ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Vremea numãrase patruzeci de ani de când, dupã moartea nãpraznicã si timpurie a lui Corneliu Codreanu si Ion Mota, patrimoniul doctrinar al Legiunii încetase sã se mai îmbogãteascã, înainte de a fi formulat global. Între timp, probleme centrale suferise interpretãri, dacã nu gresite, cel putin confuze, iar anumitor aspecte de prim plan li se atenuase importanta, chiar în perceptia unora din membrii sãi. Conclavul antilegionar, încurajat de situatia adversarului, cu cea mai mare parte din oameni prigoniti în tarã, iar restul împrãstiati într-un îndelungat exil, îi denaturã imaginea, de la adevãrul faptelor, pânã la integritatea spiritualã. Ajuns în al optulea deceniu de viatã si preocupat de mai multã vreme sã elaboreze ceea ce putem numi filozofia Miscãrii Legionare, Horia Sima îi semneazã prefata în 1978.
Aparitia, la noi, a unei lucrãri închinate fundamentelor Legiunii, ajutã astãzi sã i se judece mai pertinent istoria si începe sã umple un gol în politologia româneascã. Pentru a fixa orizontul lucrãrii, ultimul conducãtor al Misc 14114v217o ãrii Legionare, limiteazã planurile de referintã si izvoarele la "lãsãmântul doctrinar al lui Codreanu si Mota". Declarã, de asemenea, cã intentia lui este de a face doar o cercetare asupra substratului de idei al Legiunii, învoindu-se sã deducem cã nu e vorba de o creatie totalã. Delimitãri, în fond, marginale, care nu-i pot pune în discutie organizarea personalã a materialului si extinderea lui la domenii asupra cãrora cei doi protagonisti pomeniti mai sus, nu se rostise încã. Ceea ce, oricum, echivaleazã cu o contributie substantialã, chiar dacã lãsãm la o parte investigarea directiilor de seamã si a notiunilor centrale din problematica legionarã : libertate, dragoste, înviere, moarte si destin, a cãror semnificatie, dezbãtutã aiurea îndeobste în cadru religios, filozofic si moral, el o dezbate si în cadru politic.
Postuleazã la originea doctrinei o ambiantã sustinutã de un crez predominant si exprimatã în termeni si acte care nu constituie initial un mod complet de a fi, dar posedã o unitate volitivã capabilã sã-i aducã împlinirea si deschiderea spre lume. Pentru întelegerea acestei stãri de spirit citeazã fragmentul din Corneliu Codreanu în care sunt mentionati urmãtorii factori : aportul de vibratie sufleteascã a participantilor, rãsunetul în constiinta lor a jertfelor fãcute de martirii neamului, sentimentul îndatoririlor fatã de pãmântul natal, toate pãtrunse de milostivirea puterii divine si antrenate într-o intimã fuziune. Crescutã din dinamica acestui precipitat, care formeazã de fapt matricea ei, doctrina legionarã s-a rotunjit în timp din lupte pe tãrâm social-politic si trãire interioarã, constituindu-se spiritualiceste neîncetat, fãrã sã se încheie vreodatã definitiv. S-ar putea invoca aici, în aparentã o contradictie. Dacã doctrina creste în sfera lãuntricã dar si din freamãtul istoriei, cum mai poate rãmâne deasupra lui ? Rãmâne la fel ca spiritul care, nedespãrtit de trup si implicat în activitatea concretã, se prelungeste dincolo de ea. La fel cum principiile operatorii ale intelectului organizeazã materialul aperceptiv, acesta fiind mereu altul dar principiile întotdeauna aceleasi. Este un punct de vedere asupra relatiei dintre constiintã si lume, principii si politicã, doctrinã si program, hotãrâtor pentru a-i cunoaste Miscãrii Legionare structura realã si a-i pãtrunde mecanismul actelor. În conceptia lui Horia Sima nu toate gesturile declarative, nici toate atitudinile însotite de un mobil ideologic, adoptate de legionari sub imperiul conjuncturilor, fac parte din doctrina Miscãrii. "Anticomunism, antiiudaism, antipoliticianism, nu sunt decât accidente în dezvoltarea ideologicã a Legiunii. Dispãrând cauzele care le-au provocat, vor dispãrea si atitudinile mai sus amintite, ca efecte ale lor. Pentru a întelege aceastã serie de anti, trebuie sã le raportãm la situatiile politico-nationale specifice care le-au dat nastere.", învedereazã Horia Sima chiar în Introducere.
Existã un punct de vedere abuziv de pragmatic asupra orientãrii politice, care contestã sensul si utilitatea luãrilor de pozitie consecvente. Eroarea lui merge pânã acolo încât poate sã sustinã cã permanentele îsi dovedesc singure, pe parcursul evenimentelor, întepenirea si neputinta de-a se însera în realitate, ca si cum între consecventã si realitate s-ar ridica un zid. De fapt, acest punct de vedere neagã însãsi existenta permanentelor, le tãgãduie fundamentele spirituale si, ca atare, le refuzã nu numai ca entitãti metafizice dar si ca proiectii în lumea de aici. Potrivit lui, fiinta umanã naufragiazã în timp si spatiu, cãutând un punct de sprijin, fãrã ca mãcar sã creadã în posibilitatea lui. Este un fel de-a aborda totul, suspicios fatã de orice conceptie cãlãuzitoare, predispus sã confunde întreaga evolutie cu intervalul dintre ieri si azi si sã readucã complexitatea situatiilor la elementul lor secundar. Face din spiritul oportunitãtii -apologia trãdãrii, din fructificarea schimbãrilor intervenite în ordinea politicã -apucãturã de lichea si din adaptabilitate -cameleonism.
Directiile statornice în orientarea doctrinei nu sunt câstiguri dobândite din simpla ei elaborare. Ea îsi afirmã stabilitatea pentru cã si-a creat-o stãruitor si lucid, cristalizând-o mai ales prin consecventa experientelor concrete, la fel cum îi pãstreazã altitudinea sau i-o scade în functie de intensitatea aspiratiilor. Trãsãturile perene ale doctrinei legionare sunt o culminatie a înãltimii obiectivelor pe care organizatia le-a urmãrit încã de la înfiintarea ei si a continuat sã le slujeascã în pofida tuturor potrivniciilor. Mãrturia crestinã, devotiunea pentru natiune, -cãreia îi atribuie o genezã transcendentã si o dublã conditie, biologicã si spiritualã, -precum si lealitatea în aliante sunt câteva dintre caracterele ei definitorii. Toate reprezintã stâlpii de foc care au cãlãuzit-o, fãrã exceptie, de când a început lupta, pânã în momentul de fatã. Cãci asa cum adoptarea unei idei, cu dãruire si fãrã oscilatii, îi conferã fermitate, la fel o descrestere în manifestarea ei o dilueazã pânã la disparitie. Încât, stabilitatea doctrinei legionare nu este un bun obtinut de la sine si pãstrat fãrã strãdanii. Chezãsia ei stã la stãruinta de a-si lãrgi fãgasul iar constantele corpului de idei rãmân o realitate, atâta timp cât militantii lui le profeseazã si sustin temeinic.
Conceptia despre lume si viatã a Miscãrii Legionare nu vrea sã fie un sistem filozofic. Ea este astfel fãuritã ca sã dea un rãspuns, nu numai problemelor ce se ridicau în momentul politico-social când a început sã se închege, ci pentru a putea sã rãmânã receptivã si acelora care se vor ivi în viitor. Si-a formulat concluziile în cursul actiunii pe teren si a pãstrat disponibilitãti pentru posibile ameliorãri. N-a fost rodul unui singur ins, nici numai al travaliului functiei discursive si conceptuale. Plãmãdirea ei prezintã analogii cu cresterea si fluiditatea unui fapt de existentã. "Ne-am împletit viata cu idealul legionar, ne-am hrãnit sufleteste cu seva lui si ne-am maturizat politic si spiritual odatã cu etapele de dezvoltare ale Legiunii. Doctrina legionarã. nu e o constructie de câtiva ani, ci s-a acumulat si limpezit progresiv în suflet, chiar de când am pãsit pragul Legiunii. Ea este transmisia vie a unui crez, însusit în decursul a nenumãrate lupte si încercãri", mãrturiseste Horia Sima ca într-un text autobiografic.
Prin originea, telurile si dezvoltarea ei istoricã, Miscarea Legionarã s-a înscris organic si definitiv în sfera etosului românesc. Devierile de la docrina autenticã si de la normele comportamentale, pot, de bunã seamã, sã-i falsifice datele exterioare dar nu s-o reprezinte. Ea a pãtruns în fiinta eternã a natiunii, si chiar dacã, în viitorul mai mult sau mai putin îndepãrtat, vreun produs dubios al regnului politic se va erija în purtãtorul ei de cuvânt, nu-i va afecta substanta. Temeiurile ei initiale, amplificate prin luptã si trãire, formeazã o zestre inalienabilã care rãmâne sã fie preluatã de sirul generatiilor vrednice s-o valorifice în viitor. Aparitia ei în viata publicã la finele deceniului trei s-a produs firesc si necesar, ca sã punã capãt politicii guvernantilor care, dupã ce cã împingeau tara spre catastrofã, voiau sã acrediteze o asa zisã inexpugnabilitate a recentelor fruntarii, alarmant de fragile, si un pretins progres al nivelului de trai si libertãtii colective, degradate flagrant. Ea a rãspuns unor imperative care nu mai suportau amânare, si le-a dat glas odatã cu nãzuintele renãscute ale neamului, imediat dupã primul rãzboi mondial, subliniindu-i menirea. Cutremuratã de dramele lui succesive, comunitatea legionarã si-a plãmãdit doctrina de-a lungul lor, luptând sã-i deschidã cãi spre libertate, si, ca s-o facã posibilã, a luat parte cu masa militantilor sãi, prefigurând o mult doritã solidaritate nationalã. De aici, orientarea ei neabãtutã cãtre obiectivele de frunte ale neamului si refuzul sã trateze dogmatic, în actiunea curentã, -fãrã sã-si uite permanentele,- complexitatea vietii sociale. Sunt trãsãturi care i-au imprimat, în confruntare cu adversitatea situatiilor, caracterul unei stãri de spirit în efervescentã creatoare.
Asezarea lumii în sistemul de relatii instituit de Dumnezeu este cheia de boltã a unei filozofii în spirit legionar. Chiar de la începuturile ei, Legiunea a respectat relatia ierarhicã de primã importantã în viziunea sa, si i-a aprofundat rostul, pentru a nu gresi în decizii si luãri de pozitie. Plecând de la constatarea, conform celui mai ortodox crestinism, cã tot ce întocmim în ordinea terestrã este sortit pieirii si transformã existenta în provizorat, Horia Sima îi gãseste stabilitatea dincolo de ea. Acolo, forma si noimele lucrurilor sunt exemplar si anume fãcute pentru a fi preluate în initiativele de aici. Aceastã zonã supremã a realitãtii revine statornic în gândirea lui, ori de câte ori cautã sã punã o problemã în termenii adevãrati. La fel cum, trimiterea individ, neam, Dumnezeu, în relatia realã de la inferior la superior, este unitatea de mãsurã a justetei rãspunsului. Individul e oprit sã actioneze pânã când proiectul lui se conjugã cu interesele neamului, iar neamul, la rândul sãu, e îndreptãtit sã-si urmãreascã obiectivele doar dacã le-a asimilat vointei divine. Acestea sunt legile unui cosmos în care toate elementele se sustin si se protejeazã în linie ascendentã, pentru realizarea unei ecumenicitãti universale sub ocârmuirea lui Dumnezeu. Fãrã sã fie câtusi de putin un determinism, nimic nu se desfãsoarã la întâmplare si nu este lãsat în voia unei dispozitii anarhice înãuntru unui asemenea sistem. Componentele lui, intrate în orbita dragostei divine, fac posibilã o concordie în sânul omenirii, anihilând antagonismele, ca o anticipare, chiar dacã palidã, a confluentei finale în transcendentã. Într-un astfel de univers, fãrã sã fie ignorat substratul lui conflictual, rãmâne pentru fiecare fiintã o posibilitate sã-si gãseascã locul, pentru state si societãti, un prilej sã arunce punti durabile între ele, iar pentru umanitatea întreagã, o cale de izbãvire. Respingând ideea lumii ca rãzboi între toti si toate, în care omului îi rãmâne tragica dilemã sã aleagã între a fi mistuit de singurãtate sau sfãrâmat de colectiv, solutia legionarã preconizeazã o altã retea de raporturi, deschisã permanent salvãrii lui prin regãsirea temeiurilor din aurora creatiei. Departe de un pacifism utopic si cosmopolit, certat cu legile vietii de aici si de dincolo, ne aflãm în fata unui crestinism în translatie politicã si socialã.
Dacã cineva din marele public, fãrã sã fi cunoscut Miscarea Legionarã din surse primare, ci numai din zvonuri, va citi paginile consacrate în Docrina Legionarã notiunii de libertate, va fi de-a dreptul socat. Pãrerea pe care si-o fi fãcut pânã atunci, -cã Legiunea predica interdictia libertãtii de exprimare si gândire, înlãuntrul si în afara organizatiei, si practica o disciplinã dezumanizantã, împinsã pânã la a cere membrilor sãi sã-si substituie propria judecatã cu ordine primite de un stat major pretins infailibil, scutit si acesta sã le judece -îi va fi tulburãtor de contrariatã. E prezumtios, de bunã seamã, sã afirmãm cã se va afla ca în fata unei adevãrate fenomenologii a libertãtii dar, în orice caz, va descoperi în ea aspecte si sensuri pe care nu-si închipuia cã Legiunea ar putea sã le cultive pentru a-si construi profilul. Si ar fi fost de neînteles ca autorul sã pledeze teza integrãrii concomitente a individului în sfera neamului si a acestuia în legislatia divinã, fãrã sã nu se astepte sã fie întrebat dacã aceastã stringentã ierarhizare este sau nu compatibilã cu ideea de libertate. Or, din analiza notiunii, Horia Sima trage tocmai concluzia cã integrarea aici este posibilã numai în sensul libertãtii practicate efectiv si în esentã. În primul rând, el contestã posibilitatea unei libertãti exterioare, obtinute în traiul de fiecare zi, grevat de nevoi materiale si îngrãdirii juridice. O astfel de libertate nu numai cã nu este de înfãptuit, dar, cãutând-o, individul ajunge sã se anihileze singur. Libertatea accesibilã si proprie fiintei umane e libertatea interioarã. Pe aceasta o putem cuceri doar dacã temperãm tirania exigentelor vietii sociale si impunem anumite centre de polarizare fluidului de afecte si pulsiuni divergente de care ne lãsãm purtati, de nicãieri cãtre niciunde. E o rânduialã necesarã în masa unui material inform, care dobândeste astfel coerentã si contur. Ea contrazice numai aparent libertatea lãuntricã dar de fapt îi dã o directie hotãrâtã si o pune în serviciul unor finalitãti de primã urgentã. Descoperã într-o rostogolire haoticã de psihisme stâlpi de orientare si salveazã germenii creatori ai unor acte destinate altfel sterilitãtii. Restrictia este aici o eliberare si legea unui stimulent.
Dacã relatia ierarhicã de la inferior la superior, învederatã de scara individ, neam, Dumnezeu, exprimã vocatia unei duble supuneri a omului fatã de natiune si, prin natiune, fatã de Dumnezeu, nu e mai putin adevãrat cã ea relevã si capacitatea lui de a se ridica la comandamentele natiunii si de a intui voia lui Dumnezeu. Faptul certificã destinatia fiintei umane de contopire cu cea mai mare unitate colectivã creatã de Dumnezeu, natiunea, dar si pe aceea de a participa smerit la logosul divin. Individul trece de la o pozitie, într-un fel, subalternã, la una de supremã demnitate. Este un leit-motiv al gândirii lui Horia Sima, predispozitia sã confere, în edificarea statutului uman, acestei puteri de supunere deplinã fatã de valorile primordiale, posibilitatea unei împãrtãsiri cu însãsi substanta lor. Identificarea cu vrerile neamului, ca si smerenia înaintea voii lui Dumnezeu, devin un atribut al nostru conjugat cu dragostea spiritualã. Tradusã printr-un elan creator care ne înzeceste puterile, dragostea este exoneratã de autoritatea oricãrui determinism, pentru cã stã deasupra necesitãtii. La fel, ea trece dincolo de marginile eului, cu un dinamism neistovit nici de încercãrile pe care ni le impun adversitãtile din afarã si nici de rezistentele propriei noastre inertii. "Ea este o tinerete fãrã bãtrânete, o abundentã spiritualã de resurse infinite. Sufletul în care sãlãsluieste dragostea" -remarcã Horia Sima- "este inundat de o bucurie nemãrginitã. Aceastã bucurie nu se poate compara cu nici una din bucuriile comune ale vietii, care, toate, fãrã exceptie, sunt provocate de satisfactii egoiste." Dragostea, în viziunea lui, este, în fond, coloana vertebralã a constructiei doctrinare. Am putea spune cã întregul sir de motivatii si resorturi pe care le invocã, figureazã doar introductiv si îndeplineste o sarcinã secundã, fatã de rolul crucial pe care-l joacã dragostea. Capitolul închinat ei capãtã intonatie de imn, împleteste precizia consideratiilor cu fiorul discursului liric si, explorând-o pânã la esentã, îi destãinuie gama de virtuti pe toate planurile existentei. Pe lângã analizarea celorlalte functii pe care le îndeplineste prin varietatea facultãtilor ei, întâlnim aici, dupã câte cunoastem, cea mai completã interpretare a dragostei în ambiantã politicã.
De asemenea, inaugureazã un teritoriu încã necunoscut, al legãturii genetice dintre dragoste, -ca principiu activ de fuziune între fiinte, -si neam. Cãci, fapt anevoie de admis teoretic, dar practic adeverit, individul nu are constiinta deplinã a valorilor neamului sãu decât în momentul când începe sã-l iubeascã. Abia de atunci îsi dã seama cã ramificatiile genealogice ale neamului, pierdute într-un timp imemorial, coboarã din transcendentã cu o certã functie istoricã. Antinomiile individului subzistã atât timp cât, preocupat de sine si de interese imediate, nu vede în neam decât latura biologicã. Dacã însã suntem pãtrunsi cã neamul este o entitate metafizicã, si îi revine sã urmãreascã în existenta ei terestrã o finalitate transcendentã, atunci antinomiile individului, ca si discrepanta dintre el si neam, dispar. Recunoscându-si amândoi îndepãrtata origine suprapãmânteanã, nu se mai pot ivi între ei situatii în care individul sã se simtã strãin de neam, iar neamul ignorat de individ. Ar fi o gresealã, însã, în lumina acestor raporturi, sã vedem în neam un individ multiplicat iar în individ ultima subdiviziune a neamului. Greseala este posibilã numai când tendinta expansiunii nelimitate a individului, neînsotitã de dragoste, refuzã sã-si elimine reziduurile egoiste strãvechi. Libertatea si dragostea, doi din pilonii doctrinei legionare, sunt considerati, în tumultul vietii publice, termenii unui dualism ireconciliabil, dar tot ei, vãzuti în perspectiva aspiratiei originare a fiintei umane, reprezintã latentele unei reale unitãti.
Fixând locul viziunii legionare în ansamblul curentelor de gândire, validarea dragostei ca principiu universal câstigã în adâncime. Tributarã adevãrurilor crescute din viatã si trãite în nuditatea lor, doctrina legionarã se învecineste cu existentialismul de esentã crestinã. Recunoaste existentialismelor aportul masiv în strãmutarea câmpului de interes al meditatiei filozofice din naturã în constiintã si importanta preeminentã pe care o acordã personalitãtii umane, notiune al cãrei continut egaleazã semnificatia omului nou în conceptia legionarã. Face însã rezerve asupra directiei predominante a existentialismelor, de a despãrti esenta de existentã. În filozofia legionarã esenta mentine fenomenul într-o lume peremtorie, cu temelii de nezdruncinat si în relatie directã cu transcendenta. Prin esentã, lucrurile sunt acum si întotdeauna, aici si dincolo de ele, apte sã-si dobândeascã ratiunea de a fi, care este si ratiunea propriei noastre existente. Oferã un posibil suport actelor prezente ori în proiect, si de felul cum le valorificãm zãcãmintele creatoare avem parte de plenitudine sau, dimpotrivã, de sãrãcie lãuntricã. Esentele prezideazã zona cea mai adâncã a eului, ele deschid poarta cãtre perenitate si sunt prin excelentã sediul dragostei. Postularea dragostei ca osaturã a fiintei si promovarea ei ca esentã, îi desãvârseste legitimarea în plan filozofic si permite, totodatã, întemeierea ei religioasã. Virtute de prim rang, cu puterea de a se desprinde de omenesc, atribut care îi atestã filiatia providentialã, ea îl aseazã în sâmburele alcãtuirii omenesti pe Hristos, propovãduitorul dragostei. Fundamentatã religios prin ascendenta ei divinã, iar filozofic, prin consacrarea ca esentã a personalitãtii umane, dragostea îndeplineste functii multiple relevate, partial, în pasajul urmãtor: "Ea întelege pe om cu nelinistile si suferintele lui, dar nu se asimileazã cu nici una din stãrile lui emotive, ci tinde sã-l scoatã din vâltoarea lor, pentru a-i oferi un punct de sprijin fãrã egal, pentru a-l aseza pe un piedestal de pe care nu-l poate sfãrâma nici o putere omeneascã. Dragostea spiritualã e invariabilã, nu suferã fluctuatii. Odatã ce individul a descoperit-o în interiorul lui îsi referã permanent la ea toate actele lui, nici un efort nu-i mai poate provoca crize si nici o nenorocire nu-l mai poate doborî. E însusi spiritul divin care-l sustine si-l cãlãuzeste."
Doctrina legionarã se constituie pe temelia dragostei si libertãtii amplificate reciproc. Una din aspiratiile dragostei este eliberarea de remanentele rãului a celor care o primesc. La rândul sãu, libertatea anihileazã determinismele si face posibilã aparitia dragostei. Revãrsare generoasã dincolo de limitele persoanei, dragostea nu poate încolti decât în climatul libertãtii interioare. Limita si restrictiile abuzive, contrare libertãtii, sunt deopotrivã contrare si dragostei. Datoritã consubstantialitãtii lor, dragostea si libertatea se însotesc în fiecare act. Cultivându-si aspiratiile, indivizii si colectivitãtile crescute în duhul dragostei si libertãtii, nu pot cãlca în picioare aspiratiile celorlalte entitãti. Aici trebuie sã subliniem particularitatea Legiunii în a-si urmãri obiectivele politice, profesând o cu totul altã moralã decât aceea care a prins din strãvechime rãdãcini aiurea si la noi. Este binecunoscutã legea adoptatã pânã acum în raporturile dintre state, neamuri si partide. Agresiunea din mobile nãscocite, rãpirea de bunuri si teritorii în dispretul drepturilor celuilalt, chiar dacã raptul duce la un mãcel general, ostilitatea permanentã, stratageme perfide, capcane diavolesti, intrigi detestabile, calomnii mârsave, în sfârsit, tot ceea ce geniul rãului poate iscodi mai antiuman sunt excelentele acestei legi. Ca dupã o epocã de atrocitãti, sã urmeze o alta a gesturilor pacifice, a initiativelor larg umanitare, a declaratiilor pentru instaurarea relatiilor frãtesti, toate la fel de mincinoase, la fel de viclean ticluite, ca pretextele care au dus la conflagratie. Incontestabil, apar si initiative cinstite, puse în slujba adevãrului si pãcii, dar ele sunt repede sugrumate de aceleasi mâini care au transformat lumea si viata politicã într-un teatru de pãpusi, inapte sã protesteze dar înzestrate sã slugãreascã. În fata acestor moravuri, în care se concureazã fãrãdelegea cu josnicia, Miscarea Legionarã, cãreia veacul i-a dat sã îndure toate samavolniciile cu putintã, si-a mentinut conduita prescrisã în adagiul lui Corneliu Codreanu: "Decât sã învingi printr-o miselie, mai bine sã cazi luptând pe cãile onoarei !" În el rezidã una din sursele conceptiei în care Legiunea a înãltat morala dragostei si libertãtii pânã la limita de sus a omenescului.
A iubi lumea si a lupta pentru libertatea ei este, dupã cum ne transmite experienta milenarã, un exemplu care nu-ti iese în cale oriunde si oricând. A te dãrui ei, însã, chiar când te condamnã fãrã sã te cunoascã, si ea însãsi nu-si doreste libertatea realã, este unul si mai rar întâlnit. Cãci pentru a iubi lumea chiar când, ducându-te s-o îmbrãtisezi, te ia la palme, si arãtându-i adevãrata libertate te face nebun, îti trebuie o credintã în menirea dragostei si libertãtii pe care foarte putini o au si mult mai putini o înteleg. Ea îti rezervã adeseori, în loc de recunostintã -oprobiul, si nu stiu dacã trebuie sã te consideri privilegiat când te acoperã de ridicol, si nu de noroi. Aceasta a fost, cu precãdere, pânã acum, recolta Miscãrii Legionare, si stãruinta ei în a predica virtutile dragostei si libertãtii, -uneori chiar fãrã sã se bucure de receptivitatea tuturor membrilor sãi - este un fapt care ar trebui sã schimbe substantial optica unora, acreditatã astãzi, asupra resurselor etosului legionar. Noi însine nutrim o teamã avizatã fatã de judecata tãrii pe care ar atrage-o votul nostru nelimitat în tot ce gândim si punem în practicã. Dar, nu mai putin, ar fi o gresealã sã nu înregistrãm si stãruintele într-o directie care sã ia în serios exortatia lui Corneliu Codreanu privitoare la imeperativul de frunte al neamului: "Telul final nu este viata. Ci învierea."
Este, credem, locul sã facem câteva precizãri în legãturã cu modul Legiunii de a întelege dragostea spiritualã. Preponderenta acordatã dragostei în zona subiectivã, cât si în cea obiectivã, nu trebuie confundatã cu o uniformizare a faptelor sufletesti si a impulsurilor vietii sociale, pânã la a suprima în ele orice continut emotional, si a-l înlocui cu dragostea spiritualã. Existã în noi, ca urmasi ai lui Adam, precum se stie, o prezentã statornicã a rãului, pe care, dacã am contesta-o, am divorta de învãtãtura crestinã dar si de bunul sint. Am nesocoti, de asemenea, îngrijorãtor unicitatea tuturor exemplarelor umane, refuzând sã-l investim pe fiecare cu un mod personal de a lupta împotriva rãului. A crede, asadar, în reducerea întregii complexiuni sufletesti la starea de dragoste, si a viza exprimarea ei sub aceleasi forme, în cazul fiecãrui ins si în toate împrejurãrile, este, indiferent de bunele intentii de la care s-ar porni, o schematizare a omului interior pânã la caricaturã. Se întelege cã a atribui dragostei o standardizare a proceselor lãuntrice, rãmâne un gând strãin Legiunii, cãci ea fiind permanent aplicatã pe teren, previne practic inadvertentele. În cenceptia ei, dragostea este un model de urmat, o temperaturã la care trebuie sã ne plãmãdim deciziile, un mod de a ne regla raporturile, si mai mult decât orice, o fortã care ne întretine marile disponibilitãti. Nu creste în fiecare ins de la aceleasi date si nu lucreazã la fel. Tinde sã-si sporeascã intensitatea în toate procesele sufletesti, pentru a le imprima o directie potrivitã cu rânduiala divinã. Dominã lupta cu rãul dar sechelele strãbune o împiedicã sã-l elimine total. Reuseste sã-si ordoneze actele subiective, pãstrându-le specificitatea, dupã cum si-o pãstreazã intactã pe a sa. Ideal, totusi tangibil, treptele lui superioare rãmân învãluite în taine, si cel ce le atinge are prea putin reprezentarea lor si aproape deloc priceperea de a le da grai. Si, peste toate, chiar dacã semnificã o eliberare de ingerintele lumii, se impune ca un imperativ cerut de noi însine. Trebuie sã adãugãm, ca o parafrazã a celor spuse mai sus, cã dragostea si elanul creator instituite de Providentã, nu se manifestã esalonat, într-o succesiune imuabilã, trecând pe etape de la individ la neam si de la neam la Dumnezeu. Si dragostea, si elanul creator se despletesc fãrã întreruperi, antinomii, crize lãuntrice si delimitãri reciproce, amândouã intrând în aceeasi albie, care-si lãrgeste cuprinsul pe mãsura consolidãrii omului lãuntric. Chiar dacã au cunoscut câteva momente de grea cumpãnã, ele nu mai persistã dupã maturizarea stãrii de dragoste. Ar fi însã nefireascã pretentia suprimãrii oricãrui ecou emotiv si scutirea totalã de strãdanii, reculuri si recuperãri.
Sistematizând ipostazele dragostei în relatia cu cei trei factori din arhitectura lumii invocati pânã aici, si trãgând concluziile cuvenite, suntem tentati sã deducem cã dragostea spiritualã atinsã de om este numai un stadiu de prim ordin al spiritului dar însusi centrul marilor realitãti ontologice, si, ca atare, Dumnezeu, neamul si fiinta umanã, sunt trei încorporãri în ordine ierarhicã ale dragostei universale. Fãrã voia noastrã ne amintim cuvântul evanghelistului: "Dumnezeu este dragoste." Viziune stenicã departe de existentialismul centrat pe ideea absurdului, a disperãrii, si mai departe încã de egocentrismul contemporan, nãzuinta doctrinei legionare este de a reda omului punctul de echilibru între cer si pãmânt.
Dar aceastã treime de prim ordin este un izvor de dragoste, Horia Sima nu vede în ea o finalitate. Ea, singurã, este o cale care trebuie sã ducã la învierea prin moarte, dar la o moarte conceputã ca pronaos al învierii, învierea fiind un alt cuvânt pentru mântuire. La rândul ei, învierea e stadiul culminativ al asezãrii sub semnul mântuitilor, în urma Judecãtii de Apoi. Potrivit putinelor noastre cunostinte, nimeni dintre muritorii de rând nu are în cursul existentei certitudinea mântuirii lui. Valabilã pentru individ, aceeasi conditie rãmâne valabilã si pentru neam. Exceptie ar putea sã facã marii sfinti, dar a cãror trecere smeritã, cu toate cã am vrea sã aflãm contrariul celor ce am dedus, n-a lãsat vestigii lãmuritoare asupra acestei certitudini. Moartea, ca preludiu al salvãrii, îsi pierde spectrul obsedant si, într-un fel potrivit întelegerii noastre, se umanizeazã. Suntem tentati sã credem cã persoanele urmãrite permanent de frica mortii -numai dacã nu sunt cazuri patologice- denotã o neputintã organicã de a crede în viata de apoi, sau cel putin acuzã o gravã îndoialã. În orice caz, cine nu cautã sã se pãtrundã cã finalul vietii aduce o transformare înlãuntrul unei alte lumi, cã înseamnã un pas cãtre viata de dincolo, unde valorile vietii de aici ating absolutul iar nevoia noastrã de adevãr, dreptate, pace si frumos e satisfãcutã dupã un etalon infailibil, acela se va cutremura la simplul gând al mortii si va vedea în ea cea mai inumanã sentintã a rãului originar.
Respinsã de unii politologi ca permanentã istoricã, Horia Sima pune în discutie continutul natiunii si îi relevã esenta în cadrul unei analize amãnuntite. Constatã cã toate componentele clasice invocate în formarea ei : teritoriu, istorie, limbã, traditii, culturã si religie n-o pot exprima îndeajuns. Teoria atomistã o explicã mai mult decât cea istorico-traditionalã dar nu-i desluseste originea si nu-i reliefeazã temeiurile. Numai atribuindu-i o genezã transcendentã suntem în mãsurã sã-i limpezim aparitia, sã-i surprindem personalitatea distinctã, tendintele de afirmare si, îndeosebi, sã-i adâncim motivatia istoricã. Descinsã din trancendentã, fiinta ei conceputã aprioric, se încorporeazã în substanta lumii si îsi dezvoltã virtualitãtile dupã râvna cu care se confundã cu menirea sa. Chiar dacã obârsia transcendentã a natiunii si drumul parcurs pânã la stadiul final, ar sugera unele similitudini cu obiectivitatea hegelianã a ideii absolute si realizarea ei în lumea de aici, deosebirile dintre ele sunt manifest considerabile. O vointã personificatã, care lipseste cu desãvârsire în obiectivarea heligelianã a ideii absolute, determinã atât geneza natiunii, cât si istoria ei, iar dacã ideea, actualizându-si inexceptabil potentialitãtile, revine realizatã din lumea spatio-temporalã în plan supraistoric, destinul natiunii poate fi si ratat în urma unor persistente erori politice si dezorientãri spirituale. Recunoastem aici o dominantã a gândirii lui Horia Sima, care exclude posibilitatea înfãptuirii unui proiect national, oricât ar fi de solid motivat si inclus în suita evenimentelor, atâta vreme cât nu este total sustinut de vointa colectivitãtii si a conducãtorilor ei. Coeficientul de creatie si jerfã hotãreste în cele din urmã, soarta oricãrei natiuni, pentru cã tot ce începe din pragul ei, chiar sub oblãduirea Providentei dar nu se bucurã de o dãruire neconditionatã din partea oamenilor, nu are sanse sã se împlineascã. Plecând de la factorii constitutivi ai natiunii, adicã de la întreitul patrimoniu biologic, material si spiritual, exprimat de fiecare, pe rând, în fiinta ei vitalã, cadru natural si culturã, rolul de seamã îl rezervã culturii. Fondul ei constã în conceptia despre Dumnezeu, lume si viatã, rod al revelatiei si trãirii colective, apoi, în onoarea pe care o dobândeste natiunea în lupta pentru promovarea acestei conceptii si, în sfârsit, în produsele ei pe toatã aria gândirii si artei. Dar spiritul crestin în care-si reprezintã aceastã formatie trinitarã, determinã rostul si capacitatea culturii de a traduce-o în operã.
Din pãcate, evidenta faptelor dezminte ideea cã neamurile îsi pãstreazã pentru vecie, indiferent de gravitatea erorilor lui, integritatea biologicã si spiritualã. Nu este vorba aici de un spenglerianism pornit sã vadã în diacronia unei natiuni acelasi declin ca în biologia unui individ. Horia Sima nu crede cã un neam merge, oricum, spre o extinctie inexorabilã. Dimpotrivã, în locul unei fatalitãti neutre, constatã o înlãntuire de cauze vii, precise, nu însã cu neputintã de evitat, care-i pregãtesc decãderea si o eliminã din istorie. Începând cu încremenirea pe o creastã cuceritã deja, sau pe platforma unor deziderate satisfãcute deplin, si sfârsind cu obstinatia în a crede cã etaloanele ei de evaluare sunt infailibile, toate decurg din greseala de a se cantona în bunurile pãmântesti dobândite pânã atunci, consecintã a rãsturnãrii raportului dintre spirit si materie, în favoarea ultimei. Cheia dãinuirii unei natiuni stã în vitalitatea culturii ei. Ea este inelul de legãturã între istorie si supraistorie, unde-l întâlneste pe Dumnezeu. Aceastã primordialitate recunoscutã culturii, prezentã de la obârsie în textura Legiunii, a prins cu timpul rãdãcini si o pãstreazã nealteratã în toiul rãtãcirilor din jurul ei.
Nu rareori s-a spus cã între culturã si istorie are loc o respingere mutualã. Istoria, zice-se, ar strãmuta polii existentei în manifestãrile politice, destinate sã reglementeze raporturile de ordin exclusiv material si biologic dintre comunitãtile organizate : statul si natiunea. Cultura, dimpotrivã, îsi rezervã ca domeniu funciar ordinea spiritualã desprinsã de orice contingente materiale. Asadar, istoria se situeazã într-un domeniu de conflicte si confruntãri, care merg pânã la masacru, în vreme ce cultura pluteste într-o zonã a pãcii permanente si a armoniei universale. În realitate, ambele, si istoria, si cultura, au o genezã comunã, obiectivatã în conceptia despre Dumnezeu, lume si viatã a colectivitãtii. Strãdania acesteia de a implanta în mijlocul ei si pretutindeni marile idealuri care o cãlãuzesc, genereazã în plan politico-social istoria si în plan spiritual cultura. Conform cu firea lucrurilor, cultura trebuie sã patroneze istoria, cãci o culturã ruptã de istorie rãmâne un ansamblu de abstractiuni sortite disparitiei printr-o sterilizare progresivã. Dupã cum, o istorie refractarã la culturã deschide larg poarta transformãrii raporturilor dintre state si natiuni într-un carnaj interminabil. Esential este ca actiunea istoricã sã se pãtrundã de comandamentele culturii, iar cultura sã alimenteze sufletele cu teluri si nãzuinte, care previn cãderea în animalitate si nimicnicie.
A devenit în ultima vreme un subiect obisnuit de patetice revendicãri salvargardarea identitãtii culturale. Prin ea nu trebuie sã se înteleagã altceva decât grupul de trãsãturi originale care delimiteazã în chipul cel mai pregnant o natiune de alta. Nu este o chestiune de orgoliu aceastã dorintã a natiunii de a fi ea însãsi, de a nu fi confundatã cu alta, si nici o condamnabilã veleitate sã facã figurã singularã în concertul universal. Identitatea nationalã rãspunde unei necesitãti irepresabile derivate din fireasca manifestare a virtualitãtilor natiunii. Ea nu poate sã trãiascã si sã-si realizeze menirea decât asa cum i-a fost dat sã fie, asa cum a fost modelatã de mâna Creatorului. Fortând putin nota, o natiune care nu vrea sã fie ea însãsi, nu este deloc. Identitatea culturalã o salveazã de la moartea în spirit si, prin aceasta, si de la moartea în istorie. Tot aici este locul sã vorbim despre influentele pe care le suferã o culturã. Incontestabil, nici o culturã nu este scutitã de influente. Unele culturi le suferã mai mult decât altele, pentru cã fluctuatiile soartei n-au distribuit influentele în mod egal. Importantã nu este atât influenta suferitã ca atare, cât capacitatea de-a asimila-o si preface în bunuri care poartã pecetea specificitãtii culturii influentate. Simplul fapt al înrâuririi nu trebuie considerat ca un fel de agresiune sau ca un imperialism cultural exercitat asupra unei colectivitãti cu o evolutie mai lentã sau cu o vocatie culturalã oscilantã, la fel cum ar fi înrâurit, nu trãdeazã un servilism ori o absentã a personalitãtii, ci închipuie o probã edificatoare asupra puterii de a nãzui mai sus în plan spiritual.
Asemãnãtoare cu formula ternarã : individ, neam, Dumnezeu este si trinitatea individ, colectivitate nationalã, natiune. Nici una dintre societãti n-a fost feritã de antinomiile dintre individ si entitãtile superioare lui. Epoca modernã este, mai ales, teatrul tendintelor de afirmare a individului în contra organizatiilor sociale si de cult, care vor sã-l cuprindã si sã-i impunã legile lor. Între aspiratia de realizare a individului si exigentele cadrelor mari a existat o luptã continuã desfãsuratã, de obicei, în dauna amândurora. Horia Sima gândeste cã individul, colectivitatea nationalã si natiunea sunt trei momente din dezvoltarea aceleiasi substante, care la capãtul ultimului stadiu tinde cãtre mântuire. Plãmãdite, în fond, toate cele trei entitãti, din acelasi aluat care semnificã, fiecare, modalitãti diferite în a sluji scopurile finale, raportul real dintre ele nu trebuie sã fie discordie si conflict, ci de conexiune si conlucrare. Astfel, individul nu mai este expus unor posibile ingerinte din partea colectivitãtii nationale si ambele se pot solidariza cu obiectivele natiunii.
Un alt dualism este acela dintre politicã si religie. El a pus totdeauna fatã în fatã puncte de vedere care reduc raportul dintre politicã si religie la o problemã de ierarhie spiritualã, ignorând cã ea este si una de organizare socialã. Aproape în unanimitatea discutiilor s-a concis cã politica nu are, si nici nu trebuie sã aibã, vreo contingentã cu religia. Mai mult, prezenta religiei în politicã ar rãpi acesteia forta, iar tentativa politicii de a se împleti cu religia ar fi sfârsit invariabil printr-un penibil esec. În viziunea legionarã, desi politica si religia îsi împlinesc menirea pe douã planuri de existentã deosebite, totusi ele comunicã si se asociazã într-un proces cu aceeasi finalitate. Politica, în adevãrata ei ratiune, organizeazã societatea astfel încât grupurile si indivizii sã descopere o platformã de interese convenabile tuturor. Aceastã confluentã de mobiluri nu ar fi posibilã fãrã adoptarea principiilor pe care religia le preconizeazã, prin definitie. Pacea si buna întelegere, deziderate ale actiunii politice urmãrite în sânul societãtii, sunt, în fond, chemarea Bisericii care adaugã la ea predica imitãrii lui Hristos. Este lesne de prevãzut un decalaj între politicã si religie, deoarece politica anevoie va putea sã se înalte la nivelul trãirii preconizate de Mântuitor. Rãmâne ca religia sã nu întoarcã spatele politicii, ba, dimpotrivã, s-o cãlãuzeascã permanent. Când acelasi ins care face politicã este si adeptul unei religii, atunci a-si crea conflicte între cele douã preocupãri ar fi sã-si provoace singur dezechilibrul si nerealizarea.
Odatã discutate capitolele referitoare la raporturile dinlãuntrul disciplinelor majore si variatelor activitãti, Horia Sima trece la problemele de organizare a natiunii, statului, vietii politice si, în final a Miscãrii Legionare. Elementul de garantie a functionalitãtii unui stat rezidã în aportul elitei conducãtoare. Dacã pentru toate îndeletnicirile specializarea este un imperativ, cu atât mai mult va fi pentru cea mai complexã dintre ele : conducerea statului si organizarea natiunii. În afara pregãtirii de specialitate, misiunea de conducere pretinde o aptitudine rar întâlnitã, care se numeste stiinta, dublatã de intuitie, a legilor de viatã si de moarte ale unui neam si ale oricãrei societãti. Grefatã pe mãnunchiul de calitãti proprii omului de elitã, dintre care nu putem sã nu citãm: profesionalitatea, viata sobrã, credinta în Dumnezeu si puterea de dragoste, toate la un loc formeazã o adevãratã temelie a statului. Nu trebuie omis fluxul necesar de solidarizare a membrilor elitei în urmãrirea acelorasi obiective. Perpetuarea elitei rezidã în aplicarea consecventã a principiului selectiunii, adicã în recunoasterea valorii în sine a membrilor, fãrã imixtiunea unor criterii strãine de obiect. În pregãtirea unor asemenea elite, educatia moralã joacã un rol important, dar si ea trebuie sprijinitã de un mediu convergent, fãrã sã se uite cã educatia si mediul devin eficiente numai prin donatia naturalã si efortul subiectului educat.
Conditia fericitã a statului este sã se grefeze pe natiune. Natiunea genereazã statul iar acesta formele de consolidare a natiunii. Pentru propãsirea natiunii, edificarea statului este totodatã capitalã si fireascã. La fel, cum contribuie la durabilitatea lui, valorificarea potentialitãtilor natiunii -legãturã care se regãseste pe deplin în formula conform cãreia statul este natiunea organizatã. E normal ca, dupã aglutinarea natiunii, aceasta sã-si caute expresia în cadrele statului, pentru a-si îndeplini rostul pe pãmânt. Fiind fata manifestã a natiunii, statul traduce în operã fortele ei latente. Îndrumate în directia natiunii, prioritãtile statului devin si ale ei. Aici este atinsã o laturã aparte a tinutei Miscãrii Legionare fatã de adversari. Refuzând sã adopte armele miseliei chiar când este lovitã cu ele, ea si-a fãcut din acest comportament un punct de doctrinã si, mai mult, un angajament de onoare. Aceeasi elevatie, dar în alt registru, respirã îndemnul lui Corneliu Codreanu, reluat de Horia Sima, de a concilia cele douã principii de guvernare, ale autoritãtii si libertãtii, printr-un altoi de sorginte crestinã - principiul dragostei. Plecând de la constatarea cã autoritatea tinde sã degenereze în despotism si libertatea în anarhie, singura modalitate pentru a pãstra aceste principii în circuitul lor normal, ferit de excese si mistificãri, este sã fie pãtrunse de dragoste. Dar dragostea nu poate fi conceputã în raporturile dintre stat si natiune, si între membrii natiunii, cu generozitatea si fervoarea dintr-o familie sau dintr-un grup restrâns de persoane. Ar trebui sã uitãm cã statul - situat prin destinatie la antipodul sentimentalitãtii - este îndreptãtit sã recurgã la fortã, când se izbeste de opozitii nejustificate, iar libertatea, la proteste si luptã civilã, când i se suprimã prerogativele. În relatiile dintre marile entitãti din domeniul public, unde grupurile de preocupãri se preschimbã în institutii iar individul în factor social, dragostei îi revine, cu precãdere, sã stimuleze constiinta îndatoririlor tuturor fatã de toti, si sã punã în luminã mobilurile înalte dinaintea cãrora exceptãrile de la obligatii sunt excluse. Dragostea îsi certificã în acst context universala predispozitie spre fuziune spiritualã, depozitatã în noi.
Miscãrii Legionare i se aduce acuzatia cã este antidemocraticã si repudiazã standardele de organizare derivate din acest sistem, cu toate cã ea a consimtit întotdeauna sã ia parte la competitia politicã instituitã de democratie. Si nu ea a desfiintat-o, ci pretinsii ei apãrãtori care o sustineau numai din calcule personale, si nu dintr-un atasament de principii. Legiunea nu confundã formula democraticã cu ideologiile apãrute din eroare sub egida ei. Democratia poate reclama sã punã în ordine concurentele dintre partide pentru dobândirea puterii în stat, dar nu sã le furnizeze idei si concepte în vederea operei de guvernare. Democratia elaboreazã norme si legi, de pildã, în efectuarea alegerilor pentru a fixa termene dreptului de exercitare a puterii si a-i prescrie limite si regulamente cãrora sã se supunã, dar nu e fãcutã sã-i umple cu teorii si principii continutul doctrinar. Utilitatea democratiei este incontestabilã, si atâta vreme cât o vor cere realitãtile, Legiunea, în acord cu derularea fireascã a lucrurilor, va promova-o.
Proportia de unanimitate a vointei populare, mincinos înregistratã sub dictatura stacojie, trezeste astãzi tãioase ironii ori de câte ori este adusã în discutie. Cei patruzeci si cinci de ani pe care i-am îndurat în comunism au compromis pentru nu stim câtã vreme ideea cã lumea româneascã ar putea sã îmbrãtiseze vreodatã în chip covârsitor politica unui partid. Se ignorã cã guvernãrile bazate pe majoritãti insignifiante au fost la noi si insignifiant de productive. A nãzuia acum spre totalitatea adeziunilor unei tãri, cel putin în împrejurãri exceptionale, este egal ca o puerilã utopie si, mai mult, cu o mascatã pregãtire a dictaturii. Ca si cum colectivitatea nationalã, sustinutã de multitudinea elementelor comune (teritoriu, interese, scopuri, culturã etc) ar genera o primejdie internã si externã dacã ar deveni realmente o mare familie. Si, dimpotrivã, ar trebui, ca sã garantez normalitatea, sã conserve cu titlu definitiv starea de divergentã generalã. Ar însemna atunci cã societãtile, aflându-se în circumstante care le amenintã destinul si, ca atare, le pretind în replicã participãri total convergente, sã-si rateze momentul istoric si sã-si sape singure groapa de dragul divergentelor. Realitatea lucrurilor atestã însã cã în marile cotituri si la grele rãspântii colectivitãtile au stiut sã-si regãseascã instinctul vital si s-au încolonat în cvasi-unanimitãti. Sunt momente de magnificã iluminare colectivã capabile sã se înalte la nivelul de ecumenicitate nationalã. O asemenea coeziune doreste sã imprime colectivitãtii românesti Miscarea Legionarã, si chiar dacã durata ei este fatalmente circumstantialã, trebuie prelungitã în spirit crestinesc cât mai mult, pânã la o nouã încãrcãturã de efuziuni si atitudini unitare.
Horia Sima nu si-a conditionat elaboratul doctrinar de accesul iminent la putere a organizatiei pe care a condus-o cincizeci si trei de ani. Se desprinde elocvent dintre rânduri cã, înainte de a juca un rol politic -fãrã, bineînteles, sã minimalizeze importanta politicului- Legiunea vrea sã reprezinte o permanentã de spiritualitate si orientare pertinentã în viata natiunii. Ea n-a fost plãmãditã cu o scadentã timpurie, ci pentru cã s-a încorporat în vitregiile si ridicãrile ei, tot astfel încorporatã vrea sã se înfãtiseze la Judecata din urmã. Încât, inamicii ei manifesti si potentiali sã fie convinsi cã n-au motive de anxietate, sã-si concedieze teama alimentatã de scenaristii spectacolului politic si sã ia act de faptul unic pe meridianele noastre, cã Miscarea Legionarã nu vizeazã neapãrat puterea, dar vizeazã neapãrat o finalitate crestineascã pentru întregul neam.
Din acest compendiu de repere tematice, pe unele ne îngãduim a le sublinia.
Libertatea spiritualã a individului escaladeazã determinismele. Ea poate sã-i domine fluctuatiile emotionale, deschizându-se cãtre o lume statornicã de valori destinate sã fie un posibil prototip al initiativelor sale majore. Aria ei de expansiune este infinitã când îsi regãseste raporturile primare cu neamul si Dumnezeu. Atât natiunea cât si fiinta umanã, având o genezã supralumeascã si fiind purtãtoare ale comandamentelor ceresti, îsi atrag din substanta divinã vesnicia si, odatã cu ea, responsabilitatea actelor. Rãspunzãtor pentru ceea ce face, cât si pentru ceea ce se obstineazã sã nu facã, individului, prin similitudinea sa cu dumnezeirea, i se deschid toate posibilitãtile, afarã de aceea a manifestãrii lui prin altul, si nu prin el însusi. A-ti "tatona" sansele de mântuire prin delegatie datã cuiva sau a lua decizii prin el este egal cu o anulare a vredniciei umane. În schimb, paradoxala situatie a omului care se lasã total în voia lui Dumnezeu, desi pare o resemnare, este o faptã de eroism singular, întrucât pretinde o sublimã subsumare în divinitate. Sub raport rational, e o contradictie aceastã pãrãsire în voia altuia, concomitent cu strãdania neostoitã de-a ajunge de partea dreptilor. Dar noi nu ne putem pierde în Providentã, si totodatã sã rãmânem în afara Ei. E o particularitate a fãptuirii care jinduieste transcendenta, sã topeascã antinomia dintre concepte, prin vointa pusã în act. Acest moment de singurãtate acutã a omului, când se abandoneazã total divinitãtii, dar agresat de rãul din lume în permanentã activ, rãspunde având sentimentul cã luptã numai cu propriile puteri, rezumã demnitatea lui supremã, pozitia magnificã pe care o detine în univers. E o situatie pe care legionarii au cunoscut-o adesea si direct în anchetele îndurate în cãutarea de noi perspective, în stabilirea solutiei optime în rãspunderea pentru viata altora implicatã în viata lor, în fatalele dileme suscitate de contrarierea lucrurilor pãmântesti, când au trebuit în final sã ia o decizie întemeiatã.
Doctrina legionarã nu este o constructie încremenitã, si nu va fi nicicând. Ea are, ce-i drept, liniamente care s-au cristalizat si principii imuabile. Dar câmpul ei de aplicare e imprevizibil si necuprins. E o tristã supusenie sã renunti la cãutãri de orizonturi inedite, sub motivul cã cele existente sunt deajuns. Legionarii nu se împacã cu modalitãtile consacrate, cu cãile bãtãtorite pânã la pietrificare. Tentatia tãrâmurilor noi dã expresie dinamismului lor interior, însã intuitia limitelor maximale îi fereste de erezii. Pe de altã parte, s-a învesnicit ca o incurabilã eroare a speciei umane, sã caute, spre paguba ei, împãcarea opozitiilor funciar antinomice, sã inverseze desfãsurarea naturalã a lucrurilor. Si trebuie sã recunoastem cã, desi n-a reusit niciodatã, din nefericire, n-a renuntat. De aceea, deplasarea centrului de interes al preocupãrilor din sfera terestrã, plinã de contrarietãti si tentatii posibile, în zarea aspiratiilor supralumesti, marchezã un capitol de seamã în catehismul Legiunii. Izvor de apã vie în ceasuri pândite de moarte, ea le-a adãpat echilibrul moral si combativitatea.
Cititorul circumspect va fi poate pornit sã semnaleze în paginile acestei cãrti, un recurs insistent la spiritualitate. Într-adevãr, revin adesea si termenul, si ideea. Dar sã nu uitãm cã loviturile grele pe care le-a primit Legiunea si prelungirea mentinerii ei în ilegalitate dincolo de orice ratiuni, au constrâns-o sã-si creeze o structurã de rezistentã. Ea s-a concretizat în râvna de a-si atenua sensibilitãtile si fluctuatia emotivã, centrându-le pe o axã de solidã spiritualitate. Pe ea pivoteazã si îsi pierde virulenta dureroasa gamã de amãrãciuni, întristãri, dezamãgiri, rãni sângerânde, exaltãri primejdioase, întrebãri nelinistite si toate urmele pe care le-au lãsat atacurile declansate înpotrivã-i cu furie nestinsã. E un gest preventiv, aceastã structurã de rezistentã, a cãrei tãrie te face sã ghicesti în barajul ei, prezenta unor virtuti binecuvântate de Sus.
Înainte de a încheia, e util sã definim pozitia factorilor cheie : individ, neam, Dumnezeu, în cosmosul uman, asa cum îl concepe Legiunea. Desigur, mintea noastrã, care nu poate vehicula abstractiuni decât reprezentându-le spatial, acceptã greu cã transcendenta, imanenta, straturile telurice si alte existente impalpabile se aflã, pur si simplu, si în noi, iar prin spiritul nostru si al altora, se aflã pretutindeni. Lumea ideilor este adimensionalã, si nu ne pretinde nici un efort s-o ducem în noi oriunde si oricând. Neamul, ca perpetuitate istoricã, cu un început indefinibil si o finalitate prelungitã în vesnicie, existã, de bunã seamã, în afara noastrã dar existã si în noi. Oricât ar fi de categoricã realitatea lui obiectivã, atâta vreme cât nu avem constiinta ei, pentru noi neamul nu existã. Dar dacã realitatea sa obiectivã ar începe sã se destrame, în urma unor seisme si vitregii repetate, realitatea lui subiectivã însã, imaginea lui din constiinta noastrã, rãmâne intactã. Ea continuã sã trãiascã întreagã în noi, cu conditia sã fim convinsi cã si-a împlinit, fãrã odihnã, destinul, dacã, bineînteles, a avut aceastã hãrnicie. Oricum, neamul detine un loc privilegiat în constiinta noastrã, fie cã îl deplângem sau îl proslãvim, fie cã ne evocã o istorie nenorocoasã sau cã, dimpotrivã, ne aprinde visuri si nãdejdi. El este inseparabil de noi, îl purtãm mereu în gânduri ca pe constiinta noastrã lãrgitã, ca pe un orizont fãrã limite descoperit în noi. Fiindu-ne, de asemenea, prezent ca o exigentã fatã de propria noastrã persoanã, ne trezeste puteri si elanuri care, altfel, ar fi zãcut nestiute. Iar dacã fiinta lui Dumnezeu, ca realitate obiectivã, este infinit mai categoricã decât a neamului, si tot astfel, ca realitate subiectivã, o lãsãm sã ne pãtrundã functiile duhovnicesti, atunci spiritelor alese le este dat sã se simtã resorbite în El pânã la disparitie, ca si cum în locul lor ar vietui divinitatea. Dacã însã ne-am lãsa stãpâniti de vechea reprezentare spatialã a neamului si a lui Dumnezeu, ca existente funciar exterioare nouã, prima, în societate, iar a doua, într-o altitudine superlativã, si am intra în contact cu ele pãrãsindu-ne fãptura intrisecã, prezenta lor în miezul de foc al constiintei si contopirea cu noi ar fi cu neputintã. În vreme ce, integrându-le în eul nostru vom conlocui cu ele purificati ca de o prezentã sacralã. Ca atare, nu putem uita cã Dumnezeu si neamul sunt în noi, cã nu este nevoie sã-l cãutãm extravertindu-ne inutil, deoarece amândoi se aflã de totdeauna în fiinta noastrã, ceea ce trebuie sã ne pãtrundã cã, în egalã mãsurã, îi putem profana ori slãvi, prin nevrednicia ori prin nesatul nostru de certitudini si realitãti esentiale.
Pentru o subliniere finalã, în doctrinã gãsim permanentele Miscãrii Legionare, pe când în organismul politico-social care o însoteste -manifestãrile. Dupã cum, Legiunea, ca institutie spiritualã, precede si precumpãneste organizatia politicã.
MIRCEA NICOLAU
|
