrei sa mîncam azi?

-Orez cu stafide si ton.

-Urasc stafidele.

În timp ce mîncam (alegeam stafidele una cîte una si le puneam în scrumiera), Marion mi-a spus:

-Tatal meu pescuieste în fiecare zi sub podul de lînga supermarket. Are mustata si o sapca galbena. Vrei sa mergi sa ti-l prezint?

-Bineînteles. Dar de ce nu mi l-ai prezentat pîna acum?

-Nu stiu. Voiam sa te întreb mai întîi.

-Dar ce, credeai ca as fi refuzat?

-Ţi-am spus, nu stiu, am preferat sa te întreb.

-Vrei sa trecem mîine pe acolo?

-Nu, nu mîine. Cînd terminam untul si laptele. Bine?

-Bine.

Peretii baii sînt acoperiti cu azulejos înfatisînd scene de vînatoare.

-Cred ca sîntem cele mai elegante femei din oras. Toti ar trebui sa se închine în fata noastra si sa ne sarute picioarele.

-Atunci invita-i pe toti în baie.

-Nu.

Marion iese din baie învelita în halat, cu chipul de o prospetime inumana, si intra desculta în padurea de chiparosi.

În urma ei ramîn flori albe într-un borcan cu apa, sticle miniaturale de parfum scump, un tub de calmante pentru dureri menstruale, un ruj sidefat, o camasa de casmir, un pulover cu broderii, o fusta din vîscoza creponata, o veioza aprinsa, linistea noptii de vara, dupa ploaie o oglinda de perete încadrata de o ghirlanda de trandafiri galbeni din matase, în care vad imaginea tatalui meu aburind cu respiratia lui fetida suprafata lucioasa. Îmi simt corpul dezgustator si hidos.

Trec orele.

Întinsa pe canapea, manînc o înghetata pe bat cu trei arome.

La picioarele mele, Marion ma priveste cu buzele întredeschise.

-Ce ti-ar placea sa-mi faci, iubito? stii ca sînt aici pentru tine.

-Sa îti tai pielea, sa îti golesc corpul de carne si sa ti-l umplu cu baloane de sapun, apoi sa te cos cu un fir de pescuit sau cu o sîrma subtire sau cu o coarda de mandolina. Pielea s-ar cicatriza ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

-Tu îti bati joc de mine.

Rîd si strivesc restul de înghetata în scrumiera.

Asez discul cu jazz vechi pe platanul pickupului si îi sterg santuletele cu o bucata de pîsla. Muzica umple salonul cu deliruri filigranate. Îmi agit bratele cu disperare.

-Asta numesti tu dans, iubito? Mai bine aseaza-te si uita-te mine.

Marion începe sa îsi unduiasca soldurile pentru mine. Dumnezeule.

-Cine te-a învatat sa dansezi asa?

-Mama mea.

-Mincinoaso, mi-ai spus ca n-ai mama.

Dupa ce îsi termina dansul, Marion vine lînga mine.

-Iubito, crezi ca daca ne-am schimba între noi ochii, am vedea lumea asa cum o vede cealalta?

-Nu am mai vorbit despre asta?

-Ba da, dar tot nu mi-ai dat un raspuns clar. Uite, mi-ar placea sa îmi pun ochii tai, iar pe ai mei sa-i las la pastrare în caseta de bijuterii. Tu ai fi oarba si total dependenta de mine. Ai fi satelitul meu artificial si te-as trage dupa mine de o curelusa subtire de piele legata în jurul gîtului. Ţi-as pune perle în orbitele ochilor si ai semana cu o statuie.

-si ce altceva ai mai face?

-Pai... Mi-as scoate un ochi, l-as încalzi în palma si ti l-as vîrî tie între picioare. Ţi-as explora interiorul catifelat si, în acelasi timp, ti-as pîndi pe chip toate reactiile.

Dupa un timp:

-Iubito, ma chinuie mult duhul cel rau al desfrînarii.

-Vrei sa fac dragoste cu tine?

-Ţi-as fi recunoascatoare.

O dezbrac cu miscari încete.

De frica sa nu fie vazuta goala de vecinii din cladirea de vis-a-vis, ea tremura în lumina lumînarilor parfumate, intimidata, adorabila.

Doua petale carnoase si rubinii se închid în jurul aratatorului meu.

Tîrîndu-se laptoase ca niste melci, cuvintele mele cleioase si încete intra, persuasive, în auzul ei, violînd-o, convingînd-o, dezmierdînd-o.

Spre dimineata ea coboara din trupul meu pe scara de incendiu. Are la gît un fular cu franjuri si în pumn cheile masinii. O urmeaza toata armata ei ramasa în viata.

Un orb aratînd calea cohortelor de orbi; un erou cu crize ascunse de lasitate; un orator timid, care uraste multimile.

Eu si Marion ne-am amenajat în salon un atelier cochet de ceasornicarie.

Am dat anunt în ziar si am asteptat clientii. Nu ne era greu sa reparam ceasuri, cumparasem de la librarie un manual complet. În plus, faceam timpul sa treaca mai usor.

Ultimul ceas reparat a fost acela al unui print batrîn.

Asa ne-a spus cînd a intrat în apartament, ca e print.

Avea ochi exoftalmici, cu privire sincopata, si degete de pianist.

Marion l-a sarutat pe gura, eu l-am sarutat pe umeri.

El ne-a zîmbit princiar si a scos din buzunar un ceas scump.

Marion l-a luat în mîini, i-a întors rotitele, si-a lipit urechea de cadran, a ascultat.

-Printe, ceasul acesta merge foarte bine. Este o adevarata bijuterie.

-stiu. De aceea vreau sa îmi deschideti pieptul, sa mi-l puneti în loc de inima aceasta smochinita. Deja sînt batrîn, se apropie sfîrsitul, dar eu simt ca viata mea nu a început înca.

Marion a ramas cîteva minute gînditoare.

si-a facut o cafea tare si a baut-o în picioare.

-Nu stiu cum sa fac acest lucru. Îmi cereti prea mult.

Batrînul print, care o privise pîna atunci cu frica si speranta, a spus:

-Am venit pregatit. Am scris pe o hîrtie tot ce aveti de facut. Nu trebuie decît sa urmati aceste instructiuni. Rasplata va fi pe masura eforturilor voastre.

Marion a acceptat si s-a spalat pe mîni de trei sute de ori la chiuveta din bucatarie. L-a pus pe print sa se dezbrace si l-a întins pe masa din salon. Eu citeam instructiunile cu voce tare, ea opera.

Dupa cîteva ore, printul a deschis ochii si ne-a spus:

-Ma simt tînar. Vreau sa fac dragoste cu voi.

Cu rochiile patate de sîngele lui, ne-am întins lînga dînsul si am început sa îl mîngîiem.

Am primit de la el multi bani. Cu acestia, am schimbat tapetul din apartament, am cumparat cîteva zeci de cutii de pesmet si ne-am dus la coafor. Ne-am hotarît sa începem o noua viata.

Într-o seara, Marion a scos din carcase doua discuri cu jazz si si le-a pus pe cele doua aratatoare.

-Uite, degetele mele sînt aureolate.

Am rîs.

-Degetele tale sînt niste sfinte depravate.

Marion a devenit serioasa dintr-o data.

-Spune-mi, iubito, tu esti fericita cu mine?

-Da.

-Sigur?

-Da.

Cu un aratator aureolat, Marion a scris cateva cuvinte pe praful de pe mobila, apoi l-a sters.

-Ce ai scris acolo?

-E secret.

Nori grei traversau zilele infinite.

-Marion, persista între noi traume din trecut, despre care nu e bine sa aducem vorba, fraze care ne carbonizeaza auzul, amintiri în descompunere.

-stiu.

Picta o natura moarta cu cadavru de sarpe. Nu a întors capul spre mine.

A trecut pe Grand Rue nebunul orasului, rîzînd trist.

M-am dus sa fac o baie fierbinte.

În cada am închis ochii si mi-am simtit oasele ca de ceara. Îmi pipaiam colierul de monezi ruginite de la gît si îmi imaginam ca sînt un pescar batrîn într-o barca naufragiata. Am desenat cu degetul, pe aburul de pe faianta, o natura moarta cu cadavru de sarpe.

Am iesit din baie învelita în halatul lui Marion.

Ea vorbea la telefon. Discreta, nu i-am ascultat conversatia. A pus telefonul în furca si a privit, cu capul înclinat pe umar, cum ma îmbracam.

Cînd am terminat a spus:

-Hai sa vizitam un azil de batrîni.

-Hai.

A luat de pe masa cheile masinii si harta regiunii.

Ne-am oprit la un supermarket si am cumparat pentru batrîni biscuiti cu crema, sapun, discuri de vinil cu muzica clasica si cîntece de trubaduri, iconite de pus pe piept, carti de joc, cutiute de fildes cu fard de pleoape, lichior de anason. Am intrat si în magazinul de animale. Papagali cu pene negre ne priveau întelepti. Marion a cumparat unul, într-o colivie mare. Cînd am iesit din magazin, am gasit sub stergatorul parbrizului o amenda pentru stationare în loc interzis. Am dat din umeri si am aruncat bucata de hîrtie pe asfalt.

Marion a condus în liniste pîna la azil, în fata caruia ne astepta directoarea. Am intrat împreuna în cladire si am început sa împartim darurile batrînilor, care ne priveau cu recunostinta si încercau sa sarute poalele rochiei lui Marion. Ea a depus în mîinile celui mai venerabil dintre ei colivia cu papagalul, rugîndu-l sa îl hraneasca zilnic cu bucati de pîine muiate în sos si coji de fructe. si-a pus apoi sutienul de dantela pe spatarul scaunului lui, l-a sarutat pe gura uscata si s-a îndreptat spre iesire. Am urmat-o. În tot timpul acesta îmi imaginasem ca fac dragoste cu o femeie cu mîini fine, mirosind a cafea, de aceea ma simteam putin vinovata.

Drumul de întoarcere l-am facut în liniste.

Acasa am gasit lilieci atîrnati de grinzile salonului.

-Poate ar fi bine sa reparam lumina, iubito.

-Tu ai stricat-o, tu sa chemi pe cineva sa o repare.

-Tot timpul dai vina pe mine.

Cu cele mai bune intentii, Marion ma jigneste, crezînd ca, în felul acesta, va reusi sa îmi schimbe caracterul urît. O palmuiesc si îmi aprind o tigara fara filtru.

Apoi o luam de la capat.

Noaptea ne schimbam între noi numele.

Cînd pe mine ma cheama Marion, eu fac dragoste cu mine însami sau manînc cu aratatorul unt de arahide direct din cutie.

Ziua ne schimbam între noi vertebrele si genele, cu o precizie chirurgicala.

Cînd eu am vertebrele si genele lui Marion, am curaj sa îl invit la cina pe tatal meu, care vine îmbracat în costum gri, cu pantofi usori de carton, si bate la usa cu vîrfurile unghiilor.

Marion se ridica gratioasa, îi deschide si îl saruta pe gura.

Eu îl sarut pe umeri, fara sa îl privesc. O vreme mi-a fost frica ca Marion se va îndragosti de caracterul lui narativ si somnolent.

Din cînd în cînd tatal meu vine însotit de o femeie tînara si tacuta, cu o palarie demodata. Ei calca agale pe dalele de ceramica de pe podea, stau o vreme nemiscati, fara sa vorbeasca, si pleaca. Ma uit pe fereastra dupa ei. Trece pe cer un car triumfal, în care tatal meu flutura din mîna multimii nevazute, care îl aclama ca pe un erou glorios. Dupa aceea mai trec fazani, copaci cu radacini ierboase si sfinti de ghips, apoi se lasa întunericul.

Odata, ca sa uit de tatal meu, am scris pe un petec de hîrtie cuvintele unui cîntec la moda. Din greseala, Marion a mototolit hîrtia si a aruncat-o la gunoi. M-am enervat si am început sa tip. Dupa aceea mi-a parut rau. Foarte rau.

Alta data m-am uitat o noapte întreaga la westernuri americane vechi.

-Ce îti place la ele? m-a întrebat Marion.

-Privirea grava si amenintatoare a actorilor. As vrea sa o pot imita.

-Hai sa încercam.

Ne-am uitat una la alta cu barbiile putin ridicate si buzele crispate. Dupa cîteva secunde am izbucnit în rîs.

-Înca o data, aproape ca reusisem.

Dimineata urmatoare, în zorii unei vieti noi, m-a trezit trecerea în galop a unei herghelii de cai salbatici prin dormitor.

-Cîte tîmpenii vad si ochii astia ai mei, Marion!

-Ce spui?

-Nimic, iarta-ma ca te-am trezit.

Se auzeau urcînd pe Grand Rue floraresele strigîndu-si marfa. M-am dus lînga fereastra, am ridicat storul si am privit defilarea calutilor curati tragînd carucioare cu flori proaspete. O florareasa tînara mi-a aruncat o garoafa. Am prins-o în palma si i-am zîmbit. Niciodata nu am revazut-o, si mi-a parut rau, pentru ca mi-ar fi placut sa fac dragoste cu ea. Am închis fereastra si m-am întors în pat. I-am pus lui Marion garoafa dupa ureche si mi-am pus capul pe abdomenul ei.

Am fost la inaugurarea expozitiei unui artist faimos, cardiac, pe care îl cunosteam bine.

Cînd ne-a vazut aparînd, el s-a îndepartat de ceilalti invitati si a venit sa ne salute.

-Dragele mele prietene, inima mea e de acum ofilita si bolnava, un biet muschi atrofiat într-o mare de sînge bolnav, dar pe voi tot va iubesc. Multumesc ca ati venit.

Ne-a de brat si ne-a plimbat prin fata tuturor tablourilor lui. Inimi moarte pe platouri de argint.

-Pentru mine la asta se reduce acum infinitatea lumii, ne-a spus el si si-a dus mîna la piept.

Dupa ce am facut turul expozitiei, pictorul s-a scuzat si s-a dus sa vorbeasca altor invitati. Am început sa vorbim în soapta, în timp ce ne servam din cupele cu pasta din coaja de banana si scortisoara:

-Ma enerveaza tablourile din care nu înteleg nimic.

-si pe mine.

-si cartile din care nu înteleg nimic.

-Da, si pe mine.

-si filmele prea complicate, din care nu înteleg aproape nimic. (dupa o vreme) Nici pe tine nu te înteleg tot timpul. Atunci ma enervezi la culme.

S-a apropiat de noi un artist costeliv, sculptor în ceata. Vorbele îi erau distinse, ne placea sa-l ascultam. Ne-a spus ca îsi facea, în lunile de toamna, provizii de ceata, umplîndu-si atelierul cu blocuri întregi si compacte, iar în restul anului lucra. Marion, insensibila la talentul lui, i-a comandat o pereche de pantofi. Artistul a masurat-o si peste cîteva zile i-a adus personal la usa noastra, într-o cutie de carton. Marion s-a încaltat cu ei si a început sa smulga buruienile care crescusera în ghivecele cu plante exotice de pe terasa.

Buruienile tipau cu limba de moarte.

-Iubito, de unde ai luat pamîntul asta? Nu e bun deloc.

-Din cimitir.

Cînd a terminat, m-a prins cu un lant de picior si a plecat la cumparaturi.

Îi era frica sa nu o parasesc, biata de ea.

Cu o piatra alba, perfect ovala, am lovit în lant, sa îl sparg.

Am desfiletat suruburile încuietorii cu vîrful unui foarfec muiat în ulei si otet de iasomie.

Cînd în sfîrsit m-am eliberat, m-am asezat pe canapea si am asteptat-o sa se întoarca.

Îmi exersam în gînd discursul. Voiam sa îi spun ca totul se va termina într-o zi. Contururile noastre se vor dizolva, plamînii ne vor arde încet, topindu-ne carnea, dar noi nu vom renaste. Ce amintiri jalnice vom avea la sfirsit, cîta cenusa inutila vom lasa în urma noastra.

Ascultam, în lumina din ce în ce mai palida, cum se loveau de ferestrele salonului pasarile bolnave si ploaia cu gheata. Exhumam amintiri la telefonul negru al noptii.

Marion nu mai venea.

(Scena înfatiseaza un salon cu pereti galbeni, acoperiti cu desene abstracte, prinse în pioneze cu gamalii colorate. Pe o masuta joasa, un televizor la care se difuzeaza, fara sonor, un documentar despre un pictor celebru. Pe etajere, clepsidre de diferite marimi si cutii din metal serigrafiat. Doua canapele acoperite cu pleduri în carouri, pe care se afla, fata în fata, doua gemene. Geamana 1, machiata strident. Geamana 2, îmbracata ca o zeita care tocmai a creat o lume adevarata, în care se petrec întîmplari adevarate. O fereastra larga, acoperita cu draperii din catifea rosie.

Eu: Marion, am visat ca orasul a luat foc de la tigara ta.

Marion: stii bine ca îmi place cînd comitem acte antisociale pline de vitejie.

Eu: Vedeam clar cladirile ca de aur, din care iesea un fum gros, violet.

(Marion îsi aprinde o tigara.)

Eu: Marion, nu mai fuma, te rog.

Marion: Fumatul e singura mea desfatare. În rest, totul e o spectaculoasa impostura.

Eu: Ce spui tu e o crima oribila. si totusi, dragostea noastra continua sa explodeze.

Marion (suflînd fumul înspre tavan): Da. (Tacere)

Marion: Salteaua patului nostru e plina de ghimpi vii. Orasul în care traim e un splendid imperiu putred, în descompunere. Ziduri înalte îi conserva decaderea. Simt în maduva si în rinichi distrugerea lui apropiata.

Eu (întind mîna si ia tigara lui Marion): Nu-ti fie frica. Toate se vor dizolva în jurul nostru, dar vom ramîne împreuna. Ia piatra asta si loveste-o! (Scot din buzunar o piatra alba, perfect ovala, si o pun pe masa, în fata ei.)  Va scoate piatra vreun cuvînt?

Marion (cu voce nelinistita): Nu.

Eu: Asa vei ajunge si tu. Vei uita ce e raul.

Marion: Am uitat deja totul. Zilele cu tine sînt atît de pline, încît trebuie sa îmi exilez amintirile în zone întunecate si necunoscute. Înainte de tine aveam certitudini. Acum nu te am decît pe tine. Totul poate sa arda în jurul meu, atîta vreme cît esti lînga mine, sînt fericita.

Eu: Corpul ti-e asa subtire, Marion, încît uneori, noaptea, cînd te îmbratisez, parca m-as îmbratisa pe mine însami.

(Marion zîmbeste. Strivesc mucul tigarii într-o scrumiera de faianta pictata. Marion scoate din pachet o a doua tigara, pe care i-o aprind cu bricheta. În tot acest timp, ne privim fara întrerupere. Gesturile sînt mecanice, dinainte studiate.

Eu: Alteori stai întinsa cu orele lînga mine, fara sa respiri, si am impresia ca esti un peste mort, gigantic si rece.

Marion: stiu. (Tacere)

Eu: De ce ma lasi singura? Spune-mi.

Marion: Deseori pentru mine lumina se stinge brusc. Atunci fug, pentru ca totul în jurul meu ma ameninta, chiar si tu. Nu vad niciodata chipul raului, însa prezenta lui ma înfioara.

Eu (fredonînd cu voce joasa): Ca o furtuna, ca un tunet, ca o rupere de nori.

(Marion se ridica, da la o parte draperiile din catifea rosie, deschide fereastra si arunca tigara aprinsa. În departare izbucneste o vîlvataie puternica. Focul se întinde cu repeziciune. Ma duc lînga ea, o cuprind cu bratul pe dupa umeri si îmi lipesc tîmpla de tîmpla ei. Privim, infiorate, cum arde orasul din temelii. Se ridica în jurul meu închisori. Procese cerebrale fine, în timpul carora celulele nervoase mor rînd pe rînd

Eu: Toti locuitorii orasului vor muri sufocati, în chinuri groaznice. Nu ti-e mila de ei, Marion?

Marion: Nu.

Eu: Nici de copii, nici de femei, nici de batrîni?

Marion: Nu.

Eu (sarutînd-o pe par): Ce bine.

Uneori se întindea pe pat, între mine si Marion, o femeie cu bluza verde si fusta foarte lunga, care respira regulat si doarmea adînc. Îi priveam cu întelegere picioarele ranite si o lasam sa se odihneasca.

Nu am reusit niciodata sa trasam un calendar exact al vizitelor ei.

-Saraca, a spus într-o zi Marion.

Acesta a fost singurul comentariu pe care l-a facut vreodata despre ea.

Într-o noapte, femeia a intrat în dormitor tîrîind dupa ea, de un lant gros, o barca pescareasca, pe care a lasat-o în mijlocul camerei. Ne-am ridicat de pe pat si am inspectat-o. Atît de tare ne-a placut, încît am dormit o vreme în ea, îmbratisate, învelite în pleduri în carouri. Am vîndut-o apoi unui colectionar de raritati.

La sfîrsitul lunii am ramas fara bani. Marion plîngea cu lacrimi de ceara.

-Nu pot sa traiesc fara dulceata de kiwi si lapte de soia, se lamenta ea. M-am saturat sa manînc în fiecare dimineata pîine muiata în ceai. Cu mintea ocupata de aceste detalii, cum ai vrea sa mai fac dragoste cu tine?

Am adunat în palme lacrimile lui Marion, le-am framîntat si am construit mici figurine zoomorfe, carora le-am pictat cu oja ochi rosii. Le-am asezat în linie pe raft si m-am închinat lor. Marion s-a oprit din plîns si si-a picurat pe palme ceara fierbinte din lumînarile decorative de pe masa. În scurt timp ne-am dus la culcare.

Stateam întinsa pe pat. Lînga mine respira regulat femeia mea. Am bagat mîna sub pledul în carouri si i-am strîns în palma sînul cald. Ea s-a trezit si m-a întrebat ce vreau.

-Marion, doar un singur lucru ne mai poate salva acum.

Marion s-a întors cu spatele la mine si a adormit la loc, instantaneu.

A doua zi am început sa tinem post cu piure de castane si sa ne gîndim cum sa facem rost de niste bani. Marion era de parere ca ar trebui sa prostituam catedrala.

-Cum adica?

-Ai vazut si tu ce efect relaxant are asupra oamenilor. Am putea sa îi invitam aici, contra unei sume oarecare, la numite ore, cînd piatra este stralucitoare ca o marmura în culori. Trebuie doar sa spalam geamurile ferestrelor.

-Buna idee.

Ca sa o rasplatesc, am spalat în locul ei vasele; ea statea cu coatele sprijinite de pervazul ferestrei si se uita cum trec pompierii. Apoi am udat cu stropitoarea bradutii argintii din ghivece.

Ne-am dat seama, însa, ca nu aveam bani nici sa dam anunt în ziar, asa ca m-am apucat sa fabric trandafiri de hîrtie, pe care îi vindeam vecinilor. Acestia îi cumparau de mila, nu îmi pasa.

Dupa o vreme m-am plîns lui Marion ca vecinii sînt brutali si tacuti, pasionati de jocul cu zaruri, si ca ma ataca noaptea cu arme albe din oase de balena, pe scarile înguste, cu trepte de piatra prea înalte. Ea m-a rugat sa încetez comertul ilegal, pentru binele amîndurora, si a întins o piele de vitel peste lume, pentru ca ea e Mesia.

Cu banii cîstigati din vînzarea trandafirilor de hîrtie, am platit facturile, am luat de mîncare si am cumparat de la o florarie un arbore de cauciuc. Am pus ghiveciul pe terasa si am uitat de el. Marion a facut o crestatura în tulpina si a supt cu pofta. Corpul ei elastic s-a întins pîna la nori.

Ea a facut si un act caritabil. A ambalat în sticle de plastic apa de la robinet si le-a trimis prin posta, la adrese fictive, în tarile desertice.

Dupa aceea si-a pieptanat parul în fata oglinzii si si l-a prins în coc cu o clama de metal. A ars într-un vas de lut esente tari de ambra si lemn-vechi si a invitat la aperitiv un savant erudit, un om de stiinta, un snob, un artist si un explorator. Ca sa îi distreze, a chemat si cinci dansatoare exotice, care ne-au desfatat cu unduirile lor.

Brînza de capra, sunca poloneza cu chimen, pahare cu picior, pline cu puroi si melancolie.

Au adormit cu totii tîrziu, înspre dimineata, îmbratisati pe la colturi. Ca ma ma razbun, le-am taiat tuturor degetul mic de la piciorul drept, ca sa nu mai poata vreodata dansa. Doar pe Marion am iertat-o.

Îmi spuneam:

-Marion este tarîmul meu scufundat, cu frontiere închise, nu voi permite nimanui sa intre aici.

Mi-am pus un colier din monezi ruginite si am fiert degetele, la foc mic, într-un amestec scîrbos de urina, sînge de cocos, ulei de castane salbatice si vin otetit.

M-am dus la cimitir si am turnat lichidul pe mormintele stramosilor lui Marion, ca sa nu îsi mai aduca vreodata aminte de viata ei de dinainte. Pamîntul mucegaia pe loc si devenea cenusa.

Întoarsa acasa, i-am cusut sosetele rupte si m-am gîndit cu violenta la dragostea ei feroce. Noi sîntem doua gemene cu horoscoape comune si priviri grele, dar numai Marion e Mesia. Eu sînt geamana imperfecta, contra-exemplul, produsul dragostei plictisite.

Dupa ce am cusut stîngaci si tivurile draperiilor din catifea rosie, am trezit-o pe Marion si am iesit la plimbare.

Am intrat pe furis într-o gradina cu tufe de menta. I-am explorat potecile si i-am strivit între degete frunzele parfumate. Pe neasteptate am vazut în ierburile varatice un barbat gol, întins la soare. Am luat-o la goana înapoi, rîzînd.

Ne-am dus apoi la piata Notre-Dame si am cumparat un iepure mort, cu carne fibroasa. Marion l-a strîns în brate ca pe copilul ei.

A trecut prin fata noastra o femeie grasa, îmbracata cu pantaloni de un verde închis, cu niste ochi fenomenali de culoarea mucegaiului de apa. Marion s-a întristat dintr-o data.

-Am vazut cum te uitai la sînii ei, nu e nevoie sa minti. Îti placea, nu-i asa?

-Esti nebuna.

-stiu foarte bine ce am vazut.

S-a oprit din mers (avea o rochie înflorata, din matase), a dat drumul iepurelui, care a luat-o la goana în susul strazii cu salturi egale, si a început sa se loveasca cu capul de zidul unei cladiri înalte, cu balcoane multe.

Am asteptat cu mîinile încrucisate pe piept sa îi treaca supararea si am plecat mai departe.

În vitrina unui magazin de animale erau îngramaditi cîtiva catelusi în costume de carnaval. Unul dintre ei, îmbracat ca un marchiz, cu o peruca miniaturala, a început sa linga vitrina. Marion s-a lasat în genunchi în fata lui si a sarutat sticla.

Urma rujului ei sidefat.

La intrare era un clopotel cu sunet cumplit. Marion s-a ridicat pe vîrfuri, l-a smuls si a fugit cu el înspre fluviu.

Eu m-am dus spre casa. A aparut si ea, într-un tîrziu, si-a pus capul pe genunchii mei si m-a întrebat:

-Exista vreo parte a corpului meu care nu îti place?

Am luat lupa de pe noptiera si am început sa o examinez cu atentie.

-Nu. Îmi placi toata. Îmi plac mai ales încheiturile tale. Ai cele mai frumoase încheieturi din lume. si gustul de piper al buzelor tale îmi place.

Ca sa-i dovedesc sinceritatea mea, am fotografiat-o goala, am developat fotografiile în baie si le-am pus în rame de lemn, pe care le-am atîrnat peste tot prin apartament.

Ea a rîs, a decupat din reviste de moda rochii elegante, pe care le-a lipit peste corpul ei din rame, apoi si-a colorat cu cariocile ochii si buzele. Cînd s-a vazut într-o fotografie prost cadrata:

-Asa arat eu în realitate?

-Da.

-De ce nu mi-ai spus ca sînt asa de urîta?

-Dar nu esti urîta.

-Cum nu? Uita-te si tu ce piele obosita, ce cearcane adînci.

-Asta e din cauza ca dormi putin.

-Nu conteaza din ce cauza e. Oricum, ai facut o mare greseala cînd m-ai ales pe mine.

Am stat si m-am gîndit cîteva secunde.

-Tu m-ai ales pe mine.

-Tu adica nu ai avut nici un cuvînt de spus?

-Nu prea.

-Vrei sa zici ca te-ai fi dus cu oricare?

-Da, cred ca da.

A început sa plînga. Ca sa o consolez i-am spus:

-Marion, esti lichida, si pielea ta e din sticla pretioasa. Îti tai cu lama încheieturile fragile si te scurgi pe podea. Te solidifici în fata ochilor mei în dantela rosie, din care îmi croiesc o rochie lunga. Sînt îmbracata în tine, Marion.

Marion s-a apropiat de mine si m-a dezbracat. Mi-a aruncat rochia pe fereastra.

-Acum ai ramas singura.

Stau chircita pe canapea, cu fruntea în mîini. Ma doare capul. Ma ridic si îi caut o aspirina. Uit totul si ma inunda o fericire incredibila.

Nu pot sa adorm. Se aude în departare, în vreun cartier necunoscut, o melodie trista. Îmi aduc aminte de întîmplari îngrijoratoare cu saxofonisti tineri, si ma întreb pe unde si cu cine o fi umblînd Marion, într-o noapte de o asemenea profunzime.

În tren cînta un saxofonist tînar, cu plete lungi de femeie.

Ne-am apropiat de el si am asteptat sa faca o pauza ca sa îi vorbim.

-De ce cînti jazz prin trenuri?

-Cîstig si eu un ban. Nu platesc chirie, manînc pe gratis si ma îmbat în fiecare seara. Îmi place viata mea. Sînt liber, asta e important.

sau

Era vara si caldura topise cladirile orasului. De la fereastra salonului se vedea un cîmp pustiu.

-Ce caldura, fetelor!

Marion l-a privit cu scîrba pe saxofonistul faimos din fata noastra.

El avea dantura perfecta, un sîn de femeie si un soricel galben pe umar.

Ne-a spus ca e Mesia si ca va muri la treizeci si unu de ani.

sau

Un saxofonist cu o garoafa de plastic dupa ureche cînta în piata publica.

În fata lui, o palarie pe fundul careia erau cîtiva banuti.

Marion s-a cautat prin buzunare si, pentru ca nu a gasit nici o moneda, si-a scos din ureche cerceii si i-a pune în palarie.

Saxofonistul si-a întrerupe cîntecul si a privit-o adînc.

Ochi de cristal negru.

sau

Un matematician genial, saxofonist de ocazie, ne-a invitat la o cafea.

Am vorbit o vreme banalitati, apoi el a spus:

-Dupa calcule complicate de astronomie si analiza, am ajuns la concluzia ca Mesia a venit din nou si este printre noi.

L-am lasat sa vorbeasca si mi-am imaginat ca o dezbrac pe Marion, care statea si asculta concentrata. Ei îi place cînd oameni inteligenti vorbesc despre ea la persona a treia.

sau

În ghivece de portelan aurit, vecina noastra saxofonista crestea urzici si brusturi.

Locuia împreuna cu mama ei la etajul de deasupra.

Erau doua vaduve pline de viata. Le placea jazzul.

Apartamentul lor era micut, dar curat si plin de obiecte nostime.

Aprindeau seara, pe televizor, cînd se uitau la serialul lor preferat, betigase chinezesti.

Faceau cele mai bune prajituri cu visine din lume.

Vecina noastra cînta uneori pentru noi. O ascultam cu foarte mare placere.

Într-o noapte, cînd ne-am întors de la ele, Marion mi-a spus:

-Iubito, o sa plantez într-un ghiveci o umbrela, care, dupa un timp, o sa se deschida si o sa faca frunze, flori si fructe.

-Ce fel de fructe?

-Pai niste umbrelute uite-atîta de mici, din alea ca pentru cocktail.

În vase de ceramica orientala, noi cresteam iedera salbatica.

Marion imita serile o frunza de mesteacan în bataia vîntului, în ritmul saxofonului care se auzea de la etajul de deasupra. Se legana si dansa, iar faldurile rochiei ei verde-deschis fosneau usor.

sau

Marion s-a îndragostit la un concert de un saxofonist frumos dintr-o tara straina, care a plecat a doua zi din oras, fara sa lase vreo adresa.

Ea si-a pictat fata cu farduri stridente, ca sa nu vad cît sufera. Am desprins cu unghiile stratul de culoare, am sarutat-o pe frunte si mi-am plimbat palmele pe trupul ei. Sub arsenalul meu de mîngîieri, tristetea ei s-a destramat pentru cîteva ore.

sau

Într-o curte interioara, o fabricuta de lumînari, cu un frontispiciu de ipsos cu o inscriptie în latina. Proprietarul, fost profesor de saxofon într-un colegiu de baieti, facuse cinci facultati si conservatorul. Vorbea paisprezece limbi si pura costume impecabile de gabardina englezeasca. O iubea pe Marion si îi trimitea o data pe saptamîna o cutie cu lumînari parfumate. Poate ca si Marion l-ar fi îndragit pe el, daca într-o zi nu i-ar fi spus:

-În alta viata am fost arbore.

-Ce ridicol au sunat cuvintele lui, iubito, nici nu poti sa-ti imaginezi.

În timpul marilor îngheturi, femeia aceasta, care se preface cu atîta usurinta în fata strainilor, se plimba prin oras îmbracata cu o rochie violet si ciorapi verzi. E singura pe strazi. De aceea eu sînt îngrijorata si nu pot sa adorm.

Ierburile salbatice de prin gradini se decolorau de la seceta.

Marion înca mai dormea.

M-am spalat pe fata la chiuveta din bucatarie, m-am îmbracat cu o rochie negra si mi-am pus în jurul gleznei stîngi o bratara din mici cristale rosii de plexiglas.

Am mîncat în picioare o jumatate de prajitura cu fructe uscate.

Cealalta jumatate am învelit-o într-un strat dublu de folie de aluminiu si am bagat-o în rucsac.

Am luat de pe masa cheile masinii si am plecat.

Nu îmi pusesem pantofi. Asfaltul mi-a ars talpile.

Conduceam gîndindu-ma la corpul aburind al lui Marion, pe care îl lasasem acasa înfasurat în pleduri în carouri.

M-am oprit lînga o livada de smochini. Am deschis cu cheia de la masina lacatul portii. Am intrat si m-am întins între doi smochini înalti. Am simtit pe spate întepaturile ierbii si racoarea pamîntului.

Dupa o vreme mi s-a facut foame.

Am mîncat jumatatea de prajitura cu fructe uscate, apoi am umplut cu pamînt afînat un saculet de pînza.

Am gasit o moneda de argint înnegrita. Am sters-o de poalele rochiei si am bagat-o în gura.

Am pus sacul cu pamînt si rucsacul în portbagaj si am pornit înapoi spre oras.

Am parcat masina în fata catedralei celei invizibile, cu siruri de banci sculptate, o orga imensa si sfinti cu unghiile pictate. Mi-am sprijinit barbia de volan si am mîngîiat cu limba moneda.

Acasa, Marion statea pe canapea. Bea ceai. Parea îngîndurata. Nici macar nu a întors capul cînd am intrat. Pe masa erau cîtiva cocosi portughezi de metal.

Am adus din baie un lighean de plastic cu apa calduta si i-am spalat picioarele, pe care i le-am bagat într-un ghiveci mare, gol, din ceramica arsa, în care murise un bradut argintiu.

Am turnat deasupra pamîntul proaspat.

M-am asezat pe canapea si am sorbit dintr-o ceasca de ceai.

Timpul trecea. 

Istoria îsi conserva cadavrele ilustre în otet de vin nobil.

Marion a început sa prinda radacini. Parul i se înverzea treptat.

În ochii i se citeau milioane de ani de amintiri vegetale.

Pielea i se transformase într-o scoarta lemnoasa.

Îi scrijeleam pe piele cuvinte si fraze.

Ea a devenit din ziua aceea jurnalul meu intim.

Citeam carti bune si ascultam muzica marilor compozitori.

Muream de plictiseala.

Marion s-a întors acasa. Am dezbracat-o, am privit-o cu atentie si i-am suierat:

-Marion, sînt urme de dinti pe umarul tau. Spune-mi adevarul: cine a fost? Nu ma voi supara. El te-a muscat pe tine de carne, dar mi-a facut mie o rana rea. Uite, îti ating acum sînii, însa mîngîierile mele nu lasa urme, ca un cutit pe care îl înfigi în apa, ca masina ta care trece pe un pod de piatra.

Marion si-a tras pe ea rochia, s-a dus la fereastra si a privit orasul.

-Ce minune. Frumusetea ei cu piele stravezie si cartilaje elastice pedaleaza prin apartament la ore fixe, pe o bicicleta de piatra, îmi spuneam eu.

-Taci si asculta ploaia batînd în ferestre, mi-a întrerupt ea conversatia cu mine însami, apoi mi-a propus sa iesim la o plimbare.

Era noapte. Stropii grei ne loveau fruntile. Adapostite sub un balcon:

-Ţi-am spus doar sa iei o umbrela.

-Lasa, e mai frumos asa.

A venit lînga noi o cersetoare îmbracata cu un cojoc de piele de capra.

-Vreau si eu unul exact la fel, mi-a spus Marion la ureche.

A doua zi i l-am cumparat de la un atelier de pielarie.

Ea s-a îmbracat cu el, încîntata, m-a sarutat si mi-a întins un sul întunecat, legat cu o panglica rosie. L-am desfacut: era o radiografie completa si recenta a corpului ei.

Mi-am muscat buzele si am prins radiografia în fereastra, ca pe un vitraliu.

Gemetele lui Marion au facut apoi sa vibreze coardele mandolinei agatate într-un cui, pe perete. Credeam ca era fericita cu mine, chiar daca viata noastra era total lipsita de dramatism.

Însa într-o zi ea m-a otravit si a fugit cu o trupa de dansatori ambulanti.

Am simtit în aburii de ceai mirosul de migdale amare al cianurii, dar am baut toata cesca.

Eram oribil de dezamagita. As fi vrut sa îi despic fruntea, sa vad exact ce gîndeste despre mine. Însa ea era departe. Ritmurile vesele ale trupei de dansatori ambulanti se auzeau din ce în ce mai slab, pîna cînd s-au stins de tot.

Am petrecut o noapte alba si m-am gîndit la reactiile mele.

-Ma schimb zi de zi, ca si cînd as primi comenzi de undeva de deasupra mea, asta poate înseamna ca eu nu sînt cea adevarata, ca undeva exista o alta eu, cu o viata a ei, pe care nu fac decît sa o copii, fara sa stiu.

Assa îmi spuneam înspre dimineata, întinsa pe pat, în timp ce îmi apasam cu palmele ochii durerosi de oboseala.

Am aprins lumina si am privit îndelung cutitul cu plasele din os înfipt în stomacul meu.

Am atins pata cleioasa de sînge de pe camasa de noapte si mi-am lins degetele.

Am ramas cîteva minute pe pat nestiind ce sa fac, fredonînd în surdina un cîntecel.

Am încercat sa trag în sus de mînerul cutitului, dar o durere ascutita mi-a traversat corpul, ajungînd pîna în mijlocul fruntii.

Mi-am scos cu greutate camasa de noapte si am spalat-o în chiuveta, urmînd sa o cos seara în locul unde o strapunsese cutitul.

Apa s-a înrosit.

M-am sters cu un burete pe abdomen, am curatat tot sîngele. Mi-am bagat capul sub jetul de apa rece. Mi-am venit în fire. Situatia nu e chiar asa de grava, mi-am spus.

M-am privit în oglinda.

Niciodata în viata nu ma mai privisem goala în oglinda, dar voiam sa vad cum aratam cu un cutit înfipt în mine.

Continuam sa fredonez un cîntecel, din ce în ce mai palid.

M-am îmbracat cu pantaloni din stofa bleumarin si o camasa barbateasca în carouri, am închis cu grija nasturii în jurul mînerului cutitului, iar gîtul mi l-am împodobit cu un guler elegant din blana de iepure.

Am traversat apoi în goana podurile orasului.

-Te urasc, Marion, am strigat catre fluviu.

-si eu, mi-a raspuns vocea ecoului.

Am intrat într-un sex-shop de pe malul stîng.

Pe rafturile din sticla opaca erau diferite produse. Mirosea a capsuni proaspete. Vînzatorul cu chip feminin nu era singur, lînga el erau foarte multe papusi vii, lipite de zid, si foarte multe papusi moarte, în cutii colorate de carton.

Vînzatorul avea blugi strînsi pe coapse, din buzunarele carora ieseau irisi violet, cu tulpina lunga si lemnoasa. A venit lînga mine, si-a trecut mîinile prin parul meu, mi-a aranjat gulerul camasii, a îndoit o foaie de hîrtie alba si mi-a pus-o în buzunarul de la piept, ca pe o batista, mi-a dat sa beau putina apa. M-a luat apoi de mîna, a tras o perdea de catifea, am ajuns într-o încapare mai mica, fara ferestre, luminata din toate partile de mici candele rosii. În mijloc, pe un postament de marmura, era o sculptura din lemn fin, acoperita cu foita de aur. Zeul era învesmîntat într-o pînza de matase înflorata, din faldurile careia iesea un ciot lung de lemn, ca o creaga retezata, de aceeasi lungime ca mînerul cutitului din abdomenul meu. Vînzatorul a dezvelit statuia, a împaturit pînza si ne-a lasat singuri.

Candelele rosii îsi aruncau reflexele pe umerii si bratele zeului, el si-a ridicat usor pleoapele, m-a privit adînc cu ochii lui vii. Am întins mîna si l-am atins, se trezea usor, carnea îi devena frageda ca a unui pui de animal, s-a dat jos de pe postamentul din marmura, mi-a îmbratisat spatele si m-a întins pe rogojina împletita de pe podea.

Am iesit din sex-shop dupa cîteva ore.

Îmi pipaiam cu încîntare pe sub camasa rana cicatrizata, durerea disparuse, cutitul ramasese acolo.

-Cu adevarat este el mare, mi-am spus, el a strîns de mînerul cutitului si l-a tras din carnea mea, suferinta s-a oprit chiar în secundele acelea luminoase, a ramas în mine un gol imens, el si-a pus degetele pe rana si a stat o vreme nemiscat, cu degetele naclaite de sîngele meu, ore si ore, simteam cum fibrele de carne se împletesc din nou, golul s-a umplut din nou de viata, rana, iata, s-a închis, ca dovada, eu pipai acum o piele cicatrizata de razboinic încercat, el cu adevarat este mare, laudat fie el.

M-am dus sa ma plimb în gradina zoologica, am privit pestii înnotînd fara memorie în bazin si fazanii si paunii si ratele salbatice si aricii si sopîrlele uriase. Cînd am ajuns lînga cusca papagalilor, am scos din poseta un radio mic, portabil si i-am dat drumul. Un papagal albastru, urias, a ascultat o vreme melodia, apoi, cînd am oprit radioul, a început sa o fredoneze, cu vocea, intonatia si accentul solistului.

Am trecut apoi prin fata unei custi spatioase, în care erau pat, un fotoliu si cîteva rafturi cu carti. Omul statea ghemuit pe podea, cu obrazul lipit de gratii si cu mîinile facute caus între picioare. Vazînd ca nu îl privesc cu interes turistic, el si-a dezclestat degetele, si-a înlaturat mîinile, s-a ridicat în picioare si m-a lasat sa-i privesc vîrtejul de vid dintre picioare. Mi-am amintit dintr-o data de o întîmplare stupida din trecut, si m-am întristat.

Marion îi telefonase instalatorului si îl chemase la noi. Cînd a ajuns, ea l-a sarutat pe gura si eu pe umeri. I-a cerut sa puna în veioze becuri colorate si sa schimbe uleiul din lampi. Apoi si-a cusut pe tricou stirile importante decupate din ziarul local. Eu m-am dus într-o gradina, m-am întins între petunii, mi-am bagat o mîna sub pulover si mi-am numarat coastele, cu aceeasi uimire ca de fiecare data. Apoi mîna mi-a alunecat în pantaloni, dar mi-am retras-o imediat, înfricosata: nu întîlnisem acolo familiara caldura umeda, ci un vid uscat, nelinistitor.

Am plecat repede acasa si am încercat sa reintru în rutina mea izolata.

Din noaptea aceea am început sa am insomnii.

Noptile mi le petreceam pe terasa, cîntînd melodii triste dintr-un pieptan de fildes.

La gamele rudimentare din naiul improvizat mi-a raspuns o data o vioara, care m-a acompaniat pîna dimineata.

Cînd s-a oprit, am pus pieptanul pe piept si am închis ochii. Nu ma gîndeam la nimic.

Am auzit usa de la intrare deschizîndu-se si am zîmbit. Credeam ca se întorsese Marion.

Totusi, pasii erau ciudat de grei.

Femeia necunoscuta a venit pe terasa si s-a aplecat deasupra mea.

Avea dantura de cal si inima perforata.

În trupul acela imperfect se ascundea o femeie minunanta.

Ea s-a mutat cu mine. Nu si-a adus decît vioara, pe care a atîrnat-o lînga mandolina mea. Desi nu îi cerusem nimic, avea grija de mine. Facea cumparaturi, gatea, spala. Nu îi vorbeam. Refuzasem sa o primesc în patul meu. Noaptea închideam usa dormitorului cu cheia. Ea accepta totul, pentru ca stia ca e urîta.

Într-o dimineata am început sa mîngîi radiografia corpului lui Marion si am dorit dintr-o data sa construiesc un vitraliu adevarat.

Am topit într-o galeata, pe terasa, obiecte de metal de prin apartament si am construit scheletul vitraliului. Violonista mi-a cules de pe strazi cioburi colorate de sticla pe care le-am potrivit cîteva ore în reteaua de rame metalice.

La sfîrsit, m-am întins pe canapea si mi-am admirat opera.

Violonista s-a apropiat de vitraliu si a sarutat-o pe Marion pe gura. si-a luat apoi vioara si a plecat pentru totdeauna. Într-un fel, mi-a parut rau, viata era comoda cu ea.

Acum eram calma, dar amortita. Refuzam sa particip la propria mea singuratate.

Cînd Marion s-a întors, eu îmi lipisem deja pe o buna parte a corpului cioburile colorate care îmi ramasesera dupa ce construisem vitraliul.

Marion e instrumentul meu muzical. Fluiera, geme, plescaie din limba, tipa, scînceste.Vecinii se plîng proprietarului, dar nu ne pasa.

Marion vrea sa îmbatrîneasca mai repede. Îsi prinde pielea de la coltul ochilor în clesti, însa ridurile se întind la loc în cîteva secunde.

-Nu e drept, îmi spune ea. Nu, nu e drept.

Am intrat în matasaria unui negutator armean, care ne-a întîmpinat la usa cu vin dulce si turtite cu mac.

-Asa se obisnuieste la ei, mi-a soptit Marion si a început sa baleteze cu o eleganta aritmetica printre baloturile colorate.

Nu am vazut nici o pînza care sa ne placa, dar cînd am dat sa iesim, Marion a vazut într-un colt o mobila mica si urîta dintre cele doua razboaie, pe care si-a dorit-o instantaneu. Negutatorul sarea în jurul nostru de bucurie, ca un tipar.

-La ce o sa ne foloseasca mobila asta? i-am soptit eu lui Marion.

-O sa îmi pun eu în ea uneltele de pescuit si fotografiile de demult.

Negutatorul si-a pus unul dintre angajati sa transporte mobila pîna la apartamentul nostru, într-o mica furgoneta.

Noi doua ne-am asezat în fata, lînga scaunul soferului.

Dupa ce a pornit, angajatul ne-a spus, fara nici o introducere:

-Am vazut o femeie necunoscuta la înmormîntarea tatalui meu. A fost un barbat corect si parea fericit. Toti am fost surprinsi cînd s-a sinucis. Spun surprinsi pentru ca nici unul dintre noi nu îl iubea cu adevarat. Prezenta acelei femei m-a tulburat enorm. Era prima data cînd simteam asa ceva. Pantalonii mi se umflasera, îmi era frica sa nu observe mama. Mi-am închis sacoul, era mare, al unui frate de-al meu, si o observam pe femeie, care se amestecase discreta în multime. Nimeni nu o privea, erau multi straini, colegi de-ai lui. Ea a plecat înainte de sfîrsit, am urmarit-o pe aleile cimitirului. Avea un mers fragil, ca de pe alta lume. Nu puteam sa ma gîndesc la nimic, nu îmi pasa de ce vor crede ceilalti. În parcare, cînd s-a apropiat de masina ei, am alergat înspre ea si am apucat-o de brat. S-a uitat la mine surprinsa si cred ca si-a dat seama cine eram. A vazut cît eram de speriat si mi-a facut semn sa urc lînga ea în masina. Ne-am dus la ea acasa, avea o garsoniera luminoasa în spatele primariei, cu multe flori si statuete de lemn. M-a dezbracat cu gingasie si cred ca era emotionata. O faceam pentru prima data si mi-am dat drumul foarte repede. Am ramas întins si ea ma mîngîia pe par. Lînga pat, pe noptiera, era o fotografie recenta cu ea si tatal meu, îmbratisati. M-am ridicat dupa vreo ora si mi-am cautat hainele prin camera. Ea m-a întrebat daca vreau sa ma duca cu masina, eu nu am spus nimic. Am plecat fara sa o privesc si am luat un taxi pîna acasa. Mi-am asteptat familia si m-am masturbat gîndindu-ma la dînsa. Desi am trecut deseori prin fata cladirii ei, niciodata nu am revazut-o. De atunci au trecut muti ani, acum sînt obosit si amar, dar uneori o visez si ejaculez. Vi se pare normal?

-Da, i-a raspuns Marion. Foarte normal.

-Totusi sa stiti ca viata mea nu e chiar atît de sterila -cresc în mansarda mea cîteva plante insectivore, singurii mei prieteni si sfatuitori. Le bag în corola insecte pe jumatate moarte si le privesc digestia îndelungata. E foarte important sa stii ca ceva sau cineva e dependent de dragostea si atentia ta, nu, fetelor?

-Da, e într-adevar foarte important.

Angajatul ne-a ajutat sa ducem mobila pîna în apartament, Marion i-a dat un bacsis consistent si cîteva bomboane de cocos. El a facut o plecaciune si a plecat demn.

Am ramas singure si am bîntuit apoi împreuna printre umbrele nedeslusite ale mobilelor pictate. Mereu alte frici.

La usa a batut un pelerin flamînd.

Avea tatuate pe brate desene sterse de vreme.

Marion i-a facut semn sa o urmeze.

El a strabatut, descult si cu capul sus, dezordinea reveriilor noastre.

Ne-a spus:

-Parintii mei au murit cînd eram foarte mic, nu mai îmi amintesc de ei. La cîteva zile dupa aceea m-a înfiat un pustnic batrîn care avea o coliba în vîrful muntelui. El m-a învatat tot ce stiu, era un om foarte învatat. Din punct de vedere al normelor sociale sînt analfabet, dar credeti-ma, fetelor, stiu tot atîtea cîte stiti si voi despre literatura sau arta. Înainte de moarte, tatal meu mi-a spus: Sa nu te sperii, în curînd va veni un lup alb sa ma ia cu el. Chiar asa s-a întîmplat. Am mai ramas cîteva zile singur, însa dintr-o data mi s-a facut dor de oamenii pe care nu îi cunoscusem niciodata. Mi-am pus o camasa muiata numai în fir, pe care mi-o tesuse tatal meu, am luat într-o desaga brînza de capra si am coborît înspre oras. Norocul a facut ca la portile acestuia un om de bine, cu ochi tristi, sa îmi îndrepte pasii catre acest apartament, de unde se vede o cladire impunatoare, probabil o catedrala. Ce pot sa spun mai mult? Sînt pregatit sa învat de la voi.

Eu si Marion ne-am privit si ne-am zîmbit.

Ne-am apropiat, tinîndu-ne de mîna, de tînar.

Au trecut orele.

-Fetelor, sînteti atotputernice, a gemut el la sfîrsit.

Somnolenta, Marion i-a multumit pentru cuvintele amabile si a adormit cu capul pe umarul lui. Lin, eu am coborît cu buzele înspre coapsele lui. Lumina a mai pîlpîit o vreme, apoi s-a stins.

A doua zi am început o viata noua.

Trupul îmi slabea, dar sufletul mi se înnoia.

Mîncam aluat crud si vegheam noptile lînga Marion.

Dupa o vreme, carnea mi s-a facut ca sticla.

În sufragerie a intrat tatal meu.

-Marion, el nu exista. Hai sa ne facem ca nu îl vedem.

Rutina zilnica.

El statea lipit de perete si ne privea cu încapatînare.

Am sarutat-o pe Marion pe gît si mi-am bagat mîinile pe sub fusta ei.

El a închis ochii si s-a retras în el însusi.

M-am dezlantuit în ocrotiri diurne, pentru ca Marion era atît de fragila.

Dragostea mea s-a înfiletat în pieptul ei.

Am tras draperiile si ne-am umplut una alteia gura cu vata sterila, ca sa nu ne irosim suspinele.

Cu toate astea, o voce din interiorul meu, care nu era a mea, a zis:

-Marion, într-o zi voi renunta la tine.

-stiu.

Lui Marion i-au crescut din pori pene fine. Jeturi fine de frig intrau în apartament prin crapaturile peretilor.

-Iubito, hai sa dam cu aspiratorul.

-Hai.

Marion m-a agresat, radioasa, cu masina infernala.

Marion, priveste, apartamentul acesra umbros, cu geamuri pîna la cer, e plin de unelte de tortura care fac zgomot. Plîng fara oprire. Nu vrei sa ma salvezi?

Marion nu auzea. Dupa ce a terminat de aspirat, ea s-a spalat apoi de trei sute de ori pe mîini la chiuveta din bucatarie, a pus la fiert apa pentru ceai si s-a asezat pe canapea, lînga mine.

Dintii mi s-au sfarîmat cînd am muscat din coapsele ei de pîine prajita. Mi-am lipit urechile de palmele ei si am ascultat, concentrata, ritmurile eretice ale corpurilor straine pe care le atinsese înainte de a ma întîlni.

Mi-am baut în tacere ceaiul.

-Marion, hai la muzeu.

-Hai.

La muzeu începea inaugurarea unei expozitii de sculptura a unui artist faimos.

Statuile erau din sînge si înfatisau oameni si cai.

Am vrut neaparat sa vorbesc cu artistul si m-am apropiat de el zîmbind.

Am intrat direct în subiect. Am întins degetul catre Marion, care voma într-un colt al încaperii, si i-am spus ca vreau sa ne sculpteze pe amîndoua.

Artistul ne-a rugat sa asteptam pîna la sfirsitul inaugurarii.

Noi am asteptat una lînga cealalta, fara sa vorbim.

Dupa ce a strîns mîinile tuturor celor prezenti, el s-a apropiat de noi.

L-am luat fiecare de un brat si am plecat catre atelierul lui.

De la fereastra larga se vedea tot orasul. Chiar si apartamentul nostru se vedea.

Dupa ce ne-a servit cu cafea tare si prajituri cu smochine, el ne-a luat fiecareia sînge.

Marion a lesinat si s-a trezit. Eu am lesinat si m-am trezit.

Am urmarit apoi întregul procedeu de fabricatie a materialului brut.

Artistul amesteca sîngele cu gelatina transparenta, care se înrosea si se întarea.

El m-a sculptat pe mine din sîngele lui Marion. El a sculptat-o pe Marion din sîngele meu.

A doua zi, a adaugat la expozitie si statuile noastre.

Oamenii s-au înghesuit sa le vada.

Dupa ceva vreme am aflat ca au fost cumparate de un colectionar bogat.

Marion si-a promis ca îl va cauta, ca îl va gasi si ca îl va ucide.

-De ce atîta ura, Marion ?

-Nu stiu nici eu.

Dupa cîteva zile am primit prin posta un plic fara numele expeditorului, în care era o cheie mare.

Am încercat sa deschidem toate portile din oras, dar cheia nu se potrivea în nici una.

-Poate ca cineva a facut pur si simplu o gluma proasta, iubito.

-Poate.

Acasa, Marion si-a suflecat pantalonii si si-a întins picioarele pe masa. Îsi rodea unghiile si citea o carte despre un gravor celebru, care îi placea la nebunie.

Apoi si-a ridicat ochii si m-a privit fix. (Avea cele mai fine glezne din lume si o tiara ruginita pe frunte.)

-Marion, hai sa descoperim usi secrete în zidurile orasului hai sa ne plimbam de-a lungul caii ferate hai sa fotografiem insecte hai sa culegem ferigi decorative din gradinile publice hai sa sarutam pe umeri barbatii pe care îi întîlnim pe strazi hai sa cumparam mere si stridii hai sa respiram aburii calzi care ies din asfalt hai sa descifram inscriptiile scrijelite pe porti hai sa cîntam în somn ca pasarile hai sa facem dragoste hai sa mergem de mîna la cinematograf hai sa iesim înainte de final hai sa asteptam sa se termine furtuna hai sa aprindem lumînari pe mormintele parasite hai sa vorbim despre pictura hai sa ascultam clopotele catedralei hai sa îl invitam pe tatal meu la cina hai sa ne scuturam de spaime hai sa dansam încaltate cu saboti cu talpa de lemn hai sa ne albim pielea cu crema de perle vii hai sa ceruim mobila salonului.

-Nu, a spus Marion, apoi a urmat o tacere imensa.

Am iesit sa îmi plimb timpanul spart pe Grand Rue, ca pe un cîine.

Eram pustie si infirma.

Aveam în pumn o cochilie ascutita de melc.

Un magazin de vesminte, primitor si aglomerat.

Marion si-a cumparat o camasa barbateasca si un brat de candelabru.

Cînd am trecut pe lînga cabina de proba, perdeaua s-a dat la o parte si o fata blonda, cu zîmbet siret, ne-a aratat cu degetul inscriptia de pe chilotii ei.

Eu nu m-am uitat, gestul mi s-a parut indecent si gratuit, însa Marion si-a încordat privirea ca sa distinga cuvintele.

-Sînt mioapa, iarta-ma, a strigat ea, vrînd sa se apropie, dar fata s-a ascuns din nou dupa perdea, chicotind. Am tras-o pe Marion afara din magazin, ea se zbatea, clientii se uitau la noi.

Luni de zile a strabatut kilometrii nesfîrsiti ai magazinelor din oras, cautînd-o pe fata.

-Mi-a fost transmis un mesaj important, îmi spunea ea stergîndu-si cu batista lentilele ochelarilor noi, iar eu am trecut pe lînga el fara sa reusesc sa îl citesc. La naiba.

Într-o zi a batut la usa noastra la belle religieuse sans merci.

Vindea trandafiri de hîrtie.

Marion a invitat-o în casa, i-a facut un ceai si un masaj la talpile goale, apoi a întrebat-o:

-Cine te-a trimis la noi?

Fata a dat din umeri si nu a raspuns nimic.

Era muta si nu stia sa scrie.

-Niciodata nu o sa aflam raspunsul, mi-a spus Marion, ciudat de linistita, de împacata, de fericita.

Un cutit cu plasele de os, pastrat în otet de iasomie.

Un tunel subteran.

Un telefon de epoca, stricat.

O punga cu bomboane de menta.

Un triunghi pubian naclait de înghetata.

Am umplut un borcanel cu ulei si am început sa împletesc din trei fire de lîna un fitil.

-Ce vrei sa faci?

-O lampa.

-De ce?

-Se apropie furtuna, s-ar putea sa avem o pana de curent.

-Aha.

Au trecut orele.

Dupa tunet, luna avea trei aure.

Stateam întinsa pe terasa, uda de ploaia de nacru, si priveam trecînd norii noptii cu nuante roz.

Rasuflarea orasului umfla draperiile rosii din salon. Se auzeau latrînd cîini bolnavi. Trecea cîte un tren în departare. Vorbeam încet cu mine însami si nu ajungeam la nici o concluzie.

Antologia amintirilor mele cu Marion e comoara mea cea mai de pret. În rest, cîteva rochii, carioci colorate, cutii din metal serigrafiat.

Cu capul pe un prosop curat, Marion dormea de multa vreme în dormitor, cu buzele întredeschise, la lumina firava a veiozei cu abajur de hîrtie, care pîlpîia vag într-un colt al încaperii.

Corpul ei îmi era atît de familiar.

În restaurantul mexican, Marion Înainte-Mergatoarea citeste cu atentie meniul si cere lacuste marinate în miere salbatica.

Eu nu iau decît cafea. O privesc mîncînd si îi spun:

-Nu as putea sa traiesc în alt oras decît acesta.

-De ce?

-Pentru ca aici sînt cele mai frumoase autobuze din lume, cu bilete de calatorie pe care sînt reproduse picturi celebre sau citate din literatura clasica. În plus, pe ziduri sînt desenate cu creta cele frumoase organe sexuale din lume.

-Atît?

-si pentru ca tu ai cele mai frumoase încheieturi din lume. si pentru ca ne place, la amîndoua, cea mai frumoasa melodie din lume. Dar ia spune, ai facut vreodata dragoste într-un lan de floarea-soarelui?

-Nu.

-si nu ti-ai dori?

-Nu.

-De ce?

-Prefer sa am un dus aproape.

-Esti infecta.

Dupa aceea am fost la muzeu.

Marion s-a întristat vazînd o cariatida de marmura cu un sîn înnegrit.

S-a întors în timpul noptii. Portile se deschideau singure în fata ei. A desprins sînul canceros, l-a înfasurat într-o pînza curata si l-a bagat în rucsacul meu.

Spre iesire, am facut un ocol pe la sectia de harti vechi, si am furat o harta a cartierului, înainte de a se construi pe Grand Rue cladirea noastra.

Batrînul paznic ne-a urmat peste tot, cu privire îngaduitopare si reprosuri mute.

Acasa, Marion a pus sînul bolnav într-o fructiera de alpaca argintata si a lipit peste tot prin apartament file desprinse dintr-o carte de rugaciuni scrise într-o limba pe care nu o cunostea nici una dintre noi.

-Ce te-a apucat?

-Vreau sa am un contact cotidian cu limba asta. Poate asa o sa o învat mai repede.

(Mult timp Marion fusese trista pentru ca eu o limba vorbeam în gînd si alta cu ea. De la o vreme, ca sa o linistesc, începusem sa ma prefac ca as vorbi si în gînd aceeasi limba ca cea pe care o vorbeam cu ea. Apoi ne-am propus sa învatam toate limbile de pe pamînt

-Oare cîti ani crezi ca o sa ne ia?

-Ce conteaza. Cînd o sa ne plictisim o sa ne oprim, oricum. Dupa aceea ne apucam de altceva.

La muzeu eu vazusem un relicvar medieval din cristal albastru, si, desi era interzis, îl fotografiasem.

M-am dus dupa cîteva zile la un atelier de sticlarie si am comandat unul exact la fel.

Cînd a fost gata, l-am dus acasa si l-am umplut cu bomboane de menta.

Lui Marion i s-a parut o idee extraordinara.

Am si eu cîteva pasiuni derizorii, pe care ea le cultiva cu grija.

-De ce faci toate aceste lucruri pentru mine?

-Ca sa fii libera. Nu vreau sa am un sclav lînga mine.

Am lasat sa îmi cada pe palma un miligram de mercur dintr-un termometru si m-am privit în el. Nu m-am recunoscut. Marion a luat o sticla de sampanie, a facut incantatii si cînd a scos capacul, din sticla au explodat zeci de litri de lichid gros, care au inundat apartamentul. Lumea noastra a fost pentru o noapte cleioasa si dulceaga. Dimineata am curatat totul cu un burete muiat în apa cu detergent si am început o viata noua. Dar mecanismul ceasului de la mîna lui Marion ruginise si scotea un scîrtîit înfiorator; de aceea, visele îmi erau populate de biciclete uriase de piatra, care alunecau înspre sfîrsitul verii.

Marion coboara uneori scarile învaluita într-o lumina alba, îmbracata cu o rochie lunga de borangic, cu parul prins cu o fîsie îngusta de dantela. Deschide cutia postala si citeste cu interes facturile la lumina si la telefon: vestile acestea o fac sa rîda sau sa plînga.

Uneori vecinii îsi bat joc de ea si îi pun în cutia postala scrisori scrise de ei.

Dar lui Marion nu îi pasa.

Ea se duce în fiecare sîmbata dimineata la piata Notre-Dame si îmi cumpara jerbere rosii de o prospetime artificiala, cu un fir aproape invizibil de metal spiralat în jurul tulpinii. Dupa un timp, desprind capul florii înca suculente, îl usuc pe o foaie poroasa de sugativa si îl bag în interiorul mandolinei atîrnate pe perete.

Într-una din sîmbete Marion a citit cu glas tare, în ziarul local de anunturi, ca va muri peste trei zile.

Nu am crezut-o, am continuat sa manînc pîine prajita cu unt sarat si dulceata de kiwi..

A murit dupa trei zile, lovita de trasnet în timp ce privea, de la fereastra dormitorului, o trupa de dansatori ambulanti care alerga pe Grand Rue, cautînd adapost de ploaie.

Amintirea ei a ramas la fereastra multa vreme, facînd din mîna trecatorilor.

Într-o zi, Marion s-a întors acasa ca de obicei, si a pus pe masa cheile masinii.

S-a asezat pe canapea si a început sa sublinieze ziarul local cu carioca. Dupa ce a terminat si s-a dus sa faca dus, am citit pe furis ziarul, curioasa.

Pe iubita mea o atrageau stirile cu multi morti.

Poate din cauza înclinatiei ei naturale catre dramatism.

Un elicopter publicitar a lasat sa zboare peste oras mii de carti de vizita ale unui pictor faimos.

Una a cazut pe terasa. Am ridicat-o. Am format numarul de telefon si am asteptat sa mi se raspunda. Auzeam apa curgînd în sala de baie. Dupa jumatate de ora Marion a revenit, si-a turnat o cafea, a venit lînga mine si m-a întrebat:

-Arat oribil?

-Nu, nu arati oribil.

-Ba da, am slabit, iar pudra îmi accentueaza ridurile. De ce nu esti sincera cu mine? As vrea sa pot sa am încredere în tine.

-Bine, Marion, arati oribil. Acum lasa-ma-n în pace.

(Se uita la mine cu dusmanie.)

-stiam eu ca nu pot avea încredere în tine. Stai cu mine din mila, nu-i asa?

(Soarbe din cafea tuguindu-si buzele.)

-Mai bine pleaca.

(Continui sa fumez, impasibila.)

-Pleaca odata, ti-am spus! Nu mai suport sa te vad!

(Ma ridic sa plec. Ma gîndesc sa îl vizitez pe pictorul faimos caruia i-am telefonat mai devreme. Îmi pun un pardesiu lung si o esarfa în jurul gîtului. Marion ma urmareste dispretuitoare. Cînd dau sa ies pe usa, alearga înspre mine, ma prinde în brate si îmi sopteste sa o iert. Pardesiul meu cade pe podea si ne sarutam.)

Dupa o vreme, Marion vrea sa stie, suspicioasa, daca s-a întîmplat ceva deosebit în lipsa ei. O mint:

-Am vorbit la telefon, pe terasa, cu un pictor faimos, prieten de-al meu, mort în urma unui stupid accident casnic. E un barbat de treaba, a fost si el îndragostit de tine, saracul.

Desi nu ma crede, Marion, bolnava de febra, e multumita. Îmi spune:

-Lînga mine respira un trup la limita singuratatii, cu carne obosita si par însîngerat. Cafeaua se raceste în fata mea. Umbrele de pe tavan se sting rînd pe rînd. Nimic nu mai exista.

Cînd Marion are febra, ea vindeca oameni, care o rasplatesc dîndu-i masti africane din abanos sau clopotei de vînt din sidef. Singurul remediu pentru ea este uleiul din seminte de ridiche neagra. Trebuie sa o fortez sa îl bea. Ea nu vrea sa se faca bine, ea vrea sa poata vindeca oameni toata viata.

Inutile jocuri ale curiozitatii.

Gîndurile mele se înfig în pielea lui Marion ca niste bulbi de lalele.

Dupa un timp, petalele cad rînd pe rînd.

Întep buricele degetelor lui Marion cu o fibula ascutita de metal. Din rana invizibila explodeaza un sînge sarat, pe care îl sug cu pofta sau îl picur într-un pahar de lapte.

De ziua mea, i-am întepat buricele degetelor cu suporturi de lumînari din ceara proaspata, pe care le-am aprins rînd pe rînd, cu bricheta. Marion era tortul meu de aniversare.

Am rugat-o sa îmi ruleze o tigara, pe care am pus-o în buzunarul rucsacului si am plecat. Am luat trenul pîna într-un sat pescaresc izolat. Am ajuns în fata oceanului si am fumat tigara în timp ce ma uitam la valuri. M-am întors în oras cu urmatorul tren. Aveam nisip în tenisi si în par si adusesem în gura o piatra mica si alba, perfect ovala, pe care o culesesem de pe plaja. Încercam sa învat sa tac.

Am traversat piata din fata garii, tîrîind dupa mine o valiza goala. Am mers un timp fara tinta, apoi am simtit ca oasele îmi devin moi ca maduva de trestie. Simteam cum cresc în mine muntii somnului de dupa-amiaza; în aer zburau frunze moarte de plop. Am întins valiza pe trotuar, am deschis-o, m-am ghemuit înauntru, am adormit. Cînd m-am trezit si am ridicat capacul, m-am mirat sa nu vad balcoanele din fier forjat si cerul, ci un tavan îngust, din scînduri pictate în rosu. M-am sculat în picioare, mi-am netezit hainele cu palmele, am privit în jur, eram într-un hol marginit de doua usi de sticla, în fata uneia dintre ele statea nemiscat un cîine de o rasa indecisa, cu blana murdara si picioare foarte lungi, de ogar. L-am mîngîiat pe cap si am urcat spre apartament. Marion, fara sa ma salute, mi-a spus:

-Eu de ziua mea vreau o orga adevarata, ca cea din catedrala.

Fara sa vada ea, mi-am scos din gura piatra alba si i-am raspuns:

-Eu ma gîndeam sa îti cumpar o pereche de mocasini de piele.

-Buna idee. Dar vreau si o orga.

Inima batrîna si dezarticulata a apartamentului îsi pulsa în mine germenii unui prizonierat alambicat. Priveam de la fereastra dormitorului cum, în camerele orasului, lumînarile parfumate se aprindeau rînd pe rînd.

Am mîncat o tartina, am facut un dus fierbinte si am iesit singura sa vagabondez pe strazi. Am ajuns la fluviu si am privit în apele dezordonate trecerea milenara a broastelor testoase cu carne alba.

Cînd m-am întors acasa, Marion îmi cosea nasturii de sticla ai camasii, pe care tot ea îi smulsese, cu cîteva zile înainte.

Glezne subtiri, acoperite cu puf auriu.

Un corset indecent, din dantela neagra, strîns prea tare pe o talie deja foarte fina.

O tristete butucanoasa, cu care nu reusesc sa ma obisnuiesc.

-Hai sa dansam.

-Unde?

-Aici.

-Pune niste muzica.

-Nu, am sa îti cînt eu în ureche cea mai frumoasa melodie din lume. Apropie-te.

A doua zi, un explorator faimos ne-a invitat la micul dejun. El ne-a spus:

Cînd a murit sotia mea, am suferit enorm. Stateam în fata fotografiei ei si nu mai aveam nici o speranta. Avea o rochie de catifea si, pe un fir de piele, un medalion de lemn, capul unui zeu african, pe care i-l luasem eu din catunul unor negri, în timpul unei expeditii. Am investit toti banii pe care îi aveam si am produs acest medalion în serie. S-a vîndutr foarte bine în magazinele de bijuterii traditionale. Acum sînt bogat si împacat. Scrotul mi l-am îngropat lînga sotia mea. E mai bine asa.

Tartine cu icre si brînza de capra, ciocolata fierbinte, tigari de foi.

Mirosea a ierburi amare.

Pe acoperisurile de tigla se prajeau la soare sopîrle tinere.

Cresteam pe terasa, în ghivece mari de lut ars, floarea-soarelui si cimbru.

A sunat la usa un postas foarte furios. Dupa ce am semnat actul de primire, el a mototolit scrisoarea si mi-a aruncat-o în fata, spunîndu-mi ca sînt o curva. Nu întelegeam ce are cu mine, m-am gîndit ca poate îi este sete, asa ca l-am invitat sa bea un ceai.

Furia i s-a potolit.

S-a facut comod pe canapea si si-a sorbit fericit ceaiul.

Am netezit scrisoarea si am citit-o. Era de la Marion, care ma parasise mai demult. Fugise cu o trupa de dansatori ambulanti sa colinde lumea. Din cînd în cînd îmi trimitea scrisori lungi în care îmi descria muzeele pe care le vizitase, încercînd sa schiteze cu stiloul tablourile care o impresionasera cel mai mult, pentru ca nu avea bani de vederi.

Postasul ajunsese la capatul tuturor adreselor.

I-am gaurit urechile si i-am pus o pereche de cercei de-ai lui Marion. El a început sa se unduiasca prin apartament în ritmul celei mai frumoase melodii din lume.

Nu l-am mai lasat sa plece.

Ne petreceam timpul recitind scrisorile pe care el refuzase sa le mai distribuie.

Nu am aflat nimic nou din ele, nici una nu mi-a spus cînd se va întoarce Marion.

Începusem sa îmi fac planuri minuscule de viitor.

Însa într-o zi am vazut-o pe Marion pe strada, în mijlocul unui carnaval. Mi-a facut semne ca se întoarce imediat. Mi-am pus capul pe brate, sa o astept, si am lesinat de oboseala.

Treceau pe Grand Rue care alegorice cu motor si clante de argint la portiere, conduse de femei tinere, cu sînii goi, spre bucuria galagioasa a delicventilor minori.

Ici-colo, cîte un ponei cu punde împletite în coama pieptanata necheza vesel.

Stateam pe canapea si curatam cu acetona o scrumiera de arama.

Marion iesise la plimbare cu un filozof faimos, pe care îl dispretuia sincer.

-De ce mai iesi cu el, atunci?

-Ma fascineaza brutalitatea lui inocenta. Nu îsi da seama de nimic, e un mare naiv.

Dupa ce am terminat de curatat scumiera, mi-am facut o limonada si mi-am aprins o tigara. Priveam catedrala prin fumul parfumat care mi se revarsa din plamîni.

Marion s-a întors cînd discul lunar a început sa se solidifice. si-a descheiat pardesiul si s-a asezat în fata mea. A baut din limonada mea si mi-a spus ca întîlnirea cu filozoful faimos nu a facut decît sa îi confirme parerea proasta pe care si-o facuse înainte despre el.

-Nu îti poti imagina enormitatile pe care le produce creierul lui gelatinos de florareasa. Nu are nici un respect pentru cuvinte, carora le gaseste de fiecare data ipostaze de o eleganta desavîrsita, însa complet lipsite de sens. Nu face decît sa macine ideile altora, pastrînd pentru cititorii lui fideli numai frazele întortocheate.

Am ascultat-o cu atentie si la sfîrsit am amenintat-o blînd cu degetul aratator.

-De ce vorbesti asa despre florarese, Marion?

M-a privit uimita.

I-am spus:

-În acest oras de la marginea lumii, taiat în doua de un fluviu cu ape tîrzii, traieste o florareasa de o frumusete racoroasa, cu pielea de culoarea si consistenta rocii vulcanice. Pe ea au pictat-o artisti celebri si au cîntat-o trubaduri. Imnurile dedicate ei se difuzeaza zi de zi la toate posturile locale de radio. Ne întîlnim o data la cîteva zile si înnotam în baia publica, pentru ca sîntem prietene.

Marion statea încremenita pe canapea. Nimbul din jurul pupilelor ei era întunecat.

Dintr-o data mi-am dat seama ca i-am facut rau, mult rau.

Daca vrei, o chem mîine aici, sa bem împreuna o cafea, vei avea astfel ocazia sa o cunosti.

A acceptat si s-a dus sa se culce fara sa îmi spuna noapte buna.

A doua zi am vorbit la telefon cu prietena mea si am invitat-o la noi, dictîndu-i rar adresa. Marion statea lînga mine. Am sarutat-o si m-am dus la supermarket sa cumpar cafea proaspata, fructe si biscuiti.

Cînd m-am întors, am gasit-o mai frumoasa ca niciodata. Îsi unsese pletele cu ulei de nuca si îsi daduse pe gene cu antimoniu. Se îmbracase dupa obicei turcesc, cu jupa lunga, pelerina din camelot fin, lucrata la borduri cu aur si argint, si camasa alba de flor subtire. În picioare, papuci lucrati în fir de matase, cu vîrful ascutit.

Mi-a spus ca îl asteapta pe un filozof faimos, de compania caruia se bucurase deseori. Mi-a laudat vasta lui cultura generala, distinctia exprimarii si manierele desavîrsite.

Ai sa vezi, este un barbat admirabil.

Invitatii nostri au venit aproape în acelasi timp. Amîndoi ne-au adus crizanteme albe.

În timpul cinei ei au început sa îsi vorbeasca exaltati. Dupa cîteva ore au plecat împreuna, salutînd-ne vag.

Marion a izbucnit în rîs, a scos din celofan crinzantemele si le-a pus într-o vaza mare. Dupa cîteva saptamîni am trecut din întîmplare pe la floraria prietenei mele. Ea si cu filozoful faimos stateau îmbratisati printre plante si îsi asteptau clientii. Au fost încîntati cînd m-au vazut si m-au servit cu prajituri si gem de gutui.

Eu si Marion sîntem sîntem doua gemene preamerituoase încaltate cu pantofi vascuiti.

Avem un singur demon, care ne locuieste pe rînd.

Ne vindecam una pe cealalta de demonul care ne locuieste pe rînd.

Îi spunem sa iasa, el iese dintr-una si intra în cealalta.

În mine demonul nostru gaseste o încapere cu dale de nacru albastru.

În Marion demonul nostru gaseste o încapere cu pereti cu benzi de culori asortate bizar.

Cînd demonul nostru este în mine, eu ma port urît cu Marion.

O violez în fiecare zi, fara ca ea sa stie.

Ma închid cu cheia în baie si ma spal cu periuta ei de dinti.

Îi port sosetele prin casa, cînd ea este plecata la cumparaturi.

Manînc dulceata de kiwi cu lingurita ei.

Beau resturile din ceasca ei de lapte cu cacao.

Mestec frunze smulse din bonzaiul ei.

Cînd demonul nostru este în Marion, ea se poarta urît cu mine.

Ma dispretuieste.

Ma ignora.

Ma raneste.

Ma insulta.

Ma umileste.

Ma desconsidera.

Ma întristeaza.

Într-o dupa-amiaza molesitoare stateam prabusite pe canapea, fara sa ne vorbim, si priveam în departare catedrala.

Marion s-a ridicat, si-a prins parul în clame si a dizolvat într-un pahar cu apa o vitamina efervescenta.

A scos de dupa carti o caseta de lemn fin, în care tinea licheni halucinatorii.

A venit din nou lînga mine, si-a presarat peste tutun un lichen, a umezit cu limba foita si si-a rulat tigara.

A fumat cu ochii în tavan si cu picioarele întinse pe masa.

S-a dus dupa aceea la fereastra, si-a scos tricoul si a început sa îsi frectioneze sînii cu otet de iasomie.

Îi priveam spatele îngust si sufeream.

S-au auzit din departare, coborînd pe Grand Rue, dansatori ambulanti cu clopotei si trompete.

Marion s-a aplecat peste pervazul ferestrei, rîzînd si facînd din mîna multimii nevazute, care îi raspundea cu urale frenetice.

Am închis ochii, umilita. Cînd i-am deschis, Marion nu mai era.

Fugise cu dansatorii ambulanti. Ramasesera în urma ei aburi de otet de iasomie.

Zilele care au urmat au fost pustii. Îmi pierdusem somnul si pofta de mîncare.

Încercam sa îmi umplu timpul facînd lucruri marunte.

Am frecat podeaua.

Am udat florile.

Am cîntat la mandolina.

Am spalat draperiile rosii.

Am razuit cu cutitul solzii vii care crescusera pe pereti.

Am pietrificat cochilii de melci.

Mi-am gaurit pleoapele inferioare si mi-am atîrnat de ele cercei grei.

Mi-am tatuat pe abdomen numele lui Marion.

Am avut o viziune terifianta, în care Marion venea înspre mine zîmbitoare, calcînd cu talpile goale pe oglinzi sparte si pe cadavre însîngerate de veverite.

Am deschis larg ferestrele si am strigat în noapte catre demonul care locuia în Marion: Iesi!

El a iesit si s-a gemuit pe dalele reci de nacru albastru din mine.

Mi-am facut un ceai, m-am asezat pe canapea si am asteptat.

A doua zi, înspre seara, Marion a intrat în casa si a pus pe masa cheile de la masina.

M-am ridicat, am sarutat-o si am reînceput sa o violez, fericita.

Orez cu rosii, usturoi, stafide marinate si busuioc.

Marion ma privea prin paharul de vin rosu si îi inhala buchetul dulceag.

-Azi-noapte a fost un cutremur, au spus la radio. L-ai simtit?

-Nu. Dar tu?

-Nu.

-Atunci ce importanta mai are?

-Ma gîndeam eu asa, ca ratam evenimente geologice importante fara sa ne dam seama.

Tacere.

-Crezi ca m-am îngrasat?

-Nu. De ce, te-ai îngrasat?

-Nu, dar poate ti se pare ca arat diferit.

-De ce sa mi se para ca arati diferit?

-stiu si eu? Oamenii se schimba în timp.

M-am uitat la ea cu atentie.

-Mi se pare ca arati exact ca la început.

-Cum aratam la început?

-Erai frumoasa.

-si atît?

-si fragila.

-si mai cum?

-si obosita.

-Mi-ai spus o data ca am ochi rai si privire searbada.

-Eram nervoasa.

-Acum nu mai esti?

-Nu.

-Deci nu mai am ochi rai si privire searbada?

-Nu.

-Ce ciudat. Oare ceilalti cum ma vad?

-De unde sa stiu eu? Du-te si-i întreaba pe ceilalti.

Marion s-a ridicat de la masa, si-a pus un pardesiu subtire si a plecat prin oras.

Cînd s-a întors, a adus cu ea o urna cu cenusa unui erou, nu stiu de unde o furase.

Toata saptamîna am mutat-o de colo-colo prin apartament.

Era clar ca locul ei nu era în casa noastra.

Într-o dimineata, dupa micul dejun, am iesit sa ne plimbam.

Sînii lui Marion, usori ca niste corole, goi pe sub rochia de matase transparenta.

Eu duceam urna în brate.

Ne-am oprit pe un pod peste calea ferata si am aruncat cenusa în vînt.

Am lasat vasul sa cada si el s-a spart de sine.

Ne-am plimbat apoi pe strada paralela cu calea ferata, ascultînd haosul buimac al orasului.

Am ajuns într-un cartier cu cladiri îngramadite unele într-altele, aproape pustiu.

Am intrat pe o usa deschisa si traversat un coridor lung care ducea catre o un pavilion cu statui curioase.

-Iubito, esti cea mai buna prietena a mea. Daca te-as omorî ca sa îti salvez sufletul, crezi ca o sa ajung în paradis?

-Poti sa încerci. Ce-ai de pierdut?

Marion a mîngîiat bratul unei statui si a spus:

-Ce usor e sa gasesti comori fara valoare.

-Despre ce vorbesti?

-Despre comori fara valoare.

Bulgari roz de hortensii în penumbra.

Marion rupe cîteva petale, le umezeste cu limba si si le lipeste pe unghii.

Îsi flutura în fata mea degetele:

-Uite, m-am dat cu oja.

A rupt alte petale, le-a lipit pe unghiile statuilor si a început sa topaie fericita printre acestea, scotînd niste tipete scurte si ascutite, ca de pasare. Desi nu ma asculta, i-am spus:

-Marion, ai trup fusiform, ochi de paun si zbor zvîcnit. Cînd esti trista, parul ti se împurpureaza.

Mi-am amintit ca trebuia sa facem cumparaturi, si am iesit împreuna din pavilion.

Rafturile prea încarcate ale supermarketului.

Am luat în mîna un borcanel, am citit eticheta si i-am spus lui Marion:

-Nimic nu este mai bun pe lume decît mugurii de bambus rumeniti în ulei de nuca.

Am furat boabe de strugure din raionul de legume si fructe, sub privirea îngaduitoare a supraveghetorului, apoi am iesit.

Pe Grand Rue ne-am întîlnit cu un barbat caruia voiam de mult sa îi vorbim.

-De ce traversezi în fiecare zi cartierul pe o bicicleta cu o roata?

-Ca sa rîda oamenii de mine, sa îmi arunce copiii cu pietre si sa ma latre cîinii.

-Da, dar de ce?

-Pentru ca doar atunci cînd reusesti sa te ridiculizezi astfel poti sa te desprinzi de lumea aceasta si sa ajungi la adevar.

-Foarte interesant. Ai mers vreodata pe o bicicleta de piatra?

-Nu.

-Ar trebui. E foarte greu.

-Poate ca am sa încerc cîndva. Se vede ca mai am multe de învatat. Acum trebuie sa plec. Se apropie un grup de copii, vreau sa trec printre ei.

Acasa am privit frunzele de ceai deschizîndu-se în apa fierbinte si am vorbit.

Marion mi-a spus ca vrea sa se înscrie la cursuri de echitatie.

-Credeam ca ti-e frica de cai.

-Tocmai de aceea.

Am dat din umeri, erau banii ei, putea sa faca ce voia ea cu ei. Am luat de pe un raft un album si m-am uitat îndelung la fotografia unui negru înalt si slab, cu haine de lîna colorata, care tinea în lesa o hiena cu botnita. I-am aratat-o si lui Marion.

Fara sa ma priveasca, ea si-a ridicat fusta pîna peste coapse, si-a scos chilotii si i-a pus între paginile albumului.

Desi ar fi trebuit sa urmeze un moment solemn, am izbucnit în rîs.

Am angajat o femeie de menaj între doua vîrste, cu chip sters si mîini dibace. O vreme am fost multumita de ea, era discreta si îsi termina treaba repede. Într-o zi însa am surprins-o mirosindu-ne cersafurile si lenjeria intima din cosul pentru rufe murdare. Am concediat-o în aceeasi zi, cu o scuza oarecare, platindu-i si o luna în avans.

În ziua aceea mi-am promis ca nimeni niciodata nu va mai atinge chilotii lui Marion, în afara de mine.

Seara, cînd i-am povestit lui Marion despre ura si gelozia pe care o simtisem, ea nu mi-a raspuns nimic, doar m-a privit dispretuitoare. Gura i s-a schimonosit de dezgust. Fara sa vada, i-am turnat în cesca de ceai o fiola de antivomitiv, si relatiile dintre noi au redevenit cordiale.

Ea a stins apoi lumînarile cu vîrfurile degetelor muiate în saliva.

S-a ridicat înspre tavan un fum subtire.

Am început sa cînt la mandolina, pe întuneric. Noaptea venise atît de repede.

A doua zi, Marion s-a dus la supermarket si a cumparat doua pachete de unt sarat, o lamîie, cîtiva pesti mici, o sticla de lapte de soia, un borcan de dulceata de trandafiri, morcovi, menta proaspata, oua.

A adus cumparaturile acasa si le-a asezat în frigider.

Am plecat apoi sa ne plimbam de mîna pe un cîmp cu mori eoliene.

Marion atingea stîlpii înalti si se umplea de energie.

Apoi am fost în cartierul armenesc.

Luna se întrezarea, întreaga, printre crengi. Strazile erau luminate de felinare cu gaz, în case se vedeau femei îmbaindu-se la lumina lumînarilor de seu.

Insomniaci epileptoizi ca si noi se ridicau pe vîrfuri si le spionau cu ochi încetosati.

Am trecut cu pasi ametiti prin fata magazinelor de haine vechi, cu obloanele trase.

Era o toamna umeda si baroca.

Marion a împins poarta bisericii din piatra rosie, care se ridica, bîntuitoare, deasupra cartierului. Turlele ei înalte, legate cu sfoara putreda, stateau gata sa se prabuseasca.

Zburau în jurul nostru lilieci.

Dintr-o data, oboseala mi-a sfarîmat tîmplele.

Gleznele mi s-au muiat si m-am întins pe pamîntul acoperit cu crengi si ferigi uscate.

Marion ramasese în urma mea.

Prin fereastra murdara de pe tavan se vedeau stele obosite.

-Iubito, am închis ochii si te-am vazut mergînd pe o cale ferata pustie.

-Nu eram eu.

A doua zi am fost cu Marion la înmormîntarea unui prieten de-al bunicului ei, care fusese gasit mort în apartamentul lui.

-Închipuiti-va, ne-a spus o doamna rautacioasa, pe care nu o cunosteam, si-a umplut cada cu sare, apoi a luat somnifere. S-a conservat ca o sardina, nu stiu ce a vrut sa demonstreze. Oare de unde o fi cumparat atîta sare?

Cortegiul înainta pe aleile cimitirului, printre garduri verzi perfect taiate.

Marion plîngea pe umarul meu. Acest prieten fara chip al bunicului ei, ultim vestigiu dintr-o viata pe care nu i-o cunosteam, fusese idolul copilariei ei, primul ei mentor si confesor. Ca sa o mai linistesc, am pus-o sa îmi mai povesteasca despre el.

-Nu stiu nici eu prea multe, a spus ea, iar ce stiu e incert ca o poveste. S-a nascut într-un oras de pe celalalt tarm al oceanului si a studiat la scoala coloniala. Dupa ce si-a terminat studiile, a venit aici si a fost o vreme functionar în ministerul educatiei, apoi inspector scolar. Avea un apartament de serviciu, foarte spatios, în care îsi rasfirase impresionanta colectie de arta metisa. În timpul liber venea pe la noi si juca sah cu bunicul meu. Îi placea sa compuna muzica pentru crocodili, foarte trista. Chiar si acum, dupa atîtia ani, cînd mai fredonez cîte o melodie, ma cuprinde o melancolie din aceea fara nume, si-mi vine sa scîncesc.

Mi-am ridicat privirile catre cerul senin, sticlos si alb, fara nici un nor. Am zîmbit.

Am invitat la cina un tînar macelar vestit pentru cruzimea lui, pe care îl cunoscusem cu cîteva luni înainte si care îmi facuse în secret un mare serviciu. Uneori îl vizitam în macelaria care apartinea familiei lui de generatii si îi admiram maiestria miscarilor.

Macelarul a pasit în salon cu o eleganta unduitoare. Era îmbracat cu un costum usor de in, croit impecabil. Avea o esarfa alba în jurul gîtului, o jerbera rosie la butoniera, un cercel cu perla în urechea dreapta, sandale cu barete subtiri de piele si îsi daduse unghiile de la picioare cu lac stralucitor.

Mi-a adus cadou, învelit în coli de papirus, un mar rosu, urias. Mi l-a întins fara sa îmi spuna nimic.

L-am sarutat pe umeri si i-am prezentat-o pe Marion.

-Intra, intra, tinere macelar, i-a spus ea, vestea cruzimii tale a ajuns pîna noi.

El si-a atins cu buzele aratatorul, si l-a trecut apoi peste conturul jugularei ei, privind-o cu ochi asfixiati. Marion s-a îndragostit instantaneu.

Tremurul imperceptibil al mîinilor ei a facut aerul sa vibreze pîna la mine.

Pregatisem o cina mediteraneana cu piept de pui caramelizat în legume rumenite.

Macelarul alegea din farfurie bucatile de carne, pe care le savura mestecîndu-le cu grija.

Marion îl privea asa cum ma privise de multe ori si pe mine.

Ma trezisem prizoniera într-o seara ratata si indecenta.

Conversatia lîncezea.

Dintr-o data, am simtit cum, pe sub masa, mîna tînarului macelar îmi ridica fusta si începe sa îmi mîngîie genunchii.

M-am oprit din mîncat si am rugat-o pe Marion sa umple paharele cu apa. Cînd era spatele la noi, i-am înfipt macelarului furculita în mîna. Dintii ei ascutiti mi-au atins pielea genunchiului, producîndu-mi o placere imensa. El nu a scos nici un sunet, doar pupilele i s-au marit pîna la limita exploziei. si-a scos lent furculita dintre cartilaje, m-a privit cu admiratie si si-a dezinfectat rana cu otetul de iasomie de pe masa.

Ne-am zîmbit, respectuosi.

Dupa ce a umplut paharele cu apa, Marion si-a continuat firesc traiectoria catre macelar, care era acum gata sa o primeasca.

Dupa desert, i-am lasat sa plece.

Am ramas singura si am spalat vasele.

Marion: Doar aici si acum este viata noastra. Nu este nimic altceva în afara de faptele acestea. De aceeatrebuie sa alegem bine.

Eu: Eu te-am ales pe tine.

Eram singura.

Am început sa privesc în globul meu de sticla. Am vazut, în apele lui clare, o alta eu, care ma privea fix. Am deschis gura si din limba mea a început sa creasca un pom frucifer cu ramuri lungi si subtiri, care îsi înfipsese radacinile în plamînii mei ulcerati. Mugurii plesneau în frunze si florile în fructe zemoase si aromate. Pasari necunoscute veneau în zbor si spargeau cu ciocul coaja sanatoasa a fructelor, apoi îsi faceau cuib între ramuri. Cerul de deasupra livezii parasite s-a umplut de zburatoare haotice, fiecare cîntînd în limba ei.

Nevoia de a privi prin globul meu era uneori acuta. Trebuia sa tin doar palmele întredeschise, cu degetele curbate, si vedeam prin spatiul dintre ele lumea. Mi se întîmpla nu numai atunci cînd stateam întinsa pe pat, si priveam prin glob frunzele de castan udate de ploaie sau pasarile în zbor. Uneori, în mijlocul oamenilor, mîinile mele trebuiau sa creeze din nou acea transparenta usoara si deformatoare, si, ciudat, toti cei din jurul meu îsi dadeau seama ca sustin greutatea unui glob de sticla, si zîmbeau. Urmaream uneori, în felul acesta, perfectiunile umane, dîndu-le la iveala grotescul din miscarile elegante, care pareau acum doar tîrîiri sumbre ale unor corpuri bolnave. Coapsele suple deveneau revarsari moi de carne învechita, rotunjimile mîngietoare doar schilodenii dizgratioase. Machiajul aplicat cu maiestrie de miniaturist medieval se întindea într-o secunda pe jumatate din fata cu gura sau nas enorm, porii acoperiti cu pudra stralucitoare apareau adînci ca niste rani deschise, din care se scurgea un lichid purulent, cu miros de cangrena.

Odata, o femeie de o urîtenie totala si înduiosatoare a devenit, privita prin globul meu inexistent, cu diametru complet variabil, de o frumusete stranie, de insecta nobila. Ca si cînd si-ar fi dat seama de miracolul pe care îl înfaptuisem asupra trasaturilor ei, ea mi-a zîmbit, s-a apropiat de mine si mi-a vorbit, pentru prima data în viata ei funesta, cu cea mai înnascuta cochetarie feminina.

si sunetele ajungeau altfel la mine, filtrate prin sticla globului. Auzeam în stridente cele mai neasteptate linii melodice, iar în conversatiile banale, marturisiri si strigate de furie.

Nu am vazut niciodata prin globul meu de sticla lucruri neadevarate. Au fost, poate, momentele cînd am trait cel mai în interiorul realitatii, ghemuita în ea ca într-un ou urias, cu coaja stravezie.

Pe neasteptate, globul s-a spart. Stateam cu palmele întredeschise, ca de obicei, privind lumea prin spatiul dintre ele, dar cred ca începusem sa îmi dau seama ca acolo nu e decît o constructie a imaginatiei mele. De aceea, poate, m-am speriat atît de tare, atunci cînd aerul din fata mea a început sa se închege si sa se îngroase, laptos; am simtit pe piele atingerea rece a sticlei dure, a carei greutate am reusit s-o mai sustin doar pentru cîteva secunde.

Teroarea.

Muschii mi s-au relaxat dintr-o data, si globul a cazut pe asfalt, spargîndu-se în sute de cioburi. M-am lasat pe vine în fata lor, trecîndu-mi degetele peste ascutimile lor; evidenta era prea dureroasa, distrusesem singurul lucru care îmi facea realitatea suportabila. Nu mai îmi ramînea decît sa îmi repar greseala.

Am adunat cioburile, le-am pus în geanta si am intrat într-o cabina telefonica, sa caut în anuar o sticlarie. Am gasit doar numarul si adresa unui sticlar particular. Am luat metroul pîna în cartierul unde era manufactura lui.

Pe usa casei era o firma de tabla pe care scria « Atelier de sticlarie casnica ». Am sunat si am asteptat, mi-a deschis un barbat mai degraba batrîn, care mi-a facut semn sa intru. Ne-am asezat la o masa din scînduri, în jurul nostru, prin curte, erau bucati de chiuvete sau de cazi, oglinzi cu luciul pierdut, geamuri colorate. Am scos cioburile unul cîte unul, i-am spus ce s-a întîmplat si l-am rugat sa le lipeasca.

-Platesc oricît.

-Vino mîine. Sau nu, mai bine peste doua zile.

A doua zi am sunat îndelung la sonerie, dar nu mi-a raspuns nimeni.

M-am asezat pe bordura trotuarului, am asteptat pîna s-a facut seara, dar nimeni nu a iesit sau a intrat din casa.

A doua zi am ajuns pe acolo cu putin înainte de amiaza. Barbatul m-a primit în curte si de departe am vazut, pe masa, într-o montura de metal, sarmanul meu glob, ca un ou fisurat, cu carnea sticlei strabatuta de retele de taieturi. L-am luat cu grija pe palme, fiindu-mi frica sa nu se dezintegreze, si l-am mîngîiat usor. Am platit barbatului cît mi-a cerut, am luat globul în mîini si am iesit cu el în lumea constanta si stralucitoare.

Acasa l-am asezat în mijlocul colectiei de oua decorative, în monturi de metal, a lui Marion.

Marion are:

un ou de ceramica de culoarea rodiei, cu motive florale

un ou de jad, cu intarsii de sidef

un ou de strut pictat cu tus negru

un ou de gîsca încondeiat

un ou de gaina, cu data expirarii întiparita pe coaja

un ou chinezesc din lemn de cires

un ou rusesc din chihlimbar verde

un ou rosu din ceara sintetica

un ou de ciocolata cu surprize

un ou viu, cu învelis de piele, plin de puroi

Marion ia pe rînd în mîna ouale decorative, le mîngîie si le vorbeste.

Eu am doar un glob de sticla, perforat.

Îl iau în mîini si o privesc prin el pe Marion, care îmi citeste cu glas tare o antologie de blesteme si rîde.

Marion este nihilista, pentru ca refuza constant sa vina cu mine la reuniunile Îndragostitilor Anonimi.

Totusi, spre marea mea mirare, ea nu a refuzat invitatia la masa a unei batrîne emigrante ucrainience, pe care o întîlnisem la piata Notre-Dame, într-o dupa-amiaza cînd nu iesisem la cumparaturi, ci la vînatoare de efluvii, parfumuri rîncede si pestilente, cu olfactul flamînd.

Ea alegea fructele cu o gingasie care ne-a mirat peste masura.

Îi priveam degetele lungi si osoase si ma gîndeam ca trebuie sa fie acea fosta mare pianista, traind în complet anonimat în oras, despre care ne vorbise un fost decorator de la Opera; el ne facuse cadou un candelabru care atîrna nefolosit de tavanul salonului nostru, pîna aproape de podea.

Gîndindu-ma ca îi voi face placere, m-am apropiat de ea zîmbindu-i. M-am înclinat usor în fata ei si i-am spus:

-De multa vreme asteptam sa va cunosc. Talentul dumneavoastra nu a fost uitat, mare doamna a artei.

Privirea ei lichefiata de uimire.

I-am luat în mîna degetele legendare si le-am sarutat cu vîrful buzelor.

Marion s-a apropiat de noi, cu umerii acoperiti de un sal bogat de dantela, si i-a întins batrînei o jerbera rosie. Aceasta a zîmbit atunci larg si a parut sa înteleaga. I-au dat lacrimile. A început sa ne vorbeasca. Era o emigranta ucraineanca si avusese cîndva un atelier de dantelarie fina. Pipaia salul lui Marion si reîmpletea în gînd firul de matase.

Credeam ca s-a pierdut toata, a spus, apoi ne-a invitat la cina.

Seara am ajuns la batrîna cu zece minute înainte de ora stabilita.

Marion i-a întins o cutie învelita în hîrtie colorata, în care era salul de dantela.

Batrîna a binecuvîntat-o.

Ne-am asezat la masa si am privit cum batrîna termina de gatit orez cu carnea dintr-o conserva pentru cîini. Am mîncat în liniste, ascultînd pendula si fosnetul dantelei pe umerii uscati ai batrînei.

Pe pereti, icoane de carton, fotografii îngalbenite si tablouase în ulei.

Pe pervazul ferestrei, glastre cu muscate.

Într-o vaza enorma, în mijlocul mesei, jerbera rosie de dimineata.

Pe un raft, între cescute de cafea ciobite si desperecheate, un corn sculptat de vaca.

În fata noastra, o mare doamna a unei arte meschine.

Cu ocazia unei sarbatori religioase orientale, Marion mi-a facut cadou o pereche de pantofi frumosi, retro, de care ea se saturase. Mergeam încaltata cu ei si mi se parea ca toata lumea ma priveste admirativ. Traversam orasul în pasi de dans, devorata de insectele echinoctiului, gîndindu-ma la noua mea nastere. As fi putut traversa fluviul cu noii mei pantofi, sau pasi peste cupolele potolite ale cladirilor, sau as fi putut sa seduc vreun baiat de liceu sau vreo femeie însarcinata, si apoi sa facem dragoste în vreun gang întunecos.

Într-o zi m-a oprit pe o strada pietonala, cu nume de instrument muzical, o doamna distinsa, cu o palarie neagra exagerat de mare. Mi-a întins o carte de vizita, cu un zîmbet discret, si mi-a spus ca, daca vreodata ma plictisesc de pantofii mei, sa o sun, pentru ca ea ar fi dispusa sa mi-i cumpere. Prezenta ei m-a fermecat si, în plus, gîndisem toata viata ca dorintele celorlalti ne înrobesc, asa ca m-am descaltat si am convins-o pe femeie sa ia pantofii. Ea s-a împotrivit cîteva minute, spunîndu-mi ca nu are bani la ea, dar pîna la urma am convins-o.

Am pornit spre casa desculta, fericita, candida, extaziata.

I-am povestit lui Marion fapta mea buna si ea mi-a admirat bunatatea si m-a sarutat ca niciodata.

Dupa cîteva zile a început sa îmi fie dor de pantofii mei frumosi. Nimeni nu ma mai privea admirativ pe strada, nici macar mie nu mai îmi placea sa ma uit în vitrinele magazinelor.

Ce trista eram.

Pastrasem cartea de vizita a doamnei distinse, pe care niciodata dupa aceea nu am mai reîntîlnit-o, si o sunam uneori dupa miezul noptii, strigîndu-i amemintari furioase, cu o batista pe gura, ca sa nu îmi recunoasca vocea.

Dar furia nu trecea. Eram roaba dorintei mele.

Cînd e vînt lasam toate ferestrele deschise.

Apartamentul se umple de voci de departe, de foarte departe.

Cu buzele întredeschise, Marion priveste pasarile negre zburînd peste catedrala, apoi începe sa deseneze.

Încerc sa copii desenele ei, dar nu reusesc. Nu am talent.

-Marion, am avut un vis ciudat. Poate nu ar trebui sa ti-l povestesc, totusi, as vrea sa ma ierti.

-Ce vis?

-Esti sigura ca vrei sa îl auzi?

-Bineînteles.

-În visul meu dormeai pe spate, goala si înfiorator de frumoasa. Stateam întinsa lînga tine, cu ochii deschisi. Te uram. Se auzeau voci si asteptam ceva. M-am ridicat de lînga tine si m-am dus la bucatarie. Am ales dintre toate cutitele pe cel mai ascutit. Mi-am înclestat degetele pe mînerul de lemn crapat si i-am curatat lama cu alcool medicinal. Tremuram. M-am întors în dormitor si m-am asezat în genunchi lînga tine. Am ridicat cutitul si am ramas asa o vreme, cu lama irizînd deasupra ta, pîna cînd orasul a început sa se lumineze vag. Atunci mi-am lasat bratul sa se prabuseasca. Cutitul ti s-a înfipt în piept si ai deschis larg ochii. Te-am batut prieteneste pe umar si ti l-am scos din piept. Ţi-ai acoperit rana cu palmele si ai lesinat. M-am spalat de trei sute de ori pe mîini în chiuveta din bucatarie, dar mirosul sîngelui tau îmi persista în nari. Chiar si acum îl simt, de aceea am vrut sa îti povestesc visul.

Marion pune pe masa caietul de desen si creionul, se apropie de mine, îmi saruta lobul urechii si îmi spune:

-Nu îti fa griji. Sînt în perioada aceea a lunii.

Spre seara, încîlcita în parul ei, încerc sa ma îndepartez, dar sînt prizoniera.

Ea se preface ca doarme.

-Marion, daca nu ma lasi sa plec am sa urinez în pat.

Ea zîmbeste si îsi pune mîna între picioarele mele.

-Da-ti drumul.

Marion avea o cravata verde cu dungi negre.

Din cauza aceasta, corpul ei parea mai gol, frumusetea ei mai nelinistitoare.

Spalam vasele. Norii se evaporasera. Am pus farfuriile si cestile la uscat pe o pînza întinsa pe masa si ne-am scufundat mîinile una într-alta.

Dragostea noastra dezastruoasa a ars pledul în carouri de pe canapea.

Am presarat cenusa în apa de spalat.

Marion fredona, cu voce luxurianta, un cîntec trist. A facut apoi doua cafele cu frisca.

Dupa cîteva ore a fugit cu o trupa de dansatori ambulanti.

Armonicele lor stridente au rasunat multa vreme în oras, acompaniind rîsul lui Marion, care ma uitase.

Ma inundase o oboseala, un dezgust, o disperare, o nevoie de distrugere, o singuratate.

Fredonam trista imnuri bizantine.

Dupa un timp Marion s-a întors.

Mi-am auzit numele strigat din strada.

Am început sa tremur si m-am hotarît sa fiu necrutatoare.

M-am înfatisat, princiara, la fereastra dormitorului.

Ea nu avea cum sa vada acest efort. Privea în sus fara sa vada nimic. Orbise.

Am coborît si am adus-o de mîna acasa.

Niciodata nu mi-a povestit ce se întîmplase în lungul ei periplu, iar eu niciodata nu am întrebat-o.

Dimineata îi spalam ochii cu ceai de musetel, o ajutam sa manînce, îi masam picioarele si o pieptanam.

Eram acum doua jumatati sîngerînde, pe care ne chinuiam sa le coasem la loc.

Citeam cîteva ore pe zi ziarele locale, cu glas tare.

Marion ma asculta încordata.

Într-o dimineata, în timp ce ma spalam pe dinti, mi-am descoperit pe limba o tumoare aproape invizibila, care s-a imflamat treptat. Din cauza durerii citeam din ce în ce mai greu.

Am început sa îi scriu lui Marion pe piele povesti, care durau uneori zile întregi.

ORAsUL ESTE PLIN DE DECUPAJE NEGRE DE ARBORI sI PĂSĂRI, CARE SÎNT PROIECTATE PE ZIDURI. VOM PLECA ÎN CURÎND, ÎMPREUNĂ, ÎN CĂUTAREA ARTISTULUI NECUNOSCUT CARE A MODELAT CU FOARFECI URIAsI ACEST TEATRU DE UMBRE CHINEZEsTI. EL NE VA GĂSI sI NOUĂ CÎTE UN ROL MINOR ÎN FEERIA LUI sI VOM POPULA ORAsUL PESTE TOT sI TOT TIMPUL.

În scurt timp corpurile ne-au devenit doua rani. Din ochii lui Marion se scurgea puroi negru ; eu nu mai puteam sa beau nici apa. Nu mai avea nici un rost sa continuam.

Am adus din baie unghiera si am taiat venele lui Marion.

Am privit-o calcînd timida în atelierul artistului cu foarfeci.

Mi-am taiat si mie venele si am urmat-o.

Silueta ei ma astepta deja, stralucitoare.

În linistea cavernoasa o priveam, crispata, pe Marion, care îsi acoperise soldurile cu tesaturi fine si îsi pulverizase pe piele spray autobronzant, ca sa fie frumoasa pentru mine.

-Iubito, hai sa plecam în vacanta într-o masina nuptiala decapotabila sau într-un tren cu vitralii colorate, avînd drept bagaj unic o valiza derizorie plina cu zahar cubic.

-Hai.

Am trecut pe lînga cladiri cu ziduri poroase. Eram atît de aproape de tiranie.

Am intrat într-un cinematograf sumbru.

Filmul pornografic începuse de o jumatate de ora, încercam sa înteleg actiunea.

În jurul nostru, în obscuritate, plîngeau de singuratate barbati între doua vîrste.

Fiintele acestea cenusii, fara colaona vertebrala, ne priveau cu ochii tîmpi. Cu un singur organ viu atasat corpurilor gelatinoase, salivînd si picurînd urina, ei ne împresurau, amenintatori.

Îmi venea sa urlu.

S-a oprit lînga rîndul nostru vaduva vesela, pe care o evitau toti, tocmai din cauza privirii ei pline de o fericire fara seaman. Sotul ei fusese un om minunat, de aceea toata lumea a fost uimita cînd, la înmormîntare, sotia lui a afisat un chip radios, care continua sa înfloreasca în fiecare zi. Era clar ca, daca nu înnebunise, si nu înnebunise, nu îl iubise pe sotul ei, iar femeia care nu iubeste asemenea om nu poate fi decît de o jalnica meschinarie. Din ce în ce mai singura, vaduva vesela îsi vedea de plimbarile ei prin gradinile suspendate si de noua ei viata.

Ma gîndeam învalmasit la toate aceste lucruri, în timp ce o priveam. Nu o mai vazusem niciodata la cinematograf, nu banuiam ca îi plac filmele pornografice. A rugat-o politicoasa pe Marion sa se dea cu un scaun mai încolo si s-a asezat între noi. Îi simteam pe genunchi mîna calda si stiam ca aceasta apartine unui trup frumos, raspîndind mireasma.

-si tu esti ratacita pe aici, nu-i asa? m-a întrebat ea dupa o vreme, în soapta.

-Da.

-Vrei sa auzi povestea mea?

-Da.

A închis ochii o vreme si a ascultat gemetele cu buzele întredeschise. De-abia îi ghiceam trasaturile în întuneric. Dupa o vreme s-a apropiat din nou de urechea mea si a încept sa-mi povesteasca.

-Viitorul meu sot meu era un barbat bun si blînd, si îl iubeam. Credeam ca toata viata îmi va fi o continua luna de miere, o lunga serbare a vinului, o plimbare printr-o padure de iasomie, un vis, o desfatare. Dar nu a fost asa.

-De ce?

-Poate-ai sa fii dezamagita cînd vei afla. La vîrsta ta lucrurile par usor de înteles, ori albe ori negre, iar daca pomul fericirii tale se umple de omizi, îl tai din radacina, asteptînd sa creasca altul. Dar uneori consideri ca nu mai ai atît de mult timp, si încerci sa cureti în fiecare dimineata omizile, si sa le dai foc în singuratate. M-am înselat, dupa cum vezi. Chiar si acum mai este timp... În întuneric îti simt privirea care vrea sa înteleaga. De-acord, te voi face partasa nefericirii mele trecute. Sotul meu, cel pe care îl iubeam atît de mult înaintea primei noastre nopti, lînga care as fi vrut sa traiesc pîna la sfîrsit, era imens. Da, da, imens, exact asta am vrut sa spun. Seara de seara se opintea în mine ca într-un zid, dar portile mele erau în fata lui închise, si asa au ramas. Toti anii acestia am avut între picioare o rana jalnica, un tunel de carne maruntita si încremenita, o calimara de sînge. Iar el, desi îmi auzea gemetele, lovea, lovea întruna, vrînd sa desigileze poarta aeroportului meu micut, singura mea avere, singura mea cale de iesire. Termina pe mine, peste tot, trebuia sa schimb în fiecare zi lenjeria, pe care ne-o facuse cadou mama lui, cu initialele noastre brodate la colturi. Îl detestam, dar în fiecare dimineata, cînd ne sculam, privirea lui blînda ma facea sa nu spun nimic, sa mai îndur o zi, înca o zi. Cînd a murit, am fost atît de fericita. Nu am putut sa ascund aceasta bucurie în fata nimanui, si toti au înteles ca moartea lui m-a eliberat, dar de ce, nu îsi puteau explica, de aceea au preferat sa ma dispretuiasca. Dar si eu îi dispretuiesc pe ei, mai ales pe cei dintre picioarele carora atîrna un obiect al durerii. De ce nu m-a salvat nimeni? De ce? Acum sînt libera, iar placerile mele sînt solitare si atît de suave. Sînt împacata, si m-am reapucat de pictat. Vreau sa pictez oameni fara sexe care calaresc zebre.

Dupa ce a tacut, vaduva vesela m-a sarutat pe lobul urechii si mi-a mîngîiat barbia. A iesit din sala înainte de terminarea filmului, radioasa si senina. Între mine si Marion, pe scaunul liber, nu mai staruia nici o prezenta.

Orizonturile dreptunghiulare ale apartamentului ma apasau.

Am iesit si am ratacit cîteva ore pe strazi.

M-am oprit sub un balcon sustinut de coloane grosolane de calcar. A trecut un vînzator de legume si fructe, care îsi împingea caruciorul cîntînd.

Apoi mi-a aparut în fata, fara sa bag de seama, o femeie miraculoasa, picturala, care reusise sa combine fiecare element al fermecatorului tablou cu o precizie de autoportretist baroc.

O rochie impunatoare, de catifea verde-închis, cu falduri largi prinse sub sîni cu o brosa de argint cu pietre sarite, mîneci bogate si pelerina subtire, cusuta de gulerul rasfrînt.

Un crucifix de aluminiu pe panglica subtire din jurul gîtului.

Un sirag de metanii în jurul încheieturii.

Am admirat rama bogata, pe care fata o ridicase la o înaltime suficienta cît sa-i intre în vidul dintre lemnele frumos sculptate partea de sus a corpului.

O impresie subita de oxidare a stratului gros de vernis, care trebuia sa pastreze intacte stralucirile uleioase ale culorilor.

În planul îndepartat se vedea strada îngusta, taiata de linia de tramvai, casele vechi, cerul gri si rece.

O expresie pierduta a ochilor care priveau undeva deasupra umarului meu, o rigoare maniacala a compozitiei, o migala de o irizare incerta. Fata poza gratioasa si fireasca, pastrîndu-si, în trasaturile vii, acea prestanta pe care ar fi vrut sa o perpetueze la nesfîrsit, în uriasul muzeu care devenise, printr-un simplu act de vointa, orasul.

Am urît-o pe femeia în vîrsta care a venit în fuga de pe o straduta perpendiculara, agintîndu-si bratele si rupînd vraja. Biata profanatoare vulgara a smuls rama aurita din mîinile fiicei ei, punîndu-si-o ei pe umeri, ca pe o povara, nu ca pe o delimitare a artei.

Sclipiri de panica în ochii obositi.

O voce tandra.

Au plecat mergînd usor, în urma lor a ramas doar o urma goala si decolorata pe zidul vechi al realitatii mele dezolante.

Într-o noapte, eu si Marion ne-am exagerat mîngîierile, de aceea, dragostea noastra s-a transformat în fum.

Fiecare a coborît de pe soclul din pieptul celeilalte, pentru a hoinari aiurea printr-un oras devenit o scena prea mica pentru zîmbetele noastre false.

Din doua gemene eremitice si eterne, ne-am transformat în doua orfane de vîrste diferite, nascute din mame necunoscute si bolnave.

A doua zi am vrut sa îi vorbesc deschis despre îndoielile mele. M-am asezat lînga ea si am început sa îi sarut palmele. În acel moment cred ca eram gata sa iau totul de la capat, dar Marion, cu o voce calcaroasa, mi-a spus:

-Iubito, nu fi ridicola.

Au trecut orele.

M-am hotarît sa plec fara sa îi spun.

Ea si-a lipit fruntea de fruntea mea si si-a strecurat o mîna sub puloverul meu, înclestîndu-si degetele pe coastele mele.

Limba ei subtire de pasare ma explora pentru ultima data.

Palmele mele spuneau adio coapselor ei înguste de pîine prajita.

La sfîrsit ne-am îmbratisat strîns, respirînd ritmic. Marion a adormit.

M-am îndepartat de acel corp de-acum strain, m-am încaltat cu tenisi negri si mi-am pus pe umar mandolina în husa ei de piele. Am iesit din apartament fara sa iau cu mine cheile. Eram hotarîta sa parasesc orasul pentru totdeauna. Am mers pe jos pîna la gara, cu mîinile în buzunare, respirînd aerul diminetii. Nu ma gîndeam la nimic. Am luat trenul pîna într-un oras turistic îndepartat, ascunsa într-una din toaletele din vagoane. 

În orasul acela am dormit în gradini publice si am cîntat la mandolina la marginea fluviului. Am încercat cîteva zile sa îmi reinventez un alt oras natal. Nu am reusit, asa ca am luat trenul înapoi, ascunsa într-una din toaletele din vagoane.

Mi-am lipit urechea de abdomenul lui Marion, care manînca bomboane de ciocolata în forma de trefla. Aproape ca am lesinat de placere auzind procesele necunoscute ale corpului ei. Apoi am plecat, pentru ca noapte de noapte ma strecuram prin gradinile cartierului, ca sa îi pîndesc de piticii care faceau dragoste. Pasiunea mea pentru ei era chiar mai mare decît pasiunea dintre ei. Eram martora iubirii lor înca de la început, si continuasem sa-i urmaresc zi de zi, aproape cu gelozie.

Cu cîteva luni înainte, piticul mergea leganat înspre magazinul de animale, ca sa cumpere, ca în fiecare sîmbata dimineata, o punga de seminte pentru papagalii lui. Eu îl asteptam la intersectia de lînga blocul meu, stiind ca are sa apara la aceeasi ora fixa. Nu mi-a fost frica vreodata ca m-ar putea recunoaste, ca aparitiile mele regulate îi vor parea suspecte; niciodata nu s-au intersectat privirile noastre.

În ziua aceea, la cîteva minute dupa ce piticul a trecut de usa de sticla, a intrat o pitica cocheta, îmbracata cu un costumas înflorat. Am vazut prin vitrina cum se privesc si încep sa se caute. Au platit pe rînd si au plecat împreuna, emotionati. Dupa cîtiva metri au început sa alerge bezmetici, înclestati. Mi se parea ca erau datori sa ma primeasca, fie si fara sa o stie, în intimitatea lor. Am oprit primul un taxi, si i-am spus soferului sa ma duca pe strada unde locuia piticul. Am ajuns în mai putin de doua minute, am coborît si m-am ascuns dupa un gard verde. Au aparut si ei la putin timp dupa aceea, alergînd, el aratîndu-i ei drumul, ea tinîndu-si în mîna sandalele mici ca de copil. Au intrat gîfîind în cladire.

M-am dus sub fereastra deschisa a dormitorului piticului, în care îl privisem de atîtea ori, noaptea, uitîndu-se la televizor sau vorbind cu cei doi papagali ai lui, m-am asezat pe dalele de ciment si le-am ascultat gemetele ritmice.

În cîteva zile, pitica se mutase cu totul acolo. Au carat împreuna lucrurile ei, fericiti, inclusiv o colivie conica, acoperita cu o pînza, pe care au asezat-o lînga cea a piticului. Am continuat sa-i urmaresc, seara de seara. Nu eram niciodata dezamagita. Inventivi pîna la o stranie cruzime în pat, piticii faceau dragoste în nenumarate feluri, încît corpurile lor pareau uneori zvîncirea aceleiasi bucati de carne; dupa ce s-au plictisit de simpla unire, au început sa îsi împarta roluri în mici scenete compuse în timpul zilei.

Într-o noapte, piticul a taiat gîturile papagalilor, ungînd-o pe femeia lui cu sînge, pe abdomen si pe fese.

Alta data s-au deghizat în ei însisi, el în ea si ea în el. Au mimat întîlnirea lor de la magazinul cu mîncare pentru animale, dragostea lor de la început, mutarea ei, unirea trupusoarelor, moartea papagalilor.

În ultima seara pe care am petrecut-o cu ei, au deschis geamul si si-au întins spre mine mînutele. M-am lasat purtata spre ei cu recunostinta; corpul meu devenit eteric si-a intrat, o noapte întreaga, în propriul rol.

Într-o calimara cu apa sarata, Marion crestea un pestisor.

-Saracul, o sa moara în curînd.

-De ce?

-Nu are destul aer.

-De ce nu îl pui într-un vas mai mare?

-De ce as face asta?

-Ca sa nu moara, cum de ce?

-Dar vreau sa moara, de aceea l-am pus în calimara.

-Aha.

Dupa multe rugaminti, am reusit sa o conving sa îl lase sa traiasca. Ea mi-a ascultat toate argumentele, apoi, pentru ca avea chef sa faca o plimbare, a fost de acord sa mergem sa îl eliberam în natura..

Mergeam de-a lungul unui rîu meschin si tulbure. Nici un pod ca sa trecem de partea cealalta, doar plute de scînduri. Am lasat pestisorul în apa, el a disparut într-o secunda.

Am început sa vorbim.

-Ai mîncat vreodata carne de cal?

-Nu.

-Dar picioare de broasca?

-Nu. Cum sînt?

-Foarte bune. Ceva între carnea de pui si carnea de porumbel.

-Nici porumbel nu am mîncat.

-Dar tie ce îti place sa manînci?

-Prajituri.

-si atît?

-si mere.

-Nimic altceva?

-Nu. De fapt, ba da. Hîrtie.

Ne-am oprit sa mîncam.

Marion îsi spala picioarele în apa rîului si rîdea.

Lînga ea, pe patura, eu decupam oameni din hîrtie de ziar.

As vrea sa întep ochii tuturor barbatilor care o privesc pe Marion cu un ac cu gamalie.

Marion a încearcat sa construiasca un perpetuum mobile, dar nu a reusit.

Eu am rîs si mi-am batut joc de ea.

Ca sa se razbune, Marion a amestecat în dulceata sticla pisata.

Nu am banuit nimic si mi-am uns o tartina. A început sa curga sînge pe bluza mea de dantela alba.

Marion, furioasa înca, mi-a spus:

-Închide ochii si miroase apartamentul. Înregistreza totul, pentru ca e ultima data cînd esti aici. Acum pleaca.

M-am dus la baie, mi-am clatit gura, m-am spalat si mi-am schimbat hainele.

Am iesit trîntind usa.

Ma gîndeam cu deznadejde la Marion. Nu era prima data cînd îmi facea asta. Aveam intentii nobile de plecari si parasiri, însa ori nu am avut curajul sa ies în strada, ori o iubeam prea mult pe Marion si voiam sa ramîn lînga ea, pentru ca tot ce am reusit sa fac a fost sa cobor la subsolul cladirii, în pivnita parasita. M-am chircit într-un colt, stiind ca Marion ma va cauta înnebunita prin tot orasul, strigîndu-ma pe nume si aratînd trecatorilor portretul meu în marime naturala. Dar ce mai contau regretele, amintirea urii ei persista zile în sir.

Atît era de placuta amorteala mea în pivnita întunecata, încît as fi vrut sa ma opresc din respirat, pentru a putea ramîne vesnic acolo. Dar narile mele se agatau, pîlpîitoare, de viata.

Stateam cu capul pe o treapta de piatra si speram.

Voiam pur si simplu sa o luam de la capat.

Am început sa scîncesc, pîna a venit un întuneric mare.

M-am trezit în patul meu. Marion ma tinea de mîna.

-Cum m-ai gasit?

-Am coborît în pivnita si te-am gasit prabusita pe scarile umede.

Din glastrele de la ferestrele orasului se scuturau camelii albe. O marioneta se legana într-o pînza de paianje doua marionete se leganau într-o pînza de paianjen trei marionete se leganau într-o pînza de paianjen.

Eram un trup la limita de jos a singuratatii, într-un spatiu necunoscut.

Am intrat în panica.

Am început sa caut prin apartament obiecte familiare, care sa ma ajute sa îmi repopulez teritoriul pierdut. Nu erau multe.

Am dat la o parte pledul în carouri si am început sa îngramadesc pe saltea carti postale, ghivece goale de flori, jerbere uscate, mucuri de tigara, ambalaje de biscuiti, inimioare de sticla, scrisori nedesfacute, ziare vechi.

Marion a trebuit sa daltuiasca în masa compacta a obiectelor mele ca sa ma elibereze.

Comme un papillon dans l'ambre, a soptit ea.

O vara încremenita.

Valurile de aer cald se balanseaza între diferitele cartiere vechi ale orasului.

Bem vin rosu, în pahare cu picior, si privim trecatorii.

Prietena care e cu noi vrea sa devina o creatoare de moda faimoasa; deocamdata face niste cursuri scumpe de design, care nu o învata nimic, decît cum sa coase la masina batiste cu forme nefolositoare. E îmbracata cu un arsenal de haine urîte, a caror imprimeu se gaseste în husele masinii ei sumpe, si are fata pictata în culori aprinse. Miroase a manioc si are un inel în septul nazal.

Ce frumos e numele acesta, Marion. Cîte feluri de a-l pronunta si de a-l scrie; oare ce femei l-au purtat îanaintea ei? Oare ce femei îl vor purta dupa ea? Cu timpul voi învata sa ma obisnuiesc cu normalitatea lui convenabila; însa, deocamdata, frontierele normalitatii noastre sînt atît de îndepartate si invizibile, încît tot ce tine de femeia aceasta ma uimeste si ma darîma. Îi împodobesc fiinta, fara sovaire, cu sandale noi de adolescenta, ochi larg deschisi, genunchi de amfora si ciorapi de matase; si cu un cersaf vechi si rupt daca s-ar înfatisa în fata mea, mie tot mi s-ar parea învesmîntata în aur si broderii.

Prietena noastra nu are de unde sa stie lucrurile astea. Ea îi spune lui Marion:

-Draga, cînd vor începe sa curga comenzile, tu vei poza penbtru catalogul meu. De acord?

Marion da din umeri si îi zîmbeste.

Lespezile de piatra de pe privirea ei.

Cînd ajungem acasa, eu ascult, cu urechea lipita de coaja, ecloziunea oualor pestrite pe care le-am furat de prin cuiburi de pasari cîntatoare.

-Am studiat doi ani biologia, îi strig lui Marion, care sta întinsa pe pat cu ochii închisi si mîinile pe sîni, acum corpul nici unei vietuitoare nu mai are secrete pentru mine, chiar si pe al tau îl cunosc la milimetru.

Marion îsi întredeschide buzele si roteste universul cu vîrful limbii. În fata mea se întinde o padure fumegînda, înspre care întind mîna. Mîngîi cu degetele crengile moi, apoi înaintez, încet, încet, catre un cîmp nesfîrsit cu camelii. Tunelul îngust de carne lucioasa se strînge ritmic în jurul meu. Sîngele strain îsi pulseaza înspre buricele degetelor mele fericirea acustica. Ma înnecam în propria mea saliva si în alte lichide înmiresmate.

Un balet orizontal, cu scena facuta dintr-un cersaf naclait de sudoare.

Trec apoi, alergînd, printr-un pavilion cu lampioane nemiscate, catre somn.

S-a mai auzit o vreme Marion, cîntînd sub dus.

Într-o sîmbata am fost cu Marion la un picnic în curtea sinagogii parasite.

Tufele de trandafiri galbeni împînzisera aleile si ierburile crescusera înalte printre pietrele pavajului. Am asezat pe pamînt o rogojina de bambus si am mîncat mere, biscuiti glazurati, ciocolata neagra cu crema de lavanda si iaurt dietetic. Am fumat tigari de foi, ne-am dezbracat si am facut plaja.

Eu: E straniu, în acest moment precis al zilei nu ma mai încearca nici un sentiment sacru. Niciodata nu am fost mai senina.

Marion: E mult prea cald. si este prea multa lumina. Au disparut toate secretele din orasul asta lucid, totul poate fi contemplat, înteles, descifrat. Din fericire vom fi martore în curînd la o eclipsa de soare istorica.

M-am ridicat într-un cot si am privit cerul. Ne-am hotarît sa ramînem în curtea sinagogii parasite pîna la eveniment, ascunse dupa zidurile înalte.

Se auzeau în gradinile vecine oamenii care îsi stropeau straturile de legume cu furtunul.

O fanfara mortuara trecea pe strada.

Treptat a început sa se întunece, lumina devenea opaca.

Marion m-a prins de mîna. Palma îi era transpirata.

S-a aplecat deasupra mea si m-a sarutat. Gura mea s-a deschis sub buzele ei. La sfîrsitul sarutului am deschis ochii si m-am mirat de întunericul din jur.

Pe cer straluceau constelatii efemere.

Se vedea un cerc subtire de lumina în locul soarelui.

Mi-am concentrat privirea asupra lui si i-am urmarit cresterea.

Soarele s-a întiparit treptat pe retinele mele, arzîndu-le.

-Gata, Marion, niciodata nu voi mai vedea trenurile pline cu raniti, pisicile mergînd pe parapete, plimbarea de dimineta a tinerilor seminaristi cu cravate de matase si autobuzele frumoase. Toate aceste placeri modeste îmi sînt interzise pentru totdeuna, de acum voi avea nevoie de instrumente ajutatoare pentru mers citit iubit gatit, pentru ca mîinile mele vor apartine de acum unei fiinte ratacite în întuneric.

-Nu spune prostii, iubito.

Marion a amestecat într-un borcan gol de iaurt pamînt si saliva si m-a uns pe ochi.

M-a spalat cu apa minerala si am început sa vad din nou.

-Ajuta-ma sa strîng lucrurile.

Am ajutat-o sa strînga lucrurile. Am escaladat apoi zidul si am plecat spre casa.

Seara am fost la un spectacol de balet. Primisem într-un plic fara expeditor doua invitatii si ne hotarîsem sa profitam de ocazie. Ne-am asezat la locurile noastre si am asteptat nerabdatoae sa se ridice cortina. Pe scena au aparut trei femei aproape batrîne, cu pieptanaturi demodate. Aveau pe umeri saluri împletite si dansau greoi. Goliciunea corpurilor lor mari si albe, cu coapse dure si abdomene umflate, mi s-a parut scandaloasa. Spetatorii s-au plictisit repede si au început sa plece rînd pe rînd. Am vrut si eu sa ma ridic, însa Marion m-a oprit. Dupa un timp cele trei femei si-au dezbracat pieile respingatoare si si-au aratat adevaratele trupuri, tinere si gratioase. Barbatii din sala au început sa aplaude si sa chiuie. S-au urcat rînd pe rînd pe scena si le-au iubit pe cele trei dansatoare.

I-am soptit lui Marion:

-De ce mi-ai redat vederea, iubito? De acum nu mai sînt linistita, si în fiecare noapte voi îti voi dori în acest fel trupul.

-Ce bine, a spus Marion si si-a strecuat mîna pe sub puloverul meu.

Apartamentul nostru este un uter viu, cu pereti membranosi, pe care cresc solzi de carne atrofiata. Eu si Marion sîntem doua eterne gemene papiracee, traind într-o lupta continua. Încearcam sa supravietuim, ne furam una alteia hrana si vigoarea.

Prima data cînd am omorît-o pe Marion, am avut mustrari de constiinta.

Am cautat un borcan pe marimea ei si am pastrat-o pe o etajera, conservata în formol.

Ea era dovada rautatii mele.

Dupa aceea, m-am obisnuit cu prezenta ei nemiscata.

Într-o zi i-am spus:

-Mai demult am vazut pe o strada o tiganca tînara, care tinea în brate un iepure jupuit, pe care îl dezmierda ca pe copilul ei. Apoi am vazut o fîntîna arteziana a carei apa tîsnea, ruginita, din craniul unei statui înfatisînd un barbat tînar. Lînga el, triumfator, un alt barbat de piatra îsi saruta toporul. Dupa aceea m-am întîlnit pe culoarele unui muzeu cu tatal meu, condus de mîna de o femeie necunoscuta, cu o palarie demodata. Dupa cîteva zile am gasit într-un cimitir, lînga un mormînt deschis, nenumarate vertebre umane batrîne, pe care le-am pus unele lînga altele, în ordine. Am luat una dintre ele si am purtat-o la gît multa vreme, pîna cînd l-am daruit unui calator strain, pe care l-am gazduit într-o noapte în patul meu.

Prima data cînd m-a omorît Marion pe mine, a avut mustrari de constiinta.

A cautat un borcan pe marimea mea si m-a pastrat pe etajera, conservata în formol.

Stateam chircita în borcanul meu si priveam în ochii ei deformati. Ea s-a obisnuit repede cu prezenta mea.

Saptamînile treceau.

Marion asezase artistic borcanul meu între nenumaratele ei cutii ei din metal serigrafiat.

La boîte à Riz.

La boîte à Farine.

La boîte à Thym.

La boîte à Sucre.

La boîte à Sel.

La boîte à Epices.

La boîte à Cacao.

La boîte à Céréales.

La boîte à Lentilles.

La boîte à Pâtes.

La boîte à Bonbons.

La boîte à Café.

La boîte à Thé.

La boîte à Laurier.

Într-o zi mi-a spus:

-Mai demult mi-am cumparat cîtiva pestisori aurii de acvariu. Acasa, i-am întepat pe rînd de perete, cu un ac cu gamalie. Apoi am lucrat cîteva luni la o primarie care avea la intrare o armura de cavaler. Cînd aprindeam lumina de neon din sala arhivelor, animale mistice se ascundeau dupa dulapuri. Am colindat apoi lumea cu o trupa de dansatori ambulanti. Ne-am oprit într-o noapte într-un hotel modest. Fiul proprietarului ne privea curios din scaunul cu rotile. S-a dus devreme la culcare, condus de tatal lui. Am chefuit cu vin si muzica pîna tîrziu, apoi ne-am împrastiat perechi-perechi prin camerele noastre. Eu am intrat din greseala în camera infirmului, care dormea pe spate. Avea în jurul capului lumina limpede. Lînga el era întinsa o fetita slabanoaga, cu par rar, care mi-a zîmbit. Am iesit tremurînd din hotel si te-am întîlnit pe tine, dragostea mea.

Uneori avem insomnii si ne petrecem noaptea sprijinite de pervaz si privind defilarile trecatorilor întîrziati.

Într-o noapte am auzit zgomote ritmice în fereastra din tavan. Ne-am ridicat si am privit afara.

-De ce ploua cu pesti, Marion?

-Nu stiu.

Am scos dintr-un dulap o plasa de pescuit si am adunat pestii vii care cadeau, zbatîndu-se, pe terasa. I-am pus pe toti în cada si am turnat deasupra sare granulata.

-Vom avea ce mînca cîteva saptamîni bune.

-Ce bine.

Pentru fiecare masa curatam doi pesti si îi preparam cu mirodenii si ulei de masline.

Vîntul de toamna sufla prin vestibulele orasului.

Dua o vreme m-am saturat de gustul si mirosul pestelui. Am furat bijuteriile lui Marion, le-am vîndut si mi-am cumparat prajituri, pe care le-am mîncat singura în parc.

Porumbeii ciuguleau firimiturile printre picioarele mele.

Marion ma astepta acasa, cu ochii plînsi, pe canapea.

Cînd am intrat în salon, s-a ridicat, a venit spre mine, mi-a tras o palma si mi-a spus:

-Iubito, esti o curva.

Ca sa o îmbunez, am întrebat-o, declamatoare:

-Iubito, cîte anotimpuri au trecut de cînd ne-am cunoscut?

-Nu stiu sigur. Uita-te pe calendar.

M-am uitat pe calendar, apoi pe fereastra.

O gaina neagra mergea pe trotuarul de pe Grand Rue. Trecatorii se dadeau la o parte, fetele tinere îi aruncau de la ferestre boabe dulci de porumb fiert, din conserve.

Marion s-a apropiat de mine, senina:

-E o traditie de-a lor. Hai sa facem dragoste.

-Nu.

-De ce?

-Credeam ca esti suparata pe mine. În plus, sînt în perioada aceea a lunii.

-Nu conteaza.

-Stramosii mei apartineau unei vechi familii nobiliare poloneze, ma mintea Marion. Lantul aristocratic s-a rupt atunci cînd unicul mostenitor s-a îndragostit de o dantelareasa batrîna. Parintii lui l-au alungat si au uitat de el. Au înfiat un baiat orfan, dar nici acum nu stiu care dintre cei doi este bunicul meu adevarat.

Alteori îmi povestea despre o veche familie de comercianti olandezi, care fusese înnobilata dupa ce barbatii tineri purtasera în timpul unei procesiuni lectica papei, un batrîn spîn, cu trasaturi blajine, care statea sprijinit în perne de catifea purpurie si citea un roman de dragoste. În jurul lecticii mergeau solemni nenumarati sacerdoti cu chipuri reci, protejati de multime de calareti în armuri.

Zilele treceau, identice.

În noptile cu luna plina ieseam sa ne plimbam pe malurile fluviului. Ne uitam o vreme cum sînt înnecati în apele lui cateii de o zi, apoi adormeam printre trestii. Dimineata ma întorceam catre Marion, îi puneam mîna deasupra narilor si ma bucuram cînd simteam pe piele aburul caldut. Era atît de fragila, de fiecare data îmi era frica sa nu o strivesc în somn. Plecam înspre casa dupa rasarit, cu hainele botite si parul naclait de roua.

Într-o dimineata am plecat fara ea. Am luat autobuzul, i-am platit soferului pentru bilet cu doi pesti cu solzi colorati, înveliti într-o batista. Am coborît la poalele dealului, acolo unde se termina orasul, cu ultimele lui casute razlete, înconjurate de gradini cu irisi si petunii.

Am mers vreo ora pîna sa ajung la platou, trecusem pe lînga doua masini care se ciocnisera, una era gri metalizata iar cealalta alba, o femeie tînara tipa si batea cu pumnii în geamul uneia dintre ele, i se desprinsese parul lung din care picurau fulgi argintii si i se umflasera venele albastrii ale gîtului subtire si unduitor. Din bluza împletita, cu nasturi descheiati de efort, îi iesea un sîn rotund, cu sfîrc minuscul, iar celalalt sofer statea paralizat pe scaun, fara sa spuna nimic, cu centura de siguranta înca prinsa în jurul corpului, cu mîinile înclestate pe volan. De pe platou se vedea orasul îndepartat, încadrat de doua fluvii subtiri, curgînd argintiu înspre ocean.

Pamîntul era galbui si sfarîmicios sub talpile mele. Din loc în loc, pe platoul întins, ramasesera maracini si scaieti uscati, iar pe cerul rosiatic se alungeau doua dîre albe de fum, de la avioanele militare invizibile si mute. Ma îndreptam catre fundul de mare preistorica, un gînd ma chema înspre locul acela, un gînd cu expeditor necunoscut, care ma lovise în punctul dureros si moale dintre ochi, tragîndu-ma cu un lant invizibil prins de un belciug gros, înfipt în pielea cicatrizata a fruntii. Eram deasupra unui oras si al unui fund secat de mare preistorica, aerul era fierbinte, simteam cum devin, cu fiecare pas, sterila, neroditoare, soarele invizibil îmi ardea încet ovarele si vederea. Mestecam încet margelele de lemn care se împrastiasera în autobuz atunci cînd colierul mi s-a rupt, am reusit sa retin, în cadere, cîteva în palmele facute caus, le-am bagat în buzunarul de la piept al camasii negre si le-am rontait pe drum, una cîte una, iar gustul de vopsea si de fibre vegetale mi se amesteca cu cel al salivei uscate, alunecînd dureros pe git. Mi-am amintit ca o mai vazusem pe femeia care avusese accidentul, îmi aparuse în fata ochilor în timp ce ma uitam la un documentar despre cutremurele oceanice, a aparut dintr-o data, ireala, cu pielea de un galben-aprins, era goala pîna la brîu si nespus de îndepartata, totul s-a destramat atunci cînd la televizor a aparut o reclama cu o pisica care avea pe cap o palarie tuguiata de clovn, si care ma privea pe mine, cu siguranta pe mine, sarcastic si fix, în timp ce dansa pe picioarele dinapoi. Am privit fundul de mare de sus, de la buza prapastiei, i-am cercetat de sus gurile grotelor pline de gunoaie si excremente batrîne, urmele de focuri de tabara si resturile menajere. Se vedea cararea abrupta coborînd pîna jos, m-am întins pe pamînt, am facut din corpul meu un cerc în jurul unei cochilii de melc pietrificate. Am închis-o în spatiul din mijlocul corpului meu contorsionat, cu gaura întoarsa catre ochii mei, si m-am îndepartat de locul acela. Dupa cîteva ore s-a racorit, cerul se înnegurase. Înca putin, îmi spuneam, ascultam valurile moarte de milioane de ani ale marii în care ma întinsesem. Ma trezeam, dureros, cînd, din scobitura batrîna a cochiliei a iesit, tîrîndu-se, un melc mic, tîrîndu-si cu greutate cochilia colorata si stralucitoare ca o bijuterie. Am întins doua degete si l-am apucat, cercul corpului meu s-a desfacut, m-am eliberat, am cautat cu ochii o crenguta ascutita si tare, parea de artar, avea scoarta neteda si cenusie, am ascutit-o cu unghiile si apoi am înfipt-o în inima melcului, care s-a retras în sine, am lovit de multe ori, pîna a început sa mi se prelingea pe palma o zeama uleioasa, atunci l-am întors cu despicatura înspre pamînt si am început sa-l curat de maruntaiele scîrboase. Dupa aceea, mi l-am înfipt, curat si mort, în buric. Vîrful ascutit iesea prin despicaturile camasii, si am început sa merg repede.

Am prins autobuzul înspre oras tocmai cînd pleca. Era acelasi autobuz, se mai vedeau, pe sub scaune, margele pierdute. M-am aplecat si am cules una, am mestecat-o, fericita, pîna am ajuns acasa, la Marion.

M-am dus sa cumpar o lamîie. La întoarcere, am ratacit ore în sir prin orasul care devenise necunoscut. Un batrînel m-a luat de mîna si m-a calauzit pe strazi. M-a lasat în fata apartamentului, fara sa îmi spuna nimic.

Marion facea ordine, astepta sa primeasca vizita unei femei înca frumoase, de patruzeci de ani, care ne promisese ca ni-l va prezenta pe iubitul ei.

O nuanta de mister si de teroare în vocea ei.

Din cîte am înteles, era bogata, îi ieseau venituri substantiale din din pariurile la luptele de cocosi si comertul cu plante medicinale.

A venit însotita de un barbat tînar si foarte înalt, cu par negru si ondulat. Îl chema ca pe un personaj biblic si era student la medicina si magician.

-El este fiul, fratele si iubitul meu, ne-a spus prietena noastra.

I-am strîns mîna.

Seara a trecut în mod placut. Am vorbit, am jucat sah.

Era sarbatoarea lanternelor. Ascultam veselia serbarii populare de pe strazi. Treceau civilizatii barbare cu vesminte ciudate si femei cu palarii cu pene si fructe proaspete în cosuri.

Noi fluturam de la fereastra batiste colorate si aruncam confetti.

Spre miezul noptii am iesit toti patru pe strazi si ne-am amestecat în multime.

Aveam ciorapi cu dungi colorate si tenisi melodiosi, dar pe lînga mine treceau femei si barbati îmbracati cu haine mai elegante decît ale mele, am oftat.

Vîntul pulveriza în noapte petalele miilor de arbusti decorativi.

Peste tot, muzica de fluiere si chitari.

Prietena noastra si iubitul ei au disparut printre oameni.

Stralucirea pielii lui Marion eclipsa lumina lanternelor.

Mi-a strigat:

-Fa ce vrei cu mine, numai nu ma lasa sa plec.

Ne-am întors acasa pipaindu-ne coastele pe sub camasile cu nasturi de sticla.

Am privit prin gaura cheii cum Marion se dezbraca si se pregatea de culcare.

Transpiram.

Am intrat în camera si m-am întins pe pat, lînga ea. Saliva ei mi-a spalat tîmplele.

Am adormit înspre dimineata, înlantuite într-o liniste primejdioasa.

A doua zi am plecat cu trenul în capitala, la o conferinta muzicala.

Fusesem invitata sa sustin o lucrare despre istoria mandolinei.

La receptia hotelului unde fusesem cazata era o mulatra cu ochi imensi. Am invitat-o în camera mea. A venit dupa cîteva ore, cu o sticla de vin alb si o cupa de capsuni.

Am luat-o de talie si am tras-o înauntru.

I-am scos rochia lînga usa si am început sa o sarut pe umeri.

Dintr-o data mi-am amintit de Marion si m-am întrebat la ce bun toate astea.

As fi vrut sa ramîn singura, dar mulatra gemea de placere în bratele mele. Dupa ce am terminat, ea a adormit pe pat. Mi-am aprins o tigara. Eram ca dupa o mare batalie. Nu conta daca învinsesem sau nu, numarul mortilor era acelasi.

Cînd m-am întors în oras, ploaia naclaise conffetiurile de hîrtie care ramasesera dupa sarbatoarea lanternelor.

O dezolare.

O stare de vinovatie.

Eu si Marion citeam cu intonatie manuale de geometrie si ne desenam pe corp, cu un penson subtire înmuiat în tus, frunze de iedera.

Nu as fi vrut sa mai parasesc vreodata apartamentul, asa ca am închis pe dinauntru usa de la intrare si am aruncat în curtea interioara amîndoua rîndurile de chei.

Marion a rîs si a dansat, prizoniera, prin salon.

Pasii ei de vals jupuiau luciul de pe dalele ceramice de pe podea.

Dupa cîteva zile, cînd am ramas fara mîncare, a scos de sub covor o cheie de rezerva, si-a pus manusi albe si ghete impermeabile si a plecat la cumparaturi.

Dupa-amiaza, cînd s-a întors, a gasit în fata usii noastre o bartîna dantelareasa obosita si trista, care se ghemuise lînga balustrada.

I-a vorbit cu blîndete, a ajutat-o sa se ridice si a condus-o în casa.

A îmbaiat-o, a pudrat-o si a îmbracat-o cu haine de-ale ei.

I-a uns parul parul lung si alb cu ulei de bulbi de lalele si i l-a împletit în cozi groase.

Batrîna i se daruise, fireasca.

Pe mine prezenta ei nu ma înduiosa deloc, si i-am spus în soapta lui Marion, care era încîntata de fapta ei buna:

-Te rog sa ma ierti, dar cîntecul tau de sirena, care atrage la usa acestui apartament toate scursurile, a început sa ma agaseze. Presimt ca si atunci cînd apele fluviului vor acoperi orasul, lasînd la suprafata doar cupole izolate si turnuri, tot se vor mai gasi corabii pierdute care sa traverseze haurile ca sa te gaseasca. Întelege-ma si pe mine, încerc sa îmi distilez furia, dar echilibrul meu e atît de subred, iubito, atît de subred.

Marion, care pîna atunci privise nemiscata ploaia fina care sufoca insectele, si-a acoperit urechile cu palmele.

Reprosurile mi-au înghetat pe buze.

În tot acest timp, batrîna ma ascultase cu atentie.

A cugetat si mi-a spus:

-Prezenta mea aici nu va va incomoda multa vreme. Prin sîngele acestui biet corp circula de ani buni un vîrf ascutit de spin, care mi-a întrat în talpa cînd ma plimbam, desculta si îndragostita, pe un cîmp cu flori. În curînd spinul îmi va ajunge la inima, care va exploda în mine ca un balon de sapun.

-Da?

-Da.

-Atunci e în regula.

M-am dus la bucatarie sa îmi pregatesc cîteva tartine cu brînza de capra.

Seara mi-am petrecut-o uitîndu-ma concentrata la desene animate.

La sfîrsit am adormit pe canapea. Marion m-a învelit cu un pled în carouri.

Ea s-a culcat cu batrîna pe patul din dormitor.

A doua zi dimineata m-am trezit în bratele batrînei, care ma strîngea, materna.

Am privit în dormitor prin usa deschisa.

Vedeam patul în lumina obscura care se filtra prin draperiile trase.

Pe pat, Marion dormea zîmbind în bratele batrînei.

Eu niciodata nu îi oferisem atîta liniste.

M-am cuibarit în pieptul acelei femei cu doua minti si cu doua trupuri, batrîna pîna la mijloc si mai jos sarpe tînar, si mi-am stivit ochii în pumni.

Norii se dizolvau la apus. Treceau în zbor fazani, catre padurile seculare. Marion a scos din buzunarul pantalonilor un fluier de lut ars si a cîntat din el o melodioara. Zborul fazanilor s-a frînt, ei au început sa se învîrta, dezorientati, pe bucata de cer din fata ferestrei noastre. I-am ademenit cu boabe de linte, însa numai unul s-a apropiat. Îl priveam cum ciuguleste si îi admiram frumusetea penajului alb. Marion a aruncat peste el un pled în carouri, l-a prins si i-a taiat aripile. L-a legat apoi cu un lantug subtire de picior si l-a tîrît dupa ea in salon. A luat telefonul, a format un numar si a vorbit politicos unui barbat pe care îl cunostea doar din auzite. I-a descris, exagerînd, forta si fumusetea fazanului, raspunzînd apoi unor întrebari detaliate privind vîrsta lui, alimentatia, dresajul. Mintea senina, învîrtindu-si în jurul aratatorului o suvita de par. Eu ma întrebam daca nu cumva, în acelasi fel, ma mintise uneori si pe mine.

Barbatul necunoscut a propus o prima întîlnire, pe care Marion a acceptat-o, facîndu-mi cu ochiul. A pus apoi telefonul in furca, s-a apropiat de fazan si l-a mîngîiat.

Au sa vorbeasca cu totii despre el. Toti îi vor sti de frica.

Nu întelegeam nimic, dar am tacut.

A doua zi, Marion s-a ocupat de educatia lui. Îi vorbea rar, explicîndu-i anatomia pasarilor pe planse colorate pe care le smulsese dintr-un atlas vechi. I-a sintetizat, de asemenea, în fraze simple, si regulile de aur ale luptelor corporale. La cina i-a dat i-a dat sa ciuguleasca orez si sa bea cafea tare din ceasca ei, apoi l-a luat apoi sub brat, ducîndu-l pîna la masina, unde l-a asezat pe scaunul din fata.

Din spatele masinii, îi indicam lui Marion drumul, urmarind cu degetul, pe harta, strazile fara nume. Am ajuns la adresa indicata cînd deja se întunecase. Am gasit cu greu un loc de parcare. Barbati bine îmbracati se îngramadeau la intrarea îngusta a cladirii sumbre. Lînga usa ne astepta cel caruia îi vorbise Marion cu o zi înainte. El era coordonatorul acestor lupte ilegale de cocosi din oras, obtinînd profituri uriase de pe urma pariurilor.

Vestea ca un fazan alb, o raritate zoologica, de o forta si o ferocitate incredibile, va lupta pentru placerea lor, adunase la spectacol o mare multime de amatori.

Fazanul nostru urma sa lupte cu un cocos pîna atunci imbatabil. Marion l-a încurajat, l-a sarutat pe cioc si i-a dat drumul în ring. Cînd a început lupta, am închis ochii si mi-am strîns capul în mîini. În jurul meu se auzeau urlete si zbateri de aripi. Cînd am simtit pe umar mîna lui Marion, am deschis ochii din nou. Cocosul zacea eviscerat in mijlocul ringului. Fazanul îi ciugulea ficatul.

Marion a primit o mare suma de bani, a zîmbit fermecator si a parasit, cu fazanul sub brat, cladirea.

Cîteva saptamîni fazanul a luptat in fiecare seara, si de fiecare data a iesit învingator. Cu banii pe care îi primea, Marion îsi cumpara parfumuri fine, margele de sticla, flori proaspete si farduri.

Credeam ca îl iubeste pe fazan, ca se stabilise între ei o legatura puternica, însa atunci cînd un print bogat i-a propus sa i-l cumpere, ea a acceptat pe loc, spre deplina mea multumire.

Marion a cumparat o orhidee pe care a pus-o pe un postament în fata ferestrei de unde se vedea catedrala. Se aseza pe canapeua de alaturi si-si astepta invitatii. Acestia, înfrînti de atîta frumusete, se prabuseau pe dalele ceramice înainte de a apuca sa scoata vreun cuvînt.

Într-o seara i-am soptit la ureche lui Marion:

-Cu fiecare noapte înaintam iremediabil catre sfîrsit. si daca fiecare dintre noi doua nu îsi va spune zilnic în inima ei: numai eu si ea sîntem pe lume, nu ne vom gasi niciodata linistea.

M-am ridicat din pat, m-am pieptanat si m-am îmbracat cu o rochie usoara din bumbac sifonat, cu mîneci largi de dantela.

Invitasem la cina un savant erudit, un om de stiinta, un snob, un artist si un explorator.

Fusesem în dimineata aceea la piata Notre-Dame. Cumparasem oua proaspete, carne de potîrniche, muguri de bambus, tigari de foi si brînza de capra.

Am fiert ouale. Am rumenit la cuptor aripile de potîrniche. Am taiat în rondele fine mugurii de bambus si i-am prajit în ulei de masline. Am pregatit apoi melcii.

De luni de zile cresteam într-o sera improvizata în dormitor melci comestibili. Construisem sera împreuna cu Marion, întinzînd o plasa termoizolanta peste o structura din arcuri mari. Într-o zi am uitat sa fixez caldura optima si, din cauza temperaturii mult prea ridicate, melcii au secretat o mucoasa transparenta care le-a închis cochilia si au intrat în hiberbare. Am plîns atît de mult, încît lacrimile ni s-au întarit peste ochi si am intrat, îmbratisate, în hibernare. În rest, melcii nu erau pretentiosi. Îi hraneam cu tablete speciale si le puneam sa asculte muzica baroca. Uneori, cînd eram prea obosite ca sa gatim, mîncam si noi tablete speciale pentru melci, dizolvate în lapte

În seara aceea, m-am întors în dormitor în trupul prelung al îngerului mortii, cu palmele iradiind raze otravite.

Marion tremura oripilata, învelita în pleduri în carouri.

Am prins toti melcii unul cîte unul si i-am bagat în oala adînca.

Dupa ce i-am spalat, i-am fiert la foc mic, cu zarzavat, usturoi si otet de iasomie. Le-am scos carnea din cochilie cu o fibula ascutita din metal, si i-am asezat pe un platou cald. I-am stropit cu unt fierbinte condimentat cu piper si ghimbir.

Mi-am sters sudoarea de pe frunte si mi-am aprins o tigara de foi.

Marion s-a ridicat din pat, si-a pus la gît un pandantiv cu un animal mistic din faianta si a strîns sera improvizata.

Am auzit invitatii urcînd scara de lemn si am aprins lumînarile de pe masa. Am sarutat invitatii pe umeri, am schimbat cîteva fraze amabile si ne-am asezat la masa.

În timp ce mîncam, pielea mi s-a dizolvat si muschii mei, scapati de sub control, au învaluit corpul suav al lui Marion.

-Mi-e foame, iubito.

M-am dus la bucatarie si am facut paste cu spanac si nuci crocante.

Am fiert pastele în apa cu sare, pîna au devenit al dente, apoi le-am scurs în chiuveta. Între timp am încins uleiul si am calit împreuna o ridiche alba, data prin razatoare, si usturoi zdrobit. Am adaugat vin alb, doua linguri de miere si coaja rasa de lamîie. Dupa un minut am presarat pe deasupra praf de sare si piper negru, proaspat macinat. La sfîrsit am pus spanac praspat, nuci si parmezan. Sosul l-am turnat peste pastele fierbinti si am dus platoul în salon.

Marion ma astepta uitîndu-se la desene animate.

Am pus paste în doua farfurii, am aprins lumînari si am umplut doua pahare cu vin.

Am mîncat în liniste.

La sfîrsit, Marion m-a sarutat si a pus vasele în chiuveta.

Dupa siesta am trecut pe la spalatorie.

Acolo mai erau doi barbati tineri, care vorbeau într-o limba straina.

Stateam sprijinita de masina de spalat si îi ascultam vibratiile.

Marion îsi lasase capul pe umarul meu.

Cînd am deschis usita masinii de spalat, între hainele noastre am gasit un costum impecabil de gabardina englezeasca. Am privit în jur, sa vad cui ar fi putut apartine, însa spalatoria era acum goala. Se apropia ora închiderii.

Seara am fost într-o ceainarie.

La masa noastra s-a asezat un mulatru înalt si ras în cap, care a sarutat mîna lui Marion si ne-a spus povestea lui:

-Eram student si aveam o prietena pe care o iubeam foarte mult. De ziua mea, ea m-a înscris la un curs de dans. Nu mai dansasem niciodata. Prima data doar am privit straniul alfabet gestual al celorlalti. Apoi am început sa dansez si eu. A fost greu la început. Acum am contracte în toata lumea si dansul este viata mea. Dar voi, fetelor?

-Noi? Noi ne iubim.

Dansatorul si-a trecut palma peste craniul ras si a zîmbit. Ne-a dat doua invitatii la spectacolul lui si a plecat. Marion a încadrat invitatiile în doua rame minuscule si le-a pus pe noptiera de lînga pat. A adormit, împacata, eu am iesit pe terasa.

Aveam doua vecine artiste, se iubeau, erau insuportabile, aveau în fata usii doi lei mari din portelan, foarte urîti, si trimiteau celorlalti locatari scrisori de amenintare anonime. Mie îmi erau simpatice, pentru ca miroseau frumos si pentru ca ascultau jazz. Dupa ce adormea Marion, eu ieseam pe terasa, ma întindeam pe chaise-longue, fumam si ascultam zgomotele intime din dormitorul lor.

În noaptea aceea, o pisica necunoscuta a fatat în bratele mele.

A doua zi, Marion a înnecat pisoii în fluviu.

Pisica i-a cautat cîteva zile, mieunînd sfîsietor, apoi a disparut.

Primavara cu miros de tutun si ploi pustiitoare. Prin parcurile fosnitoare explodeaza mugurii magnoliilor.

Coapse stravechi, acoperite de muschi umed, care ma înduioseaza nespus. Rîd. Marion se trezeste, teribila. Respiratia ei miroase a menta si a flori, pentra ca ea ascunde în buzunarele pijamalei bomboane.

Începem sa facem dragoste.

-Ce carne amara ai, iubito!

Priveste caleidoscopul dintre pulpele mele si zîmbeste. O intimitate încleiata pe corpurile noastre.

De la o vreme fac dragoste cu lumina stinsa pentru ca mi se pare ca sînt urîta.

Marion îmi invadeaza pieptul diform. Ea devine noaptea transparenta ca fosforul, doar inima si reteaua de capilare i se vad pulsînd o lumina calda, în ritmul muzicii de tobe africane.

-As vrea sa fiu sunetul pasilor tai. Fumul din tigara ta. Un vîrf de spin care ti se înfige în deget si îti ajunge pîna la inima.

-Vorbesti prostii.

-Poate.

Marion îsi pune o rochie gri si pregateste micul dejun.

-Vreau sa ma fac pictorita.

-Ce vrei sa pictezi?

-Zebre.

Seara bem ceai peruan de yerbaluisa si îi zîmbim poetului faimos din fata noastra, care ne priveste cu ochi de cuceritor.

stiu ca lui Marion jobenul lui teapan i se pare ridicol. Ne spune:

-Am citit o carte de alchimie. stiati ca pamîntul, soarele si luna au nume diferite în functie de anotimp?

-Nu. Ce nume?

-N-as putea sa va spun, erau foarte complicate, nu le-am retinut, dar le-am scris pe o hîrtie, daca vreti, ma duc sa o caut, sa vi le citesc.

-Bine.

În urma ei ramîn prezente speologice, fara suflet.

Cutii din metal serigrafiat.

Pereti acoperiti cu oglinzi ieftine, ciobite, cu luciul trecut.

Urme de soareci pe faina de pe podea.

Era noapte.

Stateam sprijinite de pervazul ferestrei, privind rarii trecatori de pe Grand Rue.

A aparut dinspre centrul orasului un arhitect faimos. O tragea de o curelusa pe sotia lui, care mergea supusa dupa el, privind în pamînt.

Le-am strigat sa se opreasca:

-Urcati, urcati, în apartamentul nostru va asteapta un ceai fierbinte si o minunata vedere catre catedrala.

Cei doi au vorbit în soapta cîteva secunde apoi s-au hotarît sa îsi întrerupa plimbarea.

Marion si-a pus repede peste camasa de noapte un pulover, a întors toate clepsidrele si a pus apa la fiert. A scos din dulap patru cesti mari si o fructiera cu boabe de catina pe care le culesese dintr-un gard viu.

Cînd a intrat in salon, arhitectul celebru ne-a multumit pentru amabilitate si s-a asezat comod cu sotia lui pe una din canapele. A privit în departare, cu ochi de cunoscator, catedrala. Sotia lui si-a desfacut de la gît curelusa de piele, tamponîndu-si rana cu un servetel.

-Mestere zidar, cînd veti construi ceva care sa rivalizeze cu aceasta catedrala?

El si-a mîngîiat barba taiata cu grija, a sorbit din ceaiul fierbinte si mi-a raspuns:

-Draga prietena, adevarul este ca acum cîtva timp am primit o comanda care nu putea fi refuzata. Primaria orasului vrea sa finateze construirea unui monument religios impresionant, care va atrage turisti bogati din toate colturile lumii. Se vor construi noi hoteluri, parcuri de distractii si artere de circulatie. Împreuna cu o echipa de tineri ingineri, am început masurarea locului si turnarea temeliei de beton. Ceva ciudat se întîmpla, însa, de fiecare data. Ceea ce zidim ziua se surpa noaptea, imagineaza-ti, draga prietena, nu înaintam deloc.

-si nu exista nici o speranta? Poate ca terenul ales este argilos, si nu poate suporta greutatea unei constructii de o asemenea amploare.

Arhitectul faimos a dat agasat din mîini si mi-a replicat, cu o voce stridenta:

-Domnisoara, nu ai înteles nimic. Ne trebuie sînge, sînge proaspat de femeie, care sa întareasca mortarul. Sortii au hotarît ca cea care se va sacrifica va fi sotia mea, aici de fata. Gînditi-va la sansa enorma pe care o are de a face macar o data în viata ceva esential pentru mostenirea culturala a umanitatii. Însa imaginati-va, refuza cu îndîrjire!

Arhitectul a început sa bata nervos din picior. Sotia lui mînca tacuta boabe de catina.

-De ce refuza? a întrebat Marion.

-Pentru ca e însarcinata.

Am mai stat de vorba o vreme, apoi cei doi au plecat.

Eu si Marion ne priveam melancolice.

-Saraca.

-Da, saraca.

Apoi am uitat de ea si ne-am dus sa facem dragoste.

Peste cîteva zile toate ziarele locale au anuntat ca, în sfîrsit, dupa luni de încercari sortite esecului, construirea noului monument religios pare sa merga bine. Era reprodusa si o fotografie a arhitectului faimos, surîzator si încrezator.

Eu si Marion ne-am sfatuit si am asteptat sa se faca noapte. Ne-am încaltat cu pantofi comozi, am luat cu noi un ciocanel si ne-am dus cu masina lînga santierul în lucru. Am trecut de paznicii adormiti si am ajuns lînga zidul proaspat. Marion a început sa bata cu ciocanelul în diferite locuri. Cînd a simtit golul, si-a suflecat mînecile hanoracului si a început sa scoata caramizile. si-a bagat capul înauntru si a aprins o lanterna de buzunar. A disparut cu totul în spartura si dupa cîteva minute s-a întors tîrîind dupa ea corpul inert al sotiei arhitectului. Am dus-o în brate pîna la masina.

Acasa, i-am tamponat fruntea cu apa rece. Cînd a deschis ochii, ea a înteles si ne-a zîmbit.

Ne-am petrecut noaptea discutînd aprins. A doua zi, i-am dat femeii toate economiile noastre. A plecat sa nasca departe, foarte departe.

Marion a gasit într-o curte interioara cu arcade doua capre. si-a scos ciorapii, i-a înnodat de barbile lor lungi si le-a adus în apartamentul nostru.

Acasa, eu altoiam un smochin pitic, pe care îl culesesem dintr-o livada parasita, în urma cu cîteva luni. Îmi placea sa îi sarut frunzele pieloase si ovale de pe lastarii bruni, sa îi mîngîi tulpina neregulata, cu scoarta verde-cenusie.

Într-o zi, Marion a mîncat în fata mea un fruct cu seminte pietroase si gust astringent, a facut o grimasa de dezgust si a scuipat totul pe podea. Nu mi-am dat seama de nimic multa vreme.

Marion a instalat caprele în camera noastra. Le hranea cu pîine prajita unsa cu unt sarat si dulceata de kiwi, le plimba prin apartament si le citea benzi desenate. Se îmbaia în fiecare seara în laptele lor gras, ca sa-si pastreze albeata pielii. Le spala lîna cu samponul ei si copitele cu periuta mea de dinti. Le usca excrementele pe pervazul ferestrei, le vopsea în albastru si le însira pe un fir de pescuit, facîndu-si coliere.

Începusem sa o urasc pe Marion. Dormeam deseori în salon, cu picioarele încrucisate în jurul tulpinii smochinului meu.

Marion ramînea singura, învelita în blana caprelor.

Într-o dupa-amiaza, cînd m-am întors de la cursul de madolina, am gasit în ghiveci numai un ciot de lemn. Marion, în picioare, întindea cîte o ramura verde caprelor, din manunchiul pe care îl tinea în brate. Facîndu-se ca nu-mi observa prezenta, ea si-a continuat multa vreme jocul macabru.

În noaptea aceea nu am dormit. Voiam sa ma razbun. Dimineata am deschis usor usa de la dormitor si am ademenit caprele cu o farfurie de lapte în care fiersesem mirodenii. Ele s-au scurs din pat si au venit înspre mine. Le-am legat cu cîte o curelusa subtire de coarne si le-am dus la un macelar vestit pentru cruzimea lui. Am privit, fumînd, cum se termina cosmarul meu. Cîteva picaturi de sînge mi-au patat poalele rochiei.

M-am întors acasa si m-am bagat în pat lînga Marion, care dormea aburinda.

În somn, ea m-a îmbratisat si m-a iertat.

Fericirea noastra era putreda, dar adevarata.

Un cîine curat si linisit dormea tot timpul la intrarea în magazinul de decoratiuni interioare.

Într-o zi, fara motiv, a muscat un client.

Proprietara s-a hotarît sa îl omoare.

Mergea cu el în lesa catre veterinar cînd s-a întîlnit cu noi.

Ne-a povestit ce s-a întîmplat si noua ni s-a facut mila.

Am luat cîinele la noi acasa, l-am crescut o vreme pe terasa, îi dadeam resturi, nu era pretentios, a murit de batrînete, i-am aruncat cadavrul în fluviu. Marion a mai ramas o vreme pe pod. Eu am fost sa o vizitez pe fosta lui stapîna.

Ea statea în birou, completînd facturi. Mi-a spus ca îi pare rau de cîine si ma invitat la o cafea. Am devenit, din ziua aceea, bune prietene.

Am intrat treptat în viata ei, acultînd-o si sfatuind-o.

Ea îsi iubea foarte mult pianul, o piesa superba din alt secol, cu clape de fildes. Nu mi-a spus niciodata de unde îl avea, daca îl mostenise sau îl cumparase.

Cînd o vizitam, ridicam cu grija capacul de pe claviatura si atingeam la întîmplare clapele negre. Ea statea în genunchi lînga mine, zicîndu-mi ca fac muzica chinezeasca. Auzeam ciocanelele lovind corzile întinse, pîsla care le învelea capetele facea sunetele limpezi, auzeam vibrînd cutia de rezonanta si cutia toracica a prietenei mele. Uneori, ea se dezbraca si îsi încolacea pulpele în jurul picioarelor sculptate ale pianului; eu o priveam rareori, ma uitam la mine însami în placuta de bronz pe care era scris numele si anul fabricatiei pianului, la intarsiile de lemn care ornau cutia îmbracata în furnir de mahon, la osatura lineara a mîinilor mele, care se ivea de sub piele, în timp ce degetele cautau clapele negre.

Pianul începuse sa fie important pentru mine, mai important decît proprietara lui, ca sa se razbune ea l-a vopsit în albastru. În ziua aceea eu nu am cîntat si ea nu s-a dezbracat, am stat una lînga cealalta pe canapea, mîncam biscuiti si priveam în lumina dupa-amiezii pianul albastru. Vaporii de vopsea ne ametisera. Am început sa povestesc cum am intrat într-o zi într-un magazin fara firma, lung si întunecat, plin de instrumente muzicale din cele mai variate, îngramadite unele peste altele, ma simteam ca si cînd as fi plutit, traiam o stare hipnotica, ca si cînd mi-as fi injectat in vene brietal (prietena mea a zîmbit, pentru ca ea venise într-o zi lînga mine cu o seringa de sticla si mi-a înfipt acul în mîna, am auzit cum metalul scrijeleste pielea si carnea , dupa cîteva secunde nu am mai stiut nimic nimic nimic, m-am trezit într-o alta încapere, în care mi se stergea fruntea cu o batista muiata in otet de trandafiri). M-am oprit în fata unui instrument necunoscut, un fel de xilofon cu lamele din metale diferite, am scos din rucsac un cutit si, cu lama lui orientata orizontal, am început sa lovesc usor lamelele, sunetele erau cuvinte înnabusite, într-o limba necunoscuta.

Dupa cîteva zile, prietena mea si-a vîndut pianul, îl ura, si pe mine ma ura, se îndragostise fara stirea mea de o cunostinta comuna, ea tesea in jurul lui un cocon de dragoste, îl iubea.

Îmi placea de el, era profesor de pictura, avea barba si un par lung pîna la brîu, negru, pe care si-l prindea într-un coc greu, pe ceafa, cu ace chinezesti pictate.

Zi dupa zi, el devenea tot mai palid si mai sters, frumusetea lui era din ce în ce mai melancolica, îmi parea un batrîn veteran care cauta banane putrede în tomberoanele din spatele supermarketurilor si care se barbiereste dimineata devreme, înainte de rasaritul soarelui, la lumina lumînarii. Încercam cu disperare sa ma apropii de ei, aproape ca ma umileam, tacerea lor ma obseda.

În preajma celor doi eram mereu într-o intensa asteptare, ca si cînd as fi tinut, fara întrerupere, vîrful piciorului pe pedala pentru prelungirea sunetului de la pianul invizibil ale carui clape negre eram noi trei. Ura dintre mine si prietena mea devenise atît de vie si de electrica, încît într-o zi becul veiozei marocane din sufrageria ei s-a spart, raspîndind in jur un placut miros de smirna arsa.

Într-o zi ne-am certam definitiv. Ea m-a acuzat în fata profesorului de pictura ca as fi aruncat pe pianul ei o galeata de vopsea albastra, de gelozie, si ca orice încercare de curatare au fost în van. stiam ca motivul isteriei ei domoale si reci e cu totul altul decît cel invocat, asa ca am plecat fara sa spun vreun cuvînt. M-am dus si i-am povestit lui Marion totul. Habar nu avea ca pastrasem legatura cu proprietara magazinului de decoratiuni interioare. Nu întelegea de ce nu îi spusesem mai devreme. Eu întelegeam, vag, si apoi din ce în ce mai limpede, în urmatoarele saptamîni de chinuri solitare, cînd ma zvîrcoleam pe pat, lînga Marion, într-o zeama de voma si sudoare, gîndindu-ma fara oprire la barbatul pe care îl iubea prietena mea.

Ma exfoliam de dor în fîsii circulare, precum coaja de mesteacan, corpul mi s-a curatat de toate excrescentele straine, nu mai aveam par sau gene sau unghii, eram acoperita cu o piele proaspata si lucioasa, brazdata de vinisoare aramii, si îmi planuiam cu grija razbunarea.

Într-o dimineata mi-am pus peruca si gene false, mi-am lipit pe fiecare a treia falanga a degetelor cîte o unghie lunga din plastic rosu si m-am îndreptat catre apartamentul prietenei mele. Nu mai tin minte daca am reusit sa trec prin zid sau daca, atunci cînd am vrut sa apas clanta, usa s-a deschis în fata mea. Am traversat salonul, am ajuns în dormitor, în care prietena mea tesea în jurul barbatului pe care îl iubea o pînza geometrica de paianjen, era îmbracata doar cu o pereche de blugi fara eticheta, îi zîmbea în timp ce dintr-un sîn îsi storcea o materie alba si vîscoasa, care devenea instantaneu un fir lung si elastic, din care îsi tesea pînza materna. El rasfoia linistit un album de arta, degetele nu îi mai tremurau nervoase, se îngrasase, avea în picioare papuci de casa tesuti cu aur si un inel cu piatra pe degetul mijlociu.

Am scos din rucsac un cutit, si am taiat unul din capetele firului. L-am depanat în jurul încheieturii mîinii drepte, facîndu-mi loc pîna la profesor. Cînd am ajuns lînga el, i-am pus mîinile pe umeri si l-am sarutat pe ochi, dar el nu ma vedea si nu ma auzea, era amortit, inconstient.

Prietena mea continua sa îsi teasa pînza, riscam sa ramîn si eu prizoniera. Am strîns cu putere mînerul cutitului, m-am îndreptat spre ea, i-am înfipt în piept lama, ea s-a prabusit în mijlocul încaperii, din rana curgea lichidul alb si vîscos, care se evapora instantaneu într-o ceata groasa.

Barbatul pe care îl iubise prietena mea s-a ridicat de pe pat, s-a apropiat de ea si a început sa o zgîltie, panicat. Mi-am smuls de pe fiecare a treia falanga unghiile de plastic, mi-am dat jos peruca si genele false, mi-am scos în graba camasa si sutienul, i-am luat mîinile si i le-am pus pe sînii mei, el m-a recunoscut si mi-a zîmbit.

Dupa ce am facut dragoste, m-am întors la Marion.

Apartamentul nostru e un sanctuar închinat ei.

Pe podea, straturi succesive de petale de flori putrezesc în parfumuri si miresme.

Cu picioarele afundate pîna la glezne în pasta scumpa, Marion s-a apropiat de mine si m-a luat de mîini. Avea un sutien frumos din argint filigranat. Crezînd ca e din dantela, mi-am spart dintii în el.

Apoi am atîrnat de tavanul salonului, cu fire transparente de platic, foarfeci desfacuti.

Ne-am luat la întrecere, care ajunge prima în dormitor fara sa-i atinga.

Ne-am pliat si ne-am contorsionat, dar în pat am ajuns pline de rani.

Anotimpul somnului.

Ne-am ghemuit una într-alta, în fata unei imense picturi albastre.

Am soptit:

-Marion, vreau sa te simt pulsînd în venele mele. Vom merge împreuna la centrul de transfuzii si asistentele medicale în halate sterile te vor picura în mine prin fire subtiri si sterile.

-si daca o sa ma doara?

-Nu-ti fie frica. Am sa stau tot timpul lînga tine.

Am adormit instantaneu. Alergam cu greutate pe scarile rulante ale unui magazin aglomerat. Îmi tineam cu mîinile burta imensa si respiram greu. M-am oprit cînd am simtit ca nu mai pot sa respir. Scara a urcat cu mine sus, tot mai sus, catre cerul întunecat. Apoi a urmat o învamaseala de cutite de vînatoare cu taisurile ruginite, umbre lichide, debordînd de viata, o scufundare în cafea, ice tea, apa de la robinet, vin ieftin, cacao cu lapte, cerneala, urina, otet de iasomie. Am ajuns, pîna la urma, pe treapta pe care am calcat la început. Marion, goala, se mîngîia pentru mine si-mi spunea:

-Mîna nici unui strain nu va atinge templul acesta.

-Sigur ca da, Marion, sigur ca da, sigur ca da, sigur ca da.

Apoi am facut schimb de trupuri, am dat la o parte o dala ceramica si am coborît pe o scara lunga. Am ajuns într-un tunel cu pereti umezi si podea de fosfor. Am mai fost cîndva aici, mi-am spus eu si m-am retras cu spaima.

-De azi înainte nu voi mai privi la chip de femeie, i-am jurat eu lui Marion, cînd am ajuns înapoi.

Dimineata m-am trezit înaintea ei. Îi mîngîiam linia discontinua a umarului drept si ascultam înlemnirea orasului. Nici o voce, buzele îi erau lipite cu banda adeziva.

Marion respira regulat, cu narile deschise pîna la plamîni.

Spatiul dintre noi era compresat si neted.

Mi-am înfipt adînc unghiile în carnea ei si am trezit-o.

Ea a cascat si s-a ridicat, lenesa, din pat. si-a pus peste bluza de pijama un pulover si s-a dus sa pregateasca micul dejun.

Dupa un timp m-am dus dupa ea. Se uita la desene animate si mînca ciocolata neagra cu crema de lavanda. Sorbea din cafeaua cu lapte si, din cînd în cînd, izbucnea în rîs.

Mi-a turnat cafea si mi-a pus pe farfuriuta de lînga ceasca cîteva boabe de strugure.

Apoi a apasat pe butonul telecomenzii si s-a facut liniste.

Cu o lama de ras a taiat banda adeziva de pe buzele orasului.

Descreierarea de voci s-au revarsat în salon.

Marion a luat de pe masa telefonul si a sunat pe rînd un savant erudit, unui om de stiinta, unui snob, unui artist si unui explorator, pe care i-a invitat în aceeasi seara într-un club disco.

Ne-am petrecut restul zilei ascultînd tangouri la un aparat de radio vechi si citind scrisori.

Seara am plecat tinîndu-ne de mîna. Priveam din mers usile lacuite, cu intarsii geometrice, si vorbeam.

-Îmi place sa ma duc la tribunal. Pe culoare trec avocate tinere si frumoase, îmbracate în costume prin care li se ghiceste lenjeria intima.

-si nimeni nu îti spune nimic?

-Ce sa îmi spuna?

-stiu si eu? Nu te-au întrebat niciodata ce cauti pe acolo?

-Nu, niciodata.

-si daca te-ar întreba, ce le-ai raspunde?

-Adevarul.

Savantul erudit, omul de stiinta, snobul, artistul si exploratorul ne asteptau deja în fata clubului.

Marion i-a sarutat pe toti pe gura. Eu i-am sarutat pe toti pe umeri.

Înauntru, muzica ne umfla ritmic venele din jurul tîmplelor.

Marion si-a dat jos puloverul si a început sa danseze înconjurata de cei cinci invitati.

A închis ochii si s-a desprins total de lumea aceasta.

Am adulmecat-o de departe si i-am distilat mirosul taumaturgic de stridie.

Asteptam, neînarmata ca si ea, sfîrsitul.

Eram întunecata si rece.

I-am spus lui Marion cîteva adevaruri usturatoare. Ea, înrourata ca o gradina de caprifoi, ma implora sa ma opresc, dar eu continuam sa îi vorbesc, cu voce sparta.

De durere, Marion a surzit. A fost singura la doctor si, cînd s-a întors acasa, era impodobita cu un aparat auditiv în care era încrustat un mic diamant roz, hexagonal.

Ea îsi dadea parul peste ureche si se lasa admirata.

-Ce frumoasa esti!

Într-o noapte Marion a auzit zgomote firave în salon.

A plutit în întuneric si s-a întors tinînd de coada un soarece adult, care se zbatea, tipînd.

A aprins lumina si mi l-a aratat.

Ne-am dus în salon, am bagat soarecele într-un vas de sticla pe care l-am acoperit cu carti.

Ne-am învelit umerii cu pleduri în carouri si am privit cum soarecele se agata cu disperare de fiecare graunte de aer din vas, pîna a murit.

Marion a ridicat din umeri.

Am spus:

-Marion, am riduri pe frunte, dar viata nu m-a învatat nimic, pentru ca am fost tot timpul surda la sfaturile celorlalti. Din fericire ai aparut tu. Însa toate miracolele trec repede, precum clientii dintr-un bar sordid, în care se cînta jazz de proasta calitate.

La cîteva zile dupa aceasta conversatie, Marion m-a întrebat:

-Vrei sa fii vaduva mea?

-Îhî.

Am adoptat a doua zi doi iepuri de piatra, pentru ca Marion nu voia sa ma lase singura.

Am adus cîtiva saci de nisip, sare marina, pietricele colorate si scoici si le-am amestecat pe dalele ceramice de pe podea, ca pe fundul unei mari secate.

Dupa o luna, Marion a murit în timp ce faceam dragoste.

M-a privit adînc în ochi si a tras aer în piept pentru ultima data.

A ramas nemiscata, cu parul ravasit pe perna.

I-am sarutat talpile reci, am învelit-o cu un pled în carouri si mi-am aprins o tigara.

Suflam fumul deasupa mea, înspre fereastra de pe tavan, prin care se vedeau stelele stingîndu-se rînd pe rînd. M-am dus sa chem salvarea de la un telefon public. Am asteptat pe terasa, bînd cafea neagra si tremurînd.

Am asculatat cîntecul lugubru al sirenei urcînd pe Grand Rue.

A trebuit sa dau o declaratie scrisa de mîna.

Am spus ca nu stiam cine e fata care murise în patul meu, o cunoscusem cu o seara înainte într-o ceainarie.

Dupa ce am ramas singura, m-am întors în dormitor si am lesinat.

Am vazut-o în vis pe Marion îmbracata ca un baietandru, cu o lumina triunghiulara în jurul fruntii. Avea în mîna un sceptru de argint cu care batea ritmul celei mai frumoase melodii din lume. Îmi zîmbea de departe, comemorativa.

Am cumparat de la un pescar batrîn o barca pe jumatate putreda.

I-am pus numele Marion si am avut asupra ei o victorie sentimentala.

Traversam cu ea orasul, apropiindu-ma de limita tuturor punctelor cardinale.

Într-o seara m-am întors acasa foarte obosita. Am aprins toate luminile din apartament, m-am dezbracat si m-am întins pe pat. M-am trezit dimineata tîrziu. Uitasem luminile aprinse. Îmi amortise un umar, îmi simteam capul greu. M-am ridicat din pat, am aprins radioul. Am ascultat stirile. Dormisem doua saptamini. Poate ca fusesem obosita, m-am gîndit. Nu aveam nimic de mîncare, decît cîteva gutui care începusera sa putrezeasca. M-am îmbracat si m-am dus sa cumpar niste cornuri cu ciocolata si iaurt. Lucrurile mi se pareau schimbate. Figurile oamenilor mi se pareau schimbate. În doua saptamîni, lumea îmbatrînise putin. Piatra cladirilor mi se parea putin mai roasa de aerul umed al orasului. Frunzele artarilor se scuturasera.

În supermarket m-am oprit în fata unei vitrine frigorifice, în care era un munte de inimi de pasare, congelate, mici torpile cu orificii negre. Alaturi, într-un cosulet de metal, fluturasi din hîrtie cartonata, cu reteta zilei.

(Cu cîteva saptamîni înainte, Marion gatise inimi de pui cu sos de cocos. A amestecat cincizeci de grame de fulgi de cocos cu o lingura de smîntîna si trei linguri de apa fierbinte, a adaugat pasta de curry, un ardei iute, taiat felii, si o lingurita de ghimbir razuit. A turnat amestecul peste patruzeci de inimi de pui si a bagat tava la cuptor pentru zece minute. În timpul acesta a fiert doua sute de grame de orez, un dovlecel taiat în cubulete si mazare. La sfîrsit a asezat orezul si legumele într-un bol si a pus deasupra inimile în sos. A invitat la cina doi prozatori celebri si i-a lingusit toata seara.

Am cumparat o punga cu inimi si m-am dus în parc. M-am asezat pe o banca libera.

Era înnorat si foarte frig. Cerul încarcat apasa acoperisurile din tigla putreda si ardezie ale orasului. Mîinile îmi înghetasera, mi le-am bagat pe sub pulover, sa se încalzeasca, am stat nemiscata, cu palmele apasîndu-mi abdomenul, pîna am simtit cum în ele trece toata caldura interiorului meu. Am scos din punga prima inima de pasare, am apasat-o în causul palmelor, a început sa fremete, sa creasca, sa pulseze. Cînd mi-am dezclestat degetele, inima traia, si din muschiul plapînd au început sa creasca artere subtiri, pulsînd un sînge tamîios, ventriculele se contractau din ce în ce mai des, peretii arteriali deveneau puternici, sîngele nu se mai întorcea în matca, ci construia capilare si vene, si, în jurul acestora, organe proaspete, oase, muschi, si, la sfîrsit, o piele elastica si pene. Pasarea tînara m-a privit cîteva secunde oblic si si-a luat zborul.

Am dat viata, rînd pe rînd, tuturor inimilor pe care le cumparasem, pîna cînd caldura din palme s-a potolit. Ultimele cîteva inimi, pe care nu mai avusesem puterea sa le trezesc, le-am îngropat lînga banca, scormonind cu degetele pamîntul înghetat.

Am plecat din parc, trecînd anonima si stearsa pe strazi.

Am cumparat de la brutarie o bagheta cu cereale si am mîncat jumatate în drum spre casa.

Cealalta jumatate i-am dat-o unui baietel calare pe un magarus curat.

Magarusul avea pe crupa o rana infectata, care nu se închidea niciodata.

Dupa cîteva ore, cum ma asteptam, Marion s-a întors.

Entuziasmata.

A pus pe masa buchetul de flori si cheile masinii si a început sa deschida sertarele comodei.

A scos o tabla de sah, a pus-o pe masa si a aseazat piesele.

A luat în mîini un pion alb si un pion negru, i-a ascuns la spate si m-a pus sa aleg.

Mie mi-a cazut pionul negru.

Marion a întoars tabla de sah cu piesele negre înspre mine si mi-a spus:

Un bun prieten de-al meu, teolog faimos, mi-a aratat azi o aparare la deschiderea clasica în pion E4.

(A mutat pionul alb pe casuta E4.)

Dupa aceea, tu muti un pion negru la E5 si eu îmi duc nebunul la C4.

(Marion facea toate miscarile de pe tabla de sah. Stateam aplecata înspre ea si ma întrebam cine o fi fost acet teolog faimos si ce legaturi existau între ei doi. Mi-am dat seama ca nu era prima data cînd jucasera sah si am suferit.)

Tu muti calul negru la C6 sau la F6.

Hai sa spunem F6.

Ideea e ca albul vrea sa ajunga cu calul de la G3 la F4, adica sa aleaga între regina si turn. Orice ar face negrul, albul e în avantaj.

Însa tu poti face rocada mica, adica turnul vine pe F8.

Prietenul meu mi-a spus:

Poti retrage calul din fata pionului care e în fata turnului si înaintezi cu pionul din fata turnului doua patratele, adica pe F5, ceea ce ataca pionul de la E4 si deschide spatiul de atac.

Întelegi?

(Taceam.)

De ce taci?

Spune ceva.

Vrei sa îti mai explic o data?

(Fara o vorba am lovit cu pumnul în tabla de sah. Piesele au cazut pe podea si Marion a tresarit. Am luat cu doua degete de jos regina alba si am bagat-o în gura. Mi-am plimbat limba peste ea si observam reactiile lui Marion. Ea statea neputincioasa pe canapea. Dragostea mea.)

Într-o dimineata ne-a trezit un clavecin. Ne-am dezmeticit cu greu si am ascultat gamele complicate.

Ce oras muzical, a spus Marion. Apoi s-a întors cu spatele la mine si a adormit la loc.

Am adunat de pe perna ei un ghemotoc de par mort pe care l-am strîns în palma.

Bateam cu degetele, pe piept, ritmul sonatelor baroce, care au continuat pîna dupa-amiaza. Dupa cîteva ore începusem sa fiu obosita de ascultat. Muzica ma înnebuna.

As fi vrut sa tip, sa sparg cesti, sa o amenint pe Marion ca o parasesc daca nu face ceva.

Dar am tacut. Acele ore au fost o dura lectie de supravietuire.

M-am prefacut interesata de jocul de zaruri pe care l-am început cu Marion dupa micul dejun si de desfasurarea evenimentelor din ultimul episod al unui lung serial de desene animate.

Dupa o vreme s-a oprit muzica. Am rasuflat usurata.

Restul zilei si noaptea au trecut repede.

A doua zi dimineata, m-a trezit din nou clavecinul.

E data aceasta am început sa lovesc cu pumnii în saltea.

Marion s-a trezit si ea si a încercat sa ma linisteasca.

Marion: E vecina noastra, o femeie înca tînara, cu un chip micut de copil si un corp mare, pe care încearca sa îl ascunda sub haine largi si bogate.

Eu: Îmi amintesc si eu de bluzele ei cu umeri bufanti si de fustele ei în mii de creturi apoase. Nu stiam ca are un clavecin.

Marion: Eu i-am împrumutat bani sa si-l cumpere. Era atît de singura, saraca.

Eu: Tu faci bine celorlati, ranindu-ma pe mine.

Într-o zi, cînd Marion nu era acasa, am sarit de pe terasa în balconul vecinei, care era plecata din oras. Am fortat ferestra si am intrat încasa. Am privit cu ura clavecinul în mijlocul încaperii. Am dat la o parte pînza care îl acoperea si l-am zgîriat cu unghiile. Cu o piatra mare, alba, perfect ovala, am început sa îi lovesc clapele de fildes, care sareau în aschii în jurul meu. Am plecat multumita de curajul meu.

Cînd s-a întors Marion, m-am prefacut ca dorm. Ea m-a mîngîiat pe frunte si mi-a cuprins umerii cu bratele. Am facut dragoste, apoi am ramas întinse una lînga cealalta, cu un glob de sticla între noi.

Aveam un vecin contabil, care la început ne lasase indiferente. Treptat am început sa îi spionam toate miscarile. Desi nu mai era foarte tînar, traia cu mama lui, pe care o chinuia fara oprire. Venea din cînd în cînd acasa cu fete tinere, care plecau de fiecare data plîngînd. Era un om rau, care nu mai avea nimic de pierdut, asa ca ne-am hotarît sa îl omorîm, pentru binele mamei lui. Pusesem la punct toate detaliile, ar fi fost o crima perfecta, însa într-o zi ne-am întîlnit cu batrîna în parc. Ne-a salutat si ne-a rugat sa o însotim spre casa. Ne-a vorbit numai despre fiul ei, pe care îl iubea nemasurat, si fara de care viata ei nu ar fi avut rost. Era constienta ca nu e cel mai bun fiu din lume, totusi, nu ar fi vrut ca el sa se schimbe vreodata. Am început atunci sa gîndesc altfel despre el. L-am privit îndelung leganîndu-se absent într-un balansoar din parcul care a fost construit pe terenul viran pe care a fost cîndva un cimitir evreiesc. Ne-am intersectat apoi de mai multe ori pe strada, prin piata sau prin labirintul rafturilor din supermarket. Deseori priveam lung în urma pasilor lui moi, si un fel de tandrete cruda punea stapînire pe mine. Marion nu stia de aceasta schimbare. A fost nevoie de o ploaie torentiala pentru ca eu sa am curajul sa-i spun, în gangul în care ne adapostisem amîndoi, Mi-ar placea sa te cunosc mai bine. Am privit apoi amîndoi o vreme ploaia cu miros de violete, de fum si de calcar, apoi el si-a întors fata catre mine. Mi-a spus: Cunoaste-ma mai bine. si-a dat la o parte parul des care-i acoperea fruntea înalta. A apucat cu unghiile mînerul minuscul al portii încrustate în mijlocul acesteia si a deschis-o cu un scîrtîit miniatural al balamalelor aproape invizibile. A tras apoi scara mobila, coborînd-o pîna la picioarele mele. Intrarea în fruntea lui parea acum îndepartata si rece, ma desparteau de ea sute de trepte de metal perforat, pe care am urcat tacuta, lasînd în urma gangul întunecat, ploaia care se întetise, ispitirile si argumentele rationale care demonstrau existenta lumilor posibile. Nu-mi simteam decît muschii picioarelor, încordati din cauza urcusului constant; poarta se apropia, iar în haul negru începea sa prinda contur calea. Cînd am ajuns în dreptul portii, m-am asezat pe ultima treapta, sa ma odihnesc, si am privit înapoi. Tarîmul de unde venisem eu nu se mai vedea, o perdea groasa de nori mi-l ascundea privirii. Am intrat apoi ca sa cunosc mai bine ceea ce nu cunosteam deloc, mi-am facut loc cu bratele prin materia vîscoasa si calduta, apoi am ajuns la a doua poarta. Am intrat într-un cîmp întins de în albastrui, des, înalt, si am privit, într-un loc batatorit, dansul oilor netunse în jurul baiatului cu salopeta. Mierlele cu cioc rosu cîntau în zbor, am trecut mai departe, catre cea de-a treia poarta, solitara în mijlocul lanului de in, mergînd printre plantele care se ridicau la loc dupa mine. Cea de-a treia poarta s-a deschis într-un tractor vechi, fara volan, din care am coborît repede, pentru ca soarele puternic încinsese tabla. Am privit casa în pridvorul careia erau îngramadite ghivece din lut ars cu muscate colorate, carora le desprindea petalele un baiat încruntat, iar eu am pasit peste el, ca sa ajung la cea de-a patra poarta, poarta de lemn a casei, si a trebuit sa împing tare, ca sa reusesc sa ridic gheata copcii. Am iesit uda din apa, cu pui de pesti prinsi în par, am trecut tremurînd pe lînga cei cîtiva barbati care pescuiau pe lac, fumînd si privind firul unditelor nemiscate, am mers îndelung pe cîmpul înghetat, pîna la urmatoarea poarta, care era capacul unei cutii ovale în care statea îngramadit un barbat adormit, cu haina lunga de stofa violet-cenusie si crengute verzi la tîmple, tinînd în mîini o minge mare din plasa de paianjen. Am crezut ca am gresit poarta, asa ca am închis-o si am cautat o alta, nu, trebuia sa intru acolo, frigul îmi întepa vîrfurile degetelor, mi-am facut loc în bratele barbatului adormit si am închis ochii, întunericul era suculent si caldut, am stat acolo, încurcata printre membrele lui chircite, pîna cînd a început sa se lumineze de ziua peste gradina cu braduti pitici lînga gardul varuit cu albastru. Atunci am vazut ca adormisem printre radacinile iesite din pamînt ale unui stejar cu ramuri numai într-o parte, am privit în jur si am vazut în departare orasul cu cladiri medievale si turle stralucitoare de biserici, m-am ridicat si am cautat si urmatoarea poarta, care s-a deschis în fata unui vîrtej de barcute de hîrtie pe care le lasau sa pluteasca pe rîu un barbat tînar si un baiat timid, am sarit si eu de pe mal într-una din ele si am alergat pe puntea alba pîna la prora, împingînd poarta care dadea catre cabina de comanda, am intrat într-o încapere în care un batrîn în picioare cînta la flaut, l-am ascultat cîtva timp, el s-a oprit, a rupt flautul în doua, ca pe o varga de alun, si mi-a spus: Sîntem cu totii cai înhamati la oistea calestii. Eu am privit adînc în pupilele lui bolnave, am vazut în ele ultima poarta, genele mele au împins-o si m-am trezit în fata lungii scari de metal perforat, pe care am coborît-o încet, încet, de frica sa nu alunec, iar cînd am ajuns jos, am vazut ca ploaia nu se oprise înca. Am iesit din gang si am început sa alerg spre casa, fara sa privesc vreo clipa înapoi. Cînd am ajuns acasa, i-am spus lui Marion, cu cea mai mare seriozitate:

-Cunoaste-ma mai bine. Te rog, cunoaste-ma mai bine.

Într-un bar de lînga ocean, în care se cînta cu jazz, o cochilie de liniste s-a strîns în jurul lui Marion. În departare se vedea farul conturat pe un cer de ulei, otravit de mirosul pestilor în putrefactie.

O padure de brazi, aproape de tarm. O ploaie violenta, de cîteva minute.

Seara, în labirintul racoros al plajei, Marion a dansat pentru mine cu clopotei implantati în solduri.

O esarfa rosie, cu paiete, în jurul unui gît incredibil de fin.

Am lasat-o pe Marion sa danseze si intrat singura într-o casa cu podea acoperita cu gresie poroasa. Pe un scaunel cu trei picioare statea o batrîna dantelareasa cu par alb. Avea pe umeri o blana de urs si îsi lasase la vedere sînii de adolescenta. si-a desprins cu unghiile pielea de pe piept si a scos de sub coaste un ou decorativ din piatra, însîngerat, pe care mi l-a întins.

-Multumesc, am spus, si am sters oul de piatra cu o batista. Nu stiu cine sînteti, dar vreau sa va marturisesc ca, în locul a mii de dascali, prezenta lui Marion pe plaja ma învata si ma întelepteste, asa cum cuvîntul omenesc este neputincios a o spune. Chipul ei revarsa o lumina tainica si trupul îi e împodobit cu o mie de rochii aurite. Nicicînd carnea nu-i va rugini de pofte desarte, iar nerautatea si blîndetea în sufletul i s-au înfipt, ca nuferii.

Am facut autostopul si ne-am întors acasa în aceeasi seara.

Marion a rîs si a vorbit mult cu soferul.

Eu eram gata de o fapta de vitejie.

sapte zile si sapte nopti am meditat si am vegheat, pe canapea.

Nu am mîncat, nu am vorbit si nu am rîs. Am baut doar o ceasca de cafea foarte tare.

Mi-am început apoi marea opera.

În apa fierbinte din cada am turnat doua sticle de lapte, cîteva linguri de miere si gel cu extracte de minerale marine, busuioc, piper alb si scoarta de mandarin.

Într-un vas de plumb am fabricat un sapun special.

Am fiert în apa alcalina si seu de oaie rasina neagra, sulf rosu, borax, arsenic, argint, aluminiu pur si cenusa de carbune. Am scurs sapunul înca fierbinte în tavite pentru prajituri si l-am lasat sa se usuce pe terasa.

Am pregatit apoi patul.

Peste un strat gros de frunze proaspete si flori am întins o pînza de matase apretata în argila alba si morfina. La cele patru colturi ale pînzei am cusut cranii de animale mici, vopsite în auriu.

M-am dus în salon si am luat-o pe Marion de mîini. Am spalat-o în apa calduta cu sapunul special, fara sa îi vorbesc. Parul i l-am pieptanat înca ud si i-am lasat pielea sa se usuce fara sa o sterg. I-am uns talpile cu ulei de orez si i-am pus în jurul fruntii o coronita din ramurele de rozmarin.

La sfîrsit am facut dragoste si am adormit îmbratisate.

A doua zi dimineata, cînd am dat patura la o parte, lînga mine dormea o statuie din aur curat.

Am privit-o, am mîngîiat-o si m-am gîndit, caindu-ma, la faptele mele de pîna atunci.

Apoi m-am dus în salon.

Stateam pe canapea si muiam prajiturele octagonale în cafeaua rece cu lapte.

Marion a venit pe vîrfuri lînga mine, a suflat dintr-o trîmbita de jucarie si m-a speriat.

M-am înnecat si cafeau cu lapte mi s-a scurs pe piept.

-Esti nebuna? Ce naiba te-a apucat?

-Voiam sa îti dau o veste.

-si nu puteai sa mi-o spui normal? Adu-mi niste servetele, sa ma sterg.

Multa vreme dupa aceea Marion a ramas stingherita lînga mine. Nu voiam sa o ajut. Îmi mîncam prajiturelele octagonale si ma uitam pe fereastra. Într-un sfîrsit a început sa îmi dea vestea cu voce joasa. Cînd a terminat mi-a spus:

-Sa ai grija de mine.

Am cazut pe gînduri cîteva secunde. Nu întelesesem ce vrea de la mine.

-Mai lasa-ma în pace, Marion.

-De ce te porti asa cu mine? stii doar ca as putea avea orice barbat din orasul acesta. Ai vazut si tu cum se uita pe strada dupa mine.

-si atunci de ce nu pleci cu vreunul? Hm?

-Pentru ca tu ai degete de aur si pielea ta miroase minunat. Nici unul dintre ei nu se compara cu tine.

M-am refugiat de dragostea ei în cladirea unei institutii publice. Traversam culoarele cu lumina obositoare. Toate ferestrele dadeau catre aceeasi iarna murdara, prea timpurie. Cînd am iesit, am cumpat o masina de facut vata de zahar, ca sa îmi amintesc de copilarie.

Nu am reusit, si dupa cîteva zile am donat masina unui azil de batrîni.

Frunze cad peste frunze, ploaia care peste ploaie, corpul meu cade peste corpul lui Marion.

La orizont, o linie de zapada.

Am adormit cu geamul de pe tavan deschis.

Dimineata m-am trezit cu febra.

Marion a avut grija de mine. Mi-a dat aspirina si ceai. M-a masat cu otet de iasomie. Mi-a adus sa mînînc un ou fiert. Cu degete de bolnav am încercat sa înlatur coaja tare, dar nu reuseam, nu mai aveam forta în mîini. Cînd într-un sfîrsit am facut o gaura mica, galbenusul mi s-a scurs pe piept. Mi-a fost rusine de Marion.

-Nu vreau sa ma vezi nevolnica, iubito. 

Eu si Marion ne plimbam de mîna pe strazile pustii si fotografiem oamenii în casele lor, în timp ce îsi practica viciile modeste. Gesturile noastre trecute se suprapun, si îmi apar mie însami ca un ghem imens de miscari haotice, de marioneta cu fiecare membru legat cu mai multe fire, mînuite de alt papusar. Mîncam prajituri în patiseriile tapetate cu frunze presate. Privim pestii morti de pe tejghelele acoperite cu staniol din piata Notre-Dame si transpiram de plictiseala în cinematografe obscure, la filme pornografice. Ascultam, cu urechea lipita de piatra catedralei, concertele de orga. Desprindem cu unghiile cuiele ruginite din portile vechi, mîzgîlite cu graffiti, si întepam cu ele cauciucurile masinilor decapotabile din fata restaurantelor de lux. Ne sarutam una alteia lobii urechilor si pietrele inelelor sub boltile întunecate ale caselor medievale. Ne ratam destinele iremediabil si alunecam catre o splendida mediocritate.

Zilele noastre se împart în:

1. zilele cînd ne amestecam în multime

si (mult mai numeroase)

2. zilele cînd ne izolam de multime

Într-o dupa-amiaza sufocanta, cînd hotarîsem sa ne izolam de multime, am intrat într-un cinematograf unde rula un muzical pornografic.

Am cumparat de la intrare o punga de stafide condimentate si doua pahare mari de apa minerala. Ne-am instalat în ultimul rînd, pentru a putea vorbi în liniste despre catastrofele miniaturale ale vietii noastre în comun.

Muzica filmului m-a facut sa-mi pierd auto-controlul. I-am descheiat lui Marion nasturii de sticla ai camasii si am muscat-o de sîni.

Ne-am întors pe jos, fredonînd melodia genericului final.

Acasa am pregatit o cina usoara si ne-am uitat la desene animate.

Fericirea casnica ne dadea tîrcoale.

Ne-am culcat devreme. M-au trezit, dupa miezul noptii, gemetele lui Marion. Pe jumatate adormita, prin întuneric, am întins mîna înspre ea. Avea febra. Am aprins lumina si am dezbracat-o, ca sa o frectionez cu otet de iasomie.

Atunci am vazut ca ranile pe care i le facusem în timpul filmului erau grav infectate. Veninul din saliva mea îsi lasase sporii în sîngele ei si acum din ea cresteau ramuri cu frunze întepatoare.

În fiecare seara trebuia sa smulg din Marion plantele care îi devorau interiorul corpului, apoi o dezinfectam cu spirt. Ea icnea de durere, dar suporta totul din dragoste.

Într-o noapte, cînd boala era deja pe sfîrsite, i-am soptit:

-Promit sa nu îti mai fac rau niciodata.

Era, bineînteles, o minciuna, si o stiam prea bine amîndoua.

Spre dimineata m-am dus sa plîng si sa ma caiesc într-o gradina de lînga fluviu, în care cresteau stînjenei cu flori violet-închis, cu rizom gros, carnos. Plutea peste ape un abur de ulei eteric, cu miros de violete.

M-am strecurat sub crengile unui smochin cu crengi bogate, care ajungeau pîna la pamînt.

Mi-am facut loc prin zidul de crengi, frunze si fructele rosii, moi, carnoase, parfumate, cu coaja rumena si aspru-catifelata.

M-am îndragostit de smochinul cu sute de brate putenice. El m-a strîns la pieptul lui.

M-am lipit de el si am început sa plîng.

Au început sa vina în zbor cupluri de îndragostiti, ei se înghesuiau sub crengi, mîncau fructe, faceau dragoste, apoi plecau mai departe.

Printre frunzele mari se vedeau stelele.

Nu aveam la mine tigari. Am scos din buzunar frunze uscate de mesteacan, le-am învelit în hîrtie foarte fina si am fumat în semi-obscuritate. Am cules din iarba cîteva smochine cu miros acru-nisipos. Desprindeam usor pielita stravezie de pe ele si le savuram carnea cleioasa si dulce. Remuscarile au disparut treptat. Cînd a rasarit soarele, am cules cîteva fructe pentru Marion si m-am dus spre casa. Pe strada, mii de batrîne pergamentoase, cu picioare subtiri ca scobitorile si deformate de varice, care se îndreptau cu pasi tematori catre laptarii.

Spre dupa-amiaza, Marion mi-a adus o jerbera rosie cumparata de la un florar ambulant.

S-a asezat lînga mine pe canapea si m-a întreabat, cocheta:

-Cine e mai frumoasa, eu sau ea?

-Jerbera.

Îmi arunca floarea în fata:

-Atunci culca-te cu ea în noapte asta!

Chiar asta fac.

La parterul unei case din apropierea cladirii noastre era un atelier de croitorie.

De fiecare data cînd treceam prin fata acestuia, auzeam masinile de cusut cu zgomot mecanic, ca rapaitul ploii cu gheata pe un acoperis de tabla.

În atelier lucrau cinci croitori si doi ucenici. Comenzile erau numeroase, atelierul era unic în felul lui. Vesmintele care se faceau acolo erau de piatra de cea mai buna calitate, cu o textura fina, onctuoasa.

Am mai întrebat calatori care traversasera continentul si poposisera în apartamentul nostru, dar nimeni nu mai auzise de vreunul la fel.

Eu si Marion le duceam croitorilor, în fiecare zi, într-un borcan de sticla, masline pisate în seu de oaie, ne asezam într-un colt si priveam cum paseau fiintele de piatra în atelier. Croitorii îi salutau cu plecaciuni adînci, noi nu aveam voie sa le vorbim.

Unii veneau doar pentru probe.

Odata a venit o statuie de foarte departe.

A coborît din taxi tinîndu-si cu mîinile poalele hainei mîncate de ploi.

A intrat în atelier, a fost salutat cu plecaciuni si servit cu o bautura calda.

Un croitor a venit cu metrul în jurul lui si l-a masurat.

Dupa aceea el a venit si s-a ghemuit între mine si Marion, era foarte obosit.

Din greseala, din cauza hainei mele de o culoare incerta, croitorul m-a confundat cu el.

M-a ajutat sa ma ridic, s-a purtat foarte frumos cu mine, mi-a sarutat chiar si mîna dreapta, apoi mi-a tras peste cap vesmîntul cel nou; piatra era cu adevarat foarte fina, foarte placuta la pipait. M-am privit în oglinda, îmi venea bine. Faldurile faceau cute frumoase în jurul taliei si la poale.

Am facut o plecaciune în fata croitorului, acest lucru l-a încîntat si mirat peste masura, a scapat din mîna creoinul.

Am privit peizis catre Marion si statuia care se ghemuise în brasele ei si am iesit din atelier.

Hainele mele (o pereche de blugi evazati si un pulover cu dungi albe si verzi, cu fermuar si gluga) ramasesera în atelier.

Mi l-am imaginat pe prietenul nostru purtîndu-le în drumul catre parcul lui de departe.

Calcam cu greutate, ma împiedicam în falduri.

Am cules dintr-o gradina cîteva gutui cu carnea foarte dura si le-am mîncat din mers.

Dintii ma dureau.

A început sa ploua.

Vesmîntul de piatra a devenit rece.

La naiba, e tare greu sa fii statuie, mi-am spus. Totusi, nu poate fi decît o experienta de neuitat.

Am intrat în cimitirul pustiu pe o poarta laterala. Apa îmi siroia în par si pe fata.

Am vazut un soclu gol din marmura neagra.

Am citit numele scris pe el, îmi suna cunoscut.

M-am suit pe el s mi-am aranjat în jurul corpului vesmîntul din piatra.

Mi-am ridicat amîndoua mîinile înspre cer, teatral.

Ploaia a încetat.

Marion m-a convins sa ne facem abonament la filarmonica, desi eu îi spusesem de nenumarate ori ca faptul de a fi conditionata de un abonament m-ar face sa îmi pierd orice interes pentru muzica clasica. Ea a insistat, si nu puteam sa o refuz la nesfîrsit. De doua ori pe saptamîna trebuia sa ne supunem împreuna unei torturi interminabile, aproape singure în sala de auditii. Fiecare instrument se transforma instantaneu într-o masina infernala de facut zgomot, si dupa fiecare concert plecam spre casa isterizata, la limita dementei, implorînd-o pe Marion ca data viitoare sa ma lase sa o astept în fata cladirii. Dar ea nu putea întelege cum de cineva care sustine ca ar iubi muzica refuza cu atîta îndîrjire sa se bucure de placerile instantei artistice unice, irepetabile.

-Irepetabile pe naiba, spuneam eu, saptamîna viitoare va fi mai rau.

Ea se supara si nu îmi mai vorbea o vreme.

Ultima data cînd am fost la filarmonica, luminile s-au stins una cîte una si pe scena au pasit membrii corului de castrati, îmbracati cu robe lungi, transparente. A fost singura data cînd nu am înnebunit de plictiseala la vreun concert. Ascultam vocile cu inflexiuni atît de stranii si feminine si m-am scufundat adînc în lumea mea obscura, ca într-o mlastina calduta. Ce sublima e muzica baroca, Marion, ce recunoscatoare îti sînt ca m-ai adus aici, îmi venea sa strig. Daca toti cei din sala ar fi început sa plînga devastati, înfrînti, nu as fi fost mirata, as fi participat, poate, si eu la sarbatoarea lor, agitîndu-mi, fara nici o semnificatie, mîinile, gigantica si oarba, scotînd de prin toate buzunarele paiete si aruncîndu-le în sus, catre tavanul pictat cu fiinte mitologice stralucitoare. As fi topait pîna la capatul pamîntului si m-as fi întors încarcata de daruri de departe pentru toti cei din sala, pe care îi iubeam nespus. Da-mi si mie, si mie, ar fi strigat ei si ar fi alergat spre mine cu bratele întinse, fiecare uitînd de sine si de aproapele lui, sot de sotie, mama de fiu, frate de sora, smulgîndu-si de pe ei hainele si siragurile interminabile de perle care, lovite de podea, s-ar fi sfarîmat ca zaharul. Apoi ar fi primit toti botezul prieteniei, acostîndu-si propria morala casnica în portul meu imens si primitor, netrecut în hartile din nici un manual didactic de geografie, si si-ar fi legat otgoanele vorbirii de stîlpii profetiilor mele. Apoi, sub privirea mea ocrotitoare, arzînd de iubire, ar fi adormit fiecare cu o lebada moarta în brate. Cu ochii în golul scenei pe care cîntau castratii, îmi mîngîiam în gînd supusii, nevrînd sa ma despart de nici unul, asemenea unui iubitor de bani, care nu vrea în nici un chip sa-i cheltuiasca, placîndu-i mai mult sa traiasca în lipsa decît sa-i vada împutinîndu-se.

-Pentru ce plîngi sfîsiindu-mi inima? mi-a murmurat în ureche Marion. 

Nu i-am raspuns. Am iesit din filarmonica singura, în timpul aplauzelor.

Cerul întunecat, cu nori violet.

M-am dus sa ma plimb prin cimitir.

M-am întors acasa cu bratele pline de irisi si i-am povestit lui Marion ca am vazut un barbat în vîrsta masturbîndu-se pe mormîntul sotiei.

-Îti jur, picaturile de sperma cadeau pe pamînt si din ele cresteau irisi, am mintit-o eu.

Adevarul este ca mergeam deseori prin cimitir si mîncam soldateii de glucoza de pe mormîntul adolescentului necunoscut. Pe piatra funerara nu era nici un nume sau vreo data, doar fotografia baiatului, în culori. În fiecare saptamîna apareau pe mormînt flori proaspete, lumînari colorate si mici soldatei de glucoza, pe care îi mîncam întinsa pe iarba dintre morminte. O singura data am vazut-o pe mama baiatului. A trebuit sa ma prefac ca vizitez un mormînt din apropiere, în timp ce ascultam povestea copilului omorît împreuna cu soldateii lui de glucoza pe cîmpul de batalie, în mijlocul unei armate decimate de dizenterie si de gloantele dusmane. Un alai de soldatei l-au însotit pe ultimul lui drum, slobozind salve de tun si salutînd militareste la coborîrea în groapa a sicriului micut.

Ne plimbam cu barca.

Marion vîslea.

Nuferi pe canale, cu flori albe si tije elastice.

Pescuiam cu o undita improvizata dintr-o tulpina de trestie.

Tristetea mea era grea, barca s-a înclinat dintr-o data.

Am smuls de la camasa lui Marion un nasture de sticla si l-am înghitit.

-Acest biet corp zdrobit vrea sa faca dragoste cu tine, Marion.

Ea a devenit serioasa dintr-o data.

-Întinde-te pe spate, am sa fac eu totul.

Barca se clatina usor.

Plutea pe fluviu un cadavru de iepure matur.

Marion l-a luat acasa, l-a dezosat si l-a curatat. Carnea a pus-o la marinat într-un amestec de lapte si otet de vin. Oasele le-a pus la fiert într-un litru de apa, cu boabe de piper verde.

-Ce vrei sa faci?

-Rulada de iepure.

-stii cum se face?

-Desigur. stii, desigur, ca am crescut în casa bunicilor mei (nu stiam). Într-un an în care stateau prost cu banii, ei s-au gîndit sa creasca iepuri. Erau usor de întretinut si se înmulteau repede. Nu îmi amintesc cu placere de perioada aceea. Trebuia sa inseminam iepuroaicele cu o pipeta lunga, cred ca le durea îngrozitor. Nu as mai face niciodata asa ceva unui animal. Sperantele bunicilor mei nu s-u împlinit: nu reuseau sa vînda iepurii, asa ca, timp de cîteva luni, nu am mîncat decît iepure, la fiecare masa. stiu sa gatesc carnea de iepure în toate felurile: iepure cu ciuperci, iepure cu galuste de orz, iepure cu sos alb si legume, snitel de iepure cu ananas, salata rece cu carne de iepure, tartine cu pasta din ficat de iepure...

-Uau.

-Ia si tu din poseta agenda mea, invita si tu doi oameni la întîmplare. Am chef azi sa primim invitati, sa rîdem si sa bem.

Cu o seara înainte îi spusesem:

-Marion, sîntem batrîne si alcoolice.

-Ei, un paharel din cînd în cînd nu strica nimanui.

Am început sa rîd si m-am dus la baie sa vomit.

Pe faianta, broscute de gel verde.

Am avut o pornire nemernica de gelozie, asa ca nu am invitat la cina nici un barbat, ci pe vecinele noastre de la etajul de deasupra, o saxofonista si mama ei, amîndoua vaduve. La telefon am vorbit cu tînara. A acceptat, parea multumita. Avea o voce placuta, grava, si un accent strain fermecator.

I-am spus lui Marion pe cine am invitat, ea a spus ca am facut bine, apoi m-a rugat sa ma spal pe mîini si sa o ajut în bucatarie.

Pentru umplutura aveam nevoie de un amestec din organe date prin masina, o suta de grame de ceapa rosie, tocata marunt, cincizeci de grame de ciuperci proaspete, taiate felii, douazeci de grame de unt, cincizeci de mililitri de frisca lichida si doua oua.

Pentru sos trebuia sa fierbem în supa din oase, îngrosata cu amidon si smîntîna dulce, timp de douazeci de minute, tot felul de legume maruntite.

Pentru garnitura a trebuit sa tai în rondele patru morcovi mari, doi dovlecei, un ardel gras si doi asparagus. Legumele le-am rumenit cîteva minute în ulei de masline.  

Marion a taiat apoi pulpele iepurelui, a desfacut carnea de pe oase si a întins-o în forma de dreptunghi. A adaugat umplutura si a rulat carnea, pe are a legat-o apoi cu sfoara, sa nu se desfaca.

-Am fi putut sa împachetam rulourile în folie de aluminiu, dar am uitat sa cumpar ultima data. E bine si asa.

Dupa jumatate de ora a scos tava din cuptor. A taiat sfoara care tinea rulourile rumene si le-a pus pe un platou. A adaugat la sfîrsit garnitura de legume.

Am pregatit masa din salon, am aprins lumînari si am adus un platou cu fructe, apoi ne-am schimbat cu haine frumoase.

Dupa putin timp au sunat la usa noastra cele doua vaduve.

Ele au adus un platou cu prajituri de visine, aburinde.

Le-am invitat, amabile, înauntru.

Am petrecut o seara agreabila.

Grasse matinée într-o duminica însorita.

Ne uitam la un documentar despre un pictor celebru si mîncam prajituri muiate în ceai negru.

Zgomotul foarfecilor în florarii.

Marion s-a dus apoi sa pedaleze prin oras pe bicicleta ei de piatra. Eu am ramas acasa, sa contemplu Calea Lactee.

O prietena ne-a invitat seara la aperitiv.

Am vorbim despre pictori celebri si am baut coniac. Ne simteam bine.

Am întrebat unde e baia si ea m-a condus printr-un coridor luminos.

Mi-am spalat mîinile si m-am uitat la produsele ei cosmetice.

Am ridicat capacul unei cutii aurite, în forma de inima.

Era plina de prezervative.

Am vomat instantaneu, în chiuveta.

Cînd m-am întors, un invitat îi spunea lui Marion:

-Într-o zi, cînd toti erau plecati de acasa, sora mea mai mare a intrat în camera mea si m-a rugat sa ajut cu ceva. Am urmat-o pîna în baie. Mi-a întins o pereche de chiloti patati de sînge si m-a rugat sa îi spal. De ce nu îi speli tu? am întrebat-o eu cît am putut de firesc, desi începusem sa tremur. Vreau sa te vad pe tine facînd-o, a raspuns ea si s-a sprijinit de usa închisa. Dupa cîteva zile, mama mea a plecat înainte de rasarit si nu s-a mai întors niciodata. Tatal meu s-a înnegurat si dupa o vreme a început sa traiasca cu sora mea mai mare. Eu si sora mea mai mica am fugit de acasa si cîtiva ani am vagabondat pe la marginile continentului, împreuna cu un saxofonist hoinar. Acum ne-am stabilit în orasul acesta, cîntam jazz într-un bar si locuim într-un studio mic, cu vedere catre fluviu. Nimeni nu stie ca sîntem frati, asta ne scuteste de multe neplaceri. Spunem ca sîntem casatoriti si nimeni nu ne întreaba nimic. Sîntem fericiti.

De tatal tau mai stii ceva?

A murit acum cîtiva ani, a facut un infarct. Sora mea a vîndut casa si pamîntul si s-a dus sa faca studii în alt oras, nu am retinut care.

Nu ai vrea sa o revezi?

Nu.

Dupa cîteva minute, o alta invitata ne-a spus:

-O admiram de multa vreme pe sotia unui industrias bogat, care în tinerese strînsese o mica avere din negotul cu urina de pisica. Era unica fiica a unei ilustre familii de academicieni. Avusese un frate cu patru ani mai mare, care a disparut într-o dimineata din gradina din fata casei. Corpul i-a fost gasit, dupa cîteva zile de cautari, pe malul fluviului, si a fost recunoscut dupa hainele de fetita. Cei doi academicieni au ramas toata viata cu convingerea secreta ca baiatul fusese furat de o satra de tigani nomazi care se statornicise pentru o vreme la iesirea din oras. Nu aveau decît o singura dovada: cadavrul de nerecunoscut care fusese descoperit, desi îmbracat precum fiul lor, nu avea plete lungi si negre prinse cu funde, ci un craniu ras de copil sarac. Fetita pe care au avut-o la putin timp dupa aceea a umplut întrucîtva golul imens. I-au oferit o educatie aleasa, de la profesori particulari pentru limbi straine, desen, pian si canto. La nouasprezece ani, pentru a-si ajuta parintii deja ruinati de cercetarile stiintifice, a început sa cînte jazz într-un restaurat select. Un bogat industrias, client fidel, a ascultat-o de cîteva ori tulburat si i-a spus ca ar vrea ca ea sa cînte toata viata doar pentru el. Ea a acceptat, cu o singura conditie: în fiecare luna va fi varsata în contul parintilor ei o suma suficienta pentru continuarea experientelor lor stiintifice. Tînara femeie avea o casnicie fericita si îsi însotea sotul în calatoriile de afaceri, doar ca sa poata merge la concerte în marile filarmonici ale lumii. Au trecut cîtiva ani. Fotografia ei aparea în revistele de stiri mondene. Era cea mai eleganta femeie din oras. Cînd pasea pe strazile pietonale, în ritmul unui acordeon melancolic, oamenii se opreau si o priveau.

De ce o admirai atît de mult?

Nu stiu, chiar nu stiu, dar as fi dat orice sa am viata ei. Credeam ca este foarte fericita, ca avea tot ce îsi dorea, ba chiar mai mult. Într-o zi am aflat din ziarele de scandal ca frumoasa sotie a industriasului fugise cu o noapte înainte cu un tigan care, dupa îsi ratacise tineretile la marginile continentului, se statornicise în orasul nostru, si cînta din acordeon cîntece triste, într-o limba amestecata si dura.

Tot felul de animale mici se ascund pe la colturi. Încep sa tip.

-E o adevarata menajerie aici! Nu mai suport sa calc în excremente! M-am saturat de mirosul asta!

Am luat de pe noptiera o fibula ascutita de metal si am ucis toate animalele.

Ce pustiu si ce liniste, dintr-o data.

Cît sînge pe podea.

Apoi siesta si cîntecele cersetorului orb. Dupa ce îl asculta o vreme, Marion îmi povesteste în soapta un vis de-al ei, inventat. I-am spus ca ar fi trebuit sa se faca scriitor, dar ea nu si nu, eu vreau sa devin pictorita. Uneori ma întreb daca mai exista cineva pe lume în afara de mine si Marion. Cînd ma plimb cu ea de mîna în pustietatea orasului, e de ajuns un cuvînt de-al ei si înnebunesc de dragoste. Pe strazi, în piata Notre-Dame, în cinematografe, în cafenele, nu e nimeni, sîntem doar noi. As vrea sa o dezbrac pîna la brîu si sa merg pe strada cu mîinile pe sînii ei mîndra si îndurerata. As vrea sa îi întaresc sfîrcurile cu doua monezi reci si sa i le colorez în carmin, cu rujul de buze.

Marion este în unele zile rigida ca o mobila scumpa din lemn sculptat, cu ornamente din bronz aurit si medalioane din fildes. Îmi lipesc urechea de trupul ei si aud cariile ucigase care îi perforeaza corpul, trasînd în ea culoare strîmte, prin care se scurge siropul capilarelor. Simt cum se naruie, în liniste, cuminte si martirica. Intru în panica si nu mai sînt stapîna pe reactiile mele.

Îmi bag degetele în gaurile minuscule din pielea ei si îi palpez interiorul cald.

sau

Caut prin sertare cutia cu ceara de mobila si, cu un burete vechi, o lustruiesc din cap pîna în picioare.

sau

O întind pe podea, îi pun miinile una peste alta pe piept si doi banuti sub pleoape si flori galbene în parul pubian.

sau

Sparg la un capat un tub de neon si las sa se scurga lumina în apa din cada, apoi îi scufund trupul în lichidul rece, asteptînd ca imaginatia ei sa îsi desprinda ventuzele de fereastra si sa îi revina, supusa, sub arcul fruntii razuite cu glaspapir.

sau

Îi proiectez pe tavan diapozitive cu piane sfarîmate si cu carcase osificate de masini.

sau

Îi enumar capitalele lumii, în timp ce mucurile tigarilor pe care le fumez cad cu clinchet de monezi pe covor.

Dupa ce criza trece, ne îmbratisam si ne degustam, încîntate, regasirea.

Uneori stam pe canapea, bem ceai si ne imaginam propriile funeralii. Putem juca acest joc ore în sir, lustruind si perfectionind scene si cuvinte. Paietele colorate ale insomniei plutesc în jurul nostru si stralucirea catedralei din departare ne proiecteaza pe chipuri arabescurile pînzelor de paianjen din colturile ferestrelor. Daca jocul nu s-a terminat si ne este foame, comandam prin telefon o pizza mare si o sticla de iaurt aromatizat.

Alteori Marion are impresia ca traieste într-un oras fara instincte si fara mister. Ba nu, într-un univers fara instincte si mister. Sta ore în sir cu fruntea lipita de fereastra si priveste la delirul oamenilor în casele lor. Barbati care se zvîrcolesc peste nevestele lor obeze. Barbati care beau lichior de anason în timp ce nevestele lor obeze uda florile din jardinierele de pe balcoane. Barbati care îsi fumeaza multumiti pipele din coaja de palmier în timp ce nevestele lor obeze se spala pe mîini, sapunindu-se. Barbati care încearca sa îsi imagineze timpul matematic în timp ce nevestele lor obeze sterg praful de pe orologiile pictate, care sunau de parca ai fi batut cu un linguroi într-o tigaie.

Ca sa îi distrag cumva atentia de la urîtenia lumii acesteia, o strîng în brate si alunecam împreuna pe cochilia spiralata a somnului, pîna adînc în carnea lui gelatinoasa. Adormim în acelasi timp, învelite în pleduri în carouri, dezmierdînd vise fara logica de-a lungul unui somn geaman si bolnavicios, si ne devoram una pe cealalta, asa cum o scara îsi înghite propria spirala, treapta cu treapta, pentru ca pe noi ne leaga o aspra prietenie.

si fireste ca a doua zi ne uitam din cînd în cînd una la alta si ne zîmbim, fireste ca sîntem tot timpul în extaz, fireste ca nu mai avem secrete una pentru cealalta, fireste ca ne salutam atingîndu-ne aratatoarele, fireste ca Marion se îmbraca pentru mine cu un patrafir lung cu broderii sau cu o rochie neagra cu franjuri din margele, fireste ca uneori trec ore întregi fara sa vorbim si, ca sa comunicam, scriem cuvinte cu frisca pe prajituri sau degetul pe aburii de pe oglinda de la baie, fireste ca ne iubim nebuneste.

Cerul noptii, fara limite.

Marion avea un pandantiv de aur în forma de mar pe un sir de margele rosii. Am aprins focul în mijlocul salonului si am mîncat pepeni verzi. Dupa aceea ne-am ghemuim pe sub pleduri în carori. Marion mi-a spus, în soapta, mîngîindu-ma pe obraz:

-Iubito, dragostea mea si-a schimbat proprietarul de cîteva zeci de ori; apartamentul acesta e groapa comuna a iubirilor mele de dinainte de tine. Dar cu tine am ajuns la sfîrsit.

Toata noaptea m-am zvîrcolit de furie. Dimineata, înainte ca orasul sa se trezeasca, am ars cadavrele pe terasa. Marion dormea înca, incandescenta. Am aruncat cenusa în vînt, m-am spalat pe mîini si m-am dus în dormitor. Am adormit instantaneu.

În vis un calator venit de departe a batut la usa noastra si a cerut o cana de apa.

Cînd m-am trezit, i-am spus lui Marion ca o sa vina cineva în vizita.

Ea s-a bucurat si a facut curatenie.

Catre seara a sunat la interfon calatorul venit de departe.

L-am invitat sus, Marion l-a sarutat pe gura, eu l-am sarutat pe umeri.

Ne-a daruit doua siraguri de margele colorate si ne-a spus ca e a treia oara cînd strabatea continentul pe bicicleta lui de piatra.

Avusese de fiecare data aceeasi traiectorie, pornind din orasul lui natal cu catacombe medievale. Prima data, cînd înca nu reusise sa se vindece de timiditate, facuse drumul doar prin tunelurile subterane, doar uneori iesea printr-o gura de canal sa îsi cumpere alimente, baterii pentru lanterna si lenjerie de schimb.

Dupa cina, Marion s-a dezbracat în fata lui, cu miscari de dans.

În ochii lui, o mie de ani de vînturi subterane pustiitoare.

Îi priveam de pe canapea, umilita, strivita.

Ma gîndeam la o întîmplare de demult. Un prieten ne trimisese o ultima scrisoare:

(...) Sîngele se întareste în mine ca un ciment. Chiar si bicicleta mea, pe care traversam înainte regiunea, a devenit de piatra. O vreme nu vreau sa mai ies din casa. Nu ma mai cautati. O sa va sun eu cînd o sa vreau sa va vad. Îmi pare bine ca ma întelegeti. Chiar voi mi-ati spus ca daca prezenta cuiva te apasa, trebuie sa te îndepartezi o vreme. Oricum stiti ca va apreciez foarte mult. Chiar îmi placeti, fetelor. Îmi placeti foarte mult. (...)

Marion m-a întrebat atunci:

-Oare cum arata o bicicleta de piatra?

-Ca o bicicleta normala, doar ca e de piatra.

-Crezi ca exista? Sau era o fel de-a spune?

-De ce ar fi mintit?

-Nu stiu.

Acum ma gîndeam: Cum poate fi femeia asta atît de nesimtitoare? Cum de l-a uitat pe cel de dinainte atît de usor? si pe mine ma va uita tot atît de repede?

Apoi mi-am amintit de cadavrele arse pe terasa si m-am linistit. Orice s-ar fi întîmplat, stiam ca Marion se va întoarce de fiecare data la mine. Am închis ochii si mi-am imaginat-o dîndu-se cu oja stridenta pe unghiile de la picioare.

A doua zi, calatorul de departe a pornit din nou la drum.

Ne-a promis ca ne va vizita la întoarcere, dar niciodata nu am mai auzit de el, si doar capatul continentului era la jumatate de ora de mers pe autostrada, ce naiba.

În lunile cît l-am asteptat, Marion a economisit bani, fara sa stiu eu, ca sa îsi cumpere o a doua nevasta.

A cautat multa vreme, însa nu se putea decide. A consultat fara nici un rezultat agentii si consilieri matrimoniali. O singura data a fost atrasa de fotografia unei tinere din alta tara. Prin intermediul agentiei, s-au întîlnit într-un oras dintr-o tara straina, însa Marion s-a întors acasa cu primul avion, aducîndu-mi în dar o gutuie minuscula de cristal. Niciodata nu mi-a povestit ce se întîmplase acolo cu adevarat.

Într-o sîmbata dimineata a vazut în multimea asurzitoare din piata Notre Dame o adolescenta de o frumusete naucitoare, însotita de parintii ei. I-a urmarit pe strazile pietonale pîna la casa lor impozanta, cu tencuiala cazuta.

Întoarsa în apartament, i-a telefonat unui consilier de încredere, pe care l-a rugat sa intre în legatura cu familia fetei si sa le prezinte oferta ei.

Consilierul a plecat îngîndurat si s-a întors îngîndurat.

-Au refuzat, a spus, si a cerut o ceasca de ceai.

Marion a ridicat suma pîna la o suta de uncii de argint si l-a rugat sa încerce din nou.

Consilierul a plecat îngîndurat si s-a întors îngîndurat.

-Au acceptat, a spus, si a cerut o ceasca de ceai.

Marion statea pe canapea, privea în departare catedrala din piatra fosforescenta si mînca masline verzi. si-a întors privirea catre el si a întrebat: De ce? Consilierul, îndragostit în secret si fara speranta de ea, i-a descris conversatia la care luase parte.

Parintii fetei, academicieni de renume, îsi consacrasera viata studiilor stiintifice, care îi ruinasera treptat. Reusisera, totusi, sa ofere unicei lor fiice o educatie aleasa, si acum îsi doreau sa îi gaseasca un sot demn de eforturile lor. Fata, însa, convinsa ca parintii ei saracisera din cauza ei, a ascultat cu interes discutia, din spatele unui paravan de lemn sculptat. Cînd a auzit suma pe care era dispusa sa o plateasca o necunoscuta pentru a o avea lînga dînsa, si-a convins parintii sa accepte imediat. (Esti sigura? Da.)

Marion a terminat de mîncat maslinele si a spus, încîntata: Du-ma la ea.

Primele lor întîlniri s-au desfasurat pe ascuns.

Eu nu banuiam nimic.

Desi lui Marion îi era frica de furia mea, într-o dupa-amiaza de august au venit împreuna acasa, însotite de cei doi academicieni, care aduceau în doua valize zestrea fiicei lor.

Cîteva zile am încercat sa fiu umila cu Marion si blajina cu noua sotie.

Am instalat-o în salon, dar Marion o chema în patul ei o data la zece nopti.

Atunci eu ramîneam ghemuita lînga usa, scrijelind lemnul cu unghiile.

Ura mea se dezlantuia în lipsa lui Marion.

O data i-am spus fetei:

-În acest apartament sîntem economi. La ce bun o a doua sotie, doar ca sa o contempli ca pe un tablou?

I-am pus în brate doua lungimi de brocart, ca sa îmi croiasca o rochie, însa era neîndemînatica la cusut si a stricat pînza.

Am biciuit-o pîna la sînge.

Cînd s-a întors si a vazut ce am facut, Marion mi-a tras o palma, a dus-o pe fata în dormitor si i-a pus comprese reci pe pielea sîngerînda.

Pe mine m-a izolat o saptamîna în salon, nevorbindu-mi. Adolescenta, în schimb, ma chema pe ascuns lînga patul ei, îmi saruta mîinile si îsi cerea iertare pentru chinul meu. Bunatatea ei ma facea sa o urasc din ce în ce mai tare.

Dupa ce s-a însanatosit, m-am prefacut un timp ca o accept.

Într-o dimineata am rugat-o sa îmi tina oglinda sa ma pieptan. Dupa cum ma asteptam, a scapat-o pe dalele ceramice.

-Era o oglinda foarte scumpa, am suierat eu.

Am cules un ciob lung si i-am scrijelit obrajii.

De data aceasta Marion a vrut sa ma alunge din apartament pentru totdeauna, dar fata, acoperindu-si ranile cu palmele, a implorat-o sa ma ierte.

În mine parca s-a rupt ceva. Eu am fost cea care a îngrijit-o pe adolescenta. Ne-am împrietenit treptat, vorbeam ore în sir despre filme si actori. As fi vrut sa ramîna cu noi, dar, cînd am ramas fara bani, Marion, acum geloasa, a vîndut-o pe frumoasa adolescenta unui pictor faimos, în cautare de tinere modele.

Dupa cîteva saptamîni, ea ne-a trimis o scrisoare ciudata, fara un destinatar anume, si în care nu se ghicea nici o urma de repros. Ne povestea cum, cu banii primiti de la pictorul faimos, îsi permisese sa duca o viata solitara si independenta, condimentata cu mici aventuri spectaculoase:

(...) O urmez îndeaproape pe femeia cu masca de argint si rochie lunga din catifea violet. Nu stiu unde vrea sa ma duca, eu doar merg la cîtiva pasi în spatele ei, pe coridorul îngust, si astept sa-mi spuna sau sa-mi arate ceva. În fiecare noapte o iau de la capat, din ce în ce mai obosita si mai fara de speranta. De abia îmi tîrîi picioarele, într-o noapte m-am descaltat de pantofii care ma strîngeau, si de atunci merg desculta, comunicînd doar cu podeaua si cu schimbarile ei de temperatura. Am calculat cît merg în fiecare noapte, si probabil ca in curînd voi fi ajuns la celalalt capat al continentului. Nimeni nu cred ca stie despre acest coridor iluminat de neoane cu lumina slaba, care uneste cele doua extremitati ale vechiului si murdarului continent, dupa ce a traversat oceanele. O singura data m-am întîlnit cu un alt calator, un barbat tînar pe o bicicleta de piatra, si ne-am salutat din mers. Uneori mi se pare ca aud, deasupra mea, masinile în viteza pe o autostrada aglomerata, alteori, în jurul meu, vibratiile produse în apa de trecerea lenta a pisicilor de mare. Pasii nostri pe mocheta moale nu produc nici un zgomot, linistea e atît de apasatoare, încît mi se pare ca gîndurile îmi sînt sonore. Nu vad decît ceafa rasa a femeii, încadrata de cele doua snururi de matase care îi sustin masca de argint, si spatele zvelt, încatusat în rochia de catifea de un violet intens, care se reflecta pe ziduri. As putea oricînd sa o ating, sa o prind pe cot si sa o întreb unde mergem, dar mi-e o groaza nebuna de violetul acela. Cînd eram mica, parintii mei, academicieni celebri, angajasera o profesoara privata de pian, dar eu nu am învatat niciodata sa cînt, pentru ca, ea avea pe gît si pe obrazul drept o pata mare, mov-închis, si cînd o vedeam începeam sa urlu si sa tremur. Ma potoleau cu greu, dîndu-mi sa miros saruri puternice. Cei patru ani de pian au fost cei mai încordati din viata mea ; sper ca nu o voi mai revedea niciodata. (.)

Scrisoarea continua în acelasi stil pe cîteva pagini scrise marunt, depanînd amintiri din casa parintilor ei sau povestindu-ne despre plimbarile ei prin tunel. Eu am citit-o de mai multe ori, încercînd sa înteleg ce se petrecea cu adevarat în capul fetei ; Marion nu a reusit niciodata sa o termine pîna la capat, o plictisea îngrozitor.

Din pacate, pe plic nu era nici o adresa, asa ca nu am putut sa-i raspund, si nici alta scrisoare de la ea nu am primit. Dupa un timp i-am scris pictorului faimos, întrebînd-o de dînsa. El mi-a raspuns sec ca, din cauza ca fata se îngrasase, fusese nevoit sa o concedieze, si nu mai stia nimic de ea. Dupa ce am citit acele rînduri, am plecat cu Marion sa vizitam muzeul aviatiei militare.

-De ce m-ai adus aici? E plictisitor.

-Tocmai. Voiam sa fac dragoste cu tine într-un loc plictisitor, care nu atrage pe nimeni.

-Esti nebuna.

-Multumesc.

Ne-am dus apoi la un eveniment cultural inutil.

În afara de noi doua, în sala de expozitii mai erau prezenti doar artistii care, maguliti, dansau pentru noi din buric, ne vorbeau despre lucruri imateriale, ne dezbracau cu privirile si ne miroseau subtiorile.

Marion s-a dus sa îsi mai toarne un pahar cu sampanie. Am strigat-o dintr-un colt al încaperii, suferinda si destramata. Ea venit înspre mine alergînd, eu am prins-o în brate si am implorat-o:

-Hai sa luam taxiul pîna într-un oras cu cladiri foarte înalte, cu ziduri de sticla.

-Ai tu bani?

-Da.

-Atunci hai. Asteapta doar sa termin paharul asta.

Uneori Marion ascunde sub limba lame de ras.

Cuvintele ei sînt atunci taioase, ma acuza de intrigi perfide si de gesturi precipitate fata de alte femei.

Trista, ies sa ma plimb singura pe strazi.

Privesc oamenii cu ochi împaienjeniti si îmi comemorez în gînd orele fericite cu Marion.

Îmi regizez cu grija o tristete care ma face sa traiesc într-un prezent teatral.

E seara si ma întîlnesc într-un cartier linistit, cu pravalii cu hrana pentru animale, cu un poet celebru, despre care criticii spun ca scrie o poezie foarte personala, cu o topica aparent dezordonata, cu un vocabular propriu si imagini inedite.

Ploua. Pe ziduri sînt aprinse lampadere rosii. Ne adapostim sub un portic sculptat.

Poetul celebru: Toate ranile mi s-au închis prea repede, si inspiratia mea a murit. Înainte îmi înfigeam penita în vîrful degetului si îmi scriam poemele cu sînge. Eram de o credibilitate deliranta.

Eu: Iar acum?

Poetul celebru: Acum îmi pun mîna pe mîna ta, însa diguri înalte se ridica în jurul gîndurilor mele. Înainte, în nopti mai lungi decît anii, îmi apareau în drum prezente din trecut, care faceau sa îmi explodeze creierii în versuri sublime. Dar spune-mi, necunoscuto care ai navalit în calea mea, pierduta în acest cartier întortocheat, care ti-a fost viata pîna acum? Poate ca, daca îti vei desface în fata mea fibrele trecutului, voi reusi sa rotunjesc din nou cuvinte alese, pentru bucuria cititorilor osteniti.

Eu: Nu pot sa va vorbesc decît despre Marion. Tot ce a fost înainte de ea am uitat, si niciodata nu vreau sa îmi reamintesc.

Poetul celebru: Povesteste-mi atunci despre Marion. E frumoasa?

Eu: Uneori da, cînd îsi înnoada în fata oglinzii cravata pe care este imprimat personajul ei preferat din desene animate, sau cînd îsi picteaza pe unghii peisaje montane în miniatura. Însa, în majoritatea timpului, este doar o iluzie transparenta. (Tacere)

Poetul celebru: Dar hai, mai spune-mi, cum va petreceti zilele si, mai ales, noptile?

Eu: Zilele si noptile noastre sînt imobile ca niste arbori cu frunze de asfalt. În general ne privim una pe cealalta pîna la epuizare, sau ne sarutam. Ma uit la peisajele de pe unghiile ei ca la niste televizoare minuscule si îi descriu ceea ce vad. Ea asculta cu atentie, manînca ciocolata neagra cu crema de lavanda si ma mîngîie pe par.

Poetul celebru: Cum v-ati cunoscut?

Eu: Nu ne-am cunoscut niciodata, si nici macar acum nu putem spune ca ne cunoastem cu adevarat.

Poetul celebru: Ai putea, totusi, sa îmi povestesti cîteva întîmplari concrete din viata voastra? Ar fi foarte important pentru mine, realitatea este baza oricarui gînd abstract.

Eu: Hmmm... Lasati-ma cîteva secunde, sa îmi amintesc, si apoi va voi povesti. (Ma lipesc cu spatele de zid, cu un deget la frunte. Apoi încep sa vorbesc.) Cu o noapte înainte de un meci important, Marion s-a dus si a plantat în mijlocul terenului de rugby un smochin. A doua zi dimineata ne-am cumparat firesti bilete de intrare. Dupa meci, Marion a invitat pe o plaja izolata un savant erudit, un om de stiinta, un snob, un artist si un explorator. Am ajuns lînga ocean putin dupa amiaza. Invitatii nostri au întins pe nisip cîteva rogojine de bambus si s-au asezat geometric în jurul corpului ei gol, privind-o însîngerati înnegurati îngîndurati însingurati înfrigurati. Îmbracata cu un costum de baie bartrînesc, eu paseam cu grija, cu talpile goale, printre meduze otravitoare moarte, aduse de valuri. Soarele îmi ardea fruntea. M-am ridicat si am înnotat pîna cînd muschii bratelor au început sa ma usture. Cînd m-am întors, am pasit peste corpurile întinse, m-am aplecat peste Marion si am sarutat-o pe gura. Iubito, hai sa explodam împreuna, m-a rugat ea. Cum? am întrebat-o eu. stiu eu o cale, a spus ea, iar plaja s-a dizolvat în jurul nostru ca sapunul.

Poetul celebru: Dumnezeule, as fi dat orice sa fiu si eu cu voi, acolo! Data viitoare sa ma chemi si pe mine! Cred ca tu ai putea sa ma ajuti ca frazele mele sa devina din nou o retea fina de capilare arborescente, care pulseaza idei profunde.

Eu: De acest lucru ma îndoiesc profund. Trebuie sa plec.

Poetul celebru: Nu, nu, mai ramîi putin, nu poti pleca asa, am nevoie de marturisirile tale de o sinceritate gratioasa.

Marion (apropiindu-se cu o umbrela exagerat de mare, îmbracata în pijamale): Te-am cautat peste tot, iubito. Hai acasa.

Îmi scot salul si îl pun pe umerii ei. Ne îndepartam tinîndu-ne de mîna.

Ploaia se înteteste.

Poetul celebru priveste în urma noastra, scoate din buzunarul pardesiului uzat un carnet cu coperti negre prinse cu elastic si începe sa scrie precipitat.

Lampaderele rosii de pe ziduri se sting rînd pe rînd si cortina cade.

Am sapte degete la mîna dreapta.

Unul mi-l taie Marion si îl conserva într-un borcan cu formol.

Am sase degete la mîna dreapta.

Unul mi-l taie Marion si îl conserva într-un borcan cu formol.

Din rani curge fara oprire sînge.

-O sa donez sînge pentru toti bolnavii din lume, iubito.

Marion m-a tuns în somn. Dimineata m-am trezit cheala.

-Ce te-a apucat?

-Vreau sa fii urîta pentru toti ceilalti.

Ea nu stia, însa, ca atunci cînd ieseam sa ma plimb singura pe strazi, la înserat, îmi puneam pe cap o peruca bogata, rosie, si o minijupa de piele.

Îmi placea la nebunie sa ma admire soferii de camioane si floraresele timide.

Dar si mai tare îmi placea sa cumpar de la macelarie cîte un cap de oaie si sa ma duc, asa îmbracata, sa îl ard pe altare.

Noaptea ma culcam multumita lînga Marion, care îmi zîmbea încrezatoare.

Dupa ce mi-a crescut din nou parul, am reînceput sa ne plimbam împreuna.

Într-o zi am vazut la muzeu am vazut o femeie de serviciu tînara frecînd podeaua de oglinzi din galeria de arta renascentista.

Am privit-o amîndoua o vreme, cu bratele încrucisate, apoi am invitat-o seara la noi.

Ea s-a uitat la noi intrigata si ne-a spus ca nu poate în seara aceea, ca are ceva foarte important de facut.

Am mai vorbit o vreme si pîna la urma am convins-o.

Cînd ieseam din muzeu, Marion mi-a soptit într-o limba moarta:

-Toate sînt la fel.

Dar mie fata mi-a placut. M-am gîndit zile întregi la ea, si din cînd în cînd îi telefonam, dar dînsa refuza sa îmi vorbeasca. Sufeream, si o faceam si pe Marion sa sufere. Într-o seara am rugat-o sa ma ajute.

-Marion, da-mi un sfat.

-Uit-o.

-Nu pot.

-Atunci du-te si-i da foc la usa.

-si daca ma vede cineva?

-Cu atît mai bine.

Dupa cîteva zile, Marion si-a cumparat de la magazin o noua frumusete.

-Îmi sta bine?

-Întoarce-te sa te vad. (tacere) Da.

I-am cerut adresa casei de moda unde o gasise si a doua zi m-am dus si eu acolo.

O ploaie rasinoasa, o umbrela mare.

În vitrina era un manechin cu numeroase cercuri de metal în jurul gîtului lung, în care eu ma reflectam în fîsii desproportionate. Craniul îi stralucea în lumina becurilor puternice cu heliu, iar corpul îi era acoperit cu o pînza lunga, de un galben oriental, din faldurile careia iesea doar o mîna îngusta, care tinea, extravagant de vizibil, un mar rosu. Lînga manechin era un vas de ceramica în care crestea un arbust veninos de oleandru. Nu întelegeam ce era atît de fascinant la tabloul din fata mea. Pendulam prin fata vitrinei, priveam nervurile frunzeleor de oleandru, umbrele din faldurile pînzei galbene, frînturile din realitate care se vedeau în inelele de metal, nucleele de lumina obositoare, manechinul cu ochi morti si buze incolore. Dupa o vreme, am înteles ca eu si orasul eram spionati, vaduviti de miscari si de actiuni. Am înfruntat atunci, cu toata forta de care eram în stare, manechinul. Cu cît stateam mai mult în fata vitrinii, înclestîndu-mi mîinile pe mînerul de plastic al umbrelei, cu atît simteam mai mult ca sursa raului era în carnea moale a marului. Dintii îmi clantaneau iar ochii mi se umplusera de lacrimi. Am închis umbrela si am intrat în casa de moda. Zîmbindu-i vînzatoarei, m-am îndreptat înspre vitrina, m-am sprijinit de umarul drept al manechinului si am apucat marul. Am iesit alergînd din casa de moda, si, l-am sfarîmat cu talpa pantofului, într-un gang, pîna ce pasta rosiatica s-a împrastiat cu un urlet pe asfalt, scurgîndu-se, o data cu ploaia, în canalele strazii.

Acasa am smuls frumusetea cea noua de pe Marion si i-am vorbit precipitat.

Apoi am lesinat.

Nori proaspeti si burnita.

Ne-am dus într-o ceainarie cocheta, care se afla într-un pavilion cu brocarturi parfumate, încadrat de doisprezece balustrade, umbrind vase de metal în care cresteau ierburi amare.

Am ramas pe terasa cu idoli indieni din piatra, ca sa respiram aerul curat.

A început sa ploua tare si ne-am strîns sub umbrela.

Marion asculta absenta cum ploaia topea acoperisurile de tigla putreda.

S-a asezat lînga noi un barbat care ne-a spus:

-Un foc ardea în mine. Am crezut ca era dorinta, de aceea m-am dedat desfrîului. Am crezut ca era dorinta de a sti, de aceea am facut patru doctorate. Pîna la urma mi-am dat seama ca ceea ce ma macina ear setea mea de moarte. stiu ca, poate, cuvintele mele suna grotesc si ridicol, dar asa simt.

Marion i-a raspuns, plictisita, fara sa îl priveasca:

-Tu nu stii ce înseamna moarte. Vino la noi în seara asta, îti vom arata.

Eu o priveam ca o dementa si o decapitam cu dragostea mea obosita, care se hranea din cele mai marunte gesturi ale ei, pe care le prelungeam, în reverii înghesuite între vise de marire, pîna la epuizare. În acestea reverii, Eu si Marion eram doua gemene cinematografice; eram, în acelasi timp, regizorii, actritele, decoratorii si figurantii filmului nostru, cu scenariu dement.

Scena 1: Un tînar calugar cu picioarele amputate iubeste cu patima o locomotiva cu aburi. Tînarul calugar sînt eu, locomotiva cu aburi e Marion.

apoi

Stam împrastiate la marginea drumului, la ceva distanta una de cealalta, pentru ca ne-am certat. Pe cer se învîrte un soim. În departare, o moara de vînt. Sînt încaltata cu tenisi melodiosi, din material ieftin.

apoi

Manînc ciorba rece de peste, cu gust de carbit, si ma uit la un serial frumos. Am pe umeri un bolerou din blana, vopsit în purpuriu. Lilieci de noapte sug lapte dulce din sînii lui Marion. Jacheta ei tricotata din mohair mov e pe podea.

apoi

Marion pune pe terasa castroane si tigai, ca sa colecteze apa, umple un lighenas si îmi spala picioarele. Dupa aceea se dezbraca si intra în baie, sa faca un dus.

Scena 2: O tînara turista intra obosita într-o camera de hotel, tîrîind dupa ea o valiza grea. Pe pat e întins un manechin de ceara îmbracat cu o rochie demodata. Turista e Marion, manechinul de ceara sînt eu.

Scena 3: Eu si Marion ne privim îndelung, în întuneric, în miezul unei nopti incredibil de scurte. Saruturile se prabusesc peste chipurile noastre. Marion e stralucitoare ca piatra catedralei. Ca sa o fac fericita, iau de pe etajera o cutie de metal serigrafiat si plec la vînatoare. Trec ca o umbra, cu pasi usori, pe lînga zidurile cladirilor de pe Grand Rue. Ajung lînga catedrala si, cu un briceag ascutit, razuiesc piatra fosforescenta. Presar praful incendiar în cafeaua lui Marion ; ochii i se sparg în mii de lumini si reflexe, sînii i se transforma în clopote de bronz.

Scena 4: Manînc hîrtie.

Marion: Ma enervezi cînd manînci hîrtie. Are mult plumb, nu e sanatoasa.

Manînc hîrtie pe ascuns.

Scena 5: Cinci femei de vîrste diferite asteapta într-o camera mortuara sosirea unui pictor faimos, care întîrzie la nesfîrsit. Eu sînt cele cinci femei, Marion e pictorul celebru.

Undeva în interiorul fotografic al ochilor îmi staruia imaginea lui Marion îmbibata de aerul umed al terasei cu idoli indieni de piatra.

-Marion, numele tau e daltuit în vînt. Esti atît de departe. Esti atît de aproape.

Ea mi-a acoperit gura cu palmele si mi-a zîmbit.

Animalul mistic alerga în jurul nostru, în cercuri din ce în ce mai mari.

Eu, Marion si orasul asteptam dimineata.

The end.

Am fotografiat plopul uscat din fata unei cladiri hidoase, galbene. Ma gîndeam ca, la negativ, ramurile trebuie sa semene cu reteaua vasculara a unui plamîn urias.

Pura curiozitate estetica.

A trecut pe lînga mine un grup de negrese tinere si vesele, aproape bete. M-au rugat sa le fac o fotografie iar eu le-am imortalizat gleznele. Una dintre ele si-a deschis poseta si a aruncat peste mine un pumn de paiete stralucitoare. Celelate au început sa rîda, s-au aruncat peste mine si mi le-au smuls din par, una cîte una.

Eu îmi înclestasem mîinile pe aparatul de fotografiat, unicul meu ochi, religia mea, somnolenta mea, culcusul gîndurilor mele.

S-a mutat în cladire o familie de portughezi, le vedeam apartamentul de pe terasa.

Erau patru, el, ea, fiul lor de cîtiva ani si fratele ei. Se întelegeau bine.

Într-o zi ea a plecat într-o calatorie.

si-a facut o valijoara mica si i-a sarutat pe toti trei.

În seara aceea i-am vazut pe sotul si pe fratele ei facînd dragoste pentru prima data.

Baiatul se juca la calculator în camera lui.

Am chemat-o si pe Marion lînga mine, rugînd-o sa nu faca zgomot.

I-am privit pe cei doi o vreme în liniste, apoi ea a zis:

-Ce frumosi sînt!

Dupa aceea a tras storurile si m-a întrebat:

-Te-ai fotografiat vreodata la minut?

-Nu.

-Eu de mai multe ori. E o experienta de neuitat.

-Cum asa?

-Ai sa vezi mîine dimineata. Ţi-am pregatit o surpriza.

Dimineata am fost într-o statie de metrou unde exista o cabina foto.

Am intrat si ne-am facut cîteva instantanee, îmbratisate în pozitii indecente.

În jur, vitralii abstracte.

Cînd am ajuns acasa, am aflat ca Marion mostenise un vechi castel lipsit de maretie de la o ruda îndepartata, pe care nu o cunoscuse niciodata si a fost extrem de mirata.

-Iubito, eu sînt singura pe lume, nu am avut niciodata rude. Ce se întîmpla?

-Nu stiu, Marion. 

Dupa cîteva zile a semnat, totusi, contractul de mostenire.

Avocatul ne-a lasat o copie a documentului si o harta desenata de mîna, cu cîteva indicatii rudimentare despre cum se ajungea la castel.

Dupa ce a plecat, am baut cafea, ne-am taiat unghiile, am facut dragoste, am pus într-o geanta cîteva haine de schimb si doua prosoape si am pornit la drum.

În masina, Marion si-a atîrnat de breloc enorma cheie ruginita pe care ne-o daduse avocatul.

Am dat drumul la radio. Autostrada înainta catre marginea continentului.

Urmaream cu degetul harta si îi spuneam lui Marion încotro sa o ia.

La sfîrsit am înaintat pe o strada îngusta, acoperita cu petris.

La capatul acesteia se vedea castelul.

Am oprit masina în fata portii si am coborît, uimite.

Nu ne venea sa credem ca vom locui în spatiul acela enorm.

Ziua ne-am petrecut-o descoperind cladirea.

Spre seara am mîncat o conserva de peste la bucatarie si ne-am culcat la întîmplare pe un pat dintr-o camera neaerisita.

A doua zi am luat-o de la capat. Marion încerca a gaseasca macar un obiect care sa îi confirme dreptul de a ramîne acolo, însa totul îi era strain. Era din ce în ce mai îngîndurata. Oricum ne întîlneam rareori. În unele seri nu mai reuseam nici sa ne regasim în acelasi dormitor. Tot acel lux ne apasa, începuse sa ne fie dor de apartamentul nostru.

Într-o seara, în timp ce mînca cu o furculita de argint o conserva, Marion a exclamat:

-Ce loc insuportabil! Iubito, hai acasa.

Am început sa dansez si sa fac piruete, apoi am adormit în bratele ei, pe o blana de urs.

A doua zi am luat doar lucrurile noastre si am plecat. Am condus eu, Marion era prea obosita dupa saptamînile sterile petrecute în castel si dormea cu capul pe genunchii mei.

Acasa, i-a telefonat avocatului si i-a spus ca vrea sa doneze castelul unei societati de protectie a animalelor, care sa îl transforme în orfelinat pentru cîinii abandonati.

Am fost la piata Notre-Dame si am cumparat cinci kilograme de ficati de vitel. I-am taiat în felii fine si le-am cusut cu ata chirurgicala. Mi-am facut din aceasta pînza frageda o pelerina calda si umeda si mi-am pus-o pe umeri. Am aparut astfel în fata lui Marion, mîndra. Ea a transat disperata ficatii cu un foarfece ruginit, cautîndu-ma. Credeam ca te-am pierdut, a spus ea. Mi-a sters pielea încleiata cu tifon steril si a aruncat cîinilor flamînzi ficatii zdrentuiti.

Am oprit masina în afara orasului. Ne-am întins pe iarba si ne-am privit. Ne mîngîiam pe obraji. Am închis ochii în acelasi timp si ne-am sarutat. Se auzeau trecînd masinile pe autostrada. Marion mîrîia multumita, aproape adormita.

-Nimic pe lume nu îmi place mai mult decît sa dorm, mi-a spus ea. Niciodata nu mi se pare ca am dormit suficient.

-si totusi, eu reusesc sa te tin treaza nopti întregi.

A zîmbit.

-Cu tine e altceva.

A doua zi, Marion si-a serbat ziua de nastere.

A invitat tot felul de prieteni insuportabili de-ai ei, care i-au adus cadou un parfum scump, cu miros gretos.

Treceam de la unul la altul cu cafele si prajituri, zîmbind si sarutîndu-i pe umeri, însa în realitate as fi vrut sa le înfig unghiile în obraji si sa le scot ochii.

Am pus un cd cu blues si am început sa fredonez prin salon.

I'm going to shoot my little woman

Cause she's fooling around with too many men.

Se auzeau corbi.

-Corbii traiesc foarte mult, a spus un invitat cult, doctor în filozofie. Acestia care se aud s-ar putea chiar sa fi prins iluminismul.

Nimeni nu l-a bagat în seama. Stateau cu totii asezati aiurea prin salon, darîmati de asteptare.

M-am dus lînga invitatul acela si i-am umplut din nou ceasca cu cafea. Era un baiat cuminte si timid, mi-era tare mila de el. Am început sa vorbesc cu el în soapta, l-am îndemnat sa îmi povesteasca viata lui. Din cînd în cînd trageam cu ochiul la Marion, care se zvîrcolea de placere în strînsoarea cîtorva corpuri straine. Invitatul mi-a spus ca era fiul unei avocate nepracticante si al unui preot metodist. Tatal cînta foarte frumos la mandolina, dar nu îsi transmisese talentul nici unuia dintre copii; în rest, era un barbat admirabil, îi placea sa se plimbe cu bicicleta prin împrejurimile orasului si sa culeaga castane. Mezin al familiei, tînarul de lînga mine dovedise înclinatii timpurii catre filozofie, si parintii îl încurajasera sa urmeze aceasta cale. Dupa studii stralucite, fusese cîtiva ani profesor de liceu, apoi, dupa ce îsi terminase doctoratul, devenise conferentiar într-o universitate mica. Era fericit ca munca lui linistita îi lasa destul timp pentru scris.

-Ce scrii?

-Poezie, poezie filozofica.

-Nu am auzit niciodata de tine.

-Pentru ca faima se construieste în timp, iar eu sînt de abia la început.

-Citeste-mi ceva scris de tine.

-Uite, am sa îti citesc o poezie pe care am scris-o chiar azi, cît voi erati pe terasa si fumati.

A scos din buzunarul de la piept un servetel împaturit, pe care mîzgîlise cu pixul cuvinte indescifrabile. A tusit cumva încurcat si s-a pregatit de lectura. În departare, degete straine explorau trupul lui Marion, în timp ce ea gemea, pietrificata de placere. Cum putea sa îmi faca asta? si ce daca era ziua ei?

-Pot sa încep?

-Da, desigur. Cum se numeste?

-Nu are înca un titlu, desi cred ca îi voi spune "Duhul strazilor". Încep sa citesc, bine?

-Bine.

-E toamna. Sub crengile desfrunzite, umanitatea din oras moare pe capete de singuratate si de dureri de dinti. Fiecare are chipul acoperit cu o masca naucitoare, cu dinti umani înfipti în gingiile de lemn frumos mirositor. Nu se mai deosebesc pictorii de stampe japoneze de cultivatorii de maci, calauzele prin muzee de initiatorii marilor migratii, maestrii reveriei de clarinetistii iesiti la pensie. Apartinînd cu totii regnului urban, se recunosc dupa amprente si mers.

-Atît?

-Da, atît am scris deocamdata. Va fi un scurt poem în proza despre duhul strazilor, care se amesteca printre trecatori, si, pentru ca poarta si el o masca, precum toti ceilalti, nimeni nu îl recunoaste. Toti cei ramasi în viata trec pe lînga el, nestiind cine este.

-Aha.

Dupa o vreme, în timpul vreunui extaz, Marion a deschis ochii si m-a cautat. Mi-a întîlnit privirile si mi-a zîmbit. Eu m-am aplecat peste poet, care statea stingherit si transpirat la marginea canapelei, neîndraznind sa priveasca spre învalmaseala de corpuri goale, si am început sa îl sarut. Speram ca Marion sa sufere si ea vazîndu-ma, dar ea s-a scufundat aproape instantaneu într-o alta îmbratisare. Poetul m-a prins dintr-o data de umeri s m-a îndepartat de el. Se uita la mine cu blîndete. A început sa îmi vorbeasca cu o voce monotona.

-Desi nu am cunoscut pîna acum trupul femeii, iar prezenta ta m-a înfiorat înca de la începutul serii, saruturile tale nu au cum sa ma faca fericit, pentru ca nu sînt pentru mine. Ai fi sarutat pe oricine ar fi fost lînga tine, doar ca sa te vada ea. O urasc. Da, o urasc, desi nu i-am vorbit niciodata, desi ea nici nu stie ca exist. Faptul ca sînt aici azi este o întîmplare absurda, de aceea îmi permit sa îti vorbesc atît de deschis. Priveste-i!

M-am uitat în directia degetului lui întins catre încolacirea de trupuri tinere. Poetul mi-a prin mîna într-ale lui si a continuat:

-Dupa cum coardele mandolinei sînt multe, dar dau o singura cîntare placuta, tot la fel si cei care sînt strînsi într-un gînd dau drumul cîntarii melodioase a dragostei. Sa n-o urasti, e tînara.

-Dar asta nu e dragoste, e o boala, o întîlnire publica si bulevardiera, o rusine!

-Asta spui acum, ca esti aici, în afara lor. Trupul îsi are propriile lui cai de gasire a placerii. Nu încerca sa ti le explici si, mai ales, nu le acuza daca nu le cunosti! De ce nu te duci si tu între ei? Am sa te astept aici, privindu-te-n penumbra.

Am ramas cîteva minute lînga el, neîndraznind sa ma misc. Recunosc, însa, ca ceea ce-mi spusese desteptase în mine curiozitatea. Am început sa îmi deschei încet nasturii de sticla ai camasii, mi-am scos manusile si mi-am aprins o tigara. M-am ridicat apoi maiestuaosa de pe canapea si m-am îndreptat catre apus. Poetul, fratele meu, ma urmarea cu privirea, ma stiam ocrotita, de aceea am îndraznit sa îmi fortez corpul pîna la o descatusare fara precedent de contractii musculare, nedumerite si ametitoare. Nici nu mai stiu în cîte corole de zambile mi-am scufundat degetele, cît lichid fierbinte mi-a spalat soldurile, cîta carne de ceara am muscat si-am strîns în palme. La sfîrsit, destramata, m-am tîrît spre canapea.

-Cît timp o fi trecut, fratioare? Sînt obosita ca un muncitor dintr-o fabrica de zahar la sfîrsitul programului.

Poetul mi-a sprijinit capul pe pieptul lui si m-a ajutat sa iau cîteva înghitituri de cafea rece si sleita. Îmi vorbea cu blîndete.

-Cînd eram mic aveam o pisica pe care o iubeam nespus. A calcat-o o masina. Parintii mei au îngropat-o în fundul gradinii si au pus deasupra o mica piatra funerara pe care era gravat numele ei, sa o gasesc întotdeauna. Din cînd în cînd ma duceam si presaram peste mormînt carne uscata de sardine si petale de flori. Ma întindeam apoi alaturi, pe iarba, citeam, ascultam uguitul porumbeilor sau ma mîngîiam. Asa au trecut anii copilariei mele. La sfîrsitul acesteia, cînd am intrat la facultate, parintii mei au organizat o cina eleganta, la care au invitat rudele si prietenii apropiati. S-a servit doar vin rosu si nuci caramelizate, totul a fost impecabil, era o seara calduroasa, ca aceasta. Ce mult timp a trecut de atunci, nici n-ai crede.

Îl ascultam cu ochii închisi si cu o mîna sub camasa lui. 

-Du-ma departe, l-am rugat.

Ca si cînd s-ar fi asteptat sa-l rog asta, s-a ridicat, a adus de la baie un prosop cu care mi-a sters soldurile si abdomenul si m-a ajutat sa ma îmbrac.

-Nu mai ai nevoie de nimic? m-a întrebat înainte de a iesi pe usa.

-Nu. Hai sa mergem.

Am plecat fara sa privim pe nimeni, ca si cînd am fi iesit dintr-o gara pustie.

M-a dus de mîna pîna la masina lui.

-E un model vechi, nu?

-Da, e o masina de colectie. Un coleg care a plecat acum cîteva luni la o specializare în strainatate mi-a lasat-o, sa am grija de ea. Dupa cum vezi, o folosesc ca si cînd ar fi a mea. Are niste banchete foarte confortabile, iar tapiteria a fost schimbata de curînd. E o masina buna, îmi place.

Am facut mai întîi plinul. În spatele statiei de benzina se întindea cîmpia picturala, pe care sareau lacuste cu torace stralucitoare. Cînd am iesit din oras si am intrat pe autostrada, am încercat sa înfirip o conversatie, dar nu am reusit, eram prea sfîrsita. Am spus doar, cînd am trecut pe lînga locul unde ma sarutasem ieri cu Marion, întinse pe iarba:

-Am fost ieri aici. Era cald, se auzeau masinile trecînd si sareau în jurul nostru lacuste mari.

Am atipit iar masina a traversat cinci sute de mii de catedrale pustii, însiruite de-a lungul unui continent murdar.

Dupa cîteva ore am intrat într-un sat cu case de piatra, rasfirate în pîlcuri de copacei ornamentali.

-Îmi plac casele astea, par sa fi fost dintotdeauna aici.

-Te înseli, nici una nu are mai mult de douazeci de ani. Doar ca, pentru a respecta arhitectura zonei, proprietarii au primit indicatii sa construiasca în felul acesta. Piatra au primit-o de la autoritati, gratis. Înainte, aici era un teren putin productiv, a fost vîndut parcela cu parcela.

-Cine a cumparat pamîntul?

-Oameni de la oras, care îsi doreau o casa la tara. Majoritatea anului casele ramîn nelocuite.

-Ai si tu una?

-Nu, nu eu. Prietenul asta al meu, de care ti-am vorbit, el are aici o mica proprietate, ai sa vezi.

-De ce are atîta încredere în tine?

-Uneori ma întreb si eu. Uite, de exemplu eu nu am decît o masina de scris, care a fost a tatalui meu, o anumita cantitate de carti si doua costume, dar mi-ar fi greu sa ma depart de oricare dintre obiectele astea, si cred ca majoritatea sîntem asa. Poate ai sa îl cunosti cîndva.

-Pe tatal tau?

-Nu, pe prietenul meu. Ce-ti veni cu tatal meu?

-Nu stiu, mi-am amintit ca nu mi-am luat mandolina de acasa, si mi-ai spus ca tatal tau cînta.

-Înca mai cînta.

-Ce frumos. El stie ca scrii?

-Bineînteles. Lui i-am dedicat toate volumele mele.

-Vreau sa le citesc si eu.

-De ce? Tu crezi ca sînt un poet mediocru.

-Poate acum, dar cine stie cîndva?

A oprit masina în fata unei case cu un singur etaj, cu un rînd de braduti în fata verandei. A încercat mai multe chei pîna a reusit sa deschida poarta. Am trecut împruna pe lînga casa, pe o poteca acopeita cu pietris.

-Intram prin spate?

-Nu, nu intram deloc.

-De ce?

-Nu stiu, prietenul meu nu mi-a dat si cheile de la casa, o fi avînd el motivele lui. Vom sta în alt loc, o sa îti placa, ai sa vezi.

Am traversat gradina si am ajuns lînga o padurice de arbusti întepatori. Ne-am facut drum printre ei si lacul a aparut în fata noastra, verzui si imens.

În mijlocul lacului, o cabana de lemn, construita pe piloni.

Ne-am urcat în barca si am vîslit încet pîna la ea.

Am pasit în singura încapere si am legat barca de unul din piloni.

Pe podeaua umeda, cu miros de pamînt, o saltea tare. Alaturi, un scaunel cu trei picioare si o masuta joasa, pe care erau o veioza si un radio vechi. Pe peretele din fata unicei ferestre, prin care intra o lumina difuza, un afis mare cu niste piersici uriase.

-Cît de frumos e afisul asta.

-Da. Mie mi se pare mai degraba senzual. De fiecare data cînd vin aici se trezeste ceva în mine. Deseori prefer nici sa nu îl privesc, îl mai acopar cu o patura, ma face sa urlu de singuratate.

Rotunjimi, miresme, catifelari.

Mi-am întors privirile de la afis si m-am întins pe saltea.

Am adormit instantaneu. Cînd m-am trezit, a doua zi înspre prînz, poetul era afara, pe mica platforma plutitoare de lînga încapere. Statea întins pe spate, pe o rogojina, cu mîinile sub cap. M-am spalat pe fata si m-am dus lînga el. Mi-a întins o farfurie de plastic în care erau cîteva bucati reci de peste prajit si pîine.

-Le-am cumparat ieri pe drum, de la un fast-food. Cred ca tu adormisesi.

-Multumesc.

-La un moment-dat o sa trebuiasca sa ma duc cu masina pîna în satul vecin, sa mai cumpar lucruri. Daca vrei, poti sa ramîi aici.

-Da, vreau. Dar tu nu trebuie sa ajungi la universitate?

-Nu-ti face probleme. O sa rog pe cineva sa îmi tina locul o vreme. Asculta, voiam sa te întreb înca de ieri ceva. Ai calatorit, poate, mai mult decît mine, spune-mi, ai vazut vreodata, sau ai auzit vorbindu-se, de un arc de triumf construit în mijlocul unei cîmpii întinse, pe sub care curge un rîu?

-Nu. Ce-ti veni?

-De cîtiva ani ma tot gîndesc la arcul asta de triumf. Nu stiu daca i-am vazut poza pe undeva, daca am citit despre el sau daca mi l-am imaginat.

-De ce e asa de important pentru tine?

-Nu e important. Pur si simplu vreau sa stiu daca exista. Întelegi?

M-am dus lînga el si am început sa îl sarut pe gît. I-am scos camasa, care a cazut, din greseala, în apa. Am început amîndoi sa rîdem, m-am aplecat si am cules-o, apoi am întins-o la uscat pe acoperisul cabanei.

-O sa se usuce repede, soarele e puternic.

-Da. Vino lînga mine.

Ne-am îmbratisat si ne-am sarutat o vreme, apoi el s-a ridicat brusc în picioare si a terminat cu ochii închisi. Buzele îi tremurau. Picurii albi au cazut în apa, m-am uitat cu atentie cum se dizolva în lac. O secunda, infinita. Un semn de neînteles. O nedumerire.

-În seara asta, cînd ma duc sa cumpar de mîncare, am sa iau si prezervative. Nu vreau sa îti fac rau.

-Multumesc.

-As fi putut sa iau ieri, de la fast-food, dar pur si simplu nu mi-a trecut prin cap.

-E mai bine asa.

-Nu esti suparata?

-Nu. Sînt foarte fericita ca sînt aici. Poate nici nu trebuie sa pleci în seara asta, am putea ramîne sa ne uitam la stele, o sa aprindem radioul, am vazut ca se prinde postul de jazz, o sa stam de vorba.

-Bateriile n-au sa mai tina mult. N-am altele de schimb. Nu, mai bine ma duc, în felul asta rezolv mai multe treburi. si dau si niste telefoane.

-Faci cum crezi tu ca e mai bine.

M-am dezbracat de tot si m-am întins la soare.

-Îmi place cînd e cald. De fapt, cînd e canicula. Cîndva, cînd am sa ma satur de continentul asta, am sa ma duc la tropice. Am sa ma înscriu într-o societate de voluntariat, o sa scriu rapoarte în fiecare seara. O sa salvez lumea. O sa initiez o revolutie lirica.

De la caldura, capul mi s-a transformat într-un liliac urias, cu aripi zdrentuite, care se chinuia sa se desprinda de un corp greu ca de bronz.

-Ai sa faci insolatie. Hai mai bine înauntru.

-Nu, e bine aici, ma gîndesc la ale mele. Parca s-a tras o draperie îm mintea mea, judec altfel. Parca as fi o girafa care a trait toata viata la gradina zoologica, si acum a fost readusa în mediul ei natural. O sa dureze o vreme pîna o îmi regasesc toate reflexele naturale, dar pîna atunci ma bucur de libertate.

-Faimoasa viata salbatica.

-Exact. Îmi pare rau doar ca nu mi-am adus mandolina. Vorbisem de curînd cu un tehnician, care îmi promisese ca o sa ataseze de fiecare coarda un microfon special, care ar fi adus notelor clasice o paleta sonora infinita. As mînca niste mere. Sau niste capsuni.

-Ai pofte vegetale, cum ar veni.

Am început sa rîd.

Poetul s-a ridicat de lînga mine si s-a dus sa urineze în apa. Treceau orele. Cîteva zeci de degete agile, nevazute, impulsionau apropierea crepusculului. Universul se colora si se fluidiza.

-Trebuie sa plec. Ma întorc cam într-o ora. Vrei sa-ti mai iau ceva?

-Daca gasesti, mere sau capsuni. si un sampon.

Dupa ce barca s-a îndepartat, am intrat în cabana sa pun niste muzica. Radioul a mers vreme de o melodie, apoi s-a stins. Nu era înca nevoie sa aprind veioza, înca mai era lumina afara. Am mutat locul saltelei, a mesei si a scaunelului, apoi am iesit din nou afara. Mi-am muiat picioarele în apa si am mîncat ce ramasese din pestele rece. M-am uitat la ceas, trecuse doar vreun sfert de ora. Mi-am scos ceasul de la mîna si l-am aruncat în apa. M-am uitat la cer. Apoi la lac. Apoi la copacii de pe mal. Au trecut în zbor rate salbatice. Din cînd în cînd, foarte vag, auzeam în departare cîte o masina. Încercam sa îmi continui sirul gîndurilor de mai înainte. Nu am reusit. Marion mi-a revenit în minte întreaga, intacta, impenetrabila. Cu cîteva zile înainte îsi rasese cu lama sprîncenele si îsi lipise în loc, cu saliva, frunze de salcie plîngatoare. Mie mi-a înfipt în umeri doua ace cu gamalii din perle mici, si din întepaturi au început sa se prelinga doua firisoare de sînge. Ne-am dus apoi în fata oglinzii, sa vedem care dintre noi e mai înalta. Stateam întinsa pe terasa plutitoare, cu ochii din ce în ce mai obisnuiti cu lumina amurgului, si nu mai puteam sa îmi aduc aminte care era înaltimea ei. M-am ridicat în capul oaselor. Singuratatea aceasta în mijlocul unei naturi materne, cotropitoare, ma înspaimînta, preferam claustrarea aristocratica din orase, autoizolarea în cladirile moderne, stranii, cu pereti de sticla, în care se poate ajunge cu atîta usurinta la exaltare. Ce cautam eu acolo, de ce ma îndepartasem de casa mea, de dragostea mea? În jur zburau libelule cu aripi osificate. Fosnetul aripilor lor îmi strapungeau auzul, ochii lor sferici, privind în toate partile tot timpul, ma intimidau. Am încercat sa ma gîndesc la poet, dar în fata ochilor mi-a aparut un animal diform, o masa de celule fara viata, închegate între ele de un lichid galbui, scîrbos.

-De ce m-ai lasat singura? am strigat catre mal. Mi-am lansat strigatul ca pe un bumerang care a sfîsiat linistea ca pe o pînza putreda. Nu puteam sa ramîn acolo, îmi era frica. Mi-am scos pantofii, am tras aer în piept si am plonjat în lac. Nu mai înnotasem de multa vreme, am avut nevoie de cîteva secunde pîna sa îmi coordonzez miscarile. Ma îndreptam repede catre barca legata la mal, domolindu-mi tot felul de spaime de vietuitoarele din apa. Cînd am simtit sub talpi malul, m-am ridicat si-am respirat domol. Am traversat paduricea de arbusti si gradina casei. Poarta era închisa, dar nu încuiata. Am iesit pe strada si am încercat sa îmi amintesc din care directie venisem. M-am uitat de-a lungul soselei, dupa masini. As fi preferat sa opresc o camioneta, pentru ca hainele îmi erau ude si picioarele murdare de mîl uscat, dar la o adica, era bun orice aparea.

Prima masina care a trecut nu a oprit; a doua avea toate scaunele ocupate. A treia a încetinit si a oprit la cîtiva metri de mine. Conducea o doamna între doua vîrste, îmbracata tinereste. Mi-a placut pe loc de ea, i-am relatat o poveste inredibila, pe care ea nu a crezut-o, si am rugat-o sa ma duca pîna în oras. Ea a stat cîteva secunde pe gînduri, apoi a deschis portbagajul si a scos dintr-o valijoara un halat de baie lung si alb.

-Scoate-ti hainele, esti uda, pune-ti halatul asta. Am sa te opresc în fata casei tale, are sa fie bine, oricum ajungem noaptea tîrziu.

Pe drum am vorbit fara oprire, i-am spus, pîna la urma, adevarul, ea a fost de parere ca ar fi trebuit sa ramîn pe lac, desi era bine si cum facusem eu.

Lasam în urma noastra localitatile adormite, cu reclame luminoase deasupra magazinelor. Eram împacata cu ce facusem. M-am disculpabilizat spunîndu-mi ca, daca în cabana ar fi fost hîrtie si creion, i-as fi lasat vreun bilet poetului, dar asa, nu era vina mea ca plecasem în felul acesta. În plus, nici nu era cabana lui.

Cînd am ajuns în oras, am simtit ca îmi pierd toata forta. Am început sa îi explic femeii pe unde sa o ia, iar cînd am ajuns pe Grand Rue, în fata cladirii, i-am multumit ca unei prietene vechi. Am vrut sa îmi schimb hainele, dar ea mi-a spus:

-Nu, pastreaza halatul. Îmi va face placere sa port din cînd în cînd hainele tale, îmi vor aminti de tine.

Am urcat scarile în spirala pipaind peretii granulosi. Am împins clanta de la usa apartamentului, pentru ca nu îmi luasem cheie, si am vazut-o pe Marion întinsa pe canapea si uitîndu-se la televizor. S-a ridicat surprinsa si a venit înspre mine. Avea frunze de iedera în par.

-Pe unde ai umblat?

Am încercat sa o mint:

-M-am plimbat singura prin parc ba nu pe malul rîului ba nu mi-am vizitat un prieten, filozof faimos, nu stiu daca îl cunosti, are o casa în afara orasului, ba nu, am fost la vînatoare de pisici, am reusit sa împusc trei, nu le-am omorît, saracele, tipau ca niste oameni, crede-ma, iubito, exact asa s-a întîmplat.

La sfîrsit, vazînd ca nu o cred, a spus simplu:

-Ce mai conteaza, m-am întors la tine. Dar tu, tu ce-ai facut în timpul asta?

-Eu n-am fost nicaieri. Am stat tot timpul aici, asteptîndu-te.

În jurul nostru se întindeau cu repeziciune padurile de bambus, acoperind continentul.

O caldura înnabusitoare. Jucam sah în parc. Mîncam ciocolata neagra, cu crema de lavanda, si beam ice tea. Cu spatele la noi, un batrîn plesuv completa careuri de cuvinte încrucisate.

Ţipete de copii. O fîntîna arteziana. O singuratate insuportabila.

Ne-am întors acasa si am început sa zugavim peretii apartamentului în verde-aprins.

Ca sa nu le patam de var, am acoperit mobilele si podeaua cu ziare vechi. Într-unul dintre acestea am citit articolul prost al unui biet istoric faimos si ne-am îndragostit.

Ne placea sa îl urmarim pe strazi si sa ne imaginam viata lui, sau intram dupa el în subsoluri cu peretii mîzgîliti cu desene pornografice, închiriate pentru întîlniri politice clandestine. Toate acestea, pîna cînd, într-o zi, cînd ne grabeam sa îl asteptam la iesirea din institutul unde lucra, o masina a dat peste Marion si a culcat-o la pamînt. Fascinatia noastra s-a spart în tandari, am ramas din nou doar noi.

-De ce am avea nevoie de altcineva, iubito? am întrebat-o pe Marion în timp ce îi spalam cu un burete vegetal muita în apa calduta zgîriturile. Deja oamenii ne considera anormale. Hai sa le spunem de acum ca sîntem doar prietene, sau gemene siameze.

-si daca vom fi vesnic izgonite dintre oameni?

-Nu-ti fa griji, timpurile se vor schimba.

Eram în zodia balantei din anul însorit al sarpelui. Eu si Marion ne iubeam într-o eterna si sublima adolescenta, ale carei seve mi s-au concentrat adînc în bulbul memoriei. Strigate încrucisate din doua colturi ale apartamentului.

-Iubito, esti atît de inaparenta. Vazîndu-te prima data, nimeni nu ar cede ca faci dragoste atît de salbatic.

-În afara de tine.

-Nu, si eu m-am înselat.

-Yo también.

Locuitorii orasului acestuia flamînd de dragoste, în care fiecare dragoste se termina în mediocritate si insuficienta, erau fericiti. În aer zburau insecte si petale de flori. În restaurantele chinezesti, boabele de orez se rumeneau în sosuri picante.

Deodata, o crima oribila a sfîsiat aceasta armonie.

O femeie tînara a fost gasita înjunghiata de patruzeci de ori într-un gang întunecos.

O cunosteam mai amult dina uzite. Avea o pereche de botine de lac cu vîrf patrat, buze dispretuitoare si parul inelat. Camera ei, pe care o vedeam de la fereastra noastra, era plina de jucarii stricate, iar peretii acoperiti cu fotografii cu ochi, de toate marimile. Desi tînara, era deja directoarea adjuncta a unei corporatii de radiodifiziune; în acelasi timp, studia pentru doctorat un dialect metis.

M-am trecut bratul pe dupa umerii lui Marion, care sugea o bomboana de tangerina pe bat, si i-am promis ca nu o voi mai lasa sa umble singura pe strazi. Ea m-a sarutat pe gît si mi-a multumit.

Au urmat zile colosale si gotice nopti.

Cu o sabie invizibila, Marion îmi reteza nevoia de libertate. Îi era dificil sa lupte cu mine, dar învingea de fiecare data. Eram apoi timp de cîteva zile satelitul ei artificial. Stateam prabusita pe canapea, imaginîndu-mi ca traveresez orasul la volanul unui automobil scump, cu doisprezece cilindri. Marion ma privea prin paharul cu vin rosu si îmi permitea, imperiala, aceste marunte evadari într-o libertate amagitoare. Eram sigura ca nu exista bariere în jurul meu si ca orice atrocitate îmi este permisa.

Într-o zi m-am hotarît sa plec pentru totdeauna. Vazusem trecînd pe Grand Rue o trupa de dansatori ambulanti, cu cîini tristi îmbracati în costume de carnaval. Eram grabita, voiam sa parasesc apartamentul înainte ca Marion sa se întoarca de la cumparaturi. M-am dat cu parfum de violete si mi-am spalat ranile cu apa calduta. Mi-am pus manusi albe si cîteva accesorii mici. Am mîncat, în picioare, o felie de jambon si o portocala. Am scos din dulap o pereche comoda de sandale si m-am asezat pe canapea. M-am aplecat si am început sa îmi închei cataramele.

Cînd am ridicat ochii, Marion statea îm fata mea si îsi încheia cataramele sandalelor.

-Iubito, eu merg întotdeauna înaintea ta, orice ai face. E mai bine asa, sa stii. Oricum nu ai fi ajuns departe.

Am iesit împreuna din apartament, tinîndu-ne de mîna. Marion a condus înspre mlastini.

Ne însotea o fosta cîntareata de jazz, acum sotia unui industrias bogat.

Era tacuta si solitara, aproape ca uitasem ca era pe bancheta din spate.

Am parcat masina si ne-am plimbat pe debarcader. Prin fata noastra, pe apele verzi si dezordonate, treceau plute cu vaci cuminti. Stapînii lor lopatau alene, privind drept înainte. Ei lasau apoi vacile sa pasca pe pajistile insulare ale mlastinii si se întorceau cu plutele goale.

Am mîncat într-un restaurant rustic supa de homar, cu piper macinat, unt si parmezam

A platit, fara sa ne întrebe, sotia industriasului bogat.

Pe drumul de întoarcere, am mîngîiat cu duiosie genunchiul lui Marion, care conducea.

Sotia industriasului bogat a început sa cînte piese din repertoriul ei de demult.

-Iubito, daca uneori îmi vine sa plîng cînd ascult jazz, asta înseamna ca nu sînt cel mai rau om din lume, nu-i asa?

-De unde vrei sa stiu eu?

Autostrada.

Prietena noastra ne-a dus sa îl vizitam pe fratele ei, un artist faimos, nebun, radical, experimental, vizionar.

El avea un fular cu carouri si sosete turcoaz. Statea întins pe o saltea pneumatica în forma de crocodil si bea o cafea tare, cu foarte multa frisca. Exact cum mi l-as fi imaginat.

O sfera de metal atîrna de tavanul salonului tapetat cu foita de aur.

În lumina galbuie a acesteia se reflectau sfere, sfere, mereu alte sfere.

-La ce bun? l-am întrebat.

-Cum la ce bun? mi-a replicat, dispretuitor, cu vocea învelita în hîrtie creponata. În felul acesta, nu voi ajunge niciodata la capatul drumului.

Desi nu întelegeam, i-am spus:

-Înteleg.

Desi nici Marion nu întelegea, si ea a spus :

-si eu înteleg.

Mai întîi am observat ca metrourile ucigase aveau cîte un clopot la fiecare usa.

Apoi, zi dupa zi, lucratorii au pus clopote de broz, cu scene mitologice în relief, la usile tuturor magazinelor din oras. Apoi clopotei mici la capatul siretelor pietonilor, si în urechile femilor tinere. Orasul devenise asurzitor. Nu mai puteam sa dorm. Mi-am spart timpanele cu o fibula ascutita de metal, pe care apoi am deyinfectat-o si mi-am bagat-o între picioare, sa omor copilul vreunuia dintre invitatii nostri. Corpul lui a cazut din mine în bucati, ca o ploaie cu gheata.

Marion m-a gasit într-o balta se sînge.

M-am revenit în simtiri cînd potop frenetic s-a revarsat peste oras.

Stateam întinsa pe canapea si priveam catedrala prin perdeaua de ploaie.

Degetele îmi tremurau de prea multa odihna.

Am scos din sertare foarfecii si ciocanul de lipit.

Am adunat de prin casa materiale diverse si am început sa construiesc un cal mistic.

Degeaba am calculat proportii degeaba am citit carti vechi de zoologie degeaba am sperat degeaba am lipit cu grija bucati vechi de material textil degeaba am croit la milimetru pielea de vitel pe care Marion o întindea noaptea peste lume si eu îmi dadeam seama ca e Mesia degeaba am îndurat frigul umezeala oboseala singuratatea melancolia sentimentul de neputinta degeaba mi s-au uscat ochii în întuneric degeaba m-am închinat la statui de piatra înfatisînd oi degeaba am tinut post cu castane fierte în otet de iasomie într-un cuvînt degeaba m-am straduit pentru ca nu am reusit sa construiesc un cal ci un leu cu trei capuri de om.

Animalul mistic avea în abdomenul înfundat cu cîrpe, vata si rumegus un mecanism improvizat, care îl ajuta sa se miste. Apasam pe butoanele telecomenzii si el galopa prin apartament, rasturnînd scaunele.

Am fost atît de multumita de realizarea mea, încît mîndria mi-a umflat creierii.

As fi fost în stare de orice cruzime, sau de orice act de generozitate.

Marion era speriata.

I-am spus: Daca vrei ca ploaia sa se opreasca înainte ca toti locuitorii orasului sa moara înnecati, trebuie sa mergi goala prin oras, calare pe animalul mistic.

Eram convinsa de adevarul cuvintelor mele.

Marion s-a supus. S-a dezbracat si si-a vopsit pielea cu crema aurie. A mîncat un ou crud si a încalecat pe leul cu trei capuri de om, care se lasase în genunchi în fata ei.

Am deschis usa apartamentului si am înfipt o furculita în crupa animalului mistic, care a gonit în jos pe scarile de lemn si s-a pierdut pe Grand Rue, înspre centrul orasului. Am privit de la fereastra dormitorului dîra aurie pe care o lasau în urma.

Dupa cîteva ore a iesit dintre nori soarele. Marion s-a întors murdara de noroi, tinînd într-o mîna pielea vitelului si în cealalta o jerbera rosie, pe care mi-o cumparase de la piata Notre-Dame.

Eu pregateam cina, fredonînd imnuri bizantine.

Dupa ce am mîncat, Marion s-a ghemuit lînga mine pe canapea.

Pleoapele îi fumegau.

Am sarutat-o pe ochi si combustia lor interna a încetat.

Pe masa erau un milkshake neterminat si o pila de unghii.

Apartamentul nostru era un templu al virtutilor, în care noi ne alegeam viciile preferate.

-Cum arata paradisul pentru tine?

-Ce-ti veni?

-Vreau sa stiu.

-Pai... cu tine pe pat, într-o dimineata racoroasa, pe noptiera e o jerbera rosie, ofilita. Atît.

-Multumesc.

-De ce îmi multumesti? Pentru tine cum arata?

-La fel.

Am rugat-o sa doarma cu mine pe terasa. Am adus o saltea si doua pleduri în carouri.

Dimineata, parul îi era umed de la roua. Mi-am îngropat fata în el.

Mi-a spus ca a visat o femeie tînara, fara chip, cu o garoafa la subtioara.

Am fost geloasa, ea si-a dat seama.

-Cine stie, mi-a spus ea, poate ca erai tu.

-si daca nu eram eu?

-Hmmmmmm...

Dupa-amiaza am fost la piscina.

Înnotam pe spate.

Priveam tavanul concav cu neoane.

Aveam un costum d ebaie impozant, cu nasturi de sticla, sireturi la corsaj, volane de dantela, broderii si captuseala de catifea. Trena plutea în jurul meu pe ape, printre petale de trandafir, ceilalti înnotatori se ascundeau sub ea, cautînd ocrotire. Am închis ochii si am început sa urinez la nesfîrsit, pîna cînd apele s-au revarsat peste ras.

Ca de obicei.

Dupa vreo ora toti înnotatorii au iesit cu totii din piscina cu apa verzuie, calduta, mirosind vag a sulf, iar cînd lichidul s-a purificat de orice prezenta umana, au intrat doua femei, fiecare tinîndu-si cu grija copilul în brate. Nu aveau pe ele decît slipi negri, cu acelasi model din paiete verzi într-o parte. Au vorbit tot timpul între ele, ignorîndu-ne, iar cuvintele lor ajungeau pîna la noi melodioase si materne. Îsi învatau copiii grasuti sa înoate, rîzînd si glumind. Prin crusta apei se li se vedeau picioarele cu musculatura fina realizînd complicate miscari de dans lichid. Cînd oboseau, veneau amîndoua în partea unde nivelul apei era mai scazut si faceau plimbari calme, una lînga alta, leganîndu-si copiii. Apoi se apucau iar sa înoate vertical, neluîndu-si ochii de la bucatile de carne moale care se zbateau în apa, privindu-ne pe noi, cei de la marginea piscinei, cu ochi mari si fara gene. Apa din bazin începuse sa se brînzeasca, devenind groasa si alba, acoperita din loc în loc cu paiete marunte si verzi. Cînd cele doua tinere mame au iesit si s-au dus la garderoba, ne-am aruncat cu totii în lichidul vietii, într-o învalmaseala de membre diforme, lovindu-ne unul pe altul cu ferocitate si încercînd sa înghitim cît mai mult.

Suna clopotele catedralei.

Marion se da cu crema hidratanta si se gîndeste la moarte.

Eu manînc bomboane de ciocolata si ma gîndesc la Marion.

-Marion, trei ani am sa tin o piatra în gura ca sa nu îti mai spun cît esti de frumoasa.

-De ce?

-Ajunge cît îti spun altii.

-A-propos de asta, am vorbit ieri la o expozitie cu un pictor tînar, care picteaza eleve de liceu.

-Goale?

-Nu. Însa toate au palmele întinse în fata, si din ele cresc jerbere rosii. Ce straniu, nu?

-Nu stiu. si care e legatura cu ce vorbeam mai înainte?

-Pai vrea sa ma picteze si pe mine. Mi-a spus ca am frumusetea proaspata a unei adolescente.

-Îl urasc.

Spre seara, Marion îsi epileaza cu ceara parfumata pulpele.

-Iubito, nu s-a nascut înca barbatul care sa merite chinul acesta, dar pentru tine as face orice.

Fazani mari dispar în departare, catre insule.

-Marion, hai catre insule.

-Hai.

Ca de obicei cînd plecam de acasa, Marion acopera mobila cu pînze albe.

Nu se stie daca ne vom mai întoarce vreodata. De aceea, fiecare revenire ne emotioneza pîna la lacrimi.

Am ajuns pe o insula înspre amiaza. Am parcat lînga plaja si ne-am dus sa înnotam în ocean. Dupa aceea ne-am întins la soare, pe iarba.

-A disparut dintre ape amintirea corpurilor noastre, Marion.

-Iubito, pune-ti la loc sutienul. Trec oameni pe aici si te vad.

Ne-am dus apoi sa ne plimbam pe strazile pustii ale vechii fortarete obscure, aproape pustii.

A trecut pe lînga noi o femeie ucigator de eleganta, cu un colier cu perle false si glezne fine în strînsoare curelei sandalelor. Unde s-o fi ducînd? Pentru cine oare s-a arajat astfel? La ce bun? Misterul a mai persistat cîteva secunde, pîna cînd femeia a disparut din raza noastra vizuala, apoi l-am uitat.

Înspre inima insulei am vazut o casa pe jumatate darîmata. Marion nu a vrut sa treaca de poarta, îi era frica, a ramas pe troutar. Eu am intrat si am pasit încet înspre cladire. M-am oprit la cîtiva pasi de ea si am întins palmele în fata. Cele doua tulpini elastice au început sa creasca încet, cu bobocii purpurii din vîrf îndreptati înspre zidurile în ruina, urmîndu-si calea în unduiri vii, pîna au strapuns zidul care sustinea cu o forta compacta etajul de sus, si de abia atunci s-au desfacut în sute de petale de un rosu batind în negru, iar în miezul lor clipeau prelungirile globilor mei oculari. Stateam în afara casei, cu ochii de care nu mai aveam nevoie închisi si morti, în timp ce cei adevarati palpau ungherele mucegaite, îsi abandonau olfactul fin celor mai vagi miresme putred-lemnoase a mobilei spare, gustau aburii împietriti de ceai, inventau sau îsi aminteau inscriptii cu vîrful compasului pe parchet.

Obiecte familiare, fantome de lucruri de mult risipite sau arse, fara nici o coerenta, imagini suprapuse:

O madolina muta atîrnata într-un cui, pe care era pictata o scena bucolica. Un aparat de radio vechi. Ghivece de flori din sticla albastruie. O barza împaiata. Perdele din pînza topita si batist. Draperii grele, din catifea rosie. O caseta de mahon. Un paravan urît din bumbac înflorat, fixat pe un spalier de bambus. Rufe albe, întinse la uscat pe spatarele scaunelor. Pretutindeni, prezente blînde de animale moarte. Urme umede de talpi. Pleduri în carouri. Cutite de bucatarie. Discuri de vinil. O sticla de lichior de cirese amare. Fotolii. Un tratat de grafologie, cu pagini lipsa. Margele de sticla. Portelanuri. Trandafiri proaspeti. Trandafiri uscati. Cutii din metal serigrafiat. Scrumiere aurite. Haine cusute cu paiete colorate. Clepsidre. Pe o farfurie marocana, cu geometrii albastre, unt de arahide. Un secretaire pictat integral, cu sertare pustii. Din loc în loc, pe mobila, opale slefuite. Într-o fructiera argintata, caise confiate, fistic, migdale. Pe pat, goala si transpirata, Marion. Lînga ea, fumînd si privind-o, eu, o alta eu, de alta data.

Nu reuseam sa desprind epocile, sa le separ pe stiluri decorative sau nefericir umane, toate informatiile se amestecau, generatii fara numar îsi tîrîiau pasii pe parchetul lacuit, soptind, foind intestine goale sau împiedicîndu-se de tijele alungite ale jerberelor.

Vazusem prea mult. Am poruncit muschilor mei optici voluntari sa se întoarca în matca si am deschis ochii. Am întors capul si am vazut ca Marion ma astepta, cuminte, asezata pe bordura. M-am dus lînga ea si am rugat-o sa ne întoarcem acasa. Am ajuns dupa cîteva ore, circulatiaa fost aglomerata. Nu as fi schimbat apartamentul nostru pentru nici o casa pe vreo insula pentru nici un castel parasit pentru nici o cabana pe vîrful munsilor.

-Apa curge ruginita din robinet. De cît timp sîntem plecate, Marion?

-N-am tinut socoteala. Cred ca de cîteva saptamîni bune.

-Mi-a fost dor de casa.

-si mie.

Revenite din pelerinaj, fiecare dintre noi si-a regasit singuratatea în fata cestii de cafea fierbinte.

A doua zi, pentru ca lui Marion îi placeau ritmurile creole, am invitat la noi o fata metrisa din insule, venita în oras cu o bursa de studiu. Ea ne-a adus în dar cîteva lumînari parfumate, în suporturi mici de ceramica. Nea- aratat eticheta fiecareia, cu pretul.

-La noi se munceste cîte o zi pentru banii astia, ne-a spus ea si a început sa rîda.

Împreuna cu ea ne-am plimbat de Anul Nou prin tot orasul.

În fata unei fabrici de pantofi, angajatii dansau tango, în perechi greoaie.

-Fac niste pantofi foarte frumosi aici, ne-a spus Marion. Vin uneori si mi-i cumpar la pret de producator.

Focuri de artificii.

Într-o curte interioara cu arcade am gasit o oaie de marmura acoperita cu licheni.

-Iubito, spune-mi o poveste despre oaia asta.

Mi-am încrecisat bratele pe piept, m-am gîndit o vreme si apoi am spus:

-Viata orasului era calma si îsi urma cursul firesc. De multa vreme regele nu mai chemase barbatii în floarea vîrstei la razboi. Dughenele si pravaliile se înmultisera si în afara zidurilor orasului se întindeau lanuri si gradini. Copiii se jucau în curtile pietruite si trasurile treceau pe strazi în galopul cailor, ridicînd nori de praf. Oamenii erau fericiti, de aceea l-au uitat pe dumnezeu si nu mai aprindeau lumînari în biserici si nici nu mai ardeau ficati de vitel pe altarele din columbare. Un mare blestem s-a abatut peste oras. Femeile s-au îmbolnavit toate în aceeasi noapte. Dintre picioarele lor, izvor de încîntari înainte, se scurgea acum un sînge otravit si acid. Preoti, doctori, vrajitoare, tigani crestinati, barbieri si alchimisti au încercat în zadar, luni de-a rîndul, sa gaseasca un leac. Femeile sîngerau în paturile lor, copii slabeau si se salbaticeau, barbatii tineri se dedau la jocuri violente si la împreunari împotriva firii. A venit într-o zi de la miazazi un evreu cu solie pentru regii crestinatatii. S-a oprit la un han de la marginea orasului si a ascultat oamenii vorbind. A scos din desaga o tablita pe care a început sa faca, în carbune, calcule. La sfîrsit a zîmbit multumit în barba lunga si s-a hotarît sa ramîna în oras. A construit din scînduri groase o baraca pe care a decorat-o cu crengi si piei de animale. A cumparat cinci oi grase, pe care le-a îmbaiat în rîu, si a spus tuturor ca baraca lui este o casa a placerii, în care intra doar cine plateste. La început locuitorii orasului au fost furiosi si au vrut sa îl omoare pe evreu. Cîtiva dintre ei i-au incendiat baraca si l-au tîrit de barba pe strazi. A doua zi, evreul si-a construit o alta baraca si a dat din nou de stire ca aceea e o casa a placerii, în care intra doar cine plateste. În aceeasi zi episcopul a tinut, dupa slujba de seara, o cuvîntare în care îi ameninta cu focurile iadului pe cei care se dedau pacatului furiei, asa ca oamenii s-au potolit si au început sa se duca pe ascuns la evreu. Dupa un timp soseau împreuna si îsi asteptau cuviinciosi rîndul. Dupa doua luni boala femeilor a trecut ca din senin si evreul a fugit cu banii. Barbatii orasului, cu simturile potolite, nu l-au urmarit. Femeile au pregatit un ospat din carnea celor cinci oi si un sculptor care lucra la împodobirea catedralei a daltuit în marmura, contra unei sume modeste, o oaie, pe care episcopul si-a pus-o în gradina, pe un piedestal de piatra.

Marion, care pîna atunci ascultase nemiscata povestea, a rîs si a batut din palme, fericita.

Apoi m-a invitat într-o patiserie. Ne-am asezat la o masa de lînga geam si am comandat cornuri cu ciocolata si cafea. Mîncam, priveam trecatorii si vorbeam.

-O prezicatoare mi-a spus ca voi avea o viata fericita, mi-a dat chiar si detalii, mi-a vorbit si de tine, ca si cînd te-ar fi cunoscut, îti jur, dar a adaugat ca voi muri tînara. Acum nimic nu ma mai bucura, stau ore în sir întinsa pe pat, fara sa ma gîndesc la nimic. Unde este viata mea fericita?

Marion m-a privit cu ochii întredeschisi. M-am prabusit ca un sir de piese de domino.

-Hai sa trecem pe acasa, sa luam aparatul de fotografiat si sa fotografiam oaia de piatra.

-De ce? E doar o biata statuie mîncata de vreme.

-Mie mi-a placut. As vrea sa o scot în sepia, în marime naturala, si sa o pun în baie.

-Cum crezi tu, te pricepi mai bine la decoratiuni interioare decît mine.

Marion a început sa rîda si a muscat din cornul cu ciocolata.

-La ce prezicatoare spuneai c-ai fost?

-Nu conteaza.

-Ba conteaza, vreau sa ma duc si eu.

-De ce?

-Sa o întreb niste lucruri.

-Ce lucruri?

-Nu au legatura cu tine. Manînca.

A trecut pe lînga noi o femeie de afaceri cu par rosu si nas acvilin, îmbracata într-un costum gri si sobru.

Am urmarit-o pe strazile pietonale ale orasului. Mers fara leganari, rece si calculat.

Marion (aratînd cu degetul înspre femeia de afaceri): Ma intriga.

Eu (aratînd cu degetul înspre Marion): Ma intrigi.

Marion a izbucnit în rîs.

Femeia de afaceri a intrat într-o cladire cu balcoane sprijinite de atlasi.

Ne-am oprit în fata usii închise. Am crezut ca am pierdut-o si eram triste.

Am auzit deasupra noastra o fereastra deschizîndu-se si am privit în sus.

Femeia de afaceri ne-a facut semne cu mîna si ne-a invitat sa urcam. 

Înainte de a intra în apartament, Marion mi-a dat inelul ei cu turcoaz.

Femeia ne astepta cu parul lung si rosu desprins în valuri buclate peste o rochie de interior din catifea visinie, cu broderii. Avea pe piept un tatuaj sclipitor.

Ce coincidenta, a gîndit Marion.

Ce coincidenta, am gîndit eu.

Ne-am descheiat una alteia nasturii de sticla ai camasilor si am lasat-o pe femeia de afaceri sa ne pipaie tatuajele sclipitoare de pe piept.

Ne-am asezat în fotolii si am inspectat cu ochi curiosi interiorul art-nouveau al apartamentului.

Linii curbe, de inspiratie florala. O biblioteca ovala, din lemn sculptat, cu vitrine largi si tavan slefuit. Pe rafturi, vase galbene de sticla gallé si sfesnice din bronz aurit.

Femeia de afaceri pregatea masa.

Tacîmuri de argint lînga farfurii. Cotlete de miel rumenite, cu ardei gras si naut, îmbibate în sos de chimen, patrunjel tocat, suc de lamîie si frunze de spanac. Vin alb.

Am vorbit pe rînd.

Femeia de afaceri: Sa nu îngaduim veacului acestuia neînsemnat si fara de pret, asemanator umbrei trecatoare, sa ne rapeasca aceasta clipa de prietenie glorioasa si nemuritoare. Sa ne vindecam de demonul dorintei bînd din cupa desfrîului pîna la fund, ca si cînd am petrece o noapte friguroasa într-o fîntîna secata!

Marion: Razbunatoarele zeite ale dreptatii, însetate de sînge bolnav si de tot felul de untdelemnuri, roade si seminturi, îsi vor parasi în zbor locuintele subterane, cu faclii aprinse în mîini, cautînd sa ne impuna o justitie subiectiva. Ele au aripi din serpi împletiti si limbile lor nu sînt pentru vorbit, ci pentru blestemat. Sa le asteptam cum se cuvine!

Eu: Între pamint si cer se afla un tarîm de aur si lumina. Noi trei, ierburi ofilite pe marginea abisului, privim fermecate cum, dupa ploaie, ies din asfalt baloane de sapun cu crusta colorata. Un foc necunoscut ne macina si ne ascute: sa-l potolim cu comprese reci cu sare de mare si cerneluri fine!

Cuvintele înca mai pluteau între noi. Ramaseseram nemiscate ca niste miniaturi de fildes.

Femeia de afaceri s-a ridicat, mareata, de pe fotoliu. A adus înca o sticla de vin alb si un platou cu briose cu frisca vanilata.

Ne-am sarutat si ne-am mîngîiat. O alunecare fara sfîrsit a unui corp într-un alt corp, la întîmplare. Buze amare. Adîncituri îmbalsamate si melancolice. Am intrat cu mîinile oarbe într-o carne catifelata si umeda, ca cea de somon, si am ramas cu capul sprijinit pe un abdomen strain, zîmbind, în timp ce un for de saliva mi se scurgea din coltul gurii.

Peste cîteva zile am întrebat-o pe Marion:

-Vrei sa facem dragoste la umbra castanilor?

Mirata:

-Nu stiam ca exista castani în oras.

-Da, da, lînga patinoar. Cîtiva castani seculari, pentru noi, doar pentru noi.

-Am putea sa o chemam si pe femeia de afaceri, poate i-ar placea.

-Ai numarul ei?

-Nu.

-stii macar cum o cheama?

-Nu.

-si-atunci?

-Formam un numar la întîmplare, poate dam peste dînsa.

Ma plimbam cu Marion.

Ne-am întîlnit cu o femeie murdara si mirosind a urina.

-Fiul meu a murit în ambulanta, cu cinci minute înainte de a ajunge la spital, ne-a spus ea, si a trecut mai departe.

Apoi am vazut iesind dintr-o cladire veche o fetita cu o maimuta. Ea a încuiat usa cu o cheie pe care apoi a bagat-o într-unul din buzunarele ghiozdanului, un ghiozdan simplu, negru. Ţinea maimuta de zgarda, ca pe un cîine, si era gînditoare. Era îmbracata cu o rochita din catifea visinie, probabil uniforma vreunei scoli selecte. Maimuta avea pantalonasi scurti, cu bretele, întocmai ca un animal de circ. Trecatorii se uitau la ele si zîmbeau. Indiferenta, fetita a scos din ghiozdan un plic din care a scos o manusa chirurgicala. A umflat-o pîna s-a facut un balon mare, alb, cu degete de om, si i-a dat drumul sa se învîrta prin aer. Manusa a cazut, goala si moale, pe asfalt, Marion a cules-o si si-a pus-o pe mîna dreapta.

-E extraordinar orasul asta, iubito. Atîtea femei splendide se revarsa din toate cotloanele, nu cred ca ne-ar ajunge viatile amîndurora puse cap la cap pentru a le urmari pe toate.

Ne-am reluat drumul dupa fetita, care îsi trecuse capatul zgarzii în jurul încheieturii mîinii stîngi si ramasese cu palmele libere, miscîndu-si degetele de parca ar fi cîntat pe o claviatura invizibila. Maimuta se apleca din cînd în cînd si culegea frunze sau crengute, pe care le mesteca o vreme, apoi le scuipa.

Fetita s-a oprit în fata scolii, o institutie catolica privata. Colegele ei aveau toate uniforme din catifea visinie, cu guler de bumbac brodat. Ea si-a încetinit pasii si a luat maimuta în brate. A intrat în cladire într-un grup vesel. Am intrat si noi, dar am pierdut-o prin vreo clasa.

-Ce n-as fi dat sa învat si eu într-o scoala din asta. Astia or fi fost profesori care au predat aici? am întrebat-o pe Marion, aratînd cu degetul sirul de tablouri în ulei de pe peretii coridorului.

Marion mi-a facut semn sa tac, a oprit o eleva oarecare si a întrebat-o firesc care era clasa în care intrase fetita cu maimuta. Ea ne-a aratat cu degetul clasa, si ne-a întrebat daca vrem sa o cheme afara. Am spus ca nu, doar voiam sa stim cine e si în ce clasa învata.

-De ce vine cu maimuta la scoala?

Fata s-a uitat în jur, chicotind, si ne-a spus cu voce joasa, ca pe un secret, ca uneori, la ora de biologie, colega ei aduce maimuta cu ea, ca material didactic, dar ca în pauze, în baie, contra cost, le arata celorlalte ce au baietii în pantaloni.

Am iesit din scoala tinîndu-ne de mîna. Am fost acasa si am facut dragoste.

Cu degetele mîinii drepte în Marion, si cu mîna stînga sprijinindu-i ceafa, îi soptesc niste cuvinte pe care ea nu le mai aude. A adormit. E greu sa vorbesti despre o îmbatisare care nu s-a sfîrsit. Privesc trupul de lînga mine, pe care mîngîierile mele l-au obosit înainte de vreme. Are doi sîni înnebunitori; între ei, o paieta rosie. Ma desprind de ea, o învelesc cu un pled în carouri si ma duc la bucataie. Îmi fac o cafea cu lapte si, cînd duc ceasca spre buze, mirosul ei îmi navaleste în creieri. Nu mai exista nici o speranta.

Spre seara am intrat în curtea interioara a cladirii unde locuia fetita. Am facut, pe vîrfuri, ocolul ferestrelor, cautîndu-i camera. La una dintre acestea statea maimuta, imobila, cu fruntea lipita de geam, uitîndu-se adînc în întunericul de afara. Poate ne vedea, nu stiu. Fetita era pe pat, se uita la televizor, la desene animate. Lînga un perete era un trunchi subtire de copac, pe care erau prinse frunze si flori de plastic.

Batrînul papusar a activat diapazonul în do minor si a creat orasul.

Grand Rue era reprezentarea grafica a acestei unde sonore.

Cladirile din piatra ruginie aveau o inteligenta a lor.

Unele erau înca vii, altele erau doar cadavre sau amintiri mumificate.

Daca ne lipeam urechea de ziduri, auzeam uneori o muzica rascolitoare, ireala.

Eram atît de emotionate, încît reuseam sa trecem în partea cealalta a lumii.

În restul timpului, ascultam jazz, mîncam ciocolata cu crema de lavanda, frecam podelele cu bureti din fibre vegetale, udam plantele de pe terasa, ne înfigeam ace cu gamalie în buricele degetelor sau faceam dragoste.

Timpul trecea în ritmul nostru. Nu îmi amintesc cum am reusit sa îmblînzim timpul.

Pur si simplu, într-o seara eram pe canapea, Marion dormea cu capul pe umarul meu.

M-am ghemuit în sînul ei drept ca într-un mar, mi-am înfipt în ea buzele si am trait asa, barbara si natînga, în timp ce din mine se scurgea un sirop laptos.

Am auzit batînd pendulele din apartamentul vecinilor, cu un ecou prelung.

Aerul vibra textil. Perdeaua se înfoia usor de la vînt

Lucrurile din apartament se mutau imperceptibil de la locurile lor, le înviase o panica încetosata si avida de sînge. Inimile lucrurilor au început sa bata în muzici de bronz, precum clopotele catedralei. Inima mea batea si ea ca un clopot de catedrala. Clopotul atîrna de un fir lung de matase, prins cu un cui ascutit înfipt în interiorul crestetului meu, si batea în gol. Pendulele din apartamentul vecinilor mei bateau în gol.

Asteptam.

În urechi aveam cercei cu piatra. Pe deget, un inel suflat cu aur, cu un rubin fals în montura complicata. Ma îmbracasem cu o rochie lunga din borangic prafuit si matase umeda, cu mîneci largi de dantela si pasmanterie.

Cînd am auzit soneria de la intrare, am tresarit, muschii spatelui mi s-au încordat dureros, cusatura rochiei a plesnit sub bratul drept. Marion a mormait în somn si a alunecat de pe umarul meu. M-am ridicat de pe fotoliu, m-am îndreptat spre usa, firul de matase suspendat de interiorul craniului meu s-a rupt iar clopotul de bronz din piept a cazut cu zgomot în strafundurile unui corp strain, asupra caruia pierdusem orice urma de control.

Îmi simteam talpile umede pe gresia rece si alunecoasa.

Am mers spre usa tîrîndu-mi carnea ca un melc, învelita într-un cocon de pînze parfumate.

Am învîrtit cheia în broasca. Am apasat pe clanta. Am deschis larg usa.

L-am  privit cu ochii întredeschisi, trecusera lunile si ma dezobisnuisem cu privirea lui incandescenta. Mi se parea aproape neschimbat, avea acelasi mîini cu degete foarte subtiri, aceeasi camasa lunga, cu marginile roase, acelasi pui de leu cu coltii adînc înfipti în coapsa, aceleasi pene si coji de oua încîlcite în parul buclat.

Îl gasisem în urma cu cîteva luni plutind pe fluviu într-un lighean de plastic. Împreuna cu el erau cîtiva catelusi care scînceau ca niste sugari. Marion a spus ca trebuie sa-i luam acasa. Ea a luat în brate copilul, eu lighenasul cu cateii. Mergeam fara sa ne spunem nimic, emotionate. Metroul aerian trecea în semicerc peste oras. Fiintele acestea vor depinde pentru cîtiva ani de mine, ma gîndeam eu cu bucurie. Nu am fost niciodata discipolul nimanui, si totusi acum mi-e foame de discipoli. Vreau sa fiu nodul de la capatul firului de matase pe care se însira vietile lor, ca niste margele din sticla colorata. stiu totul despre placerile trupului dar mai nimic despre cele ale spiritului, si totusi pe ei vreau sa-i învat, sa-i calauzesc, sa-i luminez.

Acasa, Marion a fiert faina în lapte dulce si a facut un terci gretos. A hranit creaturile cu o lingurita si i-a culcat prin cutii de carton. Cateii au murit în timpul noptii, dimineata i-am gasit pe toti neînsufletiti, cu burtile umflate si rozii. Unul îsi înfisese coltisorii în coapsa baiatului, niciodata nu am reusit sa-l amputam. Veterinarul clandestin pe care l-am consultat la cîteva zile dupa aceea ne-a spus ca era, de fapt, un pui de leu. Marion, ca plata a consultatiei, i-a dat borcanele cu formol în care îi conservase pe ceilalti.

Copilul a rezistat cu bine intoxicatiei alimentare. De aceea Marion, concluzînd ca ceea ce nu te omoara te etc., a continuat sa îi dea doar terci de faina cu lapte dulce, pîna tîrziu în adolescenta. Cînd si-a dat seama ca fortele lui neobisnuite, care o bucurau în fiecare noapte, trebuie întretinute cu proteine, ea a început sa adauge în fiertura si carne frageda de porumbel. Ca sa economisim bani, am început sa crestem noi porumbei. Apartamentul s-a transformat într-un porumbar elegant.

-Ce repetitiva e viata noastra, iubito.

-Poate.

Baiatul crestea într-un mod neobisnuit, corpul lui ardea etapele mai repede decît apucam noi sa ne obisnuim cu noua lui înfatisare. Timp trecea în continuare în ritmul nostru, asa ca am acceptat acest lucru ca pe ceva fiziologic. Cînd trupul lui a atins maturitatea, cresterea s-a oprit în mod inexplicabil. Pîna atunci ne fusese frica de aceasta viteza, nu am fi vrut sa îl vedem îmbatrînind si murind sub ochii nostri.

Dintr-o data, timpul a plesnit din toate încheieturile si si-a reintrat în drepturi. Dimineata ne trezeam toti trei îmbratisati pe podea, cu pielea si parul mînjite de murdarie de porumbei, de pene, coji de oua si sînge menstrual, si ne recunosteam ca fiind aceiasi de cu o noapte înainte. Am fost o vreme fericiti. Apoi într-o dimineata eu si Marion ne-am trezit din cauza frigului. Fiul nostru deschisese larg ferestrele salonului si privea înspre orasul care se reflecta în pupilele lui dilatate. Plîngea în liniste. Lacrimile fierbinti s-au evaporat si peste cetatea salbatica s-a depus o ceata groasa. Mai persistau, din loc în loc, urme ale vreunei civilizatii dizolvate. S-a întors înspre noi si ne-a implorat din priviri. Marion, cu mai multa prezenta de spirit ca mine, s-a ridicat de pe podea, si-a acoperit umerii cu un pled în carouri si i-a pregatit o bocceluta în care a pus chiloti de schimb, o harta a orasului, o sticluta de iod si cîteva tartine cu carne rece de porumbel. l-a condus apoi de mîna pîna la usa si l-a lasat sa-si traiasca sarmana viata.

si iata-l acum din nou la usa apartamentului nostru. L-am sarutat ca pe un fiu si l-am poftit înautru, cu ochii cautîndu-i grumazul, prin camasa lunga.

Am intrat cu Marion într-un magazin de pantofi.

Vînzatoarea, o mulatra în vîrsta, avea degetele pline de inele si ochii conturati cu negru.

Ţinea în mîini o cutie de pantofi. I-m ridicat capacul, înauntru erau multe smochine uscate.

Am iesit din magazin cu pumnii plini de fructe.

Am cumparat dintr-un magazin alimentar mic o sticla de lapte, am baut-o în timp ce mergeam, lichidul mi s-a scurs pe barbie, pe haine. Dupa ce m-am saturat, am turnat laptele la radacina unui mesteacan, nu se mai termina, am turnat mai bine de douazeci de minute, pîna ce frunzele triunghiulat-ovate ale copacului au început sa creasca, nervurile sa explodeze de lapte, peste noi curgea o ploaie alba.

Ne-am oprit lînga o usa înalta a unei cladiri din apropiere si am apasat la întîmplare pe o sonerie a interfonului. Am asteptat cîteva secunde si zavorul automat s-a deschis. Marion nu a vrut sa intre, m-a rugat sa ma duc singura; am sarutat-o, am împins usa, am intrat într-o curte interioara luminata de la apartamentele din jur, am cules din casuta postala cîteva pliante publicitare, am urcat pe o scarita exterioara de piatra, am ajuns într-un pavilion cu podea acoperita cu o rogojina din fibre de bambus, care dadea într-o încapere lunga, luminata cu un neon cu lumina grea, obositoare. M-am asezat pe o perna mare de catifea verde, am închis ochii si m-am gîndit la o fata moarta.

Tatal ei fusese un avocat cunoscut. Cînd fetita a început sa creasca nemasurat, lumea a început sa vorbeasca. Niciodata nu se vazuse om mai mare în oras. Într-o zi ea a omorît din greseala un  baiat din vecini, pe care îl iubea si pe care a vrut sa îl îmbratiseze. Tatal ei a împuscat-o în cap. A fost achitat si a platit o suma mare de bani familiei îndoliate. Oamenii de stiinta au venit sa ceara cadavrul pentru studii, au fost alungati. A chemat un sculptor faimos si i-a cerut o statuie în marime naturala a fetei, pe care a pus-o pe mormîntul ei. Era cea mai mare statuie din cimitir. Au trecut anii, avocatul a murit singur. Veneau îndragostiti si îsi scrijeleau numele în marmura statuii. Marion aprindea lumînari lînga ea si îsi punea de fiecare data trei dorinte. Eu o vegheam si îi pipaiam soldurile fine.

Am iesit din cladire mai luminoasa. Marion ma astepta, se gîndise si ea la aceleasi lucruri. Ne-am prefacut ca nu ne cunoastem si ne-am amestecam printre studentii grevisti care treceau pe strada, cîntînd. Cînd ne-am regasit, ne-am sarutam pe obraji si am vorbit banalitati, pîna cînd am ajuns în fata magazinului cu plante exotice.

Priveam, în vitrina, florile în ghivece de lut ars.

Vînzatorul a iesit din magazin si ne-a invitat sa intram.

Dupa cîteva ore, el ne-a taiat sînii cu un cutit ascutit si ne-a dat de mîncare plantelor carnivore.

Noi am trecut astfel dintr-un regn într-altul si, într-un sfîrsit, ne-am regasit pe patul din dormitor, intacte.

O zi ploioasa.

Îmi cumparasem din dugheana unui rus un pachet de halva de susan si îl mîncam tacticoasa, în bucati mici, zaharoase.

Aveam parul prins în vîrful capului cu o funda neagra, blugi suflecati pîna la glezne si o camasa barbateasca cu carouri roz si albe.

Picura usor, nu ma grabeam, nu aveam unde, a fost o întîmplare ca am trecut în ziua aceea, la ora aceea, prin fata academiei de arte frumoase.

Am intrat si am cautat orarul. Chiar în putin timp urma sa înceapa un curs de teoria picturii, tinut pe undeva pe la etaj, într-o sala cu usa mare, alba. Am intrat intrat, ceilalti m-au privit ca pe o intrusa, m-am asezat pe un scaun. În scurt timp a aparut profesorul, îmbracat cu pantaloni din catifea raiata, negri, si un frac uzat, boem. Nu a privit pe nimeni.

Avea o gîsca vie sub brat.

Fara sa spuna vreun cuvînt, a pus gîsca pe catedra, a scos din geanta un penson gros si un borcan de vopsea albastra diluata. A desfacut capacul de metal, si-a trecut degetul aratator prin pamatuful pensonului, l-a muiat în borcan si a început sa picteze penele albe ale gîstii, cu infinita concentrare.

Nu stiu cît sa fi durat, poate o ora.

Cînd a terminat, profesorul s-a îndepartat putin, a admirat gîsca albastra, gîsca ireala, am admirat-o si eu (poate si ceilalti, dar ei nu mai existau pentru mine, existau doar profesorul si gîsca), mi se parea cel mai frumos si mai artificial lucru pe care-l vazusem vreodata, zîmbeam.

Profesorul nu mai zîmbea. si-a deschis încet geanta, a pus la loc borcanul de vopsea, caruia îi însurubase capacul de metal, a înfasurat pensonul într-o bucata groasa de pînza, a scos un cutit, un cutit lung de bucatarie, cu plasele ieftine de plastic. A prins capul gîstii cu mîna stînga, (s-a murdarit de vopsea pe palma), i-a retezat gîtul, gîsca a început sa se zbata, asa, fara cap, dadea înfiorator din aripi si ne murdarea pe toti de stropi de sînge si de vopsea albastra, pîna s-a oprit, amorfa. Ceilalti (care nu mai existau de mult pentru mine), au început sa aplaude, profesorul s-a înclinat în fata lor, m-am ridicat, am iesit din sala, nu mai gaseam iesirea, am început sa alerg pe culoare, toate erau la fel, spatioase, luminoase, oribile, îmi era greata.

Afara nu mai ploua, aerul era proaspat, eram murdara de sînge si de vopsea, am vomat lînga intrare, o pasta galbuie, mi-am amintit de halvaua pe care o cumparasem la kilogram din pravalia cu miros rînced a rusului si stomacul mi s-a mai contractat de cîteva ori.

Am plecat apoi spre casa, prin aerul proaspat si umed, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

M-am oprit sa ma uit în vitrina unui magazin de papusi vechi.

A trecut pe lînga mine un baiat îmbracat în albastru, m-am luat dupa el, s-a oprit în fata unei usi albastre pe care a deschis-o cu o cheie micuta, am intrat si eu dupa el, am urcat la o diferenta de cîteva trepte.

Baiatul a deschis cu aceeasi cheie micuta usa ultimului apartament, am trecut prin doua camere fara mobila, doar cu rafturi de sticla pe care cresteau în vase patrate orhidee carnoase. Am ajuns într-un balcon mic, aveam la picioare tot orasul, cu catedrala si cupolele, cu strazile înguste si acoperisurile de tigla putreda, baiatul si-a scos tricoul si mi-a aratat, fara cuvinte, o cusatura lunga care urca de la buric pîna spre piept, a zîmbit, a tras cu grija de firul aproape invizibil care tinea lipita pielea deja cicatrizata, apoi si l-a înfasurat în jurul aratatorului. Am scos din rucsac o sticluta de parfum pe care mi l-am pulverizat pe mîini ca sa ma dezinfectez si mi-am facut usor loc cu degetele în scobitura de carne uscata. M-am lasat în genunchi în fata baiatului, mi-am înfipt mai adînc mîinile, pîna la coate, si am început sa pipai cu ele corpul strain. Dintr-o data, în mîini mi s-au adunat toate simturile, chiar si simturi pe care nu le aveam înainte sau pe care nu stiam ca le am, începusem sa presimt cu mîinile, sa prind radacini ierboase cu mîinile, sa disting culorile cu mîinile. La capatul fiecarei unghii aveam un ochi cenusiu si un nerv tactil si o nara si o rana. Mi-am tras încet mîinile din baiat, m-am ridicat, mi-am frecat genunchii care amortisera, mi-am luat ramas bun, am plecat. Am traversat din nou cele doua camere cu orhidee, am coborît scara în forma de cochilie, usa altui apartament era întredeschisa, am pasit pe covoare bogate, în fata ferestrei o femeie picta goala, muindu-si din cînd în cînd sfîrcul sînului drept într-un borcanas cu vopsea. Am sarutat-o pe un umar si i-am desfacut de la gît colierul din pestisori uscati, pe care mi l-am pus mie.

Am iesit din acest al doilea apartament, am coborît scarile din lemn lacuit, care scîrtîiau.

Cu cît coboram mai mult catre barul din subsolul cladirii, cu atît muzica si glasurile se auzeau mai clar.

Jazz si conversatii molcome.

Clientii se lafaiau în fotolii adînci, îmbracate în catifea si fumau tigari de foi parfumate.

Barmanii aveau parul lung împletit cu panglici colorate.

Erau îmbracati în costume de o eleganta excesiva.

Papuci de matase cu vîrf ascutit si toc subtire, manusi de piele, gulere de dantela fina.

Paseau discreti printre mese, satisfacînd capriciile clientilor.

M-am asezat pe unul din scaunele înalte din fata barului si i-am privit.

Cred ca si-au dat seama ca nu aveam bani, însa mi-au servit, ca si celorlalti, într-un pahar cu picior, un cocktail puternic, aromat cu lamîie verde, frunze de menta si un cub de gheata rosie.

Am cules cu degetele, pe rînd, feliutele de lamîie, frunzele de menta si cubul înghetat, pe care l-am supt cu pofta. Ma dureau maselele de la rece. Apoi am baut lichidul colorat în rosu.

Pe fundul paharului au ramas cristale nedizolvate de zahar.

M-a cuprins repede o caldura foarte placuta.

Priveam spre ceilalti clienti si fredonam.

Un barbat foarte înalt s-a apropiat de mine.

Mi-a spus, lingusitor: Domisoara, beti din acest pahar ca si cînd ati spune o rugaciune.

M-a ajutat sa ma dau jos de pe scaun si m-a luat de mîna.

Am coborît niste scari si ajuns în pivnita.

Peste tot erau butoaie cu vin vechi si combine frigorifice.

Barbatul a aprins o lumina fluorescenta, care mi-a facut rau la ochi.

M-a întins pe o masa lunga de lemn, mi-a prins cu o curea încheietura mîinii drepte si mi-a suflecat pîna la cot camasa.

A pus sub masa un castron adînc din metal si a scos o cutie în care erau multe cutite.

A ales unul cu lama fina, mi-a zîmbit si m-a linistit.

Mi-a taiat cu grija venele, sîngele a început sa gîlgîie greu din mine, deveneam din ce in ce mai rece si mai usoara.

Nu ma gîndeam la nimic.

Barbatul a turnat la sfîrsit sîngele în suporturi pentru facut cuburi de gheata si le-a pus într-un sertar al unei combine frigorifice.

Mi-a sters apoi fruntea cu o batista umeda, mi-a dezlegat mîna, si m-a lasat sa dorm

În departare se auzea muzica din bar, din ce în ce mai încet.

Dupa cîteva zile m-am întors în locul acela cu Marion.

La mese, intelectuali cu ochelari cu rame groase. Pe pereti, torte aprinse.

-Unde sîntem, iubito?

-Într-un club select, în care se cînta jazz de buna calitate. Ce vrei sa bei?

-Un cocktail cu lamîie verde si frunze de menta.

-Ţie nu îti place menta.

-stiu, dar trebuie sa le încercam pe toate în viata.

Marion s-a asezat comod în fotoliul adînc si si-a aprins tigara de foi pe care i-o oferise barmanul.

Cînd solistul negru a vazut-o, si-a apropiat buzele de microfon si a soptit:

Take the M train

Take it to Marion avenue.

În apartamentul nostru, coloane corintice sustineau capriori de lemn de castan.

Marion era fecioara întepenitilor. Ea presa, în carti sfinte, sopîrlele ratacite pe podea.

-N-ai ce face, i-am spus eu, pierzi vremea aiurea.

Mi-a zîmbit si m-a întrebat, fara nici o noima:

-Care e numarul pasaportului tau?

-De ce vrei sa-l stii?

-De ce nu?

-Mi se pare ciudat, atîta tot. Daca tii neaparat, pot sa ti-l spun.

-Te rog.

Seara s-a întors cu el tatuat pe brat si m-a invitat, înainte de cina, la o scurta plimbare. M-a luat de brat si am strabatut cu pas egal strada serpuitoare. Asteptam sa se aprinda pe ziduri felinarele rosii. Ne acoperisem umerii cu acelasi sal, pe care îl cumparasem cu cîteva zile înainte dintr-un magazin indian. Îmi scosesem deasupra gulerului puloverului colierul din pestisori uscati, care îmi iritase pielea gîtului. Marion avea pori luminosi si o poseta plina cu nisip. Trecea pe lînga cladiri cu ziduri mucegaite îmbracata cu rochia ei alba din voal creponat, atît de ireala, atît de neîmblînzita.

-Marion, oare cîte rochii avem?

-Cine sta sa le numere?

-Oare nu e imoral sa avem atîtea? Exista oameni atît de saraci pe lume.

-Daca vrei, poti sa te duci sa le vinzi si donezi banii unui camin de batrîni.

-Nu. N-as suporta sa vad pe altcineva îmbracat în hainele tale.

-Atunci nu mai vorbi prostii.

(dupa un timp)

-Marion, nu mi-ai povestit niciodata despre parintii tai.

A tacut cîteva minute. Parea ca se gîndeste intens. Apoi a spus:

-Tatal meu e boxer profesionist si mama mea împarateasa. Vorbim din cînd în cînd la telefon si ne trimitem carti postale ilustrate. (dupa o vreme) stii ce? Cînd am sa plec din orasul asta am sa iau cu mine doar o valiza de zahar cubic.

-De ce?

-Ca sa îmi amintesc de diminetile fericite cu tine.

În fata noastra mergea o batrîna obeza, care ducea un pachet în brate. Din senin ea s-a împiedicat si a cazut, gemînd. Am alergat pîna la ea, ne-a zîmbit, si-a întins înspre noi bratele albe si moi, am ajutat-o sa se ridice, era foarte usoara, doar o piele umpluta cu aer, am purtat-o astfel pîna la prima intersectie, de acolo ea s-a ridicat la cer, lopatînd cu bratele prin aer, si, cînd a ajuns deasupra cladirilor, s-a îndreptat spre spitalul de urgente.

Ne-am întors la locul unde cazuse batrîna si am ridicat pachetul pe care îl scapase: era plin cu prajituri. Ne-am asezat pe marginea trotuarului si am început sa le mîncam. Cerul era senin si luna foarte aproape de pamînt. Dupa ce ne-am potolit foamea, ne-am continuat drumul. Am trecut de o poarta ruginita si am intrat într-un parc cu pîlcuri de mesteceni, unii tineri, cu scoarta neteda, altii batrîni, cu scoarta solzoasa. Am ajuns pîna la o casuta pe care o închiriasera doi prieteni de-ai nostri, niste artisti tineri, foarte talentati. I-am privit, printre perdele, cum faceau dragoste, apoi am plecat fara sa facem zgomot.

Se facuse deja noapte, ne-am grabit spre casa.

Dupa cina ne-am uitat la un documentar despre specii de animale pe cale de disparitie. Marion s-a întristat.

-Ce ne asteapta la capatul acestui drum?

-Care drum?

-stii tu despre ce vorbesc.

-Pai... nu stiu ce sa îti spun. Poate ca o mare singuratate, sau un nou început, sau o oboseala sau o sete de viata. Ce-ti veni?

-Ma gîndeam si eu asa. Nu te supara.

Peste cîteva ore, Marion statea întinsa lînga mine în chiloti de dantela visinie, încercînd sa adoarma. Aproape ca plîngea de oboseala.

-Al naibii oras, face o galagie infernala, a gemut ea.

Eu o tineam în brate si îi sugeam prieteneste lobul urechii.

Dintr-o data s-a facut liniste si au început sa se întoarca de la razboi ranitii. Marion i-a fotografiat de la geamul dormitorului, fericita.

-Mîine voi trimite fotografiile pe la ziare, cu o explicatie scurta scrisa de mîna pe spatele fiecareia. Va fi extraordinar, ai sa vezi.

A adormit instantaneu, uitînd de fotografii si de ziare, coborînd tot mai adînc în lumea ei narcotica, la care eu nu aveam acces. Am cumparat o pîlnie si i-am tipat în urechi pîna cînd am început sa scuip sînge. Am închiriat o fanfara care i-a cîntat din instrumente galagioase poemele pe care i le scrisesem cu creta alba pe asfaltul orasului, într-o noapte de insomnie. Dar ea nu auzea nimic, dormea.

A doua zi dimineata m-am trezit devreme. Pe ea nu am trezit-o.

Mi-am pus peste blugi o camasa simpla de bumbac si mi-am parul prins cu o clama mare de jad. Am baut un pahar cu suc rece de portocale, i-am mirosit un pulover pe care îl lasase cu o seara înainte în salon si am plecat la biblioteca.

În autobuz, ca sa reusesc sa ma dezmeticesc, am facut calcule mentale complicate.

Un lift cu pereti de sticla m-a dus catre sala de lectura.

Am luat dintr-un raft o carte de istoria artei si am început sa citesc.

Pestisorii uscati din colierul de la gîtul meu au început sa îsi frece între ei solzii morti. Am închis cartea si am încercat sa scriu în caiet, desi nu aveam ce sa povestesc. Fiecare dintre cuvintele mele era, de fapt, un mic desen, iar fraza finala, o schema complicata a ridurilor de sub ochii imensi ai lui Marion.

La ora cînd soarele urca înspre zenit într-o curba stralucitoare deasupra orasului vechi, a trecut de usa magnetica a salii de lectura, cu miscari unduitoare, o femeie înalta de abur, care semana grotesc de bine cu Marion. Avea o pînza în jurul copaselor, picioare subtiri si par lung, de un rosu aprins. Purta în brate o fetita goala, adormita, si în spate o batrîna cu pielea uscata si parul de un rosu-potolit, care îsi tinea picioarele descarnate încrucisate strîns în jurul taliei a femeii înalte. 

Aceeasi femeie cu par rosu, în trei corpuri de vîrste diferite, pasea prin biblioteca, apropiindu-se agale de masa mea; îmi doream foarte mult sa îmi întiparesc în memorie sau oriunde altundeva cele trei chipuri ale ei, asa ca am luat caietul si l-am pus pe podea. Femeia a calcat pe foile goale ale caietului si a trecut mai departe, pîna cînd s-a pierdut pe undeva printre rafturi. Am ridicat caietul si am mîngîiat conturul verzui lasat de talpa ei, în care crescuse un muschi proaspat si umed, hrana si adapost pentru cîteva zeci de melci minusculi. Din nou pestii uscati din colierul meu, pe care îl luasem de la gîtul pictoritei care picta cu sfîrcul muiat în vopsea (si la care ma gîndeam deseori, cu o fierbinteala între picioare), au început sa freamate.

Am hotarît sa îi las pe ei sa ma conduca.

Am închis caietul viu si l-am pus în rucsac, ca sa nu distrug cochiile fragede, apoi am iesit din biblioteca. Pestii înviati, se grabeau, îsi miscau în aer aripioarele, înnotau în lumina amiezii, a trebuit sa încep sa alerg ca sa pot tine pasul cu ei, altfel, snurul subtire care îi strapunsese unul cîte unul mi-ar fi retezat pielea cefei, alergam catre fluviu, la un moment-dat m-am ridicat la cîtiva centimetri de asfalt si i-am lasat pe ei sa ma poarte, în ritmul lor. Cînd am ajuns lînga podul vechi, m-am lasat pe pamînt si am desfacut nodul strîns al snurului. Am scos unul cîte unul pestii pe jumatate vii si le-am dat drumul în fluviu. Ei începeau sa înnoate solitari si bezmetici prin apele limpezi, asa cum facusera în alte vieti stramosii lor.

M-am îndepartat de fluviu, îngîndurata si melancolica.

M-am oprit pe terasa unei cafenele si am comandat o cafea neagra, cu frisca.

Am stat cu capul în mîini si m-am gîndit la Marion.

Am sunat-o de la telefonul public de pe trotuarul celalalt si am rugat-o sa vina la mine.

A ajuns imediat.

S-a asezat lînga mine si m-a mîngîiat pe spate.

-Ce s-a întîmplat?

I-am povestit.

M-a ascultat întelegatoare, a platit consumatia si m-a dus la plimbare printr-un parc apropiat..

Un batrîn cu par lung pîna peste calcîie statea pe o banca si mînca pui crocanti de pasari cîntatoare, ca si cînd ar fi mîncat cartofi prajiti.

Ne-a servit.

Am apucat un puisor de piciorus si crant!, l-am rontait pe tot. Îmi era foame.

Batrînul, zîmbind amuzant, ne-a spus, cu voce calda:

-Va asteapta grele chinuri femeiesti, dragele mele.

-Nu, va înselati, noi am hotarît e comun acord sa nu avem copii.

-O sa vedeti voi, proastelor, cînd o sa va crape oasele soldurilor! O sa vedeti voi! Nu scapa nici una de asta, nici una!

Trupul meu era batut de vinturi. Inima lui Marion era albita de ploi.

Întelepciunea noastra nebuna, cu nasteri nemarginite de idei, nu ne-a scutit de saracie.

Comunicarea muzicala a fluidelor dintre noi se transformase pe nebanuite într-un charivari grotesc si strident. Eram marionetele lucide ale lipsurilor noastre.

A trebuit sa renuntam la laptele din soia, la dulceata din kiwi si la ciocolata neagra cu crema de lavanda. Mîncam doar pîine muiata în ceai neîndulcit.

Nu aveam nici cu ce sa platim chiria apartamentului.

Nici macar una pe cealalta nu ne mai aveam.

Am încercat zadarnic sa gasim o solutie.

Am vrut sa vînd la anticariat cutiile din metal serigrafiat ale lui Marion.

Marion a refuzat.

Marion a vrut sa vînda la anticariat mandolina mea.

Eu am refuzat.

Cîteva zile am fost dadacele unui copil genial de sapte ani, de o inteligenta înfricosatoare, pasionat de numiasmatica si dramaturgie. El ne-a citit, într-o dupa-amiaza, cu intonatie si privindu-ne adînc în ochi, un poem pe care îl scrisese în noaptea de dinainte, despre sîni expodînd sub mîngîierile lui si coapse umezite de lichide straine. Am plecat fara sa cerem vreun ban, suparate.

Din nou acasa.

Din nou lipsurile.

Un suflu de aer cald a umflat draperiile rosii.

Am auzit pulsul lui Marion batînd în calota ei craniana un alfabet morse îndepartat.

I-am absorbit gîndurile si, desi întelesesem subtilitatea contabila a solutiei ei, am întrebat-o: Ce este de facut, Marion?

Ea a zîmbit imperceptibil si mi-a spus:

-Traim într-o fosta casa de toleranta. Singurul vestigiu al splendorii trecute sînt draperiile rosii de catifea de la ferestre. Nimic nu ne împiedica sa reluam vechea ocupatie a preamerituoaselor locatare de dinainte, oferind vizitatorilor ocazionali dezmierdari de o depravare materna. Ne vom transforma apartamentul într-un spatiu intens, colorat de paleta de nuante a distinctiei noastre.

Am tacut. Ea a înteles ezitarea si dezamagirea mea, pentru ca îmi facuse promisiuni de eterna fidelitate martirica. Mîna nici unui strain nu va atinge acest templu, îmi jurase ea în timp ce îmi plimbam palmele deschise pe coapsele ei din pîine prajita.

Atunci mi-a spus:

-Mergi fara frica spre morminte si priveste din ce sînt facuti oamenii, si îti vei da seama ca nimic nu sîntem. Pentru ce se mîndreste asadar iubita mea, fiind ea tarîna?

Am mers fara frica spre morminte si am privit din ce sînt facuti oamenii, si mi-am dat seama ca nimic nu sîntem. Am încetat sa ma mai mîndresc si m-am hotarît sa o ajut pe Marion.

În buzunarul hanoracului îmi ramasesera rataciti cîtiva banuti de alama, din care am cumparat un bilet de intrare la muzeul de istorie. Am traversat salile iluminate electric si m-am oprit în fata unui mozaic roman care înfatisa o femeie cu strai bogat, cîntînd dintr-un fluier lung. Am smuls din mozaic doua elemente de ceramica rosie si le-am ascuns în gura.

Am iesit agale din muzeu si am cumparat de la intrare o carte postala cu mozaicul întreg.

Acasa, cu doua sîrme subtiri, am facut o pereche de cercei pe care i-am pus în urechile lui Marion.

Am înramat cartea postala si am atîrnat-o deasupra patului nostru.

Din ziua aceea, barbati sfiosi urcau scara de lemn în spirala pentru a putea dormi cîteva ore, sugîndu-si degetul mare, cu capul pe umarul lui Marion. Ei se trezeau fericiti dintr-un somn adînc si compact, ramîneau sa bea o ceasca de cafea tare si ne plateau.

Îsi reluau apoi vietile lor sterile.

Eu sînt de o bogatie imensa, pentru ca nu ma mai posed. Eu m-am dat pe mine lui Marion.

Marion e de o bogatie imensa, pentru ca nu se mai poseda. Ea s-a dat pe sine mie.

Luna trecea în semicerc peste oras, luminînd chipurile hotilor de flori din cimitire.

Eu si Marion ne-am dus la culcare obosite dupa turnirul final din salonul apartamentului.

Tandretea se scursese din noi picatura cu picatura, absorbita de dalele ceramice de pe podea.

Înainte de a adormi, Marion mi-a spus: Mîine vine în vizita fiica mea.

Surprinsa, m-am scufundat cu greu într-un somn chinuit.

În vis ma sufocam într-o mare de rochii de flamenco putrede.

Cînd m-am trezit, Marion nu mai era lînga mine.

I-am luat perna în brate si am închis ochii.

O auzeam în bucatarie facînd cafea.

Eram nelinistita.

Nu voisem niciodata sa îi cunosc trecutul, dar iata ca acesta îmi invada fericirea.

Voiam ca Marion sa ramîna în continuare aceeasi fictiune care varia în intensitate în functie de anotimp.

Am hotarît în sinea mea ca vizita ce urma sa aiba loc în dupa-amiaza aceea nu putea fi decît un sinistru accident. Aceasta convingere m-a linistit întrucîtva, si m-am dus în salon.

Marion statea pe canapea, bea cafea si privea în departare catedrala. M-am asezat lînga dînsa, am sarutat-o pe gît si am baut din cafea ei, învîrtind ceasca astfel încît buzele mele sa atinga acelasi loc ca buzele ei.

Acesta a fost singurul eveniment al acelei dimineti, pe care ne-am petrecut-o într-o asteptare batrîneasca. La ora prînzului a sunat interfonul. Am deschis si am asteptat lipita de usa, cu ochiul pe vizor. Dupa ce fata a batut de cîteva ori, i-am deschis.

Ne-am privit cîteva secunde în liniste. Era o tînara cu ochi mari, ca ai mamei ei, si par platinat, de o eleganta stridenta si dispretuitoare.

-Adevarat este ca frumusetea lui Marion nu va pieri niciodata, mi-am spus. Adevarat este ca ea avea nevoie de o fiica, pentru a se perpetua desavîrsirea ei. Ea a întins cerul ca o piele de vitel peste lume, l-a împodobit cu stele, cu soare, cu luna, cu nori, cu sapte culori ale curcubeului. Ea i-a dat miresei ei haina aurita si preaînfrumusetata, a ridicat-o la ea pe un car de abur si a pus-o sa stea la picioarele ei, iar ea presara ploaia cu vîrful degetelor peste lume, în vecii nesfîrsiti. A învatat orchestrele lumii muzica ei, iar orchestrele nu cîntau mereu aceeasi cîntare, ci felurimi nemarginite de cîntari si era mereu noutate în cîntarile pe care le cîntau pentru ea. Cununi de cenusa a pus celor fara minte si inele cu piatra pe degetele fecioarelor moarte, iar cununi de cenusa se deosebeau de cununi de cenusa, precum se deosebeste inel cu piatra de inel cu piatra. A facut sa curga ploaia, lacrimile, ninsoarea. A lasat sa se dizolve cerneala albastra în apa asfintitului si a adus nori grei de vînt umed. A dat radacini adînci arborilor. Cu un lemn înca verde i-a lovit peste picioare pe cei cu vise curate. Ea, mai marea tuturor slujitorilor idolesti, a dat tinerilor cu barbi deja albe învrednicire peste puterile lor, iar celor ce din chitari gura si-au facut -harul povestirii. A dilatat secundele pîna la ore, orele pîna la zile, zilele pîna la ani, anii pîna la secoli. Celor lacomi si încarcati de pofte  le-a dat saci cu aromate, portocale, biscuisi si cununi de smochine. Otrava si parfum a pus în petalele de oleandru, venin si miros greu în maselarita, în tulpina si frunzele ei acoperite cu peri lungi si vîscosi, neteda si cenusiu-verzuie a facut scoarta frasinului. În scîrtîit de scripete gingantice si-a construit cetatea pamînteasca, la care a privit cu sîrguinta si întrebare, deschizînd marile si pamînturile dupa plac, umplînd orasul de plîngeri si tînguiri sau de cînturi dezmatate. De aceea ma întorc eu înspre Marion, si-i cer sa ma împodobeasca si pe mine cu stralucire pe chip si foc în mîini. si-i cer ca, în visele dinspre dimineata, sa mearga o bucata de drum, în fata mea, îngîndurata si amara, ca sa pot sa duc la capat cautarile, sa nu-mi închida cu pereti de spini drumurile necunoscute, sa le desfaca în laturi si sa le închida dupa mine strîns, pentru ca nimeni vreodata, femeie sau barbat, sa nu mai bata calea care duce catre trupul ei.

Nu se putea ca faptura aceasta sa se sfîrseasca prin ea însasi. De aceea m-a linistit întrucîtva existenta acestei fiice necunoscute, care, in fericire, în toata stranietatea ei, nu semana deloc cu Marion.

Ea i-a întins zîmbind un fir de iris îmbobocit.

Am poftit-o sa intre în apartament.

si-a cautat din ochi mama, spre care s-a îndreptat fericita.

S-au îmbratisat, apoi Marion a invitat-o pe terasa, la o înghetata cu fructe.

Au uitat de mine. Le urmaream de dupa draperiile de catifea rosie si le ascultam conversatia. Marion aproape ca nu vorbea, punea doar întrebari scurte la care fata raspundea precipitat. (Facea în capitala studii de cinematografie si visa sa devina o mare vedeta a filmului mut. Pentru moment primea diferite roluri secundare în piese de teatru experimentale, ceea ce îi oferea ocazia sa îi întîlneasca pe marii artisti ai momentului. Iubita ei, o tuberculoasa inofensiva, era papusar într-un teatru de marionete.)

Au continuat sa vorbeasca pentru cîteva ore.

Cînd s-a apropiat înserarea, fata s-a ridicat si a spus ca trebuie sa plece, ca sa nu piarda trenul. si-a spalat mîinile de trei sute de ori la chiuveta din bucatarie, a baut un pahar cu apa, si-a umplut posetuta cu zahar cubic si a plecat fara sa ma priveasca. În urma ei, spatiul s-a recompresat în spasmuri.

M-am dus pe terasa si am luat de pe masa singura ceasca de cafea, pe care am învîrtit-o în palme cautînd locul exact unde o atinsesera buzele lui Marion.

-Cum se face ca esti mai tînara decît fiica ta, Marion?

Marion nu a parut sa înteleaga. A dat din umeri, mi-a facut semn sa tac si a continuat sa spioneze hotii de flori din cimitire.

Uneori ne ducem sa petrecem cîteva ore în Café Désert.

Comandam cîte o ceasca mare de cafea irlandeza si ne violam meticuloase una alteia intimitatea.

Întindem mîinile peste masa si ne mîngîiem obrajii.

-Ce se va alege de noi, Marion, mîine, peste o luna, peste un an, peste zece mii de ani?

Ea îsi moaie buzele în cafea si tace.

Dintr-o data am constientizat ca Marion va muri.

Ea îsi rodea unghiile si era îmbracata cu o pereche de pantaloni verde-închis si avea peste camasa un sal alb din macramé.

Frica mea a multiplicat-o de zeci de ori. Toate copiile ei de rezerva au ocupat mesele libere din Café Désert si au comandat cîte o cafea irlandeza. Erau toate îmbracate cu pantaloni verde-închis si aveau peste camasi saluri albe din macramé, o armata mica de de gemene imprevizibile si tacute.

Ne-am terminat de baut cafelele si am plecat.

Am trecut pe la piata Notre-Dame si am cumparat morcovi, brînza de capra si jerbere rosii. Am mîncat la lumina lumînarilor. Luna se reflecta pe nenumaratele frunti ale lui Marion.

Viata noastra în comun era complicata, dar placuta. Am cumparat cratite si tigai mai mari, ca sa pot gati pentru noi toate. Noptile, zecile de Marion intrau pe rînd în patul nostru si adormeau cuviincioase.

Într-o zi, cînd m-am întors acasa de la cursul saptamînal de mandolina, le-am gasit pe toate moarte prin apartament, decente si înghetate.

Cîteva zile am încercat sa le uit. Din cînd în cînd intram în Café Désert si beam cafea irlandeza. Într-o seara, pe scaunul din fata mea s-a asezat Marion.

A zîmbit si mi-a povestit despre timpul pe care îl petrecuse într-o casa din mijlocul unei gradini cu flori în vase suspendate si trandafiri cataratori.

Dar eu altceva voiam sa stiu. Am întrebat-o:

-Marion, care sînt secretele frumusetii tale?

Marion s-a gîndit cîteva secunde, apoi a spus:

-Folosesc zilnic:

Gel de curatare a tenului cu extract de ceai alb.

Spumant de baie cu aroma de crini imperiali si mango.

Crema de mîini regeneratoare cu esente de cirese amare si nucsoara.

Lotiune tonica pentru picioare, cu ulei de migdale si aloe.

sampon nutritiv cu proteine din coaja de cimbru si menta.

Crema exfolianta de zi cu mac si seva de migdale.

Balsam de buze cu extracte de avocado si lapte de orez.

Crema corectoare pentru cearcane.

Ser antirid pentru ochi, cu vitamine din maduva de bambus.

Spuma de par pentru volum.

Crema-tratament pentru unghii, cu extract de castane.

Dar sa nu mai spui la nimeni, frumusetea e molipsitoare. Vreau sa fiu frumoasa numai pentru tine.

-Da?

-Da.

Venise, ca de obicei, vremea schimbarii.

Marion se juca în salon cu animale de lemn cu roti. Eu îi contemplam jocurile batrîne.

Din cînd în cînd ieseam sa colind strazile fara oameni. Se auzeau viori si ceasuri desteptatoare.

Niciodata nu stiam pîna unde voi ajunge.

Înaintam împotriva vîntului si adulmecam trupurile femeilor necunoscute. Ma gîndeam, cu satisfactie, ca nici una nu e ca Marion.

Într-una din aceste plimbari am dat peste pravalia unui negustor rus, în care am intrat curioasa, facînd sa sune clopotelul de la intrare.

Rusul statea lînga galantar si citea un roman urmarind liniile cu aratatorul.

I-am zîmbit. Mi-a zimbit.

Am cumparat serbet de trandafiri si dulceata de gutui.

Cu borcanele în brate, m-am întors spre casa.

Au trecut pe lînga mine, alergînd, cîteva batrînele pipernicite, îmbracate cu rochii de balerine.

Acasa, Marion ma astepta citind un roman, pe canapea, învelita într-un pled în carouri.

Am taiat în felii pîinea care ne ramasese de la micul dejun si am facut cîteva tartine cu serbet de trandafiri.

Am pus tartinele pe un platou si am facut cafea.

Marion era adîncita în lectura. I-am luat romanul din mîini si am chemat-o sa manîmce.

Marion muia tartinele în cafea si nu spunea nimic.

I-am marturisit ca vreau sa ma angajez o vreme în pravalia unui rus.

Ea a dat din umeri, mi-a spus sa fac ce cred eu ca e este mai bine si s-a reîntors la romanul ei.

Am terminat de mîncat, mi-am pus în buzunarul de la spate al blugilor buletinul si am plecat.

Rusul continua sa-si citeasca romanul lînga galanar.

În treacat am observat ca era vorba despre acelasi roman pe care îl citea acasa Marion.

I-am spus fara nici o introducere ca vreau sa ma angajez în pravalia lui.

El mi-a spus ca se gîndise de multa vreme sa angajeze pe cineva care sa îl ajute, dar cum vînzarile nu erau foarte mari, nu îsi permitea sa plateasca un salariu întreg.

I-am spus ca nu e grav, ca acceptam sa lucrez si fara bani. Singura plata va fi, din cînd în cînd, un borcan de dulceata sau o punga cu prajituri.

El a fost de acord.

Am semnat un contract.

Am început sa lucrez în aceeasi zi.

Stateam cu orele si priveam fix catre usa, asteptînd clientii, care nu veneau niciodata.

În timpul acesta, ma gîndeam la Marion, numai la Marion.

Într-o seara, cînd m-am întors acasa, nu am gasit-o. Eram îngrijorata. Din cînd în cînd ma aplecam pe fereastra si priveam ultimii trecatori mergînd grabiti în cele doua directii pe strada. Într-un tîrziu a aparut si ea, însotita de o fata înalta cu o pelerina lunga de lîna. Am încercat sa ghicesc de la distanta ce vorbeau, dar nu am reusit. Am deschis usa si le-am asteptat. Marion m-a salutat tandra. A ajutat-o pe fata sa îsi scoata cizmele si pelerina si a rugat-o sa se întinda pe o canapea. Am vrut sa spun ceva, dar Marion mi-a facut semn sa tac. A umplut un lighean cu apa fierbinte si a spalat picioarele fetei, care, imobila ca un portret, fixa tavanul cu o minuscula expresie de vinovatie. Marion a sters-o cu un prosop moale, i-a pus o pereche de sosete groase si a învelit-o cu un pled în carouri. A stins apoi luminile din salon si a lasat-o sa doarma.

Ne-am spalat pe dinti fara sa vorbim si ne-am bagat în pat. Marion s-a apropiat de mine si mi-a spus, cu voce joasa:

-Într-o noapte fratele ei a intrat în camera ei. A dat patura la o parte, privirea lui era de o violenta tiranica. S-a dezbracat si s-a întins peste ea. S-a eliberat aproape instantaneu, s-a desprins de ea si a aprins veioza de lînga pat. A privit cu spaima sîngele care se întindea sub sora-sa, s-a îmbracat în graba si a plecat singur în munti. La cîteva ore dupa aceea, fata a deschis la întîmplare cartea de telefon si a format un numar. La celalat capat al firului eram eu. M-am dus la ea imediat, nu puteam sa o las singura.

Marion a adormit repede. Eu am ramas o vreme treaza, gîndindu-ma la o imagine care îmi venise în minte, si pe care nu stiam unde sa o localizez. Simteam ca am nevoie de o serioasa igiena mentala. M-am ridicat din pat si m-am dus pe vîrfuri în salon. Am aprins o lumînare de pe masa si m-am asezat în genunchi lînga canapea. Fata, care îmi privise concentrata toate miscarile, s-a ridicat într-un cot si a scos din faldurile rochiei o balata minuscula. Mi-am scos de pe deget inelul cu turcoaz al lui Marion, pe care ea îl uitase pe policioara din baie, si l-am pus pe discul concav de alama. Talgerele si-au mentinut echilibrul, inelul meu era usor ca aerul, ca si cînd nu ar fi existat.

Asa deci, mi-am spus eu, si m-am dus sa ma culc.

Fluviul s-a revarsat si a inundat orasul. Apele au ajuns pîna la ferestrele noastre.

A urmat un mare înghet.

Am scos din dulapuri patinele si am patinat peste oras.

Prin gheata se vedeau oamenii continuîndu-si vietile ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.

-Parca am fi într-o poveste, Marion.

-Ce poveste?

-Nu îmi amintesc.

-Pacat. Mi-ar fi placut sa o citesc. Nu am mai citit de luni de zile o carte buna.

Totusi, eu îi recomand din cînd în cînd cîte un roman care mi-a placut, dar ea citeste întîi sfîrsitul, pentru ca nu suporta suspansul.

Degeaba îi explic ca, în aceste romane, interesul nu sta în naratiune, ea tot cu sfîrsitul începe. Într-o zi m-a întrebat:

-Cînd ai avut timp sa citesti atîtea carti?

-Nu le-am citit pe toate. Unele mi le-au povestit prietenii.

-Care prieteni? Esti tot timpul singura.

-Nu-i adevarat.

As fi putut sa-i dau atîte exemple de prieteni buni de-ai mei, dar nu le stiam numele. Mi-am amintit de o prietena pe care o pierdusem de curînd, în jurul careia plutea o prezenta de neînteles, un strat de aer gros, cald, îmbietor, ca un lichid amniotic gazificat în petale transparente de flori ornamentale de sapun, pe care miscarile ei anonime si bruste îl faceau sa vibreze ametitor. Rare erau momentele cînd puteam sta atît de aproape de ea încît sedimentul acela invizibil sa ma învaluie ca o îmbratisare furata. Nimic nu se compara cu betia patrunderii în spatiul ei. Viata ei privata, micile ei secrete feminine nu ma interesau deloc. Îi eram recunoscatoare pentru faptul ca era centrul acelei energii care ma facea atît de fericita. Chiar si nebunia de la început se potolise, nu trebuia sa o vad decît o data pe saptamîna pentru ca oasele mele, pîna atunci grele ca niste resorturi de metal, sa îsi expandeze consistenta într-o materie rarefiata si plutitoare. Alunecam apoi fara gînduri peste asfaltul topit al trotuarelor, revenind la Marion, vesnic la Marion. Eram fericita, cu adevarat fericita, si nu mi-am dorit niciodata, avînd, poate, presimtirea tulbure a unei pierderi iremediabile, sa patrund în intimitatea ei anonima.

Totusi, nu m-am putut împotrivi invitatiei, ciudat de tardive, de a o vizita. Miliarde de secunde au trecut pîna cînd aratatorul meu s-a deplasat din dreptul coapsei pîna la sonerie. Mi-a deschis, zîmbitoare, îmbracata cu o fusta lunga din vîscoza creponata si o bluza transparenta, prin care i se vedea sutienul din tul cu broderii. Gîtul îi era gol si proaspat. M-a rugat sa ma descalt si m-a invitat în singura camera a micului ei studio. Pe rafturile din lemn nelacuit straluceau portelanuri, sfesnice din bronz aurit si miniaturi indiene din imitatie de fildes. Ea tacea placut impresionata de atentia mea egal distribuita fiecarui obiect, iar eu respiram aroma de cafea fierbinte care se scurgea din bucatarie si cea dulce-amaruie a parfumului pe care si-l pulverizase pe ceafa si la încheieturile mîinilor. M-am întors înspre ea, gîndindu-ma la cuvinte goale de lauda, dar privirile mi-au alunecat de pe trupul ei catre fotografiile alb-negru de pe peretele din spate, care înfatisau aceeasi femeie obeza, goala, cu carnea în revarsari nefiresti, aseazata pe un pat mare. Îi priveam încordarea muschilor gîtului gras, zîmbetul lasciv, machiajul gros al ochilor, rotunjimile genunchilor, buricul ca o rana deschisa în mijlocul netezimii adipoase. Ma agatam de fiecare detaliu care mi-ar fi putut da sperante, dar vocea ei devenita dintr-o data stridenta a rasunat sfidatoare în interiorul camerei:

-Sînt eu acum cîtiva ani, înainte de a slabi, cred ca eram mult mai frumoasa atunci, asa a spus si fotograful.

S-a apropiat de mine, dar eu m-am îndepartat, îngretosata. Vedeam acum clar straturile de carne moarta din jurul ei, care atîrna în franjuri putrede de pielea ei lucioasa. Ma desfatasem luni în sir în lichidele pestilentiale stoarse dintr-un cadavru obez. Am împins-o la o parte, si am alergat înspre hol. Mi-am luat în mîna pantofii si am iesit din studio. Am alergat pe strazile pustii pîna cînd nu am mai putut sa respir.

-Ce frumoasa si pura e Marion, le strigam eu trecatorilor.

On the dance floor ramaseseram doar eu si Marion, dansînd strîns lipite una de cealalta. Îmi înclestasem degetele pe spatele ei. Ea îsi pusese barbia pe umarul meu. Îmi rupea din cînd în cînd cîte un fir de par din cap, pe care îl crantanea apoi între dinti.

Lînga noi a venit sa danseze nebunul orasului. Avea gulerul camasii albe scos cu grija peste pulover. Am luat aminte la acest detaliu si i-am sopit lui Marion: Pe nebunul orasului cineva îl iubeste. Ea l-a privit si s-a întristat. Nu suportam sa existe pe lume cineva care putea iubi mai mult decît noi.

Ne-am hotarît sa îl rapim.

L-am luat fiecare de o mîna si am traversat împreuna orasul.

El rîdea fericit, privind cînd la umbra mea alungita pe asfalt, cînd la umbra lui Marion alungita pe asfalt. Din cînd în cînd ne asezam pe o bordura de piatra, sa ne odihnim.

În aceste scurte pauze, Marion îl saruta pe nebunul orasului pe gura si eu pe umeri.

Acasa l-am instalat în salon. L-am dezbracat si i-am ars hainele într-o caldare de tabla, pe terasa. Dintr-un cersaf alb i-am croit o tunica usoara.

Am baut un ceai de tei si ne-am dus la culcare. Cînd ne-am trezit, nebunul dormea între noi. Ne-a spus:

-Încercam sa adorm pe canapea si priveam cerul. Cînd am deschis din nou ochii, stelele nu mai erau la locul lor pe bolta. Am avut rau de mare si am venit lînga voi. Iertati-ma!

L-am iertat.

Eram toti trei fericiti.

Faceam dragoste, apoi stateam întinsi pe podea, fumînd.

Ne ghiceam unul altuia viitorul în zatul miniatural de pe cestile de cafea. În viitorul nebunului, noi eram vesnic prezente. Asta m-a mirat si, pe ascuns, i-am calculat horoscopul. Doar pentru o scurta perioada, viitorul lui coincidea cu viitorul nostru.

M-am întristat, dar nu puteam face nimic.

Într-o zi am cumparat de la piata Notre-Dame dovlecei, rozmarin, ardei grasi, ceapa rosie si un crin imperial pentru Marion, care s-a bucurat si l-a pus într-o vaza, în salon.

Ziua a trecut repede.

Noaptea, eu si Marion ne-am culcat în patul nostru si nebunul pe canapea, în salon.

Dimineata l-am gasit mort. Murise sufocat de polenul puternic al crinului.

L-am vegheat toata ziua, nemiscate. Seara l-am spalat si i-am pudrat trupul cu talc parfumat. L-am învelit într-un pled în carouri si l-am dus cu masina pîna într-o livada parasita. L-am îngropat la radacina unui smochin cu ramuri viguroase.

O vreme am încercat sa rezistam durerii. Nebunul nu însemnase chiar atît de mult pentru noi.

Însa dupa o vreme nu am mai suportat chinurile constiintei si m-am hotarît sa plec.

Mi-am pus mandolina în husa de piele si m-am spalat pe dinti la chiuveta din bucatarie.

Marion statea pe canapea si privea în departare catedrala din piatra fosforescenta.

Cînd am deschis usa de la intrare, a spus: Nu pleca. Am ramas, bineînteles, pentru ca eu si Marion formam o comunitate statornica precum un sat de pescari batrîni. Oase de portelan sub învelisul cald de carne parfumata.

Eram într-o gradina luxurianta si priveam trecatorii cu pasi de pîsla si vise rusinoase.

-Amesteci toate culorile, cele mai pure culori, cele mai proaspete si mai onctuoase, le amesteci cu pofta, dar rezultatul e o pasta murdara careia nu îi poti spune culoare, o materie urîta, rînceda, o fecala fara miros, un noroi alunecos. Amesteci toate parfumurile, cele mai încîntatoare arome florale si minerale, astepti sa se patrunda una în cealalta, sa se uneasca în trupurile lor lichide, dar cînd îti apropii narile de vas, rezultatul e o scursura gretoasa, un miros pamîntiu si rusinos.

-stiu, stiu, i-a spus Marion politicoasa, si eu m-am gîndit deseori la lucrurile acestea, dar nu am facut niciodata experientele, pur si simplu am repetat miscarile mental, fara sa le pun vreodata în practica.

Batrîna statea pe scarile vechi ale casei, îmbracata cu un capot decolorat, fara vreo nuanta anume, mirosind uscat, sfarîmicios. Trecusem pe strada aceea doar pentru ca nu voisem sa luam tramvaiul spre casa, am preferat sa dilatam timpul plimbarii cautînd locuri necunoscute sau culegînd frunze de iedera si conuri de brad.

-Intrati, ne-a spus, atunci cînd am ramas locului, privind fix la papusa pe care o tinea pe brate, o papusa mare, cu cap ceramic si rochie de dantela. Intrati, a repetat, asa ca am împins portita de fier forjat si ne-am asezat lînga ea, lînga cea care reusise, plina de regrete, sa înglobeze în ea toate culorile, toate mirosurile, toate chipurile de femei de pe lume, chiar si al meu, chiar si al lui Marion chiar si pe-al ei din tinerete.

Multa vreme doar am tacut, ignorîndu-ne.

Noi ne uitam la plantele din gradina, crescute în dezordine, si ne sarutam pe ascuns.

Marion învîrtea de codita o frunza de artar, eu gîdilam talpa papusii.

Batrîna a scos de la subtioara un frumos obiect lung si gros si ne-a spus:

-Într-o zi îmi voi baga în inima cornul acesta sculptat de vaca, pentru ca am ajuns la sfîrsitul drumului si am obosit.

Nu am raspuns nimic. În jurul nostru ziua se colora într-un albastru de cerneala.

Dupa ce a facut dragoste cu mine, Marion s-a dus la bucatarie si si-a curatat un mar de coaja.

Între picioarele mele ramasese un gol amorf.

Am întins mîna catre telefon si am format numarul unui prieten de-al meu.

Într-un tîrziu mi-a raspuns, cu voce obosita.

Mi-a spus ca tatal lui, care venise de cîteva zile în oras, cu scopul declarat de a muri lînga fiul lui, se stinsese. L-am întrebat daca pot sa trec pe la el. Mi-a raspuns ca da.

I-am explicat lui Marion ce s-a întîmplat si am rugat-o sa ma lase sa plec.

Ea a terminat de mîncat marul si m-a întrebat daca poate sa vina si ea cu mine.

I-am spus ca mai bine nu. Ea s-a întristat dar a înteles.

M-am îmbracat si m-am dus pe jos pîna la prietenul meu.

Ma astepta.

L-am plîns împreuna pe tatal lui. Cît a locuit în garsoniera fiului sau, acesta fusese de o vitalitate exuberanta, într-un provizorat luminos dintre viata si moarte. L-am vazut si eu de cîteva ori, vorbind cu vînzatorii de legume si fructe de pe marginea strazii sau desenînd sotroane fetitelor rusinoase. Apoi, într-o seara, întorcîndu-se dintr-o data obosit din peregrinarile lui flamînde, s-a întins pe pat, a respirat adînc mireasma de flori de castan care umplea camera si a închis ochii pentru totdeauna.

I-am spalat cu un burete trupul uscat. L-am îmbracat cu haine curate, l-am stropit cu parfum si i-am pus sub mîinile încrucisate pe piept o imagine a unei actrite celebre.

Afara era o noapte adînca, nu se vedea cerul de nori. Prietenul meu si-a luat în brate tatal, usor ca un manechin de plastic, eu i-am deschis usa de la intrare. Am mers asa, pe aleile pustii ale cartierului, înconjurati de zborul bezmetic al liliecilor, pîna ce am ajuns la gardul de beton care înconjura cimitirul. Am cautat spartura prin care ne strecurasem noi doi de atîtea ori înainte, ca sa nu ne vada paznicii cum furam flori.

Am intrat prima si l-am tras înauntru pe tatal lui, de umeri. S-a strecut si el si ne-am continuat drumul, sarind peste morminte si ronduri de flori. Am ajuns la cavoul vechii familii aristocratice cînd norii, în departare, începusera sa se dilueze. Prietenul meu a desfacut cu doua bucati de sîrma lacatul usii cavoului, si am coborît în aerul rece si statut. Am fixat lanterna între doua caramizi, ca sa lumineze întreaga încapere. Cît timp eu citeam numele ilustre cu glas tare, mîngîind anii de demult si contururile chipurilor mortilor eleganti, prietenul meu a desfileta suruburile de bronz care fixau placa de marmura care acoperea cripta unei femei tinere si frumoase, cu par bogat. Dupa ce a smuls placa grea, pe care a asezat-o cu grija pe podea, eu am luminat cu lanterna interiorul criptei goale, în mijlocul careia am vazut scheletul unui sarpe. Am aprins mai multe lumînari pe care le-am asezat pe trepte, am spus repede toate rugaciunile si poeziile pe care le stiam si am tamîiat pe deasupra corpului batrînului. Prietenul meu l-a ridicat în brate si l-a împins în adîncitura de piatra, dezordonînd oasele sarpelui. A fixat apoi la loc placa funerara.

Obosit si îndurerat, s-a întins pe jos. M-am aplecat peste el, iar orele de gheata care au urmat au fost ultimele pe care le-am petrecut împreuna.

Ne-am îndreptat apoi înspre lumina, cu hainele botite si ochii însîngerati.

I-am marturisit totul lui Marion.

Ca sa ma ajute sa uit, ea m-a convins sa ne angajam la morga.

Nu era o slujba grea, plîngeam mortii, îi pieptanam si le vopseam buzele.

Dupa serviciu, ne plimbam de-a lungul unor trupuri sfarîmate de strazi fara nume.

Marion îmi spunea povesti vesele si pudice, pe care le citise într-o carte pentru educatia tinerelor fete.

Ascultînd-o, frematam de placeri nobile.

-Vreau un discipol, Marion, pe cineva caruia sa-i împartasesc ceea ce am învatat pîna acum.

-Fa-ma pe mine discipolul tau.

-Nu stii ce vorbesti, esti prea tînara. Ţie nu ti-as putea vorbi despre tine. Ceea ce traim noi este forma maxima de întelepciune. O suta de mii de cavaleri calugari, traversînd continentul calare, prin ninsoare, fara sa întoarca capul, nu stiu ce înseamna îmblînzirea instinctelor, asa cum stim noi. Fiecare deget al tau este o minuscula ghilotina cu care îmi cioplesti normalitatea, fara sovaire. Cum ai vrea sa fiu la fel, chiar si fata de tine?

Un roi de albine ne-au invadat apoi casa, atrase de menstruatia cu miros floral a lui Marion.

Am cumparat un aparat special cu ultrasunete, pe care l-am pus în functiune seara.

Toata noaptea ne-am plimbat de mîna prin oras.

A doua zi dimineata am adunat pe faras cîteva kilograme de albine moarte.

Marion a vrut apoi sa devina desavîrsita.

Dormea trei ore pe noapte pe o rogojina de bambus, mînca numai pîine si ierburi si bea ceai negru neîndulcit. Ce ma durea cel mai tare era ca nu mai voia sa faca dragoste cu mine.

De durere mi-au crescut din carne unghii ascutite, pe care mi le-am înfipt în piatra albastrie a catedralei.

Am început sa urc, strapungeam piatra cu unghiile.

Aerul devenea din ce în ce mai rarefiat.

Simteam cum las în urma zgomotele orasului.

Trebuia sa îmi introduc vîrfurile pantofilor în crapaturile infime dintre pietre.

Trebuia sa îmi sprijin toata greutatea corpului în unghii si în vîrfurile pantofilor.

Era din ce in ce mai greu, asa ca am expirat foarte tare, m-am expirat pe mine din mine si am ramas fara greutate.

Aveam un corp aparent, format din particule de lumina.

Eram doar o pata de culoare care urca pe zidul catedralei.

Se facea din ce în ce mai liniste. Se facea din ce în ce mai frig.

Am ajuns sus, pe acoperisul catedralei.

M-am ridicat în picioare si mi-am scuturat de pe haine praful de piatra.

Am privit orasul.

Am început sa merg pe zidul îngust. Îmi era greu sa îmi tin echilibrul.

Vedeam vîrfurile copacilor si auzeam pasarile tipînd. Ţipetele lor îmi faceau rau, îmi raneau timpanele, din amîndoua urechile a început sa îmi picure sînge. Era foarte frig, picurii de sînge înghetau instantaneu si mi se lipeau de pulover. Puloverul meu parea batut cu rubine.

Acest lucru mi-a facut placere.

A curs din urechile mele atît de mult sînge, pîna am ramas goala ca un manechin de plastic.

Am început sa dansez cum ma învatase Marion.

Am dat cu pumnul într-un vitraliu, care s-a spart intr-un curcubeu de cioburi.

Nu mi-a curs sînge din mîna ranita, nu mai aveam nici o picatura în mine.

Franjurile de piele atîrnau pe oase. Cu un ciob albastru mi-am taiat unghiile ascutite.

Mi-am dat seama ca nu mai aveam cum sa cobor.

Am ramas pe acoperisul catedralei mult timp, poate citeva ore, poate doua zile si doua nopti.

Mi s-a facut foame. În plus, voiam sa ma duc la toaleta. Neaparat.

Trebuia sa cobor.

Am strigat oamenilor de jos, dar nimeni nu ma auzea.

Eram prea departe pentru oamenii de jos.

Speram ca cioburile vitraliului spart îi vor nelinisti, ca vor anunta autoritatile.

Seara, agentii de la salubritate au venit îmbracati cu uniforme de musama portocalie si au maturat trotuarul. Au pus cioburile intr-o punga de plastic pe care au aruncat-o in containerul mobil al masinii.

Ma uitasera acolo, sus. Îi uitasem acolo, jos. Se apropia noaptea.

Începusera sa cînte greierii ascunsi prin crapaturile zidului.

Am încercat de mai multe ori sa sar. Îmi lipsea curajul. Pîna la urma am reusit.

M-am aruncat de pe acoperisul catedralei.

Pluteam. Pluteam. Pluteam.

M-am izbit de piatra trotuarului frumos maturat.

În urma impactului, picaturile rubinii care se prinsesera în puloverul meu au tîsnit în toate directiile. Am adormit într-o balta de sînge si urina.

În visul meu aparea o femeie goala, care statea pe o lada din lemn negru si muta dintr-o mîna într-alta un mar rosu, cu coaja plesnita. A ridicat capacul lazii si a scos o lampa electrica, lumînari, un buchetel din florile roz ale arborelui de matase, un joc de puzzle, bomboane de ciocolata, învelite în staniol auriu. Apoi l-a lasat în jos si mi-a cîntat, cu voce subtire, un cîntecel de leagan.

În vis, am adormit.

În visul din vis am visat ca eram un arbore de matase. Aveam tulpina dreapta, frunze cu pîna la doisprezece perechi de foliole si flori roz, grupate în capitule umbeliforme în vîrful ramurilor. Fructele -niste pastai lungi, aromate. Cresteam solitara în mijlocul unei cîmpii slave înghetate. Pustietatea se întindea la sute de veste în jurul meu.

Am vazut, cu fiecare ochi din mijlocul fiecarei flori, apropiindu-se un batrîn cu barba lunga, alba, împletita în trei, de care erau prinse monede gaurite.

-Unde te-am mai vazut? l-am întrebat, dar nu m-a auzit.

M-a privit doar, s-a minunat si a înaltat laude cerului. Apoi a plecat.

Au venit doi tineri, se iubeau, se tineau de dupa umeri.

Îi priveam, mi se pareau cunoscuti.

-Unde v-am mai vazut? i-am întrebat, dar nu m-au auzit.

M-au privit doar si s-au minunat, au înaltat laude cerului, au facut dragoste.

-Acesta e un semn bun, au zis, aratîndu-ma cu degetul. Apoi au plecat.

A venit o femeie cu par lung.

Ţinea în mîna o ceasca de cafea, cu degetul mic vizibil ridicat si vorbea cu febrilitate.

Ea a spus:

-Totul va trece precum cafeaua. Bautul cafelei e o moda trecatoare, vei vedea.

Cafeaua ei era nesfîrsita ca pustietatea din jurul meu. Apoi a plecat.

A venit un barbat cu mîini murdare de pamînt, care tinea pe palme macheta unei cladiri cu cupola. Avea o cravata pe care erau imprimate mingi colorate de biliard.

El a zis:

-Daca poti trai fara Marion, pleaca de lînga ea. Daca poti trai fara sa scrii, nu scrie. Daca orasul acesta îti este indispensabil, pleaca de aici.

Cînd m-am trezit, eram închisa într-o lada de lemn negru frumos sculptat.

Lînga mine am gasit un fruct, din care am muscat cu pofta. Forte noi m-au inundat.

M-am ridicat si m-am îndreptat înspre magazinul de plante exotice.

Am intrat, clopotelul suspendat deasupra usii a sunat cristalin.

În vase de lut cresteau orhidee, ficusi pitici, cactusi, alte plante.

Aerul era umed, pe un perete era fixat un termometru mare.

A aparut un barbat cu sort albastru.

Avea în mîini un vas de sticla în care erau bucati de carne umeda.

Mi-a facut un semn din cap si l-am urmat.

Am intrat în încaperea cu plante carnivore. Fiecare primea o bucatica de carne proaspata.

Una dintre ele, cu o floare frumoasa, cu petale mari, carnoase, era închisa într-o cusca cu zabrele subtiri de metal oxidat. Nu îmi puteam lua ochii de la ea.

Barbatul mi-a povestitit ca a cumparat-o ca pe o sclava de pret, platind la negru valoarea ei în aur. Era îndragostit de planta, voia sa faca dragoste cu ea, de aceea a cumparat-o. În prima noapte, jumatate din sînge i-a ramas în patul ei. Faceau dragoste în fiecare luna. Coloana lui se obisnuise sa produca sînge nou.

I-am spus:

-În satul meu era o gradina în care cresteau visini-femei, care sîngereau o data pe luna, întocmai ca niste fete tinere si sanatoase. Unii barbati, mai îndrazneti, faceau dragoste cu copacii.

Barbatul s-a întos cu o harta a continentului.

I-am aratat unde se afla satul meu.

El si-a notat cu atentie numele lui (fictiv) si s-a hotarît sa faca o calatorie pîna acolo.

Mi-a cerut si numarul de telefon. Un sir neadevarat de cifre

A zis: Trebuie sa ne mai întîlnim.

Am zis : Bineînteles.

Mi-am luat ramas bun si am plecat spre casa.

În fata cladirii noastre cu ferestre înalte

sub ploaia dezolanta

ma astepta

Marion.