Mandy Green

Mandy Green

Înca de la intrare, Alex îmi face semn agitat sa ma duc la el, caci rezervase o masa în spate. Ma ia în brate, ma învârte de vreo doua ori ca sa ma ameteasca de tot, apoi ma umple de pupaturi si îmi ofera galant, un loc. Cum pe amicul sau nu îl zaresc nicaieri, îmi pierd timpul cercetându-l pe el, aproape adormita. Cu exceptia faptului ca sia lasat câteva fire de barba, e neschimbat.
-   Prietenul meu a iesit sa dea un telefon, îmi explica el, de parca m-ar fi interesat. Dar ia te uita! exclama el, facânduma sa tresar. Esti exact cum te tineam minte! Ma gândeam ca dupa ce ai terminat facultatea ai devenit o femeie linistita, la casa ta, dar vad ca m-am înselat! Esti uimitoare! Arati la fel ca o adolescenta! Incredibil!
Prin minte îmi flutura gândul de a pleca degraba sa ma culc si sa scap de remarcile lui gratuite, dar schimbarea din glasul sau ma face deodata atenta:
-   Ah, a venit! Amanda, ti-l preyint pe B.M.
Din partea mea nici o reactie, parca vorbelelui s-ar fi izbit de un zid de plumb. Somnul care ma pândeste mai are putin si ma da gata.
-   Încantata, ma ridic eu în picioare si trec cu bine de ritualul obisnuit de a saruta si pe un obraz si pe celalalt noua mea cunostinta.
Iau loc fara a-mi ridica privirea din cafeaua pe care Alex o comandase din timp pentru mine. Sorb din ea si ma înec în zatul ei amar când îmi dau seama pe cine îmi prezentase: B.M., skaterul meu favorit din adolescenta!
Simt cum fiorii de la saisprezece ani renasc în mine si pentru prima oara ma simt incapabila de a mai rosti o vorba. Îi întâlnesc privirea pentru o clipa si ma topesc în senzatii calde si dureroase când el îmi masoara buzele cu foame. Parca traiesc întrâun film cu aer de telenovela, când el ma întreaba cu cel mai firesc aer din lume:
-   Amanda si mai cum?
Inima îmi zvâcneste în aripi de înger si ma simt ca si cum mi-ar fi facut cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Acum regret cu siguranta ca nu mâam îmbracat cu alte haine. Alex îmi stâlceste visul cu stilul lui obositor si nesuferit:
-   Amanda...
-   Green, raspund eu, trezita brusc la realitate. Mandy Green.
Îmi dau seama ca nu mai e vremea sa ma comport ca o adolescenta în calduri. Pâna la urma, nu e nimic chiar atât de neobisnuit în asta, cunosc personalitati mult mai mari decât el.
-   Scriitoarea? continua el cu întrebarile.
-   Da, raspund eu, suprinsa ca a auzit de mine. Alex, ai dezvaluit tu micul meu secret?
-   Jur pe Sfânta Cruce ca nu!
Ne bufneste pe toti trei râsul. Suntem atei pâna în maduva oaselor, asa ca juramântul fostului meu coleg este egal cu zero.
-   Ţi-am citit toate cartile, ma lamureste B.M., zâmbind larg. Stai saîti spun si citatul meu preferat: "Sarea marii mi se pare dulce atunci când ma gândesc ca tu te-ai risipit în ea." Mi s-a parut o replica siropoasa pâna când am citit fragmentul urmator: "Daca nu ai fi pierit în clestele afundurilor m-ai fi torturat si astazi, în mintea mea sucita, în canalele mortii. Ai spurcat viata-mi cu prezenta ta, dar e mai pura acum, ca te-ai prapadit în suferinte si desertaciuni. Îti blestem moartea sa te chinui în aceleasi torturi cu care mi-ai pus capatâi". Pagina 218, capitolul 6, al treilea fragment, adauga el repede.
-   Din "Temeri si oroare", completez eu, placut surprinsa. Nu ma asteptam sa fi retinut cineva vreun fragment pe dinafara.
-   Îmi place stilul tau, îmi explica el. A fost pentru prima oara când am citit niste romane în care se prezinta relatia dintre barbat si femeie la nivelul sentimentelor si senzatiilor, fara a interveni romantismul absolut deloc. Este ca si cum dragostea ar fi pentru tine o notiune abstracta. Îmi pare rau, însa, ca în ultimii ani nu ai mai publicat nici o carte. Ce s-a întâmplat?
-   Am avut mult de lucru. Am mai scris, dar nimic care sa merite publicat. Din literatura nu se câstiga mai nimic si as fi ramas muritoare de foame. Dupa cum probabil ai observat daca ai citit asa cum afirmi, toate romanele mele, nu am abordat niciodata un stil comercial, ci mai degraba am scris pentru cercuri restrânse de persoane. Niciodata nu voi avea succesul lui J.K.Rowling, oricât m-as stradui. Am preferat sa ma concentrez asupra programelor si jocurilor.
-   Gata, acum stiu unde am mai auzit vocea ta! Tu esti comandor Kate Benson, din "Infiltrat în Marina 3", nu?
-   Da, da! exclama Alex, care fusese lasat undeva - dincolo de periferia discutiei noastre. Eh, B., ce zici de amica mea? Nu ar fi grozava pentru reclama noastra?
B.M. ma masoara din cap si pâna în picioare  - în limita posibilitatilor pozitiei pe care o aveam la masa - si simt cum ma dezbraca dintr-o privire. Adrenalina îmi creste, iar gândurile care îmi trec prin minte nu mai sunt cuminti. Mi-a trecut pofta de somn de mai devreme. Ma salveaza un amic care trece sa ma salute:
-   Mandy, pustoaico, azi nu ai mai venit în skatepark! si cum se face ca ai iesit noaptea? Nu ai de lucru?
-   Oh, buna, Sam, ma ridic eu sa îl pup. Sunt în concediu.
-   Te-ai îmbolnavit?!?! exclama el surprins.
-   Nu, raspund eu. Nu sunt dependenta de munca!
-   Crezi? întreaba el, facând pe misteriosul.
-   Lasa asta! schimb eu subiectul.Uite, îti pezint pe Alex, fost coleg de facultate si pe B.M., adaug eu, încântata ca aveam ocazia sa ma laud cu o prezenta asa de importanta.
-   Încântat de cunostinta! îi strânge el mâna cu fermitate lui Alex, apoi da noroc cu B. Ce mai faci, batrâne?
Ramân ca traznita. În învalmaseala gândurilor si a oboselii, simt o presiune puternica asupra centrului nervos si o invidie necontrolata pe toti amicii mei:
-   Va cunoasteti?
-   Da, raspunde B.M. Multe nopti le-am petrecut în skate-park-ul de aici. Îmi place ca e foarte spatios si pot sa fac schemele mult mai largi. Eu si cu Sam suntem prieteni foarte buni de vreo trei ani!
Simt cum asteroizi imaginari plutesc în jurul meu si mintea mea o ia la fuga pe un câmp gol. Eu ma pierd în abisul necunoasterii si nimeni nu sare sa îmi întinda o sfoara roasa de care sa atârn înainte de a ajunge în burta întunericului. Cum se face ca toti prietenii mei îl cunosc iar eu abia astazi aflu!? Evident, ar fi trebuit sa ies si eu mai des noaptea. Asa-mi trebuie daca mi-am facut-o cu mâna mea!
-   Interesant, zic eu si îi fac loc lui Sam lânga mine.
Ne pierdem într-o discutie despre amintiri si momente haioase din trecutul nostru si fiecare îsi destainuie câte un secret, pentru a condimenta discutia cât mai mult posibil. Oboseala si somnul, însa, ma târasc prin cele trei sticle de bere savurate cu vârful buzelor si gasesc ca ar fi mai potrivit sa ma duc sa ma culc. Alex se ofera imediat sa ma conduca, dar B. îl opreste, sugerând ca mai putem vorbi pe drum despre o eventuala colaborare la emisiune. Cadem cu totii de acord ca e cel mai bine si eu cu B. parasim barul lasându-i pe Sam si pe Alex sa se cunoasca mai îndeaproape si sa vorbeasca în voie despre noi.
B. se dovedeste mai galant în realitate decât la televizor si se ofera sa îmi care el placa de skate. Nu ma opun, desigur, caci simt ca mai am putin si talpile mi se lipesc de asfaltul înecat în smog si în noapte. Casc si ma întind din toti ranunchii, iar B. vine cu o remarca destul de acida:
-   Credeam ca te-ai odihnit destul.
Îl privesc printre gene si vorbele lui parca sunt niste baloane de sapun care îmi zboara pe lânga urechi. Ce vrea sa spuna cu asta?
-   Te-am vazut mai devreme dormind cocotata într-un leagan. Sper ca nu te-am trezit, dar am râs fara sa vreau. Nu stiam ca erai tu.
Bine ca e sincer! Trebuie sa înregistreze cineva asta: oficial, sunt cea mai mare ratata din lume! Acum îmi dau seama, parfumul din vis era de fapt al lui, iar hohotul de râs ce îl însotea nu putea fi al altcuiva. Nu ma mai obosesc sa rosesc, trebuie sa îmi gasesc cheile, ca sa deschid usa de la intrare. Dupa vreo trei încercari nereusite, nimeresc - în sfârsit! - gaura cheii si intru în casa. El ma urmeaza fara a-l fi invitat si se duce direct spre caietele cu notite de pe jos. Se aseaza pe marginea patului si începe sa citeasca, lasându-ma fara remarca.
-   Ce faci? îl întreb eu, asezându-ma lânga el. Cartile acelea nu le-am publicat si nici nu am de gând sa le public vreodata. Sunt niste manuscrise lipsite de importanta, nu are rost sa îti pierzi vremea cu ele.
-   Ba nu, ma contrazice el, grosolan. Pot sa mai ramân putin?
-   Trebuie sa lucrez, raspund eu din inertie.
-   Dar parca ziceai ca esti în concediu, nu?
Asa e! Poate ca, pâna la urma, Sam are dreptate: sunt obsedata de munca. Drept raspuns, ridic din umeri si ma straduiesc sa tin ochii deschisi cât mai multa vreme. Vad printre gene cum printul din poveste, un skater cu plete negre, rasfoieste în camera mea cele mai nereusite scrieri ale mele. Nu e de mirare ca nu sunt o persoana romantica: într-un moment care s-ar fi dorit important eu cad in mrejele somnului si îl abandonez pe el lecturii. Patetic!
Ma topesc în frig si simt cum inima îmi galopeaza sa îmi sparga pieptul. Ar fi nedrept sa ma izbesc tocmai acum de sageata romantismului întârziat, caci stiu ca o relatie cu un barbat ca el este imposibila. si, la urma, nu se arata interesat de mine, ci de ceea ce scriam cu cinci ani în urma, înainte de a se evapora si ultima picatura de talent.
Lumina începe sa pâlpâie ca niste aripi de fluture si camera se adânceste si ma trage si pe mine dupa ea, ma cufunda în patul moale si îmi atinge obrazul cu o palma rece de aer si viata. Întunericul ma învaluie în imensitatea lui si ma prefac în nori de praf si picaturi de somn.

Ma trezesc într-o îmbratisare calda si simt în ceafa resiratia calda a lui B. Deschid ochii larg si astept sa îmi aud inima zvâcnind din nou, caci ma simt ca si cum as fi ucis soarele cu o îmbratisare înveninata. Niciodata nu-mi fusese dat sa dorm în bratele cuiva, nici chiar în ale propriei mele mame. E ca si cum as fi comis o infractiune dormind lânga el, ca si cum camera îmi declarase razboi si încerca sa ma rapuna atacându-mi cele mai ascunse sentimente.
B. simte ca m-am trezit si îmi sopteste în ureche, ametindu-ma în mii de fiori cu respiratia lui calda:
- Am terminat de citit unul din caiete si am vazut ca ai adormit. Nu am mai vrut sa te trezesc, asa ca m-am culcat lânga tine. Ai un somn agitat, sa stii.
Ma bufneste râsul. Pentru prima oara am un râs feminin, senin, adevarat, care îmi inunda corzile vocalesi ma gâdila cu gingasia lui. Ma întorc spre el si ma pierd în privirea lui nesatula. Putea foarte bine sa plece si fara sa ma trezeasca, stiu asta, dar a preferat sa ramâna...
Îmi contureaza pometii si gâtul cu atingerea lui catifelata, iar apoi îsi opreste mâna asupra sânului meu drept, peste hanoracul negru. Îi acopar palma cu a mea, cu un gest delicat, iar el îsi preface surâsul într-o soapta fierbinte:
-   Pentru prima data întâlnesc o femeie care nu crede în iubire, dar ma face pe mine sa cred.
Nu stiu daca a fost doar o vorba ieftina aruncata în vânt sau a vorbit serios, dar mi-e prea teama de urmarile pe care le-ar avea o eventuala aventura si deodata ma îngrozesc la gândul ca s-ar putea demola de tot visul cladit cu greu în adolescenta mea trista.
-   Nu ar trebui sa vorbim despre reclama? întreb eu, ridicându-ma brusc, pentru a-mi tine în frâu hormonii nevolnici.
-   Da, raspunde el cu jumatate de gura si ma urmeaza la computer.
Îi arat, pe rând, mai multe proiecte executate si întreprinse de mine, programe, planuri si animatii, iar la sfârsit se declara mai mult decât satisfacut. Îmi propune o colaborare si accept fara a mai sta pe gânduri, caci nu exista nici o clauza în contractul încheiat cu firma la care lucrez care sa îmi interzica eventuale colaborari în afara programului de lucru. Ma bucur ca am ocazia sa petrec mai mult timp în compania lui, dar ma feresc sa o arat fata de el.
Usurinta cu care ignora mizeria din casa îmi dovedeste ca a ramas asa cum îl stiam din adolescenta, de la televizor - si anume, la fel de dezordonat ca si mine, daca nu si mai rau.
Îl conduc pâna la usa, dar el se opreste în prag si se rasuceste repede spre mine:
-   Ai putea sa îmi dai câteva din caietele alea scrise de tine? întreaba el, ca si cum mi-ar fi cerut o mare favoare.
-   Da, desigur, raspund eu si îi aduc degraba câteva caiete.
Le pun pe toate într-un rucsac si i le ofer. El îmi multumeste, face câtiva pasi, apoi se întoarce brusc spre mine si spune:
-   Nu ai vrea sa luam micul dejun împreuna?
-   Nu am decât bere în frigider, îi zic eu, pe negândite. Nu cred ca e suficient.
-   Hai în oras, sugereaza el.
Pun inimioara la pachet si o încui bine sa nu o las sa îsi faca de cap, apoi ma las purtata pe un val de stele spre un restaurant burghez cu specific irlandez. Bem câte un ceai cu o felie de pâine prajita, apoi ne îndreptam amândoi spre parcul de distractii. La propunerea lui, ne dam în trenuletul groazei pâna când ni se întoarce stomacul pe dos si suntem nevoiti sa ne sprijinim unul pe celalalt pâna la studio.
Alex ne întâmpina îngrijorat si ne tine o morala care trece pe lânga noi fara sa ne atinga, iar apoi se lasa pagubas, când vede ca nu ne afecteaza ce spune si ne felicita pentru colaborare. Închei în graba contractul si ne apucam de treaba. Eu sunt plina de idei, Alex aproba tot ce zic fara sa asculte, iar B.M. pare cu adevarat fericit. Pâna acum, lucrurile merg struna, iar eu ma straduiesc sa fiu la înaltimea asteptarilor lor.
Zilele trec asa, pe nesimtite, antrenând în goana lor sufletul meu care începe sa se dezmorteasca si sa cada moale în bratele lui B., care ma îndulceste în fiecare clipa cu un surâs, o privire, o îmbratisare sau o vorba de amor. Cu toate acestea, de la întâmplarea de la mine de acasa nu a mai fost nimic între noi.
Ma scald într-o mlastina devenita peste noapte ocean si simt ca în aer pândeste o sageata gata sa-mi gaureasca pânza tesuta cu visuri, dar o ignor si ma prefac ca nu se va întâmpla nimic. Prostii! Un bec pica dintr-un reflector si îmi ciobeste o lacrima, iar B. nu mai poate sterge cu surâsul sau amorul ce ma încarca cu colb de cearcane si depresii.
Asa patesc mereu, din teama sa nu-mi piara fericirea, uit sa o mai traiesc, sa o mai hranesc si îmi scapa subtire printre degete ca firele seci de praf dintr-o clepsidra.
Cumpar o masca de minciuni si afisez un zâmbet cumparat, dar în spate zace amintirea si teama. Înca mai traiesc în trecut, în mortile cumplite ce mi-au bântuit sufletul timp de douazeci si patru de ani. Când cineva ma învata sa traiesc fericirea, ma împiedic de un ciot de amintire si cad în abisul trecutului ce m-a marcat pe veci.
Au trecut trei zile pline, în care am legat cu B. un fir subtire de prietenie înnodat cu soapte de dragoste. Ne completam cu alte suferinte si ne aruncam în valurile iluziei lipsite de sentiment - si totusi, emotia exista în fiecare apropiere, în fiecare atingere sau mângâiere. Un gest, o strângere de mâna, o îmbratisare, toate înlesnesc cursul unei povesti diafane.
Azi am filmat câteva cadre cu B.M. si cu prietenii lui, iar acum suntem în pauza, caci trebuie instalata scena pentru formatia care va aparea alaturi de el în emisiune. Echipa tehnica pregateste filmuletele înregistrate ca sa le prelucrez, în timp ce eu si Alex bem ciocolata calda si rontaim biscuiti pe niste scaune de plastic în plin soare.
Cineva face o proba de microfon, dupa care aud o dedicatie care ma ia prin suprindere:
-   Pentru Mandy, pustoaica nebunatica ce m-a lasat fara o mâneca în concert.
Tresar si simt cum tâmplele abia mai fac fata presiunii cu care sângele goneste prin ele. Îmi spun ca nu poate fi adevarat, dar îmi iau inima-n dinti si ma întorc sa ma conving. Barbatul se îndreapta spre noi, apoi se apropie de mine si îmi saruta plin de curtoazie mâna, culegând farâma cu farâma visul meu si trezindu-mi simtirile anilor trecuti:
- Ţi-am promis sa nu te uit, îmi spune el si ia loc lânga mine, aprinzându-si o tigara.
Râd cu pofta, fericita. Da, asa este, îmi facuse aceasta promisiune. Cred ca au trecut mai bine de cinci ani de atunci. Eu, fan inflacarat, m-am suit pe umerii câtorva prieteni si l-am prins de mâna în concert. Când m-am lasat pe spate, i-am smuls din greseala mâneca si l-am întrebat daca o mai doreste înapoi. "Cinstit ar fi sa îmi lasi si tu ceva în schimb!", a spus el, iar eu mi-am smuls pe loc o mâneca si i-am runcat-o pe scena, zicând: "Ca sa-ti aminteasca de mine!". "Asa sa fie!", mi-a raspuns el, apoi mi-a dedicat urmatoarea melodie: "Pentru pustoaica nebunatica din rândul întâi, care mi-a smuls o mâneca si mi-a oferit o alta la schimb!". Dupa concert, una din garzile de corp m-a oprit la iesire si m-a condus în cabina idolului meu. M-am topit când mi-a cerut sa îi spun numele meu, dar m-am sfortat sa ma tin tare si am plecat de acolo victorioasa.
Multi ma acuza si ma condamna pentru comportamentul meu, dar obisnuiesc sa fac tot felul de nebunii pe la concerte. Mereu m-am gândit ca, daca amintirile mi-au fost amarnic zdruncinate si farâmate de cei din jur, atunci ar fi pacat sa nu îmi construiesc propriile memorii, asa cum le dictez eu.
Da, s-a tinut de promisiune si nu m-a uitat - acesta e, cu adevarat, un moment memorabil.
-   Sunt curioasa, domnule H.V., mai pastrati mâneca pe care v-am oferit-o?
-   "Domnule"? întreaba el, uimit. Mi se pare cam pompos pentru doi vechi prieteni. Ce-ar fi sa-mi spui simplu, H.? si... da, înca o mai pastrez... doar, e de la o persoana speciala, nu?
-   Speciala? Oh, nu, sunt doar un fan care a luat-o razna, zic eu, magulita.
-   Asa credeam si eu, îmi marturiseste el cu sinceritate. Cel putin pâna când am gasit acasa la B. o serie impresionanta de romane cu numele tau. Le-am citit pe nerasuflate. Este o onoare deosebita pentru mine sa te am ca admiratoare.
-   Da, ce mai onoare! râd eu 16416t198q cu pofta. Am avut si eu cincisprezece minute de celebritate, nu e nimic deosebit! Tu, în schimb, ai o cariera uimitoare! Ascult melodiile tale de când aveam noua ani!
Directorul de imagine ne întrerupe si ne face semn ca pauza s-a terminat. Fiecare îsi vede de treaba lui, dar eu abia mai pot lucra, caci formatia repeta de zor, iar melodiile ma încarca cu amintiri. Mi se pare mie, sau aerul a devenit deodata greu respirabil? Orice s-ar spune, H.V. a fost prima mea dragoste, cu toate ca nu credeam în asa ceva. Nici acum nu cred, dar balta în care sângereaza inima mea la auzul primelor acorduri din fiecare melodie îmi demonstreaza cât de mult ma însel. Stomacul meu se zbate în cântec de fluture si izvorul lacrimilor abia mai poate fi oprit. Acum, cu siguranta am intrat în coliziune cu un camion încarcat cu fiorii iubirii.
Ma simt neputincioasa si ma gândesc la legatura mea cu B.. El si cu H. sunt cei mai buni prieteni, iar inima mea se împarte între ei doi. Mi-e greu, caci singura am intrat într-o situatie fara scapare si nimeni nu-mi sare în ajutor. Pe de o parte, H. ma maguleste, iar pe de cealalta parte ma scufund în glasul lui B., care-mi sopteste cele mai dulci dorinte.
Le stiu trecutul foarte bine si stiu ca amândoi au cautat de multe ori penibilul, adrenalina si nebunia, dar pâna azi prietenia lor nu s-a dezlegat. Ar fi nedrept sa fiu la mijloc, desi stiu foarte bine ca nu s-a ajuns înca pâna acolo. Stai putin, îmi dau singura prea multa importanta!
A venit în sfârsit si seara si am plecat degraba la vestiar sa îmi iau ceva mai gros pe mine, caci afara s-a lasat frigul si nu vreau sa ma îmbolnavesc - cel putin, nu acum. Îmi dau jos bluzita kaki cu mânecuta scurta si îmi trag pe cap o helanca cu mâneca lunga. Sting lumina, îmi iau rucsacul si dau sa plec, dar îmi amintesc ca Alex mi-a dat un CD si l-am lasat pe o bancuta. Îl gasesc si ma întorc spre usa, dar simt cum ceva ma împinge în întuneric si eu ma trezesc lipita de hainele din garderoba. Un parfum barbatesc îmi inunda aerul pe care îl respir si aproape brutal, strainul ma saruta. Îsi trece mâinile pe dupa capul meu si ma strânge de ceafa, se lipeste de mine, iar eu încerc sa îl îndepartez cu bratele, fara reusita. Îmi striveste buzele si-mi suge toata dulceata gurii, lasându-ma fara vlaga. E ca si cum masculinitatea lui m-ar domina, ma simt de parca as fi pierdut o batalie, cu toate ca, în fond, nu e nimic deosebit în asta: un strain ma saruta pe întuneric.
Totusi, nu pot sa îmi ignor stomacul, care tremura cu emotie, în timp ce plamânii lipsiti de aer plâng dupa inima care se zbate sa se elibereze din închisoarea pieptului. Strainul ma face sa simt cât poate fi de blând si delicat, cu toate ca a folosit forta pentru asta. Ramas fara aer, se îndeparteaza de mine o clipa si amândoi ne racorim plamânii cu aer proaspat. Stau încremenita si astept, caci mintea mea s-a surpat într-o senzatie fierbinte, ca aburii de la dus.
-   Te rog, spune-mi ca esti B.! exclam eu, pe negândite.
Strainul ma învaluie cu un nou sarut si o îmbratisare, iar eu ma conving ca numai el poate fi. Nici un barbat întreg la minte nu ar mai atinge o femeie dupa ce aceasta plânge dupa altul - asta în cazul în care acel "altul" nu este chiar el.
Îsi strecoara o mâna pe sub bluzita mea si îmi mângâie trupul încet, pâna ajunge la bustiera. îsi trece degetul mare pe sub elasticul ei si trage, eliberând apoi materialul brusc. pielea ma ustura, dar merita sacrificiul. Sarutarile lui coboara pe gât, în jos si se înfurie când descopera gulerul helancii. Loveste cu pumnul în mormanul de haine, iar eu profit de ocazie si ma strecor pe lânga el sa aprind lumina. Oricât de placuta ar fi aceasta experienta pe întuneric, tot mai bine mi se pare sa renuntam la aceasta aventura din vestiar. Pâna la urma, el e vedeta, iar eu... angajata lipsita de importanta... si forme. Lamurind aceasta cu propria-mi constiinta, aprind lumina. Îl aud strigând:
-   Nu!
si vine spre mine, sa-mi acopere mâna, sa sting lumina. Vocea lui seamana atât de mult cu a lui...

Îmi pune mainile pe solduri, strângând bluza de pe mine, în timp ce eu îi privesc chipul senin. Ma scufund în ochii lui verzi, în privirea adânca, nostalgica si totusi îndrazneata. Pletele negre îi ies de sub caciula cafenie, accentuâandu-i pometii albi, sculptati parca în pielea palida. Are o barbie usor îndrazneata si un nas feminin, iar buzele groase si rosii ma atrag ca un magnet. Creionul negru i-a conturat ochii, punându-i în evidenta genele lungi si negre. Cu toate ca are aerul acesta de femeie, debordeaza de masculinitate.
Parfumul barbatesc îmi inunda narile si atingerea lui îndrazneata ma face sa tremur involuntar. La naiba! Ce-i pasa lui de mine? si totusi, cum ma priveste, cum ma atinge insistent...
-   Asta ce a fost?  întreb eu, dezorientata, de dragul de a scurta tacerea stânjenitoare ce se lasase între noi.
-   Tu ce crezi? Un sarut.
Ma face proasta? Normal ca a fost un sarut! Ma deranjeaza abordarea lui. E prea zeflemitor. Prea... ireal. Daca stiam ca asa vrea sa joace...
-   si scopul?
-   Poate ca si eu am intentii serioase în legatura cu tine.
Ah, schimba regulile jocului?! Ultima oara când am verificat, era logodit. Desigur, asta se întâmpla în urma cu mai bine de patru ani, dar, cine stie? Poate ca între timp s-a si casatorit!
-   Ai tacut.
Ce remarca inteligenta din partea lui! Chiar vrea sa se joace cu mine! Ei bine, nu accept sa fiu distractia de sfârsit de saptamâna! În orice caz, nu a lui!
-   Ma gândeam ca eu nu am nici cea mai mica intentie în ceea ce te priveste! spun eu, dar nu stiu de unde am avut puterea sa rostesc aceste cuvinte fara sa ma bâlbâi. Daca ai fi fost B., poate situatia ar fi stat altfel. Dar nu esti el. Îmi pare rau, te admir înca din copilarie si am crescut cu melodiile tale, iar în adolescenta visam la fel ca si orice alta pustoaica sa ajung sa te cunosc. Aveam diferite fantezii, dar... ce pot sa fac? Am crescut. Nu ma pot opune vremii. Nu te mai vad la fel ca atunci.
Se lasa tacerea. Ma astept sa faca o remarca de genul: "Lovitura sub centura!" si sa îl bufneasca râsul, sau sa ma întrebe "si chiar credeai ca am vorbit serios?".
Sunt uimita. Se pare ca l-a afectat serios ceea ce i-am spus. Oare chiar îi pasa? Se departeaza de mine încet, nostalgic, trupul meu simtind pe loc aerul rece care-i înlocuieste caldura atingerii lui. Da sa iasa, dar se opreste în prag, cu spatele la mine si îmi adreseaza urmatoarele cuvinte:
-   E greu sa câstigi încrederea unei femei care nu crede în nimic. Iar la inima ei se ajunge si mai greu. Îi spun lui B. ce simti pentru el. Dar crede-ma, o sa tin minte ce simti si pentru mine. Ceva o sa se schimbe, te asigur.
si pleaca. Ramân câteva clipe în picioare, privind spre usa, pierduta. Nu mai apare. Ma prabusesc pe bancuta si astept. Ce? Nici eu nu stiu. Linistea ma îngroapa în mensitatea ei, dar nu pot sa fug. Pâna la urma, ce a fost? Un joc? Teatru? A vorbit serios?
Nu, nu poate fi asta. Sunt o femeie stearsa, dezordonata, merg în viata calauzita de propriile reguli, sunt prea realista, prea ingâmfata si am un spirit razboinic înabusit de emotii.
Sunt o proasta, asta sunt! Îmi dau prea multa importanta atunci când nu este cazul. Stau si cuget în vestiar, alungându-mi singuratatea cu speranta ca B. se simte cu adevarat atras de mine. Sperante desarte!
Acum îmi dau seama ca am procedat complet gresit. Fata de el, fata de prietenii mei, fata de mine, dar mai ales... fata de H. El nu mi-a gresit cu nimic, pâna la urma, el e "marea vedeta" care are numai drepturi, în timp ce eu sunt o simpla distractie de care nu îi pasa. Accept sa îi fac pe plac, bine; nu, gaseste alta. Poate ca ar fi trebuit sa accept sa cotinui ce am început cu el mai devreme, pe întuneric, dar mi-a fost prea teama. Oare si acum ma mint singura, sau ce fac? L-am refuzat categoric, iar asta înseamna doar ca mi-am ratat toate sansele cu el. Asta, daca as fi avut vreodata cu adevarat vreo sansa...
Oftez, asta mi-a mai ramas de facut, caci acum îmi dau mai bine seama ce mi-a zis. Ceva o sa se schimbe? Ce anume? Cuvintele suna ca o amenintare, dar tonul glasului sau cald îmi spunea mai degraba ca asteapta sa vina o schimbare... sau o va provoca el. Oare iar încep sa îmi închipui lucruri care nu au nici un sens?
Se sparge becul. Învaluita de întuneric, gândesc ca am ghinion. Piere realismul... Nu! Sunt proasta si cu asta, basta!

-   Mandy!
Oare capul meu s-a strecurat fara sa stiu eu într-un balon de sapun, sau traiesc într-un cosmar? Privesc în jur dar parca ceata mi-a acoperit ochii si nu pot sa vad nimic. E doar o senzatie, caci ploaia deasa îmi îngreuneaza vederea. Îl zaresc, totusi. Un barbat îmbracat în negru se îndreapta spre mine.
"H.!?". Incredibil cum inima mea îmi dicteaza cele mai neasteptate raspunsuri. "Da, H., salvata de cine nu-mi doream. Nu trebuia sa fie la înregistrari?!".
-   Filmarile s-au amânat din pricina ploii, ne lamureste el fara sa fi fost întrebat.
B. îsi termina exercitiul si ma înconjoara cu bratele sale protectoare. Îmi taie rasuflarea. Ma concentrez sa nu rosesc, dar când simt cum îmi soarbe o picatura de ploaie de pe gât, mi se taie genunchii.
H. ne cheama la el, iar B. ma îndruma într-acolo. Macar sunt fericita ca am scapat de vizita la spital. Coborâm de pe rampa si observ ca prietenii mei s-au facut nevazuti. Frumos din partea lor!
B. da noroc cu prietenul sau, iar eu îi surâd palid. Nu am uitat ce s-a întâmplat aseara între noi. H. îmi raspunde cu o privire mâhnita si zâmbetul sau îmi pare chinuit - nici el nu a uitat.
-   Ploua si e o vreme de tot  rahatul. Haideti într-un bar, ceva, propune el. Ce ziceti?
-   De fapt, începe B., eu ma gândeam sa o invit pe Mandy la o cafea, la mine acasa. Daca vrei, poti sa vii si tu.
La el acasa? Probabil a închiriat o locuinta în Dublin. Hm, îmi surâde planul lui. Desigur, as schimba ultima parte. Daca H. ar avea macar un strop de bun simt, ne-ar lasa singuri. Aseara, însa, mi-a demonstrat ca nu cunoaste notiunea de buna-cuviinta.
-   Cred ca mai bine o las pe alta data, refuza el invitatia. Mi-am amintit ca am ceva treaba, asa ca va las. Distractie placuta!
Oare chiar tine sa ma surprinda? Ei bine, nu m-a impresionat deloc! Ce, crede ca noi stam în drum de el?
De fapt, eu... stau.
Pleaca. Plecam si noi. Vad ca B. a închiriat o casuta decenta la marginea orasului. "Îmi place". Ce gândesc? Mai bine pun inimioara la pachet...
În fata usii îmi înconjoara talia si îmi sopteste cald în ureche:
-   Esti prima persoana cu care vin aici...
Râd usor fortat, caci îmi miroase a nesinceritate. Prima? Ar fi bine, dar e cam greu de crezut...
Împinge usa cu vârful degetelor si trec dincolo de pragul casei sale. Ma urmeaza si ma ajuta sa ma dezbrac de hanoracul ud. Trânteste skateboard-urile pe jos si ma invita în camera de zi. Spatios, cochet, alb-negru...
Alb-negru. Asa era aranjat dormitorul lui H. stiu sigur, doar vazusem asta într-o revista, cu multi ani în urma. Ah, ce situatie afurisita! De ce trebuie sa semene atât de mult unul cu celalalt?
-   Tu ai decorat casa? întreb eu, de dragul conversatiei.
-   H. m-a ajutat. Îti place?
Acum ca stiu... nu.
-   Da, e foarte rafinat.
Sunt falsa? De când am început sa fiu asa? Nu, cred ca nu asta e întrebarea, ci mai degraba "din cauza cui?".
Ma straduiesc sa alung aceste gânduri si-mi zic ca nu are rost sa-mi bat capul cu aceasta problema. El îmi ofera un loc pe canapeaua alba si dispare în bucatarie. Câteva minute mai târziu se întoarce cu doua cesti de cafea fierbinte si se aseaza lânga mine.
-   Ma bucur ca ai acceptat invitatia mea.
Ba nu, eu sunt aia fericita! Inima-mi tresare la gândul ca e posibil sa ne apropiem în seara aceasta. Ar fi minunat, e un barbat atât de dulce si cald si sensibil...
-   E o placere sa fiu aici, raspund eu cu sinceritate.
Pare sa înceapa ca o discutie platonica si acest lucru ma scoate din minti! Vreau ca acest moment sa fie special...
-   Mandy, stii, m-am simtit foarte bine zilele acestea în compania ta.
El face acest moment special.
-   si eu. De când lucram împreuna...
-   Nu ma refer doar pe plan profesional, ma întrerupe el.
-   Vrei sa fii mai exact?
Îmi ia palma într-a sa si-mi încalzeste degetele înghetate. Cu cealalta mâna ma mângâie usor pe obraz si se opreste delicat pe gât. Privirea lui apasatoare ma sufoca.
-   Chiar îmi placi, Mandy.
As vrea sa îi raspund, dar ma saruta. Apasat. Închid ochii si ma las prada celei mai electrizante senzatii. Îsi strecoara o mâna pe sub bluza mea, iar eu îl mângâi tandru pe piept. Sângele mi se urca în obraji când se îndeparteaza sa ma priveasca si ma întreaba delicat:
-   Te-am speriat?
Foarte atent din partea lui sa întrebe. Din pacate - sau din fericire, nici eu nu mai stiu - n-am fost tocmai cuminte la viata mea. Nu ma sperii de la asa ceva.
-   Poate, raspund eu, facând pe enigmatica. Dar sunt înca aici, nu?
si îl sarut. si ma saruta. si tot asa, condusi de mângâieri si soapte, priviri arzatoare si dorinte de nestapânit. Mai ales dorinte.
Respir cu greu, caci sarutarile lui îmi consuma toata energia. Prind cu ambele mâini de marginea de jos a tricoului sau si îl dau jos, ciufulindu-l. Nu-i pasa. Procedeaza la fel cu mine si ramân doar în bustiera, lasându-l sa ma priveasca în voie. Oare de ce ma simt ca si cum as face o infractiune? Ma împinge pe canapea si ma las pe spate, iar el se aseaza deasupra mea. Începe sa ma sarute umed si moale în jurul buricului, urcând spre valea sânilor. Ma zgârie cu barba sa iar eu ma gudur de placere. Când prinde cu dintii de materialul negru al bustierei, îi prind chipul în palmele mele si îl trag desupra mea. Vrea sa ma sarute, dar ma joc cu el si îl îndepartez o clipa sa îi privesc chipul. Ochii lui caprui suflati cu verde crud de frunze îmi taie respiratia cu o privire încarcata de nerabdare. Buzele-i subtiri sunt încadrate de o mustata fina si o barba atent tunsa. Ridica din sprâncene mestecând guma si îmi zâmbeste ademenitor. Îmi face cu ochiul si îmi da mâinile la o parte, sa ma sarute din nou. Îl primesc fara sa opun rezistenta si îmi plimb degetele prin parul sau de culoarea cafelei negre. Cad în voia lui si ma las mângâiata, torcând ca o pisica. Îl chem spre mine si-i simt chemarea si sper ca momentul acesta va dura o vesnicie.
Prostii! Soneria îmi blocheaza toate reactile si astept în tacere sa vad ce urmeaza. B. se pare ca e maestru la capitolul ignoranta, însa bataile repetate din usa îl scot repede din sarite.
-   Cine dracu' e la ora asta?
Loveste cu pumnul în marginea canapelei, iar eu îl întreb daca nu se duce sa deschida. Pare jignit de întrebarea mea, dar se linisteste repede când îmi fura un sarut apasat si dureros. Ma musca de buza de jos încercând sa uite de galagia de la usa, dar vazând ca bataile nu mai înceteaza se ridica brusc si-mi face semn sa ma îmbrac. Ma supun fara comentarii, pâna la urma el e cel care ordona.
Îmi iau repede bluza spre mine si ma întorc sa privesc spre usa. B. scoate lantul si rasuceste cheia în yala. Cineva împinge usa si intra în casa, în timp ce B. se agita înjurând de mama focului. Cineva? mai exact... H.
-   Ce cauti aici? întreaba B., nervos de-a binelea.
-   Parca ziceai ca pot sa vin daca vreau, nu? întreaba H. pe cel mai natural ton din lume. Am venit sa beau si eu  cafea cu voi.
-   Uite ce e, îi zice B. sprijinindu-se de perete, nu cred ca e momentul potrivit.
-   V-am deranjat?
-   stii bine ca da! ridica el tonul.
-   Ceva actiune?
Ah, ma scoate din minti insistenta lui! Nu poate sa plece si sa ne lase în pace? Pe câte limbi trebuie sa i se explice ca ne deranjeaza?
-   Doar nu credeai ca ne uitam la desene animate! raspunde B., furios din cale-afara.
Nu stiu de ce, dar simt ca e momentul sa intervin. B. e pe punctul de a deveni violent si nu am pofta de asa ceva. Totul era perfect pâna sa apara H., dar cum acesta se pricepe doar sa încurce treburile...
Sau iau eu totul prea în serios. Pâna la urma, prezenta lui ma deranjeaza doar din seara trecuta, când... am trai niste experiente mai putin ortodoxe în vestiar.
Ma ridic de pe canapea si ma îndrept spre ei, iar H. tresare când ma vede. Ma simt ca o femeie usoara sub privirea lui, iar faptele din ultima vreme îmi dau de înteles ca am si motive sa ma simt asa. Alung însa acest gând si ma straduiesc sa îi zâmbesc. Seara trecuta ma asigurase ca ceva o sa se schimbe, dar pentru mine a sunat mai mult ca o amenintare. Recunosc ca mi- putin teama de reactia lui, dar încerc sa dau un aer cât mai natural discutiei:
-   Buna, H. Parca ziceai ca ai ceva treaba.
-   Tocmai pleca! intervine B.
-   De fapt, raspunde H. ignorându-si prietenul, toata treaba s-a anulat si m-am gândit sa trec pe aici cu gândul ca oferta de a sta de vorba la o cafea ramâne în piciare. Se pare însa ca nu prea ati avut timp si de savurat aroma cafelei fierbinti. Nu spun ca nu e o atmofera fierbinte, dar...
-   stii ce? îl întrerupe grosolan amicul sau. E chiar foarte fierbinte si s-ar putea sa te sufoci. Cred ca ar fi mai bine sa te duci la racoarea apartamentului pe care l-ai închiriat, ce zici?
Nu îi raspunde, ci ma priveste curios pe mine. Pare sa ma condamne, dezamagit de comportamentul meu, iar eu îmi las privirea în pamânt, de teama sa nu ma doara prea tare ce am facut. Strâng din ochi si aud usa deschizându-se, iar H. paraseste încaperea fara sa mai salute. B. trânteste usa în urma lui si se uita încruntat spre mine.
-   Nu puteai sa stai pur si simplu pe canapea?
Acum se ia de mine? Eu cu ce i-am gresit? l-am ascultat cuminte când mi-a cerut sa ma îmbrac si i-am facut jocul, ajutându-l sa scape de H. Acum e nemultumit?! Ridic din umeri, aparent nepasatoare, dar el ma prinde furios de brate si ma strânge puternic, împingându-ma în perete.
-   Lasa-ma! tip eu, speriata de reactiile sale violente.
-   Parca mai adineauri nu vroiai sa ma alungi, papusa!
Categoric nu este persoana pe care o cunosc eu din emisiuni si din ultimele zile! Cert este ca niciodata nu l-am vazut furios, dar acum cred ca îmi doresc sa nici nu fi aflat vreodata acest lucru. Ma saruta fortat si-mi zdrobeste buzele, apoi ma musca strând de buza de jos pâna la sânge. Încerc sa îl împing, dar îsi lipeste trupul de al meu si-mi prinde chipul în palmele sale fara a-mi mai lasa cale de scapare. Îmi contureaza buzele cu degetul mare si-mi întinde rujul pâna pe obraji, muscându-ma între timp de gât. Nu mai tip si nici nu ma mai zbat, caci nu-mi e teama de el ci de mine. Ma elibereaza pret de o secunda si profit de ocazie sa-i trag o palma zgomotoasa. Ma dor buricele degetelor, dar vad ca se calmeaza. Macar a functionat. Se îndeparteaza de mine si-si pune mâinile-n cap, rasucindu-se pe calcâie mâhnit.
- Ce dracu crezi ca faci? întreb eu, tipând aproape.
Se roteste furios prin camera de câteva ori, apoi vine la minesi ma prinde de umeri, privindu-ma trist si rugându-ma pe un glas soptit:
-   Mandy, te rog, iarta-ma, nu stiu ce a fost cu mine. Uneori când ma înfurii... caut sa îmi eliberez supararea prin violenta. stiu ca nu e bine si de multa vreme încerc sa ma schimb, dar nu e ceva care se poate modifica peste noapte. E nevoie de timp si pâna ma obisnuiesc... ah, nu îmi doresc decât sa ma ierti. Nu am vrut sa ma comport asa cu tine,am vrut doar...
Îi acopar buzele cu un deget. Niciodata nu am putut sa urmaresc pe cineva când vorbeste prea mult. Am înteles doar ca îsi cere scuze si pentru mine acesta este esentialul. Am avut de-a face cu multi barbati violenti de-a lungul timpului, asa ca el este mic puiut pe lânga ce fac altii. Ma straduiesc sa îi zâmbesc si îi spun în soapta:
-   Cred ca ar fi mai bine sa plec...
Îsi musca buzele nervos înca si cauta din priviri iertarea mea. Nu stiu de ce, nu ma pot gândila el acum, ci la cum a plect H.. L-am dezamagit. Iar B. m-a dezamagit pe mine. Îi ofer umbra unui surâs si ma simt usurata când îsi ia mîinile de pe mine, lasându-ma libera sa plec.
-   Daca as putea da timpul înapoi...
Daca. Problema principala este ca nimeni nu poate mânui timpul. Ma îndrept spre usa si ma opresc în prag sa-i adresez ultimele cuvinte:
-   Hai sa încercam amândoi sa uitam seara asta, bine?
-   Da! se lumineaza el la fata si îmi multumeste din priviri.
Multumita, ies în ploaia rece, fara sa mai astept sa îmi aduca placa de skate ori hanoracul. Chiar daca racesc, acum nu mai conteaza. Am altele mai dureroase pe cap. Închide usa în urma mea fara tragere de inima iar eu respir usurata, bucurându-ma de picaturile ce-mi clatesc fata. Poate ca e mai bine ca nu s-a întâmplat nimic.
Viata îmi pare covârsitoare si cerul ma apasa în noapte, nori si picaturi. Am facut o greseala? As da timpul înapoi, dar cum B. nu poate, nici eu nu pot...
În capatul aleii un Lamborgini violet coteste la stânga si dispare dupa o casa. E masina lui B.. sau a fost... sau H. are masina la fel...
Închid ochii si astept în liniste. Ce? As vrea si eu sa stiu. Înca mai sper ca H. sa apara de dupa un tufis si sa-i cer iertare, iar el sa ma linisteasca si sa-mi spuna calm ca totul a fost doar un cosmar din care ma voi trezi curând... sper inutil?
-   Mandy...?
Ah, de ar fi H.! Îi surâd lui Dave cu jumatate de gura si îmi face loc sub umbrela. Ma zgribulesc de frig si ma agat de bratul pe care mi-l ofera amabil. Ma pierd în grijile mele si-abia aud ce-mi spune:
-   Joyce da o petrecere la ea acasa. Sarbatoreste ca a obtinut o marire de salariu si o avansare în post în parcul de distractii, asa ca s-a gândit sa îsi împarta prima cu noi la un pahar.
-   Sunt cam obosita, îi zic eu. A fost o zi lunga si...
-   S-a întâmplat ceva cu B.?
Îl privesc vinovata si simt cum ma citeste ca pe o carte deschisa. De cât timp ne cunoastem? De aproape opt ani... a ajuns sa stie ce mi se întâmpla si fara sa-i spun un cuvânt despre cele petrecute. E suficient sa îmi simta glasul si-mi ghiceste dispozitia, ori îi ajunge sa ma priveasca o data si stie deja ce mi s-a întâmplat. Nu are rost sa îi ascund, suntem cei mai buni prieteni si stie ca nu îl pot minti.
-   Nu s-a întâmplat.
Ma obsedeaza gândul acesta, dar ma straduiesc sa nu arat asta pe fata. Pâna la urma, este vorba de viata mea privata si nu are de ce sa îl intereseze ce se petrece cu mine.
-   si regreti?
Ei bine, se pare ca îl intereseaza. As vrea sa-i pot raspunde, dar situatia nenorocita în care ma aflu ma pune în dificultate. Abia am scapat din bratele lui B. si nu stiu prea bine daca îmi doream sa fiu salvata sau nu. De fapt, nu stiu daca îmi doream cu adevarat sa îl cunosc. Viata mea mergea perfect - sau, ma rog, în limita a ceea ce se poate numi "perfect" atunci când faci referire la o viata de cartier în adevaratul sens al cuvântului - înainte sa îl cunosc pe el. Ceva s-a schimbat de atunci - cu mine, cu toti cei pe care îi cunosc... poate ca m-am schimbat eu, caci mi-e greu sa ma mai recunosc din faptele mele.
-   Poate.
Dau un raspuns evaziv, dar stiu prea bine ca regret. Aici nu e nici o incertitudine. Cu o zi înainte ma simteam în culmea fericirii plutind printre fiorii unei iubiri imaginare, iar acum am aflat ca totul a fost doar o pasiune, o dorinta, ceva trecator si lipsit de sentiment. Sentiment... am ajuns sa vorbesc despre ceva în care nu cred! Oare ce s-a întâmplat cu mine?!
Ma îndrept alaturi de Dave catre apartamentul în care locuieste Joyce si ma scutur de gânduri în lumina palida a liftului care urca zguduitor si lent spre etajul al saptelea. De cum se deschid usile automate, culoarul lung ne întâmpina cu o muzica asurzitoare. Melodia "Children of the Damned" a celor de la Iron Maiden rasuna dinspre apartamentul ei si când ajungem în dreptul usii deschide ca si cum ar fi stiut ca urmeaza sa aparem. Cu o sticla de bere în mâna ne priveste vesela si vine sa ma îmbratiseze ametita. Se sprijina de mine si-mi sopteste ceva indescifrabil la ureche, apoi se agata de gâtul lui Dave si îl saruta din senin. Bev se ridica de pe scaunul în care era prabusita si îsi înghionteste fratele, facându-i semn spre mine. Ma îndrept spre ei aparent vesela si ma sperii de mirosul ce vine dinspre Manch. "Iarba", gândesc eu. si înca de cea mai buna calitate. Simt furnicaturi în vârful degetelor, dar ma straduiesc sa ma abtin. Vad pe jos, lânga scrumiera, resturile a ceea ce s-ar fi dorit doua joint-uri si realizez pe data ca numai el s-a atins de ele. Ma bucur ca Bev nu s-a lasat "corupta" de fratele sau si-mi zic înca o data ca mi-a demonstrat ca are mai multa minte decât mine.
-   Amanda, glasuieste ea, apasând pe fiecare silaba în parte. Nu ma asteptam sa apari.
Reuseste de la primele cuvinte sa ma faca sa ma simt în plus. Banuiesc ca este o "calitate" ascunsa a ei, caci rareori îsi etaleaza sarcasmul pe tava.  Ma prefac a nu fi auzit remarca sa ironica si ma asez pe marginea fotoliului pe care sta Manch si îl mângâi usor pe cap, încarcata de tristetile mele.
-   Ai de gând sa te comporti asa toata ziua? întreaba Pete, venind din bucatarie cu un sandvis imens în mâna. Buna, Mandy, hai, nu mai fii suparata, orice-ar fi fost, a trecut, nu mai are rost sa te consumi. Mai bine du-te în bucatarie si ai grija de Sam, are niste probleme.
Din doua vorbe m-a salutat si mi-a si facut avânt sa dispar mai repede de lânga el. Apreciez gestul, întotdeauna a stiut sa fie un gentleman cu domnisoarele...
Pâna la urma, însa, îi urmez sfatul si ma ridic sa merg în bucatarie, caci aici vad ca toata lumea si-a gasit o ocupatie interesanta. Ma bucur, macar, pentru Dave si Joyce, care par sa se distreze cu adevarat, spre deosebire de noi, ceilalti.
Ies din camera si îl gasesc pe Sam prabusit peste masa, cu un pahar de vodka într-o mâna si cu cealalta acoperindu-si ochii înrositi de oboseala si nefericire. Ma asez lânga el si îmi trec cu grija o mana pe dupa umerii lui, iar el îsi lasa capul pe pieptul meu. E beat. Dar nu e el. A stiut mereu sa zâmbeasca si întotdeauna a spus ca bautura este o prostie. E un fel de replica feminina a lui Bev, caci si el e mereu cu capul pe umeri si se gândeste de trei ori înainte de a lua o decizie. Îmi pare curios ca a ajuns într-o asemenea situatie încât a apelat la vodka.
-   Trece, îi spun eu abia soptit, luându-l în brate, fara sa stiu macar ce i s-a întâmplat.
-   Ba nu, îmi raspunde el, pe un glas dureros de sincer. De data aceasta, nu.
-   Ce s-a întâmplat? întreb curioasa. stii bine ca, orice ar fi, se va rezolva.
Ma simt ca o idioata care vorbeste când nu are altceva mai bun de facut. Cine sunt eu ca sa îi dau sfaturi, când viata mea personala este un dezastru monumental?
-   Nu si acum, continua el, de parca nu m-ar fi auzit. Dilan e din nou în spital, a facut pneumonie. Se agraveaza pe zi ce trece si...
Glasul i se stinge în apasarea mortii. Dilan, iubita sa, pare sa nu mai gaseasca nici o cale de scapare. E incredibil cum o boala banala te poate ucide. Saptamâna trecuta a racit când am fost cu totii la bazinul olimpic din Dublin si se pare ca i-au fost afectati si plamânii. Acum îi înteleg îngrijorarea si chiar îmi pare rau pentru el. În urma cu jumatate de an am aflat de la el ca Dilan are sida si ca este pe moarte. El a ramas lânga ea, iubitor si atent, dedicându-si întreaga existenta ei. Fiintei iubite. Pentru mine a însemnat zdruncinarea unei credinte construite înca din copilarie si anume, ca iubirea nu exista. Pentru el a însemnat o viata de sacrificiu, dedicata ei. Chiar daca nu a mai existat nimic între ei si nu au mers niciodata mai departe de un sarut, iubirea lor a crescut vizibil pe zi ce trece si boala ei i-a apropiat.
-   Dupa ce ai aparut în skate-park m-a sunat si am plecat degraba la spital. Pete a vrut sa ma însoteasca, dar am vrut sa fiu singur. Vroiam sa îi fiu alaturi, dar boala a slabit-o atât de mult, încât era prea obosita ca sa mai vorbeasca. Nu m-au lasat sa stau prea mult lânga ea. Îmi venea sa îi blestem pe toti doctorii din lume ca nu au gasit un leac pentru ea... e atât de plapânda... nu are voie sa moara... nu!
Sida nu ucide, stiu sigur. Dar îti slabeste atât de mult sistemul imunitar, încât orice boala, chiar si o banala raceala, poate sa degenereze într-atât, încât te trimite direct în mormânt. E crud destinul si nimeni nu-l poate înfrânge. Dar exista un destin cu adevarat? Sau noi ne croim soarta dupa cum ne dicteaza propria vointa? Daca e asa, atunci cum se face ca o fiinta atât de pura precum Dilan nu poate sa se strecoare nevazuta din ghearele mortii?
-   Poate ar fi fost mai bine sa mor eu, cugeta el mai mult pentru sine în soapte amare.
Nu e adevarat... nu ar fi fost mai bine...
Abia acum relizez cât de nesemnificative sunt evenimentele ce-mi amarasc viata, când el cunoaste adevarata suferinta. Acum înteleg ca suferinta poate atinge culmi nebanuite din iubire - sau cum se va fi numit acel sentiment sau senzatie care te aduce pe culmi de extaz si agonii abisale într-o clipita.
Timpul nu e pierdut pentru mine, dar pentru el s-a încheiat înainte de a începe cu adevarat. Poate ca asta înseamna a iubi - sa îti doresti sa iei suferinta celu drag asupra ta, ca sa-l scap de necaz. Sa te hranesti cu fericirea altora. Poate ca mi-ar place si mie sa simt cum e sa porti o dragoste adevarata în suflet.
Poate... sau poate sunt prea lasa sa încerc.

Ajungând într-un final la servici, îmi ocup degraba locul la calculator si încep sa prelucrez materialele aduse de catre echipa tehnica. Vântul s-a întetit si ideea de a lucra într-o încapere improvizata, din plastic, ma repugna. Evident, trebuie facut ceva, altfel ma îmbolnavesc. Desi am rezistat eroic vreo doua ore în fata computerului, degetele înghetate au refuzat la un moment dat sa îmi mai dea ascultare. E vremea sa ma ridic sa îmi caut ceva sa iau pe mine.
Îl caut dintr-o privire pe Alex, dar nu-l zaresc nicaieri. Ma duc în vestiar sa caut ceva mai gros, dar la intrare îl vad impreuna cu B. stând de vorba. Nu vreau sa dau ochii cu el, mai ales dupa ce s-a întâmplat în seara trecuta. Acum mi se pare o idee buna sa îmi injectez alcool în picior, mi-ar mai tine de cald, dar stiu cât de periculos este. Daca în noaptea trecuta am fost incostienta, acum, ca sunt perfect treaza si pot apela la ratiune, stiu ca e o prostie sa recurg la astfel de mijloace pentru a uita de durere si frig si... de tot.
Când termina de vorbit ma duc în urma lui Alex si îl prind de brat. Ma priveste uimit si ridica degetul la mine sa ma certe ca am întârziat, dar îi tai avântul zicând repede:
-   Mor de frig! Zi-mi ca ai ceva de îmbracat.
Îsi înghite vorbele si se opreste sa ma priveasca. Clatina nemultumit din cap si spune mai mult pentru sine:
-   Tot în hainele de ieri...
Daca a facut vreo aluzie la ceva, poate sa afle de la mine ca nu am gustat nicio gluma de-a sa de genul acesta nici macar în facultate. Ma simt destul de vinovata pentru ce s-a petrecut în seara trecuta acasa la B., nu este nevoie sa îmi faca observatie si altii ca nu am dat pe acasa.
-   Poti sa îmi dai înainte sa vina B., te rog?
-   O clipa, îmi face el semn si dispare în vestiar.
Câteva minute mai târziu se întoarce cu un hanorac negru cu Kreator pe care îl iau repede pe mine. Îi multumesc în graba si dau sa plec, dar ceva ma tine în loc. Nu îmi place cum ma priveste. Ma uit la el ridicând din umeri si din sprâncene, asa cum obisnuiam sa comunicam prin facultate, iar el îmi raspunde încet, aproape sa nu-l aud:
-   B. era îngrijorat pentru tine...
B.! Îmi spune despre el de parca m-ar interesa persoana lui! Dupa ce s-a întâmplat aseara, la el acasa, poate foarte bine sa îsi poarte de grija sie însusi, caci eu ma descurc foarte bine si singura! E absurd sa ma faca sa ma simt asa un barbat ca el, mai ales când stiu foarte bine ca nu ar fi trebuit sa se întâmple nimic între noi! Acum ca stiu cum sufera Sam, am realizat ca eu îmi creez false probleme doar pentru a parea interesanta în ochii mei. Iar acum ma vad ca pe o femeie usuratica, asa ca iluzia de "interesant" s-a facut nevazuta si nu cred ca are de gând sa mai apara vreodata! În concluzie, nu îmi pasa mie ce face el!
Dar... era îngrijorat pentru mine?
Uite cum se prabuseste toata teoria pe care o construisem mai adineauri. Asta înseamna ca îi pasa de mine si ... poate...
Sau poate nu.
Ma fac a nu auzi ce-mi spune si plec de acolo catre biroul meu. E rândul sa fac montajul pentru filmuletele cu formatia si de data aceasta ma straduiesc din rasputeri sa nu dau atentie versurilor care întotdeauna m-au facut sa ma gândesc la solist. La... H., acelasi barbat care, cu doua seri în urma, mi-a invadat aerul pe care-l respiram. Acelasi care...
De ce ma gândesc din nou la el, când tocmai asta încercam sa evit? Îmi dau bine seama ca este mai dificil decât credeam, dar stiu ca am trecut prin multe si asa cum toate s-au sfârsit se va termina si aceasta perioada a vietii mele si va fi bun încheiat.
Mai trec câteva ore, timp în care se face mare agitatie în jurul meu, dar eu reusesc sa termin tot ce aveam de lucru, recuperând chiar si treaba de ieri. Mai sunt doar câteva scene de refacut si abia apoi voi mai avea ceva de prelucrat, asa ca îmi permit sa iau o scurta pauza si sa privesc filmarile.
Stomacul meu da concert, dar nu am bani la mine sa merg sa îmi cumpar de mâncare, caci potofelul meu era în hanorac, iar hanoracul... se stie deja la cine acasa.
Un miros placut, de ciocolata calda îmi inunda narile si vad o mâna tinând o cana întinsa spre mine. Zâmbesc si o primesc fara a sta pe gânduri, dar când îmi ridic privirea o întâlnesc pe cea a lui H.. Deodata simt cum sângele mi se urca în obraji si uit si de frig si de tot. Stomacul mi se strânge si încerc sa par linistita, dar prezenta lui ma afecteaza vizibil. Se aseaza lânga mine si priveste cascadoriile pe care le face B. împreuna cu amicii sai în fata camerelor de filmat. Sorb din ciocolata fierbinte si-mi frig limba, dar apoi îmi zic ca e o pedeapsa binemeritata pentru comportamentul meu din ultima vreme.
-   Îti sta bine în hanoracul meu, aud remarca lui, iar eu tresar. Poti sa îl pastrezi, vine mai bine pe tine decât pe mine.
E al lui!? Desteptul de Alex nu gasise altceva mai bun sa ma îmbrac, nu? Nu ma pot abtine sa nu rosesc, dar îi multumesc pe un glas ragusit. Frumos, acum a început sa ma mai usture si gâtul!
Ma deranjeaza atitudinea lui. Ar trebui sa fie suparat pe mine si sa nu-mi mai dea atentie în veci! În schimb, el îmi aduce ciocolata calda si îmi daruieste haina sa. Nici pâna astazi nu am înteles care îi este jocul. Ce urmareste? Mereu îsi schimba atitudinea, iar asta ma scoate din minti!
Nu poate sa reactioneze si el ca un om normal si, atunci când este dezamagit, sa arate asta la toata lumea? Daca ar sti cum sa se exteriorizeze, m-ar ajuta foarte mlt. As sti si eu cum sa îl abordez. Asa, astept în fiecare clipa sa fiu surprinsa.
-   Nu cred ca mai are rost sa asteptam pâna când termina de filmat, îmi zice el pe un ton natural. B. mai are de filmat si cu ATV-urile pe colina, asa ca mai dureaza. Daca mai ai ceva de modificat, mai bine faci maine, astazi ai muncit destul. Crezi ca tipul ala care se tine scai de B. si care misuna pe aici ca o umbra o sa ne lase sa plecam?
Se refera la Alex? Daca da, îmi place cum l-a caracterizat. Dar ce vrea sa spuna prin "mâine"?! Îi raspund ca nu e nici o problema, ca rezolv eu cu el daca se întâmpla ceva, dar când îl întreb de ce sa muncesc mâine, constat cu stupoare ca programul meu de lucru e sapte din sapte; adica în fiecare zi a saptamânii! Abia acum îmi dau seama ca trebuia sa fiu mai atenta când am încheiat contractul...
-   si unde sa mergem? întreb eu, fara a fi indiscreta.
-   Ma gândeam ca ti-ar place sa dai o tura cu masina.
-   Nu stiu sa conduc...
-   Atunci, stai lânga mine. Nu cred ca ai mai vazut niciodata Irlanda de la bordul unui Lambo!
Lamborgini? Glumeste? Niciodata nu am stat mai aproape de doi metri de o astfel de masina! sau poate ma însel, parca a trecut odata pe lânga mine una si era cât pe ce sa ma loveasca...
-   Ai dreptate, nu am mai vazut niciodata...
Ce puteam sa îi spun? I-as fi sarit de gât si l-as fi sarutat, dar situatia în care ma aflu e prea delicata pentru a-mi permite aceleasi excentricitati ca pe vremea adolescentei. Ma prinde de mâna si-mi încalzeste palmele în drum spre masina. E acelasi Lambo pe care îl vazusem aseara cotind pe strada pe care locuieste B. - asta daca nu ma înseala privirea.
Îmi deschide galant portiera, iar eu ma scufund în scaunul sport, tapitat cu piele de culoarea untului topit. Închid usa, iar el ocoleste bordul masinii si se urca la volan, lânga mine. Am emotii si privesc curioasa în oglinda retrovizoare, iar el rasuceste cheile în contact si demareaza în viteza. Curând ne pierdem printre blocuri, apoi ne îndreptam spre iesirea din oras si înaintam pe autostrada. As vrea sa îl întreb daca nu cumva are de gând sa calatorim prin toata Irlanda, dar stiu prea bine ca a fost doar o simpla figura de stil ce mi-a spus.
Sau cel putin asa cred.

Drumul îmi pare infinit si cum ne îndepartam de Dublin simt ca ma înstrainez de mine. Copacii se pierd pe lânga mine, în fundal, iar muntii se profileaza în zare ca niste monstri sacri, dincolo de ceata si nori si paduri de gânduri. Natura e atât de simpla si totusi, atât de spectaculoasa! Oare de când nu am mai plecat asa, la întâmplare, lasându-ma în voia sortii, fara griji si fara gânduri negre? De fapt, mi s-a mai întâmplat vreodata sa hoinaresc asa? Mi-e teama de raspuns, dar stiu bine ca este negativ. Abia acum mi s-a oferit ocazia sa traiesc asa ceva.
Îmi întorc privirea spre H., care conduce foarte concentrat. Degetele i s-au albit de forta cu care strânge volanul, iar buza de jos are de suferit, cacio musca involuntar. Nu gura lui atât de feminina! Îmi sprijin capul de centura de siguranta, fericita. Am uitat de griji si de probleme.
Nu ma pot abtine sa nu zâmbesc. Mi-e teama sa-l ating, caci ma simt înca vinovata pentru comportamentul meu. Dar l-as lua în brate. L-as strânge la pieptul meu, sa-mi încalzesc trupul si sa ma încarc de energie. Refuz însa cu încapatânare sa o fac.
Se înopteaza afara si eu abia acum sesizez. Oare câta vreme am stat pierduta în scaunul de piele, privindu-l? Ratacesc o clipa asupra oglinzii retrovizoare, apoi îi pun mâna pe umar si îi zic pe un glas cât pot eu de cald cu toata raguseala mea:
-   Nu crezi ca ar fi mai bine sa ne întoarcem?
-   Am condus toata dupa-amiaza, îmi raspunde el, obosit. Cred ca mai bine oprim la o benzinarie sa încarc rezervorul, apoi cautam o cabana, ceva, sa ramânem peste noapte.
Perspectiva de a merge cu el la o cabana îmi para rupta din fanteziile adolescentei. Mi se pare extrem de evident ca nu pot lasa sa se întâmple una ca asta. În plus, el mi-a explicat cât se poate de clar ca mâine am de lucru, asa ca nu vreau sa pierd niste bani pe care îi pot câstiga atât de usor.
-   Daca as sti sa conduc, ar fi fost totul mult mai simplu. Asa, nu crezi ca mai bine stationam putin la un restaurant si mâncam ceva, sa te mai întremezi, apoi facem cale-ntoarsa?
-   Daca as fi avut de gând sa ma întorc în Dublin noaptea asta te-as fi anuntat, Mandy, crede-ma. Dar nu are nici un sens. Vreau sa petrecem sfârsitul de saptamâna împreuna.
-   Dar o sa fiu data afara!
-   Nu cred ca B. este dispus sa te piarda de lânga el, mai ales dupa distractia de seara trecuta. Banuiesc ca este convins ca dupa o noapte de amor esti topita dupa el, asa ca nu are nici un rost sa te mai îngrijorezi.
I-as trage o palma pentru ceea ce a spus. Chiar crede ca m-am oferit pe tava lui B.? Recunosc ca aseara asa gândeam si eu, dar acum rasuflu usurata ca nu s-a întâmplat nimic între noi doi. Oare el nu si-a dat înca seama ca între mine si prietenul sau este o atmosfera foarte încodata? Ar fi bine sa fi observat, pentru ca din pricina lui s-a ajuns aici.
-   Chiar si asa, zic eu fara a-i da satisfactia de a ma înfuria sau de a ma arata jignita, vreau sa ma întorc în Dublin. Daca nu ai de gând sa vii si tu, nu este nici o problema. O sa te rog sa ma împrumuti cu niste bani de tren si ma duc singura.
El trage pe drapta si îsi desface centura de siguranta, trecându-si o mâna pe dupa umerii mei si aplecându-se spre mine. Mie mi se taie respiratia si încremenesc din cauza apropierii. O sa ma sarute, stiu sigur!
-   Esti sigura ca asta îti doresti? ma întreaba el, în soapta, gâdilându-mi obrazul cu respiratia sa fierbinte. Ma gândeam ca am putea petrece un weekend foarte placut împreuna.
"Saruta-ma, prostule!" îmi zic eu, dar el pare sa aiba alte planuri în privinta mea. Îmi desface centura de siguranta si împinge usa sa o deschida, facându-mi semn ca pot sa ies. "Iar unul din jocurile lui... ah, m-am saturat!" adaug eu în minte, dar ma prefac nepasatoare.
-   Asta ce mai înseamna?
-   Ca esti libera sa pleci oricând îti doresti, îmi explica el. Nu vreau sa te simti fortata sa fii lânga mine.
Eu cum s-ar presupune ca trebuie sa reactionez acum? Afara e frig si bate vântul si eu nu am nici cea mai vaga idee pe unde ne aflam. Pe de cealalta parte, as putea foarte bine sa ramân lânga el, la caldura oferita de o masina sport de lux, rupta parca din visurile mele. Este evident ca voi alege a doua varianta, dar sunt prea mânda ca sa îi spun ca cedez. Poate ar fi mai bine sa îl las pe el sa se straduiasca sa ma convinga. Asa, amândoi vom ramâne cu impresia ca am câstigat acest joc.
-   stiu foarte bine care îmi sunt optiunile, raspund eu, facând o pauza pentru a-i vedea reactia. si as putea foarte bine sa plec acum, adaug dupa câteva clipe, vazând ca el ma priveste curios. Ai de gând sa mai zici si tu ceva? întreb când obosesc sa mai astept un raspuns din partea lui.
-   Faci ce vrei.
Atât de simplu! Daca voi iesi mereu învinsa din jocul acesta, prefer sa nu-l mai joc! Bine... de data viitoare. Totusi, ce ma fac?
-   E frig! zic eu într-un final. Închide si tu usa aia, vrei sa înghetam?
El zâmbeste multumit si se apleaca mai mult deasupra mea sa închida portiera. Eu ma feresc cât pot din calea lui, iar el ma saruta amical pe obraz si îsi freaca mâinile înainte de a rasuci cheia în contact. Pornim mai departe la drum, iar el se straduieste sa vada pe întuneric, cu toate ca farurile sunt aprinse, caci ceata îi cam joaca feste. Jumatate de ora mai târziu opreste la o benzinarie si alimenteaza masina, apoi, cu rezervorul plin, se îndreapta catre urmatorul oras.
-   Putem sa dormim la un motel, ceva. Orice ne iese în cale. Dar nu am venit degeaba pe aici. Ultima oara când am fost în Irlanda am gasit o cabana pe undeva prin apropiere si mi-a placut în mod deosebit. Pe vremea aia am dat o petrecere împreuna cu L. si ne-am distrat cu niste fete care vin la reprezentatiile lui B.. Nu am mai fost de mult acolo, dar mi s-a parut un loc special pe care as putea sa îl împart cu tine. Ce zici?
Oare ce as putea spune? Abia m-a informat ca pe vremuri se distra cu basistul formatiei si niste pipite prin Irlanda. Oare ma considera si pe mine tot o prada usoara, ca si pe ele? Nu are rost sa ma prefac, poate ca asta si sunt, caci ideea nu numai ca îmi surâde, dar chiar mi se pare grozava! Desi este greu sa îmi imaginez ca unul dintre visurile mele din adolescenta va deveni realitate, ma gândesc ca, totusi, multe lucruri difera fata de idealul meu. Pâna la urma el m-a sarutat amical pe obraz, nu a facut nici o clipa referire la ce s-a întâmplat cu doua seri în urma între noi si totul pare sa fie cât se poate de normal. Daca nu as fi femeie, probabil totul ar fi sunat ca o iesire "cu baietii".
Mai conduce pret de aproape o ora, cotind la stânga pe o straduta laturalnica, pâna când opreste  în apropierea unei cabane. Pare pustie, dar nu ma deranjeaza. Pot sa fiu si la capatul lumii, tot ce conteaza pentru mine în clipa aceasta este ca H. e lânga mine si petrec niste clipe de neuitat alaturi de el.
-   Sa vad daca mai gasesc cheia.
Se apleaca si o cauta sub prag, dar nu o gaseste. Cercetând, însa, în zona cutiei postale, da peste un sir de chei ruginite si le încearca pe rând, pâna când se deschide usa. Îmi face semn sa intru si el ma urmeaza în cabana. Aerul închis si rece ma loveste direct în fata, iar praful rascolit de vântul ce a intrat odata cu noi ma face sa stranut.
-   Sa cresti mare! exclama H., aprinzând o lampa cu ulei. Sper ca nu te deranjeaza foarte tare conditiile. O sa reusim noi sa o facem locuibila. Pâna la urma, este doar un adapost pentru la noapte.
Are dreptate. Doar atâta este. Nu am de ce sa tremur sau sa ma emotionez. Totul este perfect normal, suntem doi amici care ramân peste noapte într-o cabana pustie. O sa dormim separat si totul va fi bine.
-   Nu ar fi mai bine sa cautam niste paturi, sa ne învelim? Poate gasim chiar si niste perne pe aici, sa dormim mai bine noaptea asta.
-   Cauta tu, te rog. Eu o sa aprind focul în semineu între timp.
semineu. Frumos! Nu putea sa fie o soba de teracota în care sa nu se gaseasca nimic romantic? Sau macar un calorifer electric, ori un resou! Chiar nu ma suparam, serios! De ce trebuie sa fie tocmai un semineu?
Ma supun imediat si scotocesc prin fiecare camera, pâna gasesc doua rânduri de perne si paturi pentru noi. Când ma întorc în camera de oaspeti îl gasesc pe H. aprinzându-si po tigareta de la flacara din semineu. Desi o arde pe jumatate, trage din ea nesatios si împrastie fumul spre mine. Îmi zâmbeste si ma întreaba daca am gasit, iar eu îi arat ce am în mâna si ne apucam amândoi sa întindem canapeaua prafuita ca sa nu dormim pe jos.
Îi explic ca sunt mai mult paturi în celelalte camere, dar trebuie sa accept ca are dreptate când îmi spune ca tot aici e mai bine, caci avem macar caldura. Dupa ce aranjam împreuna patul, el pleaca sa mai aduca ceva din masina, iar eu îl astept pe marginea patului, nestiind ce sa fac. Categoric, nu vreau sa se întâmple nimic în noaptea care urmeaza! Ba vreau... dar nu trebuie! În nici un caz!

Intra în cabana cu tot cu frigul de afara si ma priveste înghetat. Se pare ca a gasit în masina un termos, niste resturi de ciocolata si o sticla de apa minerala. Suficient cât sa ne ajunga pâna ajungem în civilizatie. Le lasa pe toate pe masuta de lemn din colt si vine lânga mine frecându-si energic mâinile. Se aseaza pe marginea patului si îsi îndreapta degetele spre foc, sa si le mai încalzeasca. Trag aer în piept si privesc fascinata miscarile lui, care ma fac sa ma duc cu gândul undeva departe, în povestile cu zâne pe care refuzam sa le ascult când mi le citea mama, în copilarie.
E trist si tragic si simt cum tot trecutul meu ma cheama si ma alunga de lânga el, dar eu ma încapatânez sa lupt, caci vreau sa pastrez adânc în sufletul meu amintirile legate de H..
Ma uit la el amuzata cum se lupta cu fularul negru de la gât si îl ajut sa îl dea jos, apoi îi iau haina de pe umeri si o scutur de apa, caci se pare ca afara a început sa picure. Ma zgribulesc de frig si ma înfofolesc cu o patura de lâna, iar el îmi urmeaza exemplul si ma cerceteaza din cap pâna în picioare ca si cum abia acum ma vede pentru prima oara. Sunt multi ani care ne despart si totusi, simt ca între noi nu este decât aerul afurisit pe care l-as alunga ca sa ajung mai repede la el si sa-l sarut. E o prostie, caci nu are rost sa îmi fac vreo speranta în privinta lui. Mai devreme eram pregatita sa ma feresc de orice plan de a-l lasa sa ma cucereasca, dar se pare ca nu este nevoie sa faca nimic ca sa îmi topesca pojghita de gheata ce-mi înveleste inima.
-   La un moment dat chiar credeam ca îti este teama sa ramâi singura cu mine, marturiseste el din senin.
-   Serios?
Ce întrebare stupida! Este evident ca trebuie sa învat sa îmi ascund mai bine reactiile. Nu trebuie sa ma citeasca oricine ca pe o carte deschisa.
Ma bucur, însa, ca a spus-o pe tonul acesta. Suna mai degraba a usurare ca nu s-a întâmplat asa. Desi el nu stie, mie îmi mângâie sufletul si ma face sa ma simt mai bine în pielea mea.
-   Ma bucur ca ai ramas, adauga el în soapta, ca si cum mi-ar fi destainuit un mare secret.
Îmi gâdila orgoliul si ma face fericita. Chiar cred ce tocmai am gândit? Mi se pare absurd sa mentionez de notiunea de "fericire" în viata mea, dar cred ca este termenul cel mai potrivit pentru a descrie ceea ce simt în momentul acesta.
As vrea sa am suficient curaj pentr a-i spune cum ma face sa ma simt, dar sunt o lasa fara pereche, asa ca nu o fac. Ma adâncesc în gândurile mele fara voia mea. Pentru prima oara ma gasesc într-un cadru romantic si-mi vine sa plâng. Cum se face ca nu pot sa reactionez cum trebuie? Ar trebui sa procedez ca în filme ori carti si sa ma prefac ca mi-e frig, el sa vina si sa ma încalzeasca în bratele sale, apoi sa ne lasam amândoi condusi de jocul flacarilor din semineu, sa iubim asternuturile si sa ne acoperim doar cu goliciunea trupului celuilalt. Stupoare: nu e film!
-   Ai cazut pe gânduri, îmi zice el, sfarâmându-mi visul.
Am cazut!? M-am prabusit de-a dreptul!
-   Nu obisnuiesc sa îmi petrec serile în compania unei persoane.
As fi putut foarte bine sa spun "cuiva", "unui barbat", ori "în compania ta". Dar eu am preferat sa generalizez, ca nu cumva sa ma implic mai mult decât ar fi fost necesar. Îmi dau seama ca, de fapt, fug de mine si nu ma ascund chiar atât de bine pe cât as putea, dar neîncrederea ma conduce prin gânduri si idei si ajung sa îmi blestem din nou imaginatia absenta cu desavârsire.
Focul ma îmbie la somn, dar mi-e teama sa-i cedez. H. îmi pune mâna pe umar si îmi zice vesel:
-   E un început în toate, nu?! Poate ca este nevoie uneori sa stii sa astepti pâna în momentul potrivit, nu? Unii asteapta o viata întreaga pâna vine clipa aceea. Poate ca tu ai fost mai norocoasa.
Nu stie, dar tocmai mi-a amintit cât sunt de singura. Ma întristez - iar fara voia mea! - si el ma cuprinde în îmbratisarea dorului de mama. toata viata mi-a lipsit îndrumarea unui parinte... încrederea în propria-mi persoana... dragostea.
Îmi înabusesc un geamat, caci abia acum înteleg ca vorbesc despre sentimente pe care mereu le-am considerat inexistente.
-   Suferi! exclama el, surprins. Daca te-am ranit cu ceva...
-   Nu tu esti de vina, îl întrerup eu, obosita.
-   Un iubit? Te-a înselat?
-   Nu!... nu am asa ceva... eu... e doar vina mea.
Îl iau în brate si el ma strânge la pieptul sau, mângâindu-ma tandru pe crestet. Închid ochii si ma straduiesc sa-mi tin lacrimile în frâu, iar el îmi sopteste amar:
-   stiu cum e...

Nu are de unde sa stie! Ma revolta gândul ca îmi spune asa ceva doar pentru ca are impresia ca sunt slaba si am nevoie de compatimire. Ei bine, nu am nevoie de nimic!
Nu vreau sa ma înteleaga gresit, nu vreau sa-l fac sa creda ca am nevoie de el, caci, oricât de mult as avea, tot nu voi recunoaste vreodata cu voce tare acest lucru. Poate ca sunt nesincera, dar prefer sa fiu asa decât sa marturisesc adevarul si sa sufar.
Îmi îndeparteaza o suvita de pe fata, iar eu îl strâng mai puternic în brate, ca si cum mi-ar fi teama sa nu fuga de lânga mine. Se lasa pe spate luându-ma si pe mine cu el, sprijinindu-se de o perna. Închid ochii si îmi închipui cum ar fi sa fi fost B. în locul lui. Ciudat, de data aceasta nu îl vreau pe B..
H. îsi strecoara mâinile pe la spatele meu pe sub patura si un fior îmi strabate coloana vertebrala, caci degetele lui înghetate se plimba încet de-a lungul ei. Ma scald în parfumul lui masculin si ascult marturisirea lui care - minune! - ma doare nespus:
-   Am iubit-o poate prea mult si viata mea parea sa aiba un sens numai datorita ei. Ne logodisem si eram fericit ca urma sa ma casatoresc cu ea, dar... întâmplarea a facut sa ma întorc acasa ceva mai devreme de la petrecerea de dupa un concert. Ea nu era acolo sa ma astepte... a doua zi am aflat ca si-a petrecut noaptea cu un prieten de-al ei. Am vrut sa trec peste, dar... la câteva zile dupa aceea m-a parasit. Definitiv.
-   Te referi la J.? îl întreb eu suspinând, aducându-mi aminte de numele logodnicei sale din urma cu câtiva ani.
-   E greu si dureros sa îmi amintesc dar... da, despre ea este vorba. Era muza mea! Întotdeauna am compus pentru persoanele la care am tinut foarte mult... ei i-am dedicat majoritatea melodiilor mele, iar acum... totul s-a stins. A disparut. Ma straduiesc ore întregi, zile la rând sa scriu doua versuri, doua note, dar nu reusesc decât sa las portativul gol ori foaia alba...
-   Vrei sa spui ca nu mai compui deloc?
-   Nu mai pot...
E trist! Poate pe altii nu i-ar afecta, dar pe mine...
Întreaga mea adolescenta a fost marcata de glasul lui si versurile care ma conduceau spre cele mai stranii fantezii, care de care mai colorate si mai întunecate, încarcate de amarul vorbelor aruncate pe altarul pieirii... tradare, durere, departare, timp ascuns în umbra unei lacrimi, calatoria sufletului purtat de un vis spre alinare, zborul nevinovat al gândului, un fir de iarba crescut în mijlocul pustiului, cerul sângerând, calea întrerupta, sarutul mortii, chemarea adâncurilor, glasul izvoarelor, pianul slabit în acordui moarte, plata pentru hotarul unei fantezii, ecranul diafan al suferintei privite din spatele unei oglinzi subtiri, norii palind pe fruntea orizontului întunecat în stele si dorinte... iubire.
Atât. Sa fie mult? Putin nu e, iar pentru mine era totul pe vremea aceea. Sa nu mai poata? si de ce? Oare sa fi meritat J. toate acestea doar pentru ea? Pastra aceasta legatura cu el, sau era o închipuire de-a lui H., care spera în sufletul sau amarnic tradat sa îi fie împartasite sentimentele?
Pâna la urma, asta a fost...
Eu nu voi fi niciodata o alinare pentru el, asa cum altii ar putea crede, nu voi reprezenta niciodata atractia, caci atunci când porti în suflet un nume niciodata nu-i va lua un altul locul. Poate ca nu e iubire, dar cumva trebuie sa se numeasca si acest sentiment, iar omul a ales calea cea mai simpla: sa îi dea titlul de iubire si sa vorbeasca despre ea chiar si în simplele atingeri a doua inimi purtatoate de durere.
Ce as putea sa fac? Cum as putea sa îi vorbesc acum? Din atmosfera romantica a unei cabane în care noi doi ne puteam regasi linistea, descopar ca sunt martorul unei suferinte despre care nu as fi vrut nicicând sa aflu. semineul îmi pare acum imens si ridicol si nu-si are locul în cadrul durerii lui. Nici eu nu am ce cauta aici. Nu eu.
Respir acelasi aer cu el si mi se pare absurd sa îi mai pastrez îmbratisarea. Nici sa i-o înapoiez nu mi se pare potrivit, asa ca prefer sa ma eliberez din ea si sa ma împac cu mine în alta camera, unde nu as mai avea de-a face cu iubirea ce-i sufoca pieptul. Iubirea pentru alta femeie.
Dau sa ma ridic, dar el ma strânge mai puternic la pieptul sau si îmi înabuseste orice stradanie de a ma îndeparta de el. Ma saruta pe frunte si pe ochi si simt cum sarutarile lui coboara spre buzele mele. Nu stiu cum sa ma feresc caci, din toate vorbele sau gesturile care mi-ar fi putut trece prin minte, eu ma aleg doar cu o caldura placuta în vârful degetelor. Astept si asteptarea îmi pare lunga, caci îmi ocoleste buzele si îmi ridica barbia, fortându-ma sa îl privesc în ochi. si totusi, nu ma simt obligata, ci mai degraba rugata de privirea lui adânca si întunecata.
-   Am descoperit ceva foarte important, îmi marturiseste el, acoperindu-mi obrazul cu palma sa. Nu mai doare atât de mult departarea ei. Ochii care nu se vad, se uita, nu? Dar nu asa cum ar crede majoritatea oamenilor.... se uita la altii. si descopera ca iubirea nu se întâlneste acolo unde au crezut pâna atunci. Ochii mei iubesc, dar pe alta femeie.
-   Ma bucur pentru tine! exclam eu, simtind cum sufletul meu se descompune în fâsii. Sincer, este o veste buna! Asta înseamna ca în curând îti vei regasi inspiratia si...
Nu ma lasa sa termin ce am des spus. Îmi acopera buzele cu doua degete si îmi sopteste pe cel mai dulce si tandru glas pe care l-ar fi putut avea vreodata:
-   Te-ai mai bucura la fel de mult daca ti-as spune ca femeia aceea pe care o iubecs e...
E rândul meu sa îi acopar buzele. Nu vreau sa aflu. Poate fi vorba despre mine, de ea, sau de oricare alta femeie de pe acesta lume. Poate fi de partea mea dreptatea acum, dar nu îi vad rostul. Am avut rabdare pâna acum sa îi ascult povestea de iubire si poate ca a venit timpul sa aflu si despre cine este vorba. Dar nu mai are nici o importanta pentru mine. Ma si vad plimbându-ma haotic prin camera, cautând o explicatie logica pentru care femeia pe care mi-ar putea spune ca o iubeste are acel drept. Nu, nu vreau sa aflu!
-   M-as bucura la fel, îi raspund eu, într-un sfârsit.
Ma despart zgribulita din îmbratisarea lui si ma îndrept spre foc, sa-mi încâlzesc palmele, caci iar m-au înghetat degetele. Zâmbesc în sinea mea, multumita ca l-am ascultat dar totusi, i-am limitat raspunsul si îi arunc un surâs peste umar când îl vad ca se ridica si pleaca în alta încapere.
"S-a plictisit de mine".
si poate ca e mai bine asa. În cazul acesta, mâine strangem toate lucrurile si ne întoarcem în Dublin.
Ma sperii însa când îl aud gâfâind si ma întorc sa îl privesc. E asa simpatic! Cara în brate un televizor sport, vechi, greoi, ce-i drept, care îi consuma toata energia ramasa dupa un drum asa lung si obositor cu masina. Las patura sa cada de pe mine si ma grabesc sa îl ajut, dar el se încapatâneaza sa îl duca singur. Pâna la urma îl aseaza în colt pe o masuta veche de lemn si îndeparteaza cu mâna praful depus pe ecran.
"Bravos!". A adus televizorul, dar are cea mai mica idee cum l-am putea aprinde? Nu am vazut nici o priza prin cabana... nu ca as fi cautat una, dar...
Îmi face semn sa îl astept o secunda si pleaca afara. Se întoarce repede cu un acumulator în mâna, pe care îl conecteaza la televizor. Dupa ce face o scânteie, se aprinde. 
-   stiu ca nu e cel mai grozav lucru din lume, dar macar daca ne pierdem vremea în fata lui nu ne mai gândim la lucruri triste, graieste el. Hai în pat sa ne uitam la un film, ceva!
-   Dar de unde stiai...
Nu ma lasa sa îmi termin întrebarea.
-   Ţi-am zis ca am mai fost aici. Dar sa nu te sperii, e alb-negru si prinde numai vreo doua canale, mai si sare imaginea... eh, macar e mai bine decât nimic, nu?
"E mai mult decât ma asteptam!"
-   E bine, raspund eu, primind invitatia lui.
Ma prinde de mâna si ma trage spre sine, în pat, acoperindu-ne cu patura lui, caci a mea înca mai zace pe jos. Nu-mi pasa ca este alb-negru si în nici un caz ca prinde numai doua canale. Având în vedere ca nu am mai stat în fata unui televizor de vreo unsprezece ani de zile, mi se pare mai mult decât grozav!
Ma pierd într-o comedie romantica în care joaca Ava Gardner împreuna cu Clark Gable si ma las purtata de aripile somnului în îmbratisarea lui H..
semineul îmi inunda visul si adorm cu gândul la el.
Acum, am strania senzatie ca îl iubesc.
Asta înseamna ca exista iubirea?
N-am avut dreptate, poate, dar am stiut sa astept.
Rabdare...
Poate ca a venit si pentru mine timpul..

Capitolul 4: "Grosse Seelen dulden still" (Sufletele mari rabda în tacere) - Friedrich Schiller

Ma trezesc în îmbratisarea focului din semineu. Deschid ochii si-mi simt respiratia grea, învaluita de misterul cabanei. Cum s-a terminat filmul?
Înteleg ca nu mi-a pasat nici o clipa de masculinitatea lui Clark Gable care deborda din îmbratisarea lui cu Ava Gardner. Sa fie sanatosi!
Eu sunt mai fericita cu Romeo al meu, care...
La naiba, unde e?
Pipai cu nerusinare locul în care a dormit peste noapte si îl gasesc gol, dar înca pastrând caldura trupului sau, semn ca nu s-a trezit de multa vreme. Ma ridic în capul oaselor si îi întâlnesc privirea vioaie, aruncata asa, peste umar, în timp ce arunca un lemn în foc, sa înteteasca vapaia.
Pentru o clipa am crezut ca a plecat si m-a lasat aici, în mijlocul pustietatii - caci numai asa pot numi locul acesta, despre a carui existenta nu am avut nici cea mai mica idee pâna seara trecuta.
Acum gasesc absurd acel gând trecator si ma bucur de prezenta acelui Romeo îmbracat într-un palton lung si negru, cu o caciula neagra trasa anevoie pe cap si un fular lung înconjurându-i gâtul subtire si feminin. Nu e Romeo, dar e mai dulce decât el. Acum, cel putin, asa îmi pare.
Nu îmi vine sa cred ca pot exista pe lume si astfel de momente. Ultimii ani din viata mi i-am petrecut cocosata în fata computerului, ori pe placa de skate. Ultimii ani... de fapt, aproape toata viata, daca stau mai bine sa ma gândesc.
Savurez în taina placerea de a-l vedea pe H., de a-l avea o dimineata întreaga doar pentru mine. În momentul acesta, el e lumea mea. Pentru prima oara îmi place cu adevarat lumea în care traiesc...
Ma ascund de propria-mi dorinta de a-l lua în brate si de a-l saruta cu foc pentru acest sfârsit de saptamâna pe care mi-l ofera si ma grabesc în pasi vioi de veverita catre iesire. Iau în calea mea o sticla cu apa minerala si ies în prag sa îmi clatesc gura, caci am un gust amar de peste noapte. Scuip în fata cabanei si ma întorc la caldura dinauntru, aducând cu mine racoarea cetei de afara.
Împart cu H. batoanele de ciocolata aduse de el de cu seara din masina si ne distram copios uitându-ne la desenele animate de dimineata. Se poate ceva mai imatur de atât? Poate ca da, nu m-ar surprinde, însa de multa vreme nu m-am mai simtit copil. si uneori... e bine sa mai fi si copil...
E o comoara demna de pretuit sa stii sa te mai si bucuri de ceea ce îti ofera viata. Poate tot timpul am stiu asta în subconstientul meu, dar abia acum am realizat cu adevarat.
Dupa ce luam asa-zisul mic dejun cu ciocolata si apa minerala, strângem degraba dezordinea pe care am facut-o prin cabana si lasam în urma noastra totul exact asa cum am gasit. Ne urcam în masina si pornim mai departe la drum, pâna iesim pe autostrada si ne pierdem într-o conversatie inutila doar de dragul de a nu lasa tacerea sa se astearna între noi.
Din când în când mai arunc câte o privire pe geam si descopar câte un oras pe lânga care trecem sau pe care îl lasam în urma. Asa se face ca trecem prin Riverstick, pierdem în dreapta Belgooly, ajungem în Kinsale si ne îndreptam pe autostrada care duce la Ballinspitte, prin Old Head.
-   Am putea merge pâna la "Kinsale Regional Museum". Nu este foarte departe de aici, de fapt, chiar am trecut pe lânga, dar am preferat sa te duc mai întâi pâna în Old Head of Kinsale. Cât despre muzeu, am auzit ca zilele acestea au fost aduse câteva tablouri celebre. Expozitia este deschisa publicului si trebuie sa recunosc ca a trecut ceva vreme de când nu am mai poposit dincolo de usile unui muzeu. De asemenea, galeria de arta sustine si talentele contemporane, asa ca am putea descoperi ceva chipuri noi si poate, cine stie, viitori artisti de renume!
Îl privesc relativ uimita, cântarind informatiile aflate. Nu este vorba de faptul ca ma confrunt cu o lipsa crasa de cultura generala, ci mai degraba de faptul ca nu mi-am facut niciodata suficient timp pentru a cutreiera muzeele.
H. reuseste sa ma surprinda chiar si atunci când nu intentioneaza sa o faca. "Nu am calcat niciodata într-un muzeu de când mama a... disparut..."
Da, stiu, e absurd, dar eu înca mai refuz sa cred ca a murit, chiar daca au trecut saisprezece ani de la disparitia ei. În subconstientul meu exista speranta si stiu ca nu ma va parasi în veci!
-   De acord, raspund eu cu întârziere.
Nu am de unde sa stiu cum de cunoaste el atât de bine Irlanda, dar pot macar sa banuiesc; cel mai probabil a stabilit un itinerariu si s-a informat bine înainte de a pleca la drum alaturi de mine, caci, oricât de spontan ar încerca el sa faca sa para totul, mie tot îmi pare planificat dinainte.
Încetineste la intrarea în Old Head si se joaca cu degetele pe volan, lungindu-si gâtul sa priveasca în zare. Ma face curioasa si ma aplec peste bord sa vad si eu, iar ochii îmi pica în departare, dincolo de case, pe linia lucioasa ce margineste orizontul în albastru glagial. "Marea".
Ma prabusesc în scaun si ma scufund în gânduri, alungându-mi inima ce tremura de nerabdare. "La naiba! E abia a doua oara în viata când vad marea!"
-   M-am gândit sa te duc pâna în Old Head of Kinsale, un satuc din capatul unei peninsule mici din estul regiunii Cork. Am putea sa ne oprim putin si pe plaja, sugereaza el.
Ca un copil fericit aprob din cap fara a mai sta pe gânduri. Am mai fost o data la mare, înainte ca mama...
"Marea a rapit-o de lânga mine!..."
- Nu stiu daca e o idee chiar asa de buna, glasuiesc eu pe un ton grav.

H. îmi arunca o privire care îmi ajunge direct în stomac. Ma înfrunta, sau mi se pare mie?
-   Ce-ar fi sa încerci sa îti acorzi o sansa? întreaba el din senin. Te straduiesti atât de mult sa ocolesti ceea ce îti doresti încât într-o zi nu vei mai stii ce-ti mai place cu adevarat!
Ridic din umeri caci nu stiu daca ar trebui sa îi multumesc ca este atât de sincer si deschis fata de mine sau sa îi lipesc o palma de obrazul acela fin si alb pentru ca îmi arunca în fata un adevar atât de crunt si dureros.
El ia tacerea mea drept acceptare si porneste mai departe.
Ajungem la capatul unui orasel numit Old Head of Kinsale. Am lasat în urma noastra casele tipic pescaresti, ale caror garduri erau acoperite cu plase de pescuit tesute cu multa migala, lenevind la soarele ascuns în patura de ceata.
Oprim undeva în apropiere de un turn înalt si rece, care se înalta ca o statuie de gheata în mijlocul pustiului unui suflet gol - probabil farul. Sar din masina sa-mi dezmortesc picioarele si ma întind pâna îmi trosnesc toate oasele. H. vine în spatele meu si ma îndruma sa înaintez, masurându-mi pasii pentru a pastra acelasi ritm cu al meu.
Ne îndreptam spre cetatuia lipsita de suflarea calda a prezentei omenesti, învaluita de ceata si aburii marii. Susurul valurilor ce se sparg spumos de peretii stâncilor încarca atmosfera de durerea regretelor - suspin lansat în pustiu. Drumul unui val se sfârseste atunci când întâlneste-n calea lui o stânca de care sa se izbeasca, pe ai carei umeri albi sa-si plânga necazurile întâlnite în calea sa.
O adiere usoara îmi poarta gândurile în departare, ca un fulg cenusiu plutind într-un bol cu apa.
-   Unde mergem?
-   În vârful farului. Vreau sa vezi o alta fata a acestei lumi.
Ce vrea sa spuna prin asta? Da, e simplu, vom urca amândoi pâna în vârful turnului si vom privi o imagine panoramica a marii, a oraselului, a plajei... a tot ce se poate vedea cât îti arunci privirea în departare.
Ma ajuta sa urc pe scara îngusta de lemn ce urca pe platforma asa-zisei cetatui din piatra, pentru a intra, apoi, în turn. Aici urcam  saptezeci si noua de trepte numarate, în spirala, la fel ca într-o minareta.
Obosita de atâta urcat, când ajung în vârf ma asez turceste pe jos, sa îmi trag rasuflarea. H., însa, ma prinde de brat si ma trage spre el, sa ma ridic:
-   Ce faci?! întreaba el, surprins. Acum înteleg de ce esti asa suparata pe viata: nu stii s-o traiesti!
Ma simt încuiata într-o cusca de plumb. Nu pot sa ies, nu pot aduce pe nimeni sa ma-nsoteasca; sunt încoltita de o singuratate si o inutila si nepremeditata criza claustrofobica pune stapânire pe mine. Ar putea sa ma lamureasca si pe mine la ce se refera?
-   Te simti învinsa, asa-i? Cele saptezeci si noua de trepte te-au doborât! Pe mine nu. Eu ma simt învingator, pentru ca eu le-am înfruntat pe toate si urmeaza sa fiu recompensat pentru victoria mea cu o priveliste uimitoare. N-ai vrea sa te simti la fel?
Bun, m-a lamurit.
E o taina, probabil, pe care el o mânuieste cu gratia unui maestru. stie cum sa planteze samânta curiozitatii în sufletul meu, cum sa aprinda dorinta de autodepasire, cum sa hraneasca poftele a caror existenta nici macar n-o stiam.
Întinde mâna spre mine si accept invitatia lui de a admira peisajul alaturi de el. Ma apropii de fereastra îmbatrânita, o deschid si primesc binecuvântarea aerului proaspat. O astfel de imagine mi-ar fi parut dezolanta: marea furioasa ameninta fortul cu valuri aprige si cerul îsi deschide oglinda albastra prin poarta norilor de gânduri cenusii. E frig si-i rece si ceata îmi îngroapa zarea unui vis. Dar este o priveliste cum rar ai ocazia sa vezi. Un pescarus striga spre ceruri cu un tipat acut. Nu suna a agonie, ci mai degraba a eliberare.
Ma las cuprinsa într-o îmbratisare fierbinte de H. si alunec în glasul lui mieros:
-   Asta e viata, Mandy! De ce sa îti refuzi sansa de a o trai?
E ca si cum m-ar fi smuls de pe bancile scolii pentru a-mi oferi cea mai importanta lectie de pâna acum. Ma proiecteaza pe un ecran de puritate... si-s îngropata în pacat.
-   De-ai stii...
-   stiu ca acum vrei sa îmbratisezi viata cu bratele larg deschise.
si nu greseste.
De n-as fi asa lasa!

Închid ochii si trag adânc aer în piept, racorindu-mi plamânii. Aud un declic urmat de sfârâitul discret al brichetei. H. trage nesatios din tigareta si sufla aerul în sus. Urmaresc cum fumul se pierde prin ceata si ma bucur de glasul lui, în timp ce fredoneaza un refren marca Bon Jovi:
-   "Its my life/And its now or never/I aint gonna live forever/I just want to live while Im alive." (n.r.: "E viata mea/ Este acum ori niciodata/ Nu voi trai pentru totdeauna/Vreau sa mai traiesc cât sunt în viata")
Glasul sau baritonal nu se poate compara cu timbrul inconfundabil al vocii tenoriale gâjâite a lui John Bon Jovi. Dar îmi place. O senzatie calda, untoasa, îmi inunda stomacul si respiratia lui fierbinte îmi gâdila urechea. Mesajul e bun, dar ar fi si mai bine sa îl pot urma. Vreau cu adevarat sa-mi îmbratisez viata, dar nu stiu cum. Vreau sa fiu fericita. Îmi amintesc vorbele Cynthiei Nelms care spunea ca "nimanui nu-i pasa daca esti trist, asa ca ai putea la fel de bine sa fii fericit". Are dreptate. De-ar fi totul atât de usor, eu m-as simti în vârful lumii. Din pacate, e mult mai dificil în realitate.
-   Hai sa coborâm, propune el, aruncând pe fereastra mucul de tigare.
-   Nu mai stam putin? întreb eu, cu aerul unui copilas care îsi trage parintii de mâneca spre a-i convinge sa-i cumpere jucaria favorita. E atât de linistitor, de placut!
-   Mandy, nu vreau sa-ti întrerup distractia, dar nu crezi ca ar fi mai bine sa faci si tu parte din peisajul pe care îl admiri atât de mult? Nu zic, e bine sa te mai opresti din când în când sa mai si reflectezi la tot ce se întâmpla, dar totul trebuie sa se petreaca pret de-o clipa, caci timpul nu este de partea noastra si oricând ne poate scapa printre degete.
Ma vad nevoita sa îi dau dreptate. Abia îmi vine a crede ca am avut atâta rabdare pentru a-i asculta discursul, caci de obicei ma pierd în universul încurcat al mintii mele încâlcite dupa primele cinci cuvinte.
-   Bine, atunci. Sa mergem.
Coborâm toate cele saptezeci si noua de trepte urcate mai devreme cu atâta efort, încât simt ca am lasat în urma mea o parte in mine.
De cum ajungem jos, el îsi desface fularul din jurul gâtului si îl arunca pe pietre, îndreptându-se spre mare. Coboara scara de lemn în graba iar eu îl urmez curioasa, dar ma înfrigurez când îl vad descotorosindu-se de palton. Îsi scoate tricoul si ma sfatuieste sa îi urmez exemplul, dar prefer sa înclin din cap si sa îi urmaresc miscarile.
Se descalta si porneste spre marea învolburata.
"Spre aceeasi mare care a rapit-o pe mama..."
Mi se face teama pentru el si inima mi se strânge anevoie, închistata în pieptul parca prea mic. Îmi face semn sa ma duc dupa el, dar teama mea sporeste cu fiece clipa ce se iroseste. Strâng în urma lui hainele si îl privesc cum se adânceste în valurile furioase.
Fara sa vreau în minte îmi vin niste versuri compuse de el, dedicate zeitei dragostei si-a frumusetii.
Da, reuseste chiar si în momente atât de dureroase pentru mine sa ma faca sa zâmbesc, sa fiu fascinata de prezenta lui... de el.
Fragmente din cosmaruri mai vechi se împletesc în mintea mea cu imaginea lui sfâsiat de valuri, prins între stânci fara scapare. Fara viata. Acea viata pe care se straduieste sa ma faca s-o pretuiesc. Nu vreau sa-l dezamagesc, m-as duce lânga el, dar nu pot. Traiesc de atâtia ani în Dublin si cu toate acestea nu am mers niciodata la mare, de teama sa nu repet întâmplarea mamei. Cum s-a nimerit sa ma aduca tocmai aici? Nu neg, e un loc de o raritate pretioasa, dar mi-e greu sa stiu apa tumultoasa atât de aproape de mine. Ma ascund într-o cochilie dura, dar aparentele înseala, caci e mai fragila decât credeam si sufar mai repede ca oricine. Tocmai pentru ca ma straduiesc atât sa neg suferinta.
Ma-mbat cu parfumul tricoului sau si ma pierd într-o visare straina, caci nu ma mai recunosc. Unde am fost în tot acest timp? Am trait cu adevarat ultimii ani din viata, sau doar am mimat o existenta banala pentru a ajunge sa apuc ziua de mâine?
Tresar cuprinsa de fiorul brizei si îl pierd din ochi. Unde mi-a disparut? Îl caut si simt cum terenul îmi fuge de sub picioare. Oare imaginile de mai devreme erau reale? Oare chiar marea l-a cuprins cu vrajile sale si l-a înghitit pentru vecie? Încerc sa strig dupa ajutor, dar cuvintele nu vor sa iasa din închisoarea buzelor. Ce e de facut?
Hainele lui îmi scapa din brate si simt cum mecanic încep sa ma dezbrac. Nu pot gândi, stiu doar ca el nu e si nu vreau sa îl pierd. Fara el, eu sunt pierduta. si oricât de familiara mi-ar fi senzatia aceasta, el mi-a aratat ca pot ajunge sa ma cunosc cu adevarat.
Ma lupt cu hanoracul si bluza neagra si ramân în bustiera, descaltându-ma în graba. Alerg spre mare printre pietricele si las apa sa-mi ajunga pâna la glezne, însemnându-ma cu fiori de gheata. Unde ar putea fi?
Sângele îmi galopeaza prin vene si nu gasesc alta cale decât sa îl urmez. Încet, ma las cuprinsa de valuri, înaintând prin apa de care m-am temut o viata-ntreaga. Îmi duc mâna streasina la ochi sa îl vad mai bine, dar nu e nicaieri. Niciunde!
Disperarea ma cuprinde încetul cu încetul si abia asa realizez, într-o clipa de luciditate ce-mi sageteaza nebunia, câta nevoie am de el.
-   Mandy!
Tresar. Ma învârt pe calcâie si-l zaresc venind din spatele meu. Pe unde a iesit din apa? Se îndreapta spre mine si-i sar de gât, lipindu-mi trupul de al sau, încalzindu-l cu toate resursele mele. Ma agat de el ca de ultima speranta.
As putea sa jur ca am zarit o lucire în ochii lui care atesta grijile mele: am devenit dependenta de el.
Prefer sa respir usurata si sa-mi continui jocul stupid de-a ma preface insensibila, dar stiu ca îmi pierd credibilitatea. Adevarul tot va iesi la iveala si stiu ca îsi va da seama curând ca sunt mult mai lipsita de aparare decât par.
-   Te-am gasit! exclam eu, fericita, iar el îmi contureaza zâmbetul cu degetul mare.
Ar putea macar sa ma sarute pentru sperietura pe care am tras-o din pricina lui.

-   Vroiai sa faci o baie?
Îl lovesc cu pumnul în stomac asa, în joaca, iar el ma prinde de solduri si ma conduce spre adâncuri. Teama începe sa se instaleze si-mi simt pulsul crescând, antrenat într-un ritm salbatic. Ma prind de H. privind cu groaza-n jurul meu si ma spaimânta fiece val ce ma gaseste-n calea sa si ma izbeste cu toate fortele fara gând de ocolire.
H. ma simte tremurând si ma strânge la pieptul sau, facându-ma sa ma-nfior de atingerea trupului sau ud.
-   Ţi-e teama? întreaba el, aruncând raze colorate în cosmarul vietii mele. Nu stii sa înoti, sau ce s-a întâmplat? Mandy!
Strigatul sau parca ma smulge din universul fricii mele. Îl privesc pierduta, cu ochii goi, lipsita de vlaga. Nu vreau sa-i aduc la cunostinta cele mai ascunse temeri ale mele.
-   Te rog, mai bine plecam! Apa e foarte rece si cred ca ai înghetat. Nu vreau sa te îmbolnavesti.
Îmi pare cu regret daca i-am stricat planul de a ma distra, dar e mai bine în felul acesta. Singurul care a ajuns sa-mi cunoasca adevarurile dureroase despre trecut, precum si temerile mele cele mai ascunse, este Sam. În afara de el, nu i-am mai dezvaluit nimanui asa taina. Iar lui i-am spus pentru ca este la fel ca mine...
Desi pare neîncrezator, H. gaseste bun sfatul meu si ma ia pe sus sa ma duca în masina. E bine ca are atâta forta în el, caci stiu prea bine ca sunt grea si depune mult efort ca sa faca una ca asta. În sinea mea ma bucur de ceea ce-mi ofera. Ma bucur cu adevarat. Pacat ca nu stiu sa-mi exprim sentimentele fata de el.
Nimeni nu a mai facut niciodata asa ceva pentru mine. E dragut din partea lui si placut pentru mine, dar teama mi-e sa nu fie totul doar o poveste de un weekend. si stiu ca asta este. Are viata lui, are o formatie si concerte în toata Europa si in veci nu se va uita la o femeie ca mine. Îmi place sa cred ca sunt proiectul lui de fericire. M-a ales pentru un sfârsit de saptamâna ca sa-mi demonstreze ca viata nu e chiar în alb si negru. Dar stiu asta si fara stradanile lui! stiu, dar nu pot simti... e dificil sa fii ca mine. Nu imposibil, ci doar greu. Nu o gândesc ca si cum as fi centrul universului ci din contra, o persoana care nu a realizat nimic important în viata. Ce am obtinut? O slujba buna si atât. Nici macar aici nu sunt prima. Mereu am fost pe locul doi...
"La valeur n'attend pas le nombre des années" - Valoarea nu asteapta numarul anilor - spunea Corneille în tragedia "Cidul". Dar unde este valoarea atunci când niciodata nu dai de ea? Atunci când tu însuti nu valorezi nimic? Atunci când locul doi ti-e rezervat pe vecie...?
În scoala am suferit din pricina asta. Mai ales în gimnaziu. Liceul m-a facut sa înteleg ca niciodata nu voi putea straluci. Facultatea a reprezentat doar o perioada în plus de studii interminabile parca, alaturi de un grup de prieteni care mai de care mai trazniti. Ca si mine, de altfel. Am fost în întuneric. si n-am stiut unde sa gasesc o raza care sa ma conduca spre lumina necesara pentru a trai cu adevarat.
Aici a aparut el. S-a ivit în calea mea fara sa ma anunte si s-a ascuns undeva în sufletul meu, înainte ca eu sa îmi dau seama ce se petrece. Îmi place sa fiu lânga el, dar e deja sâmbata, iar mâine... trebuie sa ne întoarcem în Dublin. Oricât de placuta ar fi aceasta calatorie, luni am de lucru la firma la care lucrez si acolo nu se mai poate sa vorbeasca el cu seful si sa ma scuteasca de program. Viata nu înseamna numai placere.
E trist...
De cum am intrat amândoi în masina a început sa picure. O ploaie în octombrie... curând vine iarna iar aici a început deja sa se simta racoarea anotimpului alb. Ma scufund în scaun si îl privesc pe H. cum se îndreapta din nou spre plaja ca sa-si ia paltonul, fularul si tricoul, pe care le-a lasat în urma din pricina mea.
Se zgribuleste de frig si eu încep sa râd când se urca la volan, caci imaginatia mea lipsita de resurse s-a lipit de peretele hazului si pentru un moment mi l-am închipuit cu turturi atârnându-i în nas. Asa se face ca înca mai gândesc uneori ca un copil. Uneori... prea rar, poate.
H. arunca fularul spre mine si îl încolaceste în jurul meu, jucându-se cu gâtul meu subtire si anemic. Ma împinge, îl împing la rândul meu, ne lansam într-un joc pueril care are darul de a ne face pe amândoi sa râdem cu gura pâna la urechi.
-   Hm, sa ma gândesc, începe el, conturându-si cu degetul mare barbia. Parca nu te-am mai vazut niciodata pâna acum râzând, asa-i? Sau ma însel?
-   Am râs atunci când ai aparut la emisiunea lui B. si m-am trezit cu dedicatia aceea legata de mâneca din concert...
-   Asa-i! exclama el, încântat. Dar atunci era ceva diferit. Era... mai altfel... mai... dulce... mai feminin...
-   Da, stiu, aprob eu cu un aer usor nostalgic.
-   Nu am facut nici o aluzie! se grabi el sa adauge. Doar ca... mi-as dori sa te mai vad ca atunci.
Oare stie ce-i face sufletului meu? Probabil nici nu s-a gândit cum reuseste sa ma conduca pe cararile agoniei, caci altceva nu stiu decât ca ma scurg precum timpul de neoprit si nimeni nu-mi poate salva clipele ramase. El, el ma aduce pe-aceste poteci de care n-am stiut pâna azi. H. ...
si eu îmi doresc, nu numai el. Îmi amintesc cum în liceu îmi priveam colegele de clasa, care ieseau toate în grup în fiecare vineri si se duceau la un restaurant, ca mai apoi sa dea o tura prin magazinele cu haine. Da, desigur, acelea erau fetele... eu preferam sa ies la o tigare sau la o bere cu baietii din clasa sau colegii din anii mai mari. Toate purtau fusta numai eu veneam mereu cu aceeasi pereche de pantaloni tociti în genunchi. Fiecare se aranja si se machia în fiecare zi cu alta culoare, pe când eu nu stiam decât de negru si-un hanorac cu formatia favorita, peticit si el. si-mi doream nespus sa fiu si eu macar o data ca ele! Sa rosesc si eu o data la o înjuratura, sa îmi cumpar douazeci de parfumuri si agrafe de par, sa defilez si eu macar o data pe coridoarele scolii cu o pereche de pantofi cu toc, sa renunt la bocancii învechiti si la placa de skate pentru o singura zi! Dar... nu. Era dificil si stiam ca, daca le-as fi semanat câtusi de putin n-as mai fi fost eu. Asa ca mereu am întâmpinat greutati în a fi pe deplin femeie. Iar pâna acum, nici un barbat nu m-a vazut altfel decât ca pe o jucarie de-o noapte. Doar prietenii mei, care, oricum, sunt facuti dupa acelasi calapod ca si mine. Pâna si B. m-a dezamagit cu atitudinea sa, chiar daca nu am nici un drept sa fiu suparata ori dezamagita pe el, având în vedere gradul de importanta al fiecaruia dintre noi.
Numai H. a stiut sa ma priveasca asa cum sunt. Doar el a vazut dincolo de înfatisarea dura, de aparenta indiferenta si de ambitia mea de a-mi ascunde adevarata personalitate. M-a vazut asa cum sunt eu si ma bucur nespus ca, desi sunt sigura ca si-a dat seama de toate acestea, a ramas, înca, lânga mine.
Pentru prima oara îmi petrec atât de mult timp lânga o persoana pentru care simt o reala atractie fara a se întâmpla nimic. Nu se poate pune la socoteala întâmplarea aceea din vestiar, desi senzatiile acelea ma haituiesc neîncetat. La fiecare apropiere simt furnicaturi în vârful degetelor si ma topesc la gândul ca acele momente s-ar putea repeta. Din pacate pentru mine, intentiile lui par sa fie altele si nu ma aleg decât cu un oftat în surdina si un zâmbet prietenesc care sa-mi mascheze dorintele înlauntrice. 
Eu iau hanoracul pe mine si, la sugestia lui, renunt la pantalonii uzi, strângându-mi picioarele sub mine pentru a le încalzi, caci temperaturile scazute m-au facut sa înghet cu totul. Renunta si el la pantaloni si, chinuindu-se sa îmbrace o alta pereche pe bancheta din spate, îmi face semn sa dau drumul la caldura si la muzica. Primele acorduri ale unei melodii a formatiei "Lifehouse" umplura interiorul masinii în acelasi timp cu o caldura discreta care se transforma curând într-o moleseala placuta. Dupa ce se înfofoleste bine ma prinde de brat si ma trage spre el, facându-ma aproape sa cad de pe scaun. Ajunsa pe bancheta din spate sunt recompensata cu un baton cu ciocolata.
-   Mai stam putin înainte de a merge la muzeu. Se deschide abia de la ora patru dupa amiaza asa ca mai avem timp sa ne mai încalzim putin. Ce zici?
Greu de spus. I-as propune eu sa mergem la un restaurant, ceva, sa ne îndestulam cu mâncare adevarata, dar îl las pe el sa ia deciziile, caci, pâna la urma, el a organizat totul. Îsi aprinde o tigara si întinde pachetul spre mine:
-   Vrei?
-   Credeam ca nu mai întrebi! exclam eu, luînd pachetul din mâna lui si scotând o tigareta.
-   Ah, îmi pare rau, Mandy, dar am crezut ca nu fumezi! Nu te-am vazut de loc zilele astea fumând si...
-   Am glumit, mai! îl linistesc eu. Nu te-ai înseat, chiar nu fumez.
-   Nu îti place? Sau nu ai încercat niciodata?
De ce sa-l mint? Oricum nu am nimic de pierdut sau de câstigat din asta.
-   M-am lasat...

 Înauntrul pungilor gasesc doua sandwich-uri mari cu piept de pui si cartofi prajiti - la tanc, caci începusem sa ma satur de aceeasi simfonie obosita care venea dinspre stomacul meu. Ne grabim sa punem "la pachet" toata mâncarea si ne stingem setea cu suc proaspat de portocale. Înviorati si cu forte proaspete ne continuam drumul.
   H. parcheaza în fata Muzeului Regional, asa cum îmi promisese de dimineata, iar eu constat cu surprindere ca nu este nici pe departe asa cum mi-as fi imaginat. Credeam ca toate muzeele din lume aduc cu Louvre, sau macar se straduiesc sa semene cât de cât. Dar nu, se pare ca m-am înselat. O casuta cu parter si etaj, cu geamurile înguste si un acoperis putin strâmb tine locul castelului pe care mi-l imaginam eu. Intram si nu se gaseste nici un ghid care sa ne însoteasca, nimic. Daca e sa fiu sincera, îmi convine mai mult asa.
   Cu toate ca este o cladire atât de mica, este foarte încapatoare, caci abia dupa doua ore si ceva am reusit sa terminam turul de onoare. Recunosc ca m-a impresionat într-un mod placut. Este uimitor câte date de care nu voi avea niciodata nevoie în viata am putut sa aflu în aceasta vizita; spre exemplu, am descoperit ca istoria muzeului este strâns legata de istoria maritima irlandeza. De asemenea, se pare ca în jurul anului 1600 a fost o mare batalie prin locurile acelea, iar în muzeu se mai pastreaza înca o curea a lui O'Neill, care se spune ca ar fi învins în lupta împotriva spaniolilor.
   Cum ziua înca nu s-a sfârsit, H. propune sa îmi mai faca o supriza, ca si cum tot ce a pregatit pentru mine pâna acum nu ar fi fost de ajuns. Pornim mai departe la drum pe Autostrada Bandon, înaintam spre Horsehill Beg, apoi prin Knocksmall pna spre Drumul National 71, pe soseaua Brookside, Bird's Lane, spre Ballyhooleen, pe Bandon Road pâna la intersectia cu strada Waterfall, apoi ajungem în Cork. Mai departe mergem pe Drumul National 20, pe la Killeens Cross, pe New Mallow Road, facem la stânga spre Tweedmount, apoi prin Monacnappa si ne îndreptam spre stânga, spre Blarney, apoi ne oprim undeva la marginea orasului.
   H. parcheaza masina la umbra unui copac si îmi face semn sa îl urmez. Apucam amândoi pe o cararuie acoperita cu un covor aramiu de frunze tomnatice si las mustul amar sa îmi inunde canalele respiratorii, caci parca ma simt purificata de acest miros. Îmi pare o imagine rupta dintr-un basm, din filmul de duminica seara, un paradis al defatarii cu natura.
   Undeva în departare, în vârful dealului, se întrezareste silueta unei cladiri masive, din piatra, ca o statuie sculptata într-un bloc de stânca, iar la stânga ei, un turn înalt si usor înclinat, apasat de praful vechi ce-l înconjoara cu o aura de batrânete.
-   Ce este locul acesta? întreb eu, fascinata de privelistea din fata ochilor mei.
-   Este castelul Blarney, ma lamureste el, dar eu abia îl aud, caci îmi pare o imagine sterpelita dintr-un vis cu zâne.
   Trecem de portile înalte, din bare subtiri de metal si ajungem în gradinile de poveste. Încerc sa îmi amintesc daca am vazut vreodata ceva mai impresionant de atât, dar chiar si cu cel mai mare efort de memorie, tot stiu ca nu voi reusi sa gasesc vreodata un astfel de loc. Este ca si cum as face o calatorie în timp, cu sute de ani în urma, pe vremea domnitelor si-a cavalerilor, unde onoarea se platea cu pretul vietii si cuvântul era lege.
   În clipele acestea sunt copil, nimeni nu poate tagadui asa vorba. Sunt la fel ca pe vremea când orele se scurgeau în nestire în timp ce eu citeam cu emotie fiecare slova din cartile copilariei. Totii eroii de poveste se perinda parca prin fata mea acum, iar pentru o clipa ma simt chiar romantica. Mi-ar place sa ma stiu în astfel de vreumri, etalându-mi rochia cu crinolina si manusile cu cot din catifea, sa cobor dintr-o caleasca trasa de doi cai de rasa si vizitiul sa mi se adreseze cu respect, sa ma întorc acasa unde sa fiu asteptata de trei cavaleri care si-ar da si ultima suflare pentru ca eu sa arunc o simpla privire în directia lor.
-   Îti stralucesc ochii, remarca H., mângâindu-ma tandru pe obraz.
   Îi acopar palma cu a mea si mi-l imaginez si pe el în straie de cavaler, curtându-ma cu multa cutezanta, cu un aer de Rhett Butler. În mintea mea se-amesteca toate romanele citite cândva si-acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa mai renunt uneori la placerea mea de a reciti "Pe aripile vântului" si "Mândrie si prejudecata" la infinit, caci tare as vrea sa îl vad pe H. în postura domnului Darcy. Alung gândul degraba în momentul în care ne întâmpina o batrânica îmbracata într-un costum cenusiu si cu o palarie de pânza pe cap.
   Femeia ne zâmbeste larg si ne face semn sa intram în casa, iar eu nu ma pot abtine sa ma întreb daca nu cumva ne vorbese de versiunea mai noua a castelului, caci casa în care intram este chiar si mai impunatoare.
   Îl las pe H. sa discute cu dânsa, iar ea se dovedeste încântata de vizita noastra si ne serveste cu ceai englezesc. Dupa aceea cheama o menajera si îi spune sa aduca nise cutii din podul casei. Când aceasta se întoarce, batrâna scoate din cutii doua costume de epoca, întocmai cum îmi imaginam.
-   As fi vrut sa pot spune ca sunt ale strabunilor mei, cugeta femeia mai mult pentru sine, dar din pacate sunt doar niste imitatii facute la comanda, pe care le mai împrumut uneori actorilor de la Teatrul National. Nu sunt cine stie ce, dar mi-e drag sa vad doi tineri îndragostiti care vin în vizita prin locurile acestea, asa cum sunteti voi. Sper ca va va face placere sa încercati costumele, toti au fost multumiti pâna acum.
   Am fost pentru o clipa tentata sa o contrazic pe batrâna si sa-i spun ca nu suntem îndragostiti, dar H. m-a prins de mâna si mi-a facut semn sa nu scot nici un cuvânt.
   Femeia ne indica niste camere în care am putea sa ne schimbam si dupa câteva minute iesim amândoi gata costumati. Imaginea lui H. în costumul negru, cu guler înalt si camasa apretata ma face sa uit ca mai am nevoie de genunchi. Mi se taie respiratia, caci este un barbat de o rara frumusete, iar hainele acestea în mod cert îl avantajeaza.
   Se pare ca nu sunt singura fascinata de aici, caci si el ma priveste la rându-i pierdut. Banuiesc ca ma prinde noua mea înfatisare.
   Batrâna ne ia pe amândoi de mâna si ne aduce unul lânga celalalt în fata oglinzii, constatând cu încântare:
-   Ah, vi se potrivesc! Ce usurare! Ia priviti ce cuplu dragut faceti!
   Cuplu..?
   Înghit în sec caci cuvintele îmi stau în gât. E adevarat, aratam ca si cum am poza pentru coperta unei reviste de cinematografie, de parca am fi eroii principali dintr-un film englezesc. Sunt bucuroasa ca menajera a fost binevoitoare si m-a ajutat sa ma machez potrivit acestei ocazii, caci tabloul este complet asa.
-   Acum este vremea sa vizitati castelul, graieste femeia. Sa va grabiti, copii, caci noaptea nu este luminatd ecât pe dinafara si ar fi mare pacat sa va rataciti. V-as primi cu drag în casa mea, dar barbatul meu se întoarce mai pe seara de la vânatoare, iar el nu este asa dragut cu vizitatorii.
   Urmam sfatul batrânei si ne îndreptam spre castel. H. se apropie de mine si îmi sopteste la ureche, ca si cum peretii reci de piatra ne-ar putea auzi:
-   Îti vine de minune rochia aceasta! Sper ca îti place rolul care ni s-a propus sa îl jucam.
-   Ce rol? întreb eu, din mijlocul aurei de vis.
-   Acela de iubiti. N-a spus doamna aceea ca formam un cuplu dragut? Am putea sa ne distram putin pe tema asta.
   Îl privesc încurcata, caci nu prea stiu cum ar trebui sa reactionez într-o astfel de ocazie. Trag aer adânc în piept si glumesc împingându-l usor la o parte:
-   Ah, Domnule V., stradaniile dumitale de a-mi intra în gratii sunt zadarnice!
-   Dar, domnita scumpa, sentimentele mele nu pot fi trecute cu vederea! Faptele mele credeam ca vorbesc de la sine! Doresc sa va cer în casatorie si sunt dispus sa merg pâna la capatul lumii pentru asta!
   Asadar, doreste sa continuie jocul început de mine.
-   Dar famiile noastre sunt vrajmase! graiesc eu, cu un aer teatral. Niciodata nu vom reusi. Mâna mea a fost promisa unui mare conte si nu se mai poate face nimic pentru a împiedica aceasta uniune.
-   Iubirea noastra e mai puternica!
-   Chiar crezi?
-   Lady Amanda, sunteti lumina ochilor mei. Nu cred, sunt convins!
   Intram în castel si eu alerg spre turnul cel înalt, îmbracat în iedera. H. ma prinde din urma si urc degraba scarile pâna în vârf. Ajung în dreptul uneia dintre ferestrele din piatra iar el ma cuprinde de mijloc si ma întoarce cu fata spre el. Simt cum ma îmbujorez si sunt convinsa ca urmeaza un sarut. În schimb, el se apropie de mine, îmi cuprinde chipul în palmele sale si ma forteaza sa îl privesc în ochi:
-   Nu poti fugi, domnita. Ma iubesti si nu vei reusi sa ascunzi asta. Nu fata de mine.
   Inima mea începe sa galopeze în pieptul parca prea mic, caci suflarea îmi pare un chin si lumea se îngusteaza în jurul meu. Ce-mi face? Viata mea nu este facuta pentru astfel de momente. Nu sunt pregatita. Credeam ca totul este doar o joaca de copii, nu ajungem atât de apropiati. Înghit în sec si-mi desprind pieptul de chingile în care este captiv, tragând aer cu nesat.
-   Domnule H.V., sunteti mult prea îndraznet! Cum cutezati sa va atingeti de mine, când sunt promisa altuia?
-   Mandy...
   Privirea lui ascunde parca durere. Mi-a spus "Mandy", iar asta nu poate însemna decât ca pentru el jocul s-a sfârsit. Îsi apropie trupul de al meu si-n minte mi se perinda imaginile acelea, din vestiar. Icnesc fara voia mea si-mi musc buzele de emotie. Oricât de dura as parea în viata de zi cu zi, adevarul este ca sunt o timida incurabila care se ascunde în spatele unei masti de femeie insensibila.
-   Domnita Amanda, îl corectez eu, trecându-mi o palma peste pieptul lui, în dreptul inimii. Vrei sa ma lasi sa câstig eu?
   Strânge din ochi si îsi lasa capul într-o parte, oftând adânc. Îl iau în brate fara sa mai stau pe gânduri si îl strâng la pieptul meu ca si cum aceasta îmbratisare ar fi ultima. Ce se întâmpla cu el? De ce se comporta asa? Daca îl afecteaza prezenta mea sau îl deranjeaza poate sa îmi spuna si voi încerca sa ma comport altfel caci, pâna la urma, el este cel care a propus toata aceasta calatorie.
-   H., s-a întâmplat ceva? întreb eu, uitând de regulile jocului.
-   Nu s-a întâmplat, tocmai asta e problema, raspunde el, iar eu ramân fara cuvinte.

Ma îndoiesc ca s-ar putea referi la altceva în afara unui sarut. Totul e-atât de romantic! Cum altfel as putea gândi? Castelul Blarney e rupt parca din visurile mele - perdeaua de iedera îmbraca în straie catifelate turnul cel înalt, ros de vânt si de vreme, aplecat de oboseli spre culmea dealului. Este batrân, dar tânar pare în apropierea noastra. si casa si castelul prind parca viata sub pasii nostrii si-aduc un strop de farmec atmosferei încarcata cu iluzii magice.
Un el si-o ea - noi doi uniti într-o îmbratisare trainica... si-atât. Iluzia piere, caci fata lui se-ncarca de tristeti si eu ma simt neputncioasa - el a facut atâtea pentru mine; eu ce-as putea sa fac?
Un pas ma trage înapoi, catre pervazul rece din piatra roasa de ani. Mâhnit îmi pare cerul, ca n-am împlinit dorinta lui. si ce si-ar fi dorit? Mereu vorbeste doar pe jumatate. De-as stii macar ce gândeste, cum îi e voia, as îndeplini si cel mai greu gând. Dar pentru asta ar fi nevoie sa-si exprime doleantele cu voce tare - si-i greu, caci niciodata nu o face.
-   Atunci n-ar trebui sa rezolvam cumva? întreb eu, cu naivitate-n glas.
H. ma cuprinde de umeri si ma zdruncina cu putere, dar ceva în privirea sa îmi spune ca nu a voit sa se întâmple asta. Se-apleaca spre mine, îsi apropie chipul de-al meu si-nchide ochii, sprijinindu-si fruntea de-a mea. Ofteaza si ma face si pe mine sa regret.
-   E de vina locul acesta, bufneste el, cu ironie în glas. Parca a fost construit special pentru a tese povesti de dragoste din praful ce se-odihneste pe treptele reci. si costumele si totul... doamna aceea s-a ocupat sa se întâmple întocmai cum si-a dorit.
-   Despre ce vorbesti? întreb eu doar de dragul de a ma asigura ca vorbeste despre ceea ce cred eu.
-   Nu vorbea dânsa despre noi ca despre doi tineri îndragostiti? Despre ce crezi ca pot vorbi!?
Asa, deci. Nu m-am înselat. Dar sufletul mi-e strâns si inima ma doare, caci vorbele lui suna ca si cum mai degraba decorul e de vina pentru ceea ce ar fi putut sa se întâmple. Nu noi. Nu atractia care s-a impregnat în fiecare îmbratisare, nu apropierea, nu gesturile delicate ce ne-nsotesc fiecare cuvât. Doar decorul!
E atât de ironic, de ... de sadic!! E ca si cum s-a hotarât deodata sa-mi faca rau cu vorbele sale. Dar n-am de gând sa cedez fara o aparare solida. I-am facut jocul pâna acum, asa voi face si în continuare, numai ca de data aceasta vom juca dupa regulile mele. Daca are de gând sa îmi arate lumea sa, macar sa o faca pe de-a-ntregul, nu sa se ascunda în spatele vorbelor.
-   Ai dreptate, raspund eu într-un sfârsit, cu un aer afectat, de superioritate. Oricum, ar fi bine sa pornim la drum, a început sa se înnopteze si pâna în Dublin e cale lunga. Oricât de binevoitoare ar fi batrânica aceasta din Blarney, nu cred ca este chiar atât de marinimoasa încât sa ne primeasca peste noapte în casa sa. Ori cautam un motel, ceva, ori înnoptam în masina.
-   Da...
Raspunsul lui pare venit din alta lume. El e aici, dar gândurile lui sunt departe, cu siguranta. As vrea sa stiu unde, dar mi-e teama de ce-as putea afla. Coborâm treptele turnului cel înalt si ne îndreptam spre casa femeii, schitând niste zâmbete false pentru a nu-i strica placerea batrânei care se îngrijise de noi.
Dar chiar când sa ajungem în fata usii, H. se opreste si ma prinde de mâna, facându-ma sa ma întorc spre el. Ridic din sprâncene si-ntreb ce este, iar el ma trage înapoi, spre castel. Ce vrea? Abia ne-am întors de acolo! Daca are de gând sa se joace iarasi cu trairile mele, nu am de gând sa îl las!
-   Am uitat ceva, spune el, abia auzit. Te rog, urmeaza-ma!
Sa vrea sa îmi dezvalui secretul de mai devreme? Îi place sa para enigmatic, iar pe mine misterul întotdeauna m-a atras, caci viata mea se bazeaza prea mult pe certitudini. Sunt curioasa, iar cu cât ne apropiem mai mult de turn, cu atât mai tare îmi bate inima de emotie.
Urcam din nou treptele în spirala si-ajungem în locul din care am plecat. Ma prinde de mijloc si îsi lipeste trupul de al meu, tinându-mi mâna într-a sa.
-   Auzi? întreaba ca prin vis.
Da, în departare cineva cânta la pian. E atât de linistitor! Începe sa se miste în ritmul muzicii ce se-aude abia în surdina si ma face sa îl urmez, caci alta cale n-am. N-am mai dansat nicicând si pulsul îmi creste simtitor cu fiecare pas, dar el ma poarta într-un dans feeric prin noapte si soapte calde.
-   Ar fi fost pacat sa plecam înainte...
Are dreptate, ar fi fost! Îmi îngrop degetele în fracul negru si-l strâng mai tare în brate, iar el îmi apropie trupul si mai tare de al lui. E ca si cum dansul ne-ar uni, de parca ar putea materializa tot ce am gândit din prima clipa în care l-am cunoscut.
-   si dansul e o forma de iubire, adauga el abia auzit.
Poate ca da, sau poate e doar o forma de a o exprima. Asta sa-nsemne ca simte si el ceva, dar îi e teama sa o recunoasca? As vrea sa îmi spuna în fata, sa marturiseasca tot ce are pe inima, chiar daca asta ar însemna sa traiesc o mare deziluzie. Vreau doar sa se termine suspansul!
Pâna atunci, însa, vreau ca dansul acesta sa nu se mai sfârseasca nicicând.

*

Am plecat de cu seara din Blaney si am înnoptat în Limmerick, undeva în apropiere, la un motel. Pare ciudat sa parchezi un Lamborgini în fata unei cladiri saracacioase, din lemn, dar noua ni s-a parut cel mai firesc lucru la momentul respectiv. Am luat o camera si-am împartit acelasi pat dupa lungi discutii pe-aceasta tema, caci seara petrecuta la castel a trezit în noi multe întrebari care au nevoie urgenta de raspunsuri - dar amândurora ne e teama sa le rostim cu voce tare.
Am petrecut dimineata la motel, ne-am relaxat facând dus si am dejunat la un fast-food din apropiere. Ne-am urcat apoi în masina si ne-am continuat drumul în sus, pe DN18, aprind abia undeva în Galway, ceva mai jos de Parcul de Sud.
N-am stiut ce cautam acolo pâna în momentul în care H. a cumparat doua înghetate duble si m-a poftit sa iau loc pe o bancuta cu privire spre fiord. Întinsul de apa m-a facut sa mi se strânga din nou stomacul, dar asteptarea m-a mai linistit. Trebuia sa se întâmple ceva, iar curiozitatea a început din nou sa ma roada pâna în clipa aceasta.
H. îmi pune mâna pe umar si tresar, mai-mai sa-mi cada înghetata în poala, peste pantalonii lui. Îmi face semn sa ma uit cu atentie la o femeie desculta, îngenunchiata în fata marii, ce-si trece degetele de la mâini prin apa rece. Parul sau ravasit, fata schimonosita de durere si-mbatrânita, parca, înainte de vreme, ma face sa simt un gol în stomac. Oare pe ea nu o înteapa frigul cu mii de ace înveninate de ger?
Imaginea ei e un spectacol rar, dar foarte pretios. H. îsi trece o mâna pe dupa mijlocul meu si îsi sprijina capul de al meu, soptind pe un ton grav:
-   Am scris despre ea. Când nu am inspiratie vin aici, sa o vad. E o femeie pe care nu ai cum sa nu o iubesti. Dar... priveste-o cu atentie. Arata de parca i-ar fi fost scris sa nu fie nicicând iubita.
De ce îmi spune toate astea? Nu vreau sa îmi vorbeasca despre o straina, nu vreau sa simt cum se îndeparteaza de mine! Pe mine ma doare si mie mi se frânge inima în pulsul trist si lenes al marii pe jumatate înghetata. Mie, nu femeii ce-si târaste pasii prin namol!
-   A înnebunit de durere, adauga el, fara sa îmi auda framântarile mute. Cred ca asta e singura explicatie, caci de ani de zile vine-aici si n-a fost data sa n-o gasesc la fel.
Ce vrea sa spuna cu asta? Îl aud, dar parca nu-i asa. Imaginea femeii se pierde într-o ceata densa iar el se ridica de pe banca si-asteapta sa îmi termin înghetata. Eu trag de timp, caci el oricum nu pe mine ma priveste, ci umbra a ceea ce înseamna nebuna de pe mal. Ma port copilareste, stiu, dar el se joaca cu durerea mea si asta nu mai e treaba de copii.
-   Ai terminat? întreaba el, pierdut în gânduri.
-   Da, raspund eu, pe un ton care nu se doreste nici macar politicos.
-   S-a întâmplat ceva? se-ntoarce el spre mine, îngrijorat.
Daca s-a întâmplat? Nici el n-a vrut sa îmi raspunda la castel. Nu, nu-i voi raspunde nici eu. Daca vrea lamuriri, sa le caute în alta parte. Poate femeia desculta i le poate oferi.
-   Ah, nu, raspund eu, dar glasul meu exprima cu totul altceva. Mai avem ceva de vizitat, sau am venit aici numai pentru femeia asta?
-   Mandy, începe el, frustrat parca de atitudinea mea. Nu, nu am venit decât pentru ea. Vroiam sa îti arat cum ma inspir eu pentru a scrie versuri.
-   Oh, nu e de mirare ca toate sunt atât de întunecate si chinuite de temeri! remarc eu, cu cruzime. Eh, atunci, sa nu mai pierdem vremea. Unii mai au si de lucru.
Ma îndrept spre masina fara a-I mai da ragaz sa-mi dea vreo explicatie si iau loc în scaunul moale. Stau îmbufnata pâna se urca si el în masina si ma-ngrijesc sa nu-i mai adresez nici un cuvânt pentru o bucata de vreme.
Poate ca am fost prea dura cu el, dar suferinta mea nu poate sa mai accepte si un orgoliu ranit pe lânga ea. Îmi pare rau, dar poate ca e mai bine ca s-a întâmplat asa.

Capitolul 5: "Fiecare dintre noi e problema celuilalt"- Tudor Arghezi -

    Nu stiu ce a fost totul. as vrea sa pot privi în urma fara regret, dar nu reusesc decât sa îmi plâng de mila. Am gresit. Mult. Fata de mine, dar mai ales fata de el, H..
    Am petrecut clipe de neuitat în prezenta lui, dar a trebuit sa se termine totul, asa cum se întâmpla cu tot ce e frumos în viata mea. De fapt, cred ca nici nu stiu prea bine ce înseamna notiunea de "frumos". Fiecare o interpreteaza diferit, fiecare o vede altfel, fiecare o simte si o traieste în felul sau. Poate ca ceea ce îmi place mie celorlalti li se pare grotesc, sau invers. Dar el. el parea sa ma înteleaga. Sau eu am început sa îl înteleg pe el?
    Daca da, atunci de ce simt în piept durerea asta sfâsietoare? E ca si cum sunt fericita si, totusi, port în suflet o durere grea, necunoscuta, dar atât de prietenoasa! Arunc o privire peste umar sa mai vad o data soseaua parca nesfârsita, pe care am iubit-o pentru cele doua zile în care am strabatut-o fara teama. E ca într-un vis care se repeta, parca, la nesfârsit, pâna când ajungi sa îl confunzi cu realitatea. Un vis. o dorinta, sau poate o simpla iluzie.
    Simt ca H. ma priveste si ma întorc rusinata spre el. De ce m-am îmbujorat? Nu pot spune precis, dar stiu ca ma simt ca un copil prins cu minciuna. Ciudat e ca nu am scos nici un cuvânt, ca sa pot spune ca am mintit!
-   Nu privi niciodata în urma, îmi spune el, ca si cum m-ar fi citit. Am învatat asta cu multa vreme în urma. Întotdeauna trebuie sa stii ca nu exista decât o directie: înainte. Daca nu vrei sa apuci pe calea aceea, atunci nu poti sa faci nimic altceva decât sa stai pe loc. si nimic nu e mai trist decât sa îi vezi pe cei din jurul tau trecând pe lânga tine si lasându-te în urma.
-   Dar nu faceam decât sa ma uit la o strada goala!
    Uneori îmi pare ca filozofeaza în exces. Sau poate ca e mult mai profund decât mine iar eu nu stiu sa simt cu aceeasi intensitate fiecare traire. Am învatat multe de la el. Nu e cu mult diferit de mine, desi, la o prima vedere, asa ar parea. Duce o viata la fel de anosta ca si a mea, numai ca beneficiaza de ceva celebritate în plus. Adevarata diferenta, însa, sta în mentalitate. S-a educat singur sa vada viata cu partile sale bune si se încapatâneaza sa o pastreze asa. Pentru mine, însa, viata este doar o stare de existenta înainte de moarte. Înainte de eliberare.
- si eu despre ce crezi ca vorbeam?
   Îl privesc surprinsa. Cum se face ca reuseste sa ma uimeasca de fiecare data când deschide gura? Pâna mai zilele trecute eram convinsa ca este doar barbatul superficial care scrie versuri si le cânta alaturi de o formatie de metal într-o bucatarie care arata ca un câmp de lupta si ducând o viata complet dezordonata. Dar azi sunt convinsa ca nu e deloc asa. Pot sa îl numesc oricum, numai superficial, nu. Mi-a dovedit pe deplin ca stie sa simta totul la intensitate maxima. Daca e sa privim lucrurile din unghiul acesta, eu sunt cea superficiala.
-   Mai e mult pâna în Dublin? întreb eu, ca sa schimb subiectul, caci în fata lui ma simt dezarmata.
-   La fel de mult cât mai e din Dublin pâna aici, ma înghionteste el, dar eu nu gust gluma.
-   Oare nu poti fi niciodata constant? întreb eu, iritata. Acum o clipa erai serios si profund, acum glumesti fara haz!. iar eu niciodata nu stiu cum sa ma comport fata de tine!
   Se încrunta pentru un moment, dar îi trece repede. Îl vad cum îsi musca buza de jos si îmi pare rau ca l-am înfuriat. Acum îmi doresc sa nu fi rostit cuvintele acelea.
-   Vezi tu, începe el, totul a fost numai ca eu sa ajung sa te cunosc mai bine si sa pot sa te ajut, câtusi de putin, numai sa încerc macar. Nu tu trebuia sa ma citesti pe mine, nu tu trebuia sa ma înveti, ci eu. Am planuit sa îti schimb viata. Nu ma întreba de ce, mi-e greu sa îmi dau si mie însumi un raspuns. Te-am vazut atunci, la proba de sunet si. am tresarit când te-am recunoscut. Imaginea ta mi-a ramas întiparita în minte de când mi-ai smuls mâneca aceea în mijlocul concertului si crezusem ca te uitasem, dar când te-am revazut. s-a trezit ceva în mine. În minte îmi rasunau cuvintele scrise de tine în romanele pe care le-am citit la B. acasa si mi-am dat seama ca esti o persoana deosebit de trista. Ochii tai ma strigau din urma sa îmi spuna cât de nefericita esti. Nu poti trai în asemenea întuneric si sa fii sanatoasa. Te îmbolnavesti de singuratate si de tristete si ajungi sa te obisnuiesti cu gândul mortii, caci stii ca nu mai lasi nimic în urma, nu e nimeni care sa te plânga.
-   Ai vazut toate astea în mine?
    Tacerea se lasa pentru un moment, dar H. se pricepe sa învârta vorbele pe degete. Cu un zâmbet pe jumatate trist ma provoaca, privindu-ma în ochi si-mi spune pe un ton prea calduros ca sa-i rezist:
-   Am vazut mai mult de atât. Dar eram nesigur. si nu eram singurul care vroia sa te ajute. Marturisirea lui B. m-a descurajat complet. Când mi-a spus ca are anumite sentimente pentru tine, mi-am zis ca îmi va fi imposibil sa te fac sa ma asculti. Dar ai ales sa vii cu mine. Am gresit când te-am sarutat, atunci, în vestiar. A fost un gest impulsiv si nu am facut decât sa complic lucrurile. Dar stiu ca sfârsitul acesta de saptamâna petrecut împreuna ne-a ajutat pe amândoi. Ţie ti-a trecut norul de tristete de pe frunte, iar eu port în suflet împacarea ca am facut o fapta buna.
-   H., nu e nevoie sa vorbesti asa! intervin eu, profund înduiosata. Cât despre acel sarut. amândoi am gresit. Ca sa faci asa ceva e nevoie de participarea a doua persoane, iar eu eram una din ele. Putea fi oricine necunsocutul acela care m-a acostat în vestiar. Dar ai fost tu. Iar acum regreti asta.
    "Iar pe mine ma doare mai mult ca oricând", as putea sa continui, dar nu mai are nici un rost. si eu regret, dar din alte motive. Îmi pare rau ca a fost doar o întâmplare nefericita si nu a fost ceva real, ceva. care sa dureze. Care sa faca placere amândurora.
-   Eh, dar hai mai bine sa terminam cu regretele si sa dam uitarii totul! adaug grabita, ca nu cumva sa las loc de interpretari. Nu asta te-ai straduit sa ma înveti tot weekendu-ul? Mai bine privim înainte si ne bucuram de ce ne-asteapta!
    Nici eu nu cred ce am spus, asa ca ma gândesc ca el cu atât mai putin este convins de vorbele mele. Am senzatia aceea care te cuprinde în mijlocul ploii, când nu ai o umbrela care sa te apere de stropii reci care cad din norii plânsi, îndoliati. Mi-e frig si simt un imens pustiu în sufletul meu. As plânge. Da, as vrea sa ma eliberez de tot amarul pe care l-am adunat de-a lungul vremii, dar sunt prea mândra ca sa recunosc ca sunt slaba si am nevoie de un umar pe care sa îmi eliberez necazul.
    H. încetineste si trage masina pe dreapta. Opreste. O liniste apasatoare se lasa între noi, iar eu îl privesc pierduta. Înserarea ne cuprinde pe amândoi si-l las sa-mi încalzeasca palmele cu suflarea lui calda. Îmi saruta buricele degetelor iar eu ma gudur de placere. De ce face asta? As vrea sa aflu raspunsul, dar mi-e teama. Înca o data, dovedesc cât sunt de lasa.
-   Îmi pare rau, marturiseste el în soapta. Nu am vrut sa sune asa ce-am spus mai devreme. Nu regret ca te-am sarutat, Mandy. Dar nu trebuia sa o fac. Am profitat de tine, de singuratatea ta, de nevoia ta de a fi tinuta în brate si. am gresit. Tu. esti o femeie care are nevoie sa fie iubita. Mult. si tocmai iubirea îti lipseste.
-   Hai nu vorbim despre asta, raspund eu. Nu are nici un rost. si mie îmi pare rau, dar e un fapt consumat. În plus. iubirea nu exista. E doar nevoia falsa de a minti pe cineva cu sentimente inexistente.
-   Te înseli! E atât de frumos sa iubesti! Întreg universul îti partine! Te trezesti cu un nume în suflet si tot cu acelasi nume adormi. Respiri în acelasi timp cu persoana draga tie si ai vrea sa o protejezi, sa nu i se întâmple nimic, sa fi tu acela care îi aduce zâmbetul pe buze, acela care îi sterge lacrimile, care o îmbratiseaza. asta e iubirea.
    Oare îsi da seama ca asta a facut zilele acestea cu mine? M-a tinut în brate când am avut nevoie, m-a facut sa zâmbesc si sa uit de problemele mele, mi-a alungat tristetea si m-a asigurat ca totul va fi bine. dar stiu ca totul e doar în imaginatia mea. El înca mai sufera dupa J., iar eu nu sunt decât. cum îmi placea mie sa numesc întâmplarea aceasta? Ah, da, "un proiect de sfârsit de saptamâna".
-   Se face  întuneric, remarc eu, stânjenita de vorbele lui.
-   Macar suntem împreuna, nu?
    Simt cum ma scufund în vorbele lui, în privirea care a adunat toata verdeata marii în ea si ma încalzesc cu glasul cald, care ma acopera, parca, cu o patura de liniste si calm. Zâmbesc fad, dar sincer. Ma saruta în podul palmei si încep sa tremur, caci un fior ma cuprinde din cap pâna în picioare. Numai el reuseste sa trezeasca astfel de senzatii în mine.
-   În mai putin de jumatate de ora suntem în Dublin, ma linisteste el. Cred ca ai tai te-au dat disparuta, ca am vazut ca nu ai telefonul la tine.
    Cum as putea sa îi explic ca nu exista "ai mei"? Ar fi o nebunie sa îi explic ca sunt orfana si ca nu e nimeni care sa ma astepte acasa, care sa se îngrijoreze pentru mine, sau care sa îmi simta lipsa. Nu am nici macar o pisica batrâna sau un câine schiop, precum batrânele singure din filme.
-   Eh, nu e nici o problema. E bine ca ajungem înainte sa se înnopteze de tot. Daca îti e mai usor, poti sa ma lasi în skate-park. De acolo nu mai am foarte mult de mers pâna acasa.
-   Nici nu ma gândesc! Vreau sa ma asigur ca ai ajuns cu bine, asa ca am de gând sa te conduc pâna în fata usii!
-   H., nu sunt un copil mic, pot sa am grija si singura de mine.
-   Doar nu vrei sa îmi refuzi placerea de a afla unde locuiesti, nu?
    Dragut din partea lui, cum stie sa întoarca lucrurile în favoarea sa, facându-ma pe mine sa ma simt importanta pentru el. Ridic din umeri si îl las sa creada ca sunt foarte încântata de declaratia lui. De fapt, asa si sunt. Dar îmi place mie sa cred ca totul e altfel decât cum îmi închipui eu.

Pornim mai departe la drum si, asa cum a spus si el, în aproximativ jumatate de ora ajungem în Dublin. Ii explic cum sa ajunga la mine acasa si opreste masina în fata blocului în care locuiesc. Apuc sa ies înainte ca el sa îmi deschida portiera si îmi face semn cu degetul ca am fost rautacioasa. Încep sa râd, acoperidu-mi fata cu palmele, dar ma topesc toata si mi se înmoaie genunchii în momentul în care el ma cuprinde de mijloc pe la spate si îmi sopteste în ureche încet, gâdilându-ma cu respiratia lui fierbinte:
-   Ăsta e surâsul acela feminin pe care îl asteptam. Vezi ca se poate?
L-as saruta. Dar unde îmi sta mie mintea? Mi-a explicat suficient de clar ca nu are nici  o intentie cu mine în aceasta privinta. Dar e atât de dulce în momentul acesta. încep sa cred ca m-am atasat de el.
-   Ţi-am zis ca te duc pâna în fata usii, nu?
Îi fac semn sa ma urmeze, iar când ajungem în fata apartamentulu meu ma sprijin de prag si astept sa ne luam ramas bun. Nu am de gând sa îl las înauntru, caci mi-as compromite toate stradaniile de a nu ma apropia de el mai mult decât e cazul.
-   Multumesc pentru tot, îi soptesc eu, cu dorinta de a nu-mi deranja vecinii.
-   Banuiesc ca ne vedem mâine, la înregistrari, nu?
-   Da, asa cred.
-   Hmm, cred ca va trebui sa te scutesc în fata lui B., nu?
-   Ai face bine sa te ocupi de asta!
-   Asa o sa fac, ma linisteste el si se apropie sa ma sarute.
Tremur toata, caci îi simt respiratia calda pe obrazul meu si sarutarea-i fierbinte în coltul gurii. Îmi musc buzele fara voia mea si ma retrag, apasând clanta. Nu vreau sa se naruiasca tot visul meu! Mi-a fost suficient sa aflu ca B. nu este barbatul pe care eu mi-l închipuiam, nu vreau sa merg mai departe cu H. si sa aflu ca tot acest sfârsit de saptamâna a fost o mascarada!
Clanta îmi scapa din mâna si usa se deschide fara ca eu sa o fi împins, iar din spatele ei apare Manch, care striga cât îl tin plamânii:
-   Mandy, unde dracu ai fost tot weekend-ul? Ah, dar nu mai conteaza, vino sa te îmbratisez si sa te felicit!
Îl împinge pe H. de lânga mine si ma ia în brate, strângându-ma puternic, pâna când ramân fara aer. Îl privesc uimita, caci nu stiu despre ce vorbeste si pentru ce naiba ma felicita, iar el se grabeste sa ma lamureasca:
-   Nu stii ce data e azi? Haide, trebuie sa îti amintesti! Toti am pregatit o petrecere grozava la Joyce acasa în cinstea ta! Sam mi-a dat cheia de la apartamentul tau ca sa te astept în caz ca apari.
-   Ce data e?! izbucnesc eu, vadit iritata.
-   E 30 Octombrie, raspunde H. în locul meu. Banuiesc ca aveti de gând sa faceti o petrecere americaneasca de Halloween, nu?
Nu. Data asta reprezinta altceva pentru mine. Ceva. de care as fi preferat sa nu îmi amintesc. Arunc o privire încarcata de disperare spre Manch si aproape ca îl implor sa nu spua nimic, dar el nici macar nu îmi da atentie.
-   Ah, nu! începe el. Nu avem treaba cu astfel de sarbatori! Noi facem o petrecere în cinstea lui Mandy, de care suntem foarte mândri!
-   Cu ce ocazie?
-   Eh, nu conteaza! intervin eu. Manch, vrei sa astepti putin înauntru, te rog?
-   Nu înainte de a te vedea tragând un fum din asta, raspunde el, întinzând spre mine o tigara.
-   Ce faci? întreaba H.. Nu fumeaza!
-   Ah, nu e tutun, îi explica el. E marijuana. I-am promis ca azi nu o lasam sa scape fara sa fumeze un joint pâna la capat.
-   Esti nebun? izbucneste H., gesticulând nervos. Ea nu fumeaza deloc, cum sa îi dai ceva atât de tare?
Ma uit la ei, incapabila de a spune ceva sau de a reactiona în vreun fel. stiu doar ca universul meu se prabuseste din cauza prostiei amicului meu si tot ce-am construit alaturi de H. în aceste zile petrecute împreuna se naruie într-o clipita.
Manch începe sa râda ironic si nu pot face nimic pentru a-l opri sa spuna ceea ce nu vroiam sa se afle despre mine. Cel mai adânc secret al meu.
-   Nu se poate ca Mandy sa nu-ti fi spus ca astazi împlineste un an de când a iesit de la dezintoxicare!
-   Poftim?
H. ma ia deoparte, iar eu abia ma pot abtine sa nu plâng. Privirea lui ma întreaba mut: "Ce fel de dezintoxicare?", iar eu nu am alta cale decât sa îi dezvalui adevarul:
-   Am petrecut doi ani la un astfel de centru. Dependenta de heroina.
Îl vad cum se face alb ca varul, iar eu ma lipesc de perete în cautarea unui sprijin. L-am dezamagit, stiu, caci tocmai asta încercam sa evit. Chiar daca el fumeaza ca un turc si bea de parca ar fi un butoi fara fund, de droguri nu s-a atins niciodata si a avut grija sa le condamne cu fiecare ocazie. Iar eu ce am facut? Am cazut în dizgratia lui  din pricina viciilor care mi-au umbrit trecutul.
-   Mai e si altceva care ar trebui sa aflu despre tine?
Întrebarea lui ma doare si stiu ca înca sunt multe de spus, dar, pâna la urma, el e un strain pentru mine si asa va ramâne. Greseala a fost ca mi-am deschis sufletul în fata lui, înainte de a ma gândi la toate tainele pe care voi fi nevoita sa le ascund. si-s prea multe ca sa pot fi vreodata pe deplin sincera cu el.
-   Îmi pare rau, soptesc eu, cu glasul tremurându-mi, caci abia mai pot opri lacrimile ce se doresc eliberate. Nu am vrut sa se întâmple asta, sincer! Te rog, nu ma condamna pentru faptele de care încerc atât de mult sa ma ascund! Nu sunt mândra de trecutul meu, dar macar întelege ca am fost la dezintoxicare si am trecut doi ani de zile prin tratamentele acelea îngrozitoare, nespus de dureroase, care au scos aproape toata viata din mine! Dar macar m-am vindecat! De ce crezi ca am refuzat pâna si o simpla tigareta? Pentru ca mi-e teama sa nu cumva sa se declanseze ceva în mine care sa ma faca din nou dependenta de pastile si tigari si prafuri. e dificil si trebuie sa fiu foarte ambitioasa! Macar încearca sa întelegi cât de greu îmi e acum!
-   stii ce înteleg, Mandy? întreaba el, dezamagit. Ca ti-ai batut joc de viata ta si acum e prea goala ca sa mai reusesti sa o umpli la loc. Credeam ca esti doar o femeie nefericita. Dar acum îmi dau seama ca tu ti-ai dorit sa fii asa, pentru ca esti o fiinta lasa si fara principii. Am avut impresia ca am reusit sa patrund dincolo de cochilia în care încerci sa te ascunzi, dar mi-ai demonstrat cât de mult ma însel. Nu te cunosc si. sincer? Nu cred ca îmi mai doresc sa te cunosc vreodata cu adevarat.
Zicând acestea, se împinge cu palma de perete si se întoarce pe calcâie. Pleaca. Iar eu ramân în urma, sub privirea întrebatoare a lui Manch care nu întelege nimic din ce se întâmpla. Sa îi explic eu ca tocmai am dat cu piciorul sansei de a fi fericita? H. pare singurul la ora actuala care sa se îngrijeasca cu adevarat de soarta mea. Dar acum nu mai e nici el.
-   Ce a fost toata discutia asta?
Am o dorinta sadica de a-l agata de tavan pe acest încurca-lume si de a-l chinui gâdilându-l în talpa toata noaptea cu o pana de porumbel. Ma abtin, însa, de a face vreun gest necugetat si îi fac semn ca ar fi mai bine sa plece.
-   stii ce? strig eu în urma lui. Mai bine lasa-mi si cheile de la apartament. Pâna la urma e casa mea si voi nu aveti de ce sa mai pastrati vreo copie. Sa-l anunti pe Sam ca îmi pare rau, dar ca de acum înainte va trebui sa ma înstiinteze când are de gând sa vina în vizita. Bine?
Îmi face semn din cap ca a înteles si îmi aruca dublura de la chei. O vecina curioasa ma priveste pe furis din capatul scarilor, iar eu îi fac cu mâna, ca sa se convinga ca nu a scapat neobservata. Intru apoi în casa si trântesc usa în urma mea. Acum nu îmi mai pasa de parerea vecinilor. Am pierdut compania lui H. si orice speranta de a-mi gasi linistea. El este singurul care ar putea sa ma învete care este calea spre fericire. Iar el. a plecat.
Ma las în jos de-a lungul usii reci de stejar si ma straduiesc sa nu plâng. Mereu îmi reprim lacrimile, ca si cum ele ar fi dovada finala a slabiciunilor mele.
Cu ultimele sfortari ajung în fata computerului si ma prabusesc în scaunul în care obisnuiesc sa îmi petrec noptile. Deschid calculatorul si bufnesc, ironic:
-   Uite care e singurul meu prieten adevarat! O masinarie! Frumos, nu am ce zice!
Îmi dau seama ca sunt singura în casa si ca nu e nimeni sa ma auda si regret asta. Pentru prima oara. De ce? Pentru ca. nu se poate spune ca în doua zile m-am obisnuit sa fiu tot timpul însotita de cineva, dar pot asigura pe oricine ca mi-a facut placere si ca a fost ceva cu adevarat memorabil pentru mine. si mi-as fi dorit sa fie si acum, aici, lânga mine. Sa ma auda ironizându-ma si sa vina cu un contraargument care sa ne lanseze într-o discutie interminabila,parca, pentru ca mai apoi sa adormim îmbratisati.
Alung gândurile acestea naive si încerc sa lucrez la un proiect mai vechi, care trebuie terminat. Dar monitorul îmi fuge de sub ochi si rândurile scrise parca se joaca în voie cu mintea mea. Întreaga încapere striga la mine ca sa îmi aminteasca cea mai nenorocita senzatie: aceea a singuratatii.
-   Da, sunt singura! exclam eu. Destinul meu crud a învins! Ba nu, prostia mea! De ce a trebuit sa îmi nenorocesc viata? Mi-am facut-o cu mâna mea!
Se lasa linistea în jurul meu, dar cuvintele înca mai rasuna în mintea mea ca un ecou. Astept un raspuns, dar nu-l voi primi veci. Ah, de-ar fi H. acum lânga mine! Mi-ar spune ceva ca sa ma linistesc, m-ar îndemna sa dorm în pace, sa las visurile sa vina ca o cascada de lumini feerice care ma feresc de toate temerile mele. Numai de-ar fi!
Dar nu e.
Suspin în goliciunea camerei mele si las muzica sa graiasca în locul celui drag. În lipsa lui. În lipsa fericirii. Ma îndrept spre pat si îmbratisez o perna, strângând-o la piept ca si cum ar fi fost el în locul ei. Ma hranesc cu o iluzie si adorm înecata în gânduri si versuri cântate de cea mai dulce voce pe care am auzit-o vreodata. si cea mai draga mie.
"Banuiesc ca ne vedem mâine, la înregistrari, nu?"
-   Poate ca da. Doar ca acum nu mai conteaza pentru tine daca voi fi sau nu acolo, mâine.
Ce am facut?
Am stricat tot ce s-a straduit el sa construiasca. am darâmat un castel de visuri. am sfarâmat propria-mi speranta de salvare.
"Îmi pare atât de rau, H.. Daca as putea sterge totul cu un burete."
Numai daca as putea.

Capitolul 6: "Ça ira!" - "O sa fie bine!"

Întamplarea face ca de fiecare data când se întâmpla sa încep sa ma atasez de cineva, trecutul meu sa ma traga înapoi si sa nu ma lase sa ma bucur de viata. Trecutul meu.
Era o vreme în care doream cu toata fiinta mea sa am asa ceva. Sa-l construiesc. stiam ca numai eu pot sa îmi creez propriile amintiri ca sa am mai târziu ce povesti urmasilor mei. Ma vedeam, cândva, bunica. Acum mi se pare doar un gând absurd. Auzi aici: eu, bunica!
Mari sperante aveam, dar din fericire acum constientizez pe deplin ca nu voi avea ocazia sa îmi necajesc nepoteii, din simplul motiv ca nu voi avea parte de ei. Sunt o femeie mult prea dificila pentru ca cineva sa poata ajunge sa tina cu adevarat la mine si sa doreasca sa ma cunoasca în întregime. Banuiesc ca Sam este singurul care a reusit sa patrunda dincolo de bariera sufletului meu. Poate ca ar mai fi si H., dar întâmplarile recente au pus un nou obstacol în calea noastra si de data aceasta nu cred ca va mai putea fi depasit. De când îl cunosc? Eu, pe el, credeam ca înca din copilarie. Dar am descoperit ca abia de vineri. El, pe mine. de prea putin timp.
Uneori îmi place sa stau si sa ma gândesc la ce-ar fi putut sa fie. La. tot.
Acum?
La el.
Din nefericire pentru mine, el nu cred ca mai are vreun gând care sa se îndrepte spre persoana mea. si chiar daca ar avea, ar încerca sa si-l reprime. Orice ar fi putut exista s-a pierdut pe vecie din pricia trecutului meu. E un sentiment atât de familiar încât îmi vine sa îl prind în cuie si sa îl întep cu ace pâna când m-ar striga în lacrimi sa ma opresc. Desigur, ma refer la gând.
Nu la H.. Nu as putea. Nu pe el. E primul barbat care a reusit sa ma faca sa ies din cochilia mea chiar si pentru o singura clipa. Pentru un sfârsit de saptamâna. Poate ca atât de mult mi-am dorit sa nu fie nimic între noi încât s-a si realizat. Poate. Sau sunt eu cea care a stiut ca niciodata nu va fi nimic si s-a pripit sa îsi doreasca exact opusul a ceea ce simtea?
Dar daca este sa o luam asa, atunci. oare chiar am început sa îl iubesc? E absurd sa ma refer la iubire câta vreme nu cred în ea! Chiar si B. mi-a spus în fata asta. B.
M-am înselat în privinta lui. Daca initial îl credeam un aventurier fara viitor, mai târziu mi-am dat seama ca este mai profund decât credeam. Acum am înteles ca e doar un misogin care stie sa joace foarte bine teatru.
Urmatorul pe lista: Sam.
El a fost întotdeauna lânga mine. Eu, nu. Eu l-am dezamagit în numeroase ocazii si-acum regret. Mai ales acum, când are nevoie de un sprijin adevarat, eu plec cu Fat-Frumos la plimbare prin sudul Irlandei. Sam este unul dintre putinii barbati pe care îi cunosc care sa îmi poata demonstra ca iubirea, fie ea si doar un simplu atasament, exista. Ce se petrece între el si Dilan eu credeam ca este de neconceput. si totusi. ei doi exista, la fel ca si legatura pe care o au împreuna.
Îmi amintesc reactia celorlalti când au auzit ca Dilan are sida. Eram si eu de fata. Era o zi de vara, undeva prin mijlocul lunii Iulie. Venisem de la o lansare de joc pe computer, unde petrecusem cu colegii de echipa în biroul de la serviciu. Sam ne promisese ca ne face cunostinta cu iubita lui, despre care ne povestise toata saptamâna, iar eu ardeam de nerabdare sa o vad. Prima oara i-am întâlnit ochii - este ceva în firea mea care îmi atrage atentia asupra privirii unei persoane la o prima vedere - si m-am simtit jenata de inocenta care se oglindea în ei. Era o tânara cu ochii albastri, mari, cu parul blond si cret lasat liber, cu o cordeluta verde pe frunte, îmbracata cu o bluzita vaporoasa si o pereche de pantaloni scurti, kaki. Un zâmbet naiv completa portretul sau de fata inocenta.
Cu siguranta nu era persoana la care ma asteptasem eu. Pe moment mi-am zis ca este doar o pasa proasta prin care trece Sam si ca mai târziu va râde de alegerea facuta. Eram sigura ca nu va fi o relatie de durata. Ei doi mi-au demonstrat ca ma însel.
Manch s-a dus la ea si a luat-o în brate, apoi a întins mâna spre ea si s-a prezentat. Ea a strâns cu fermitate palma oferita si pe toti ne-a bufnit râsul, caci Dilan avea un aer prea solemn în gesturile sale. Nimeni nu a mai râs, însa, când, la o cafea, ne-a dezvaluit secretul sau. Atunci l-am vazut pe Sam strângând-o protector la pieptul sau si sarutând-o cu drag. Ne-a explicat în câteva cuvinte care este situatia si toti am încremenit. Nu acela era Sam pe care îl cunosteam cu totii. Nu! El trebuia sa fie tânarul nebunatic care glumeste cu toti si niciodata nu ia lucrurile în serios. Am fost geloasa în momentul acela. Foarte. Pe mine nimeni nu m-a strâns în brate asa, la mine nimeni nu s-a gândit cu drag vreodata, eu nicicând nu am avut parte de o strângere de mâna solemna si sincera.
Dimineata aceasta am avut timp sa ma gândesc la toate acestea. Poate ca nu mi-am amintit tot ce trebuia, dar stiu ca m-a ajutat sa îmi dau seama ca trebuie sa îmi gasesc un motiv de a fi fericita. Nu pot lasa trecutul meu sa învinga. Trebuie sa ma lupt cu Ursita pentru a putea flutura zâmbetul acela de învingatoare pe fata. si uite cum se iveste si prima ocazie.

Telefonul ma desparte de gândurile mele pe jumatate filozofice asupra destinului. Reusesc sa îmi trag un hanorac pe cap si gasesc mobilul sub un morman de pantaloni. Raspund înainte de a ma uita la numar:
-   Da?
-   Cât de mult ma bucur ca ai raspuns! Tot weekend-ul te-am cautat si nu ai dat nici un semn de viata!
Vocea de la celalalt capat al firului ma pune fata în fata cu una dintre treburile cu adevarat importante pentru mine la ora actuala: serviciul. E colegul meu de birou - poate mai bine as spune de echipa, caci se stie ca lucrez acasa -, Kyle.
-   Am avut probleme cu bateria, inventez eu pe loc, pentru a evita întrebarile ridicole despre viata mea personala.
-   Credeam ca ai patit ceva! Uite, Mandy, cum sta treaba. A sunat sefu' si ne-a anuntat ca vrea ca cineva din biroul nostru sa plece în State. Se pare ca e o promovare si asta ar însemna ca acela care pleaca sa primeasca o mie de dolari în plus - impozabili - la salariu. De asemenea, norocosul va avea cazare asigurata si mai putine ore de lucru. Am înteles ca se cauta o echipa de lux pentru un proiect de câteva milioane E ceva serios si a pus ochii pe noi. Din câte am auzit are în vedere doua persoane pentru treaba asta, dar numai una va pleca. si stii ce? sefu' s-a gândit la tine si la Janice!
În traducere libera, la mine si la sefa de echipa.
Mai se pune problema cine va pleca?
-   Multumesc mult pentru informatii!
"Multumesc mult ca ai reusit sa ma lasi si pe mine sa vorbesc, credeam ca nu ai degând sa mai faci vreo pauza de respiratie! Începusem sa cred ca ai gasit o modalitate de a trai doar din  vorbit!"
-   Pentru putin. Vezi ca sunteti atent verificate zilele astea pentru ca e ceva prea important pentru a alege pe oricine. Sunt sigur ca o sa reusesti!
-   Da, mai vedem noi, raspund eu oarecum încurcata. Mai vorbim!
-   Nu uita: mâine trebuie sa treci pe la sediu. sefu' vrea sa vorbeasca între patru ochi cu tine.
"Adica între sase ochi. Niciodata nu se dezlipeste de lânga lipitoarea de nevasta mai-mult-decât-geloasa."
-   Nu uit. Bafta!
Închid înainte de a-l lasa sa mai scoata vreo vorba. E bine ca m-a pus în tema, dar ce ma îngrijoreaza pe mine este lipsa mea de concentrare. Cum se face ca de fiecare data când cineva vorbeste prea mult fara întrerupere eu nu pot tine pasul decât cu mare efort?
Dar nu asta este problema mea principala.
stiu prea bine ca mereu am fost pe locul al doilea. Dar asta este o ocazie de a-mi demonstra ca lucrurile se mai pot si schimba. Poate ca sfârsitul acesta de saptamâna ma va ajuta sa vin cu idei inovatoare. Sau poate ca voi intra în depresie. Sau nu. Am nevoie de promovarea asta pentru a prinde încredere în mine.
Janice, însa, este o adversara de temut. Voi avea mult de furca cu imaginatia pentru a o întrece.
Acum ca am un subiect de gândire si o noua preocupare pentru noptile ce urmeaza, ma pot duce la slujba mea de zi. Nu vreau sa ma gândesc cum va fi când voi da ochii cu H.. Prefer sa las Ursita sa îsi faca treaba. Împachetez hanoracul lui, precum si pantalonii si îi pun într-un rucsac.
Constat ca daca merg pe jos ajung la timp la studio, asa ca nu mai pierd vremea si pornesc într-acolo. Ajung chiar cu câteva minute mai devreme, asa ca profit de timpul acesta si fac rost de o cafea, ca mai apoi sa ma instalez în fata computerului. Unul dintre cameramani, John, vine lânga mine sa îmi spuna o bârfa legata de Alex, dar chiar în mijlocul frazei este oprit de aparitia acestuia. Agitat ca de obicei, fostul meu coleg de facultate vine la mine gesticulând energic:
-   Tot weekend-ul am încercat sa dau de tine, dar tu nu ai dat nici un semn de viata!
Se simte un repros pâna si în tonul sau. Recunosc ca ar fi trebuit sa anunt plecarea mea, dar a fost ceva prea spontan, iar telefonul meu nu era la mine. Plec privirea si îmi cer scuze abia mormait, iar el îsi pune mâinile în solduri si începe sa turuie fara oprire:
-   Ai idee ca ne-ai tinut în loc? Sa nu mai faci niciodata asa ceva! Poti fi pusa la niste plati uriase pentru nerespectarea contractului! B. era foarte îngrijorat zilele trecute! A tot încercat sa dea de tine dar nimeni nu a reusit! stii ce e culmea? În tot timpul asta domnul H.V. a fost plecat si el fara sa anunte pe nimeni, iar B. era în culmea disperarii! La un moment dat spunea ca ai fi plecat cu el, dar asta e clar ca e imposibil, l-am asigurat eu ca se înseala. Ah, Mandy, ai probleme mari, crede-ma! Daca ai stii câta nevoie am avut de tine zilele astea.
E bine macar ca lipsa mea de concentrare ma salveaza de observatiile gratuite pe care le face amicul meu. Înainte ma straduiam sa îl ascult pâna la capat, dar între timp am înteles ca face multe înflorituri inutile si este mai simplu sa cer un rezumat de la alt ascultator. Iar în caz ca suntem doar noi doi. c'est la vie!
Sorb din cafea si înjur un program care nu vrea sa se deschida si deodata se face liniste. Ma bucur ca Alex si-a dat seama în sfârsit ca nu îl asculta nimeni si ca ar face mai bine sa taca. Umbra de pe tastatura mea, însa, ma face sa descopar ca altele sunt motivele care l-au facut sa taca.
-   Ai venit.
Vocea lui B. ma face sa tresar si o bruma de vinovatie ma obliga sa ma întorc spre el. Privirea lui o întâlneste pe-a mea si un fior rece îmi sageteaza sira spinarii. Zâmbetul pe care îl afiseaza îmi pare nesincer si încep sa ma pregatesc pentru o aparare solida. Ah, de-as avea macar cu ce sa ma apar!
-   H. a venit la mine aseara si mi-a povestit totul, continua el.
-   Totul?
-   Totul, subliniaza el. Sau cel putin asa m-a asigurat.
-   Înteleg, înghit eu în sec.
-   Mandy, începe el, luându-ma de mâna, eu. Alex, ai vrea sa ne lasi te rog frumos o clipa singuri?
Acesta ar vrea sa riposteze, începând o noua serie de gesticulari, dar privirea lui B. îi ordona mut sa se grabeasca. Dupa ce ramânem singuri, B. ma trage de mâna si ma ridic în capul oaselor.
-   Ma bucur ca nu s-a întâmplat nimic între voi, marturiseste el. Mandy, stiu prea bine ca ti-am gresit, dar. vreau sa cred ca însemn pentru tine ceva mai mult decât el. Înca din prima clipa când te-am vazut. ceva m-a facut sa nu te mai scap din ochi. În clipa în care ai plecat cu el, caci presimteam ca nu esti singura, ci cu el, am simtit ca se rupe o parte din mine. Nu stiu ce mi-ai facut, dar nu-mi pot lua gândul de la tine.
-   E o prostie, intervin eu. O sa îti treaca. Nu sunt genul de femeie care sa suceasca mintile unui barbat.
-   Crezi? întreaba el din senin. Atunci cum se face ca nu trece o clipa fara sa ma gândesc la tine? Crede-ma, de la întâmplarea aceea de la mine de-acasa încerc cu disperare sa gasesc o scuza pentru comportamentul meu. stiu bine ca te-am ranit. N-ai fi plecat asa daca nu as fi gresit. si acum îmi dau seama ca am procedat ca un prost îndragostit. Pentru ca da, Mandy, sunt îndragostit de tine.
O marturisire pe care probabil ca as fi preferat sa nu o aud. Cum se face ca atunci când ma atasez de H., B. vine cu dezvaluiri neasteptate? Parca ar fi o hora, o gluma proasta, un joc nesuferit care se leaga de sufletul meu si îl arunca dintr-o prapastie în alta. Nu, eu nu sunt femeia pe care sa o iubeasca cineva. Eu sunt dezordonata, nesuferita, lenesa, plictisitoare si de multe ori traiesc viata la relanti. Nu se poate ca el sa fi pus ochii pe mine. Probabil este o simpla senzatie ciudata care îi va trece cu prima ocazie când va vedea o femeie frumoasa, cu picioarele pâna în gât si o talie de viespe. Nu, este evident ca eu nu sunt nici pe departe o femeie frumoasa. Având în vedere ca toti amicii mei sustin ca sunt "unul de-al lor", nu vad cum m-ar mai putea considera cineva pe deplin femeie!
-   B., cred mai degraba ca esti confuz.
Bun, acum încep sa sun a psiholog! Iar postura asta cu siguranta nu mi se potriveste. Caut o scapare si îmi strecor palmele dintr-ale sale. Ma asez din nou în scaunul din fata computerului si privesc în gol. Încep sa cred ca tot ce mi se întâmpla este un cosmar care se va sfârsi curând, înainte ca cineva sa fie ranit. Asa ar fi cel mai bine.
Totusi, e prea real. Privirea lui B. ma apasa si nu poate fi doar un vis, caci o simt pâna în stomac. Imi aduc aminte ce obisnuia sa spuna o prietena de la orfelinat: "Totul trece prin stomac". La vremea respectiva eram sigura ca expresia îi apartine în totalitate, dar imediat ce am început sa mai deschid si cartile de literatura am descoperit ca este o expresie deja cliseica. În orice caz, nu se poate nega întelesul ei. Situatia în care ma aflu acum îmi demonstreaza ca este perfect valabila.
B. se apleaca si ma saruta pe obraz, iar eu închid ochii, dedicându-ma acestei senzatii calde. Ce sa fac? Mintea mea se zbate în lanturi, prinsa între H. si el. Niciodata nu mi-as fi imaginat ca voi ajunge într-o astfel de situatie. Cu adevarat dureros însa, este faptul ca atunci când alergi dupa doi iepuri nu te alegi cu nici unul. si cel mai probabil va fi valabil si în situatia mea.
-   Sentimentele mele cu siguranta nu sunt confuze, spune el si pleaca înainte ca eu sa pot sa riposta.
Din fericire, nu am timp sa ma gândesc la problemele mele personale caci în câteva clipe biroul meu se umple cu un morman de dosare si CD-uri, acte si dischete care urmeaza sa fie prelucrate de moi.
Cert este ca nu ma deranjeaza sa lucrez. Este chiar o meserie care îmi face placere. Poate ca Sam are dreptate si sunt dependenta de munca, dar macar nu este un chin. Pâna la urma, câstigul este al meu, caci este cât de cât o meserie banoasa. Singura problema cu adevarat apasatoare este aceea ca îmi pot pierde vederea. Dar deocamdata nu am de ce sa ma îngrijorez în privinta asta.
Pauza de masa vine parca prea repede - asa se face ca timpul trece mai usor atunci când lucrez - si plec pâna la automatul din colt sa cumpar o ciocolata calda. Este bine ca nu sunt genul de persoana care sa manânce pâna la refuz. Prefer întotdeauna ceva mai usor. Fac o plimbare scurta prin apropiere si apoi ma întorc la biroul meu, caci e vremea sa ma apuc din nou de treaba.
Când se termina programul de lucru merg repede spre vestiar, caci vreau sa ma grabesc sa ajung si pâna la spital, la Dilan, iar daca memoria ma mai tine cât de cât, programul de vizite se termina la ora 5:00 p.m.

Chiar când ma pregatesc sa ies, cu hainele lui H. în mâna, calea îmi este taiata întocmai de el. Nu mai este nevoie sa îmi ridic privirea din pamânt, îi simt prezenta si ma apasa greu, caci abia mai pot sa-mi trag sufletul. Întind punga cu haine spre el si-i multumesc cu un zâmbet nu prea bine slefuit:
-   Ţi-am adus pantalonii si hanoracul. Merci mult ca mi le-ai împrumutat zilele trecute.
Ia plasa din mâna mea si ma astept sa se dea la o parte si încerc sa trec pe lânga el, dar se pare ca are alte planuri. Aerul de vinovatie din jurul meu ma sufoca si stiu prea bine ca i-am gresit si ca acesta ar fi un moment propice pentru a-mi cere scuzele de rigoare, dar ceva ma opreste sa deschid gura.
H. se sprijina de tocul usii cu bratele încrucisate si ma priveste în liniste. Obrajii ma ard si-s aproape sigura ca am rosit, iar asta nu e de emotie, ci de rusine. Sunt vinovata, recunosc, iar el nu va avea nici un motiv sa ma ierte. Simt cum încep sa ma agit în interiorul meu si am senzatia ca ma aflu în mijlocul unei multimi si ma sufoc. O durere ascutita îmi pune stapânire pe ceafa si ma simt cuprinsa de o gheara invizibila care ma strânge sa ma striveasca.
-   Îmi cer scuze pentru tot.
Cuvintele acestea ar fi trebuit sa îmi apartina!
Ridic privirea spre H. si chipul lui obosit ma înduioseaza profund. Pare darâmat, e ca si cum cineva i-ar fi supt viata cu paiul. Nu vreau sa fie asa! Mii de gânduri negre îmi trec prin minte si fac diverse presupuneri: poate a murit cineva din familia sa ori e cineva în spital, s-a întâmplat un accident sau a disparut cineva. nu în ultimul rând ma gândesc la J., fosta sa logodnica. E posibil ca ea sa fi vorbit cu el si sa-i fi spus ceva care l-a facut sa sufere.
Nu îmi gasesc cuvintele, caci as vrea sa îl ajut cumva; mai ales dupa tot ce i-am facut. Zâmbetul sau abia schitat, însa, e o cale de scapare pentru mine din nebulosul în care ma înec.
-   Am fost un nesabuit, adauga el, încercând sa ironizeze situatia. Aseara m-am comportat copilareste. Nu am de ce sa ma iau de trecutul tau. Ce a fost a fost, nu mai are de ce sa ne afecteze prezentul. În plus, faptul ca ai fost la dezintoxicare îmi dovedeste ca ti-ai dat seama si singura ca trebuie sa faci ceva cu viata ta înainte de a fi prea târziu. Trebuia sa te ascult aseara, când te-ai straduit sa îmi explici cât de dureros este tratamentul. Nu, eu nu am vrut nici macar sa te las sa vorbesti. Eram orbit de o furie prosteasca.
-   Nu e vina ta! îl întrerup eu, de dragul de a-l opri pentru o clipa din vorbit, caci încep sa nu ma mai pot concentra.
-   Ba da, este. Am încercat sa îti arat lumea asa cum o vad eu si nu am reusit decât sa consolidez parerea ta despre o societate pentru care nu merita sa-ti dai osteneala.
Are idee cât ma raneste cu vorbele sale? Rastoarna situatia ca sa ma faca pe mine din vinovata - victima. Oh, nu, H.! Nu am de gând sa îl las sa ma victimizeze pe mine numai ca sa. ca sa ce? Sa se sacrifice el în numele unei . iluzii?!?
-   stii ce? întreb eu din senin, înainte de a apuca sa ma gândesc la ceea ce vreau sa spun. Tu mi-ai aratat lumea asa cum o vezi tu. Te rog, fa-mi aceasta promisiune: într-o zi ma vei lasa si pe mine sa îti arat lumea vazuta prin ochii mei. Vei fi uimit, te asigur.
Se lasa tacerea si devin tot mai stânjenita de vorbele mele. I-am facut o propunere pe care, la ora actuala, nu are nici cel mai mic motiv sa o accepte. Va refuza, sunt sigura.
-   Bine. Accept. Îti fac aceasta promisiune.
Sunt, oare, blestemata, sau ce?
Bun asa, e de acord. Iar eu ce ma fac acum? Timpul îmi lipseste cu desavârsire pentru a duce la bun sfârsit planul de a-i arata viziunea mea asupra lumii. Concediul de la firma la care lucrez s-a terminat si acum sunt mai solicitata ca oricând caci, pe lânga faptul ca duc în spate doua slujbe, mai am si un concurs pentru o promovare pe care mi-o doresc din tot sufletul.
Ca si cum ar ghici întocmai ceea ce ma framânta, vine cu o completare care ma scoate din impas:
-   Dar asta nu înseamna ca trebuie sa se întâmple tocmai acum nu? stii, am ceva treaba cu formatia si, pe lânga asta, nu putem tine în loc emisiunea lui B.. În plus, daca nu ma însel, de-acum ai de lucru dublu, ca parca ti s-a sfârsit concediul. Nu are rost sa ne presam cu asta chiar acum, nu e ceva urgent. Pentru astfel de lucruri este nevoie de timp, iar acum ducem lipsa de asa ceva.
-   Cam asa e.
-   Poate când mai reusim sa scapam amândoi de îndatoriri, reusim sa ne tinem de promisiune, bine?
-   Da, raspund eu si simt cum intru în pamânt.
Întotdeauna trebuie sa ma scoata el din încurcatura!
-   Trebuie sa plec, adaug grabita. O prietena e internata în spital si.
-   Te conduc!
-   Mai bine nu.

Îl refuz, constienta ca prezenta lui nu mi-ar face bine în astfel de momente. E mai sanatos asa pentru gastrita mea si inima nevolnica. Vreau sa fiu sanatoasa, nu sa îmi preocup gândurile cu persoana lui.
Ma strecor pe lânga el în graba si flutur un "ramas bun" în urma mea, darâmând vreo trei scaune în cale si ciocnindu-ma de sunetist la iesire. Traversez în graba strada la un pas de un accident în lant si ma îndrept alergând spre spital, "culegând" si vreo doi-trei câini în spatele meu, care ma urmaresc latrând nevoie-mare.
Reusesc sa sperii o asistenta, pe care o zoresc sa caute salonul în care este internata amica mea. De cum aflu unde se afla, urc degraba treptele catre al doilea etaj al cladirii si ma îndrept într-acolo. Când deschid usa îl zaresc mai întâi pe Sam, dar apoi întâlnesc privirea blânda a lui Dilan si paloarea din obrajii ei ma îngrijoreaza pe data.
Îmi face loc lânga ea si iau loc pe marginea patului alb, de spital. Mireasma pastilelor îmi aminteste de perioada petrecuta la dezintoxicare, dar ma straduiesc sa alung gândul si o întreb cum se simte.
-   Mai bine.
Raspunsul ei ma mai linisteste cât de cât, dar ma simt cu adevarat usurata abia dupa ce aflu ca iese din spital la sfârsitul saptamânii.
-   Au spus ca o externeaza, ma lamureste Sam. I-au facut niste analize, i-au luat sânge si au supus-o la niste teste si i-au prescris un tratament care poate fi urmat acasa. E mai bine asa. Starea ei a început sa se stabilizeze.
Dupa o astfel de veste pot declara cu mâna la inima ca sunt multumita. Sunt singurii de a caror relatie îmi pasa cu adevarat, iar atunci când este de luat o decizie, mai mereu ma gândesc la ei si îi iau în considerare. Restul timpului ramas pâna la terminarea programului de vizita îl petrecem împreuna, glumind pe seama întâmplarilor din perioada în care abia daca ne cunosteam.
Timpul trece, însa, repede, asa ca vine vremea sa plecam. Sam ma conduce pâna în skate-park, acolo unde drumurile noastre se despart, dar ma opreste înainte de a apuca sa îmi iau bun ramas.
-   Nu mai rezist, Mandy, marturiseste el si-un nor de suparare pare ca se risipeste de pe fruntea sa. Am nevoie sa vorbesc cu cineva despre asta, ma apasa prea tare si nu mai pot duce totul de unul singur.
Nu prea stiu cum ar trebui sa reactionez. Nu este cel mai potrivit moment sa ma încarc cu problemele altora, câta vreme eu nu duc deloc lipsa de necazuri. Încerc sa caut o cale de scapare, dar privirea lui rugatoare ma face sa ma înduplec. Pâna la urma, este prietenul meu cel mai bun.
-   Ce s-a întâmplat?
Luam amândoi loc pe o bancuta de lemn si îl las sa îsi verse necazul.
-   Nu e deloc asa cum ti-am spus la spital, începe el.
-   Cum vine asta?
-   Adica. o vor externa vineri, dar asta numai pentru ca nu se mai poate face nimic în cazul ei, nu pentru ca starea ei ar fi mai buna. Trebuie sa ma întelegi, am fost nevoit sa o mint ca sa îi dau o speranta, dar situatia deja ma depaseste si nu mai rezist! Nu pot sa o mint în continuare, m-am saturat!
-   Daca ai fi sincer cu ea chiar crezi ca ai rezolva ceva?
Nu este nevoie sa îmi spuna, privirea lui face mai mult decât o mie de cuvinte; l-am ranit cu vorbele mele, dar nu am încotro, stie prea bine. Ce as putea face, la urma urmei? Nu este relatia mea si, chiar daca suntem prieteni la catarama, ce se întâmpla între el si Dilan îl priveste. Eu nu vreau sa am de-a face cu asta, nu doresc sa ma trezesc prinsa la mijloc. O boala incurabila nu poate avea un final fericit, iar el o stie prea bine. Ar fi trebuit sa se gândeasca la asta înainte de a se lansa într-o relatie atât de profunda cu Dilan.
-   Esti cruda, sa stii!
Are dreptate, stiu. Ah, ce bine ar fi daca as putea sa rostesc cu voce tare toate gândurile mele! Oare de ce traiesc mai mult în mintea mea decât în lumea adevarata?
În timp ce eu ma straduiesc sa gasesc o cale de a-mi cere scuze si de a-i oferi sprijinul meu asa-zis neconditionat - caci se stie ca am o viata foarte agitata si plina de neasteptat la ora actuala - Sam îmi prinde mâna într-a sa si ma forteaza sa îl privesc în ochi:
-   Te-ai comportat foarte ciudat în ultimele zile.
Slava Cerului! Schimba subiectul!
-   Lasa-ma sa ghicesc, continua el. Este vorba despre B., asa-i?
Bun, nu îi mai sunt atât de recunoscatoare. ar fi putut gasi un subiect mai interesant de atât!
-   Oarecum, raspund eu, evaziv.
-   Ador raspunsurile tale partiale! ironizeaza el situatia.
-   Sam, este vorba despre ceva personal, ma straduiesc eu sa explic. Îsi aduce si B. contributia, dar nu este singurul. S-au adunat foarte multe în ultima perioada. Sper doar ca totul se va sfârsi cu bine.
-   Despre cine mai este vorba?
-   Despre un alt barbat. Am gresit fata de el asa cum gresesc fata de toti în ultima vreme. Ce se întâmpla, Sam? Am nevoie de o schimbare, nu îmi place fagasul pe care a apucat-o viata mea!
-   Dar lucrurile s-au îmbunatatit mult, stii bine. Manch a fost suparat de dimineata pe tine, iar aseara a venit bombanind. Tot mentiona ceva despre marijuana.
-   Da. stii, ieri s-a împlinit un an de când.
-   Da. Am pregatit o petrecere pentru tine la care nu ai aparut.
-   Nici nu aveam dispozitia necesara. Manch a reusit sa darâme castelul meu de nisip. Pentru prima oara ma simteam bine în compania unui barbat care a încercat sa faca ceva numai pentru mine si.
-   si te-ai îndragostit.
Gata, am înghitit galusca.
Cum poate sa afirme asa ceva? Eu, îndragostita! auzi la el! Cum vine asta? Eu nu cred în iubire, în dragoste la prima vedere, în sentimente, în relatiile adevarate. daca mai exista si exceptii, sa le fie de bine! Eu nu m-am numarat printre ele, si nici nu se va întâmpla sa fac vreodata parte dintre ele!
Banuiesc ca Sam a prins un umor negru extrem de dezvoltat în ultima vreme. Nu îl învinuiesc, nu prea a avut de ce sa faca haz, soarta nu i-a oferit prea multe ocazii în care sa topaie de fericire. Dar de aici si pâna la afirmatia pe care tocmai a facut-o este cale lunga si nu pot fi de acord cu el. În plus, mai mult ca sigur el face referire la H. si ar fi imposibil ca eu sa simt ceva pentru un barbat ca el! Daca ar fi aratat ca are si el cea mai mica intentie în ceea ce ma priveste i-as fi cazut la picioare si i-as fi daruit toata fiinta mea. Dar. întâmplarea face ca nu îl interesez în sensul acela. Pe B., în schimb, se pare ca da. Poate ca ar trebui sa profit de ocazie si sa ma las în voia lui.
-   Suntem doi oameni prapaditi, asa-i? cugeta Sam mai mult pentru sine, strecurându-si mâna pe dupa umerii mei...
Îl privesc cu luare-aminte. De mult nu mi-a mai parut atât de linistit si de. resemnat. Nu, resemnarea nu este o solutie. El ma învatase cândva ca trebuie sa lupti pentru ceea ce îti doresti, chiar si atunci când stii ca este imposibil de realizat. Macar vei stii ca ai încercat.
Las sa-mi scape un oftat si ma spijin de umarul lui. Are dreptate. Suntem doi nefericiti care ne agatam de un fir imaginar pentru a atârna în noaptea rece pâna la ivirea zorilor. Ar fi trebuit sa ma astept ca voi ajunge aici. O femeie ca mine nu merita un viitor alaturi de cineva drag. dar Sam nu e ca mine. El merita mai mult de-atât.
-   O sa fie bine, îi soptesc eu într-un sfârsit.
Nu prea sunt sigura de asta.
-   Asa-i, aproba el din cap, icnind ironic.
Daca si el este la fel de convins de vorbele sale, atunci se va alege praful de noi - si acestea sunt gândurile unei femei care neaga ca ea s-a prapadit deja pe dinauntru.
. sau asta înseamna ca am încetat sa mai neg?

Capitolul 7: "Das Glück ist eine leichte Dirne" ("Norocul e o fata usuratica" - Heinrich Heine)

A sosit în sfârsit data de întâi Noiembrie. Am o datorie importanta pe ziua de azi. Uneori este bine sa te mai îngrijesti si de suflet asa cum stii tu, iar sufletul nu are nevoie de doctorii sau medicamente, ci de pace, de cel mai pur balsam care a existat vreodata: de liniste.
În anii anteriori pe vremea asta era deja iarna, neaua pe case era crescuta de doua palme si prin parculete te puteai bucura de oamenii de zapada care de care mai strâmbi, mai ciunti si mai hidosi, construiti fie din plictiseala, fie din dorinta de a multumi copiii, fie chiar cu drag dar fara imaginatie. Desigur, este mai bine asa decât sa vezi constructiile artificiale din centrul orasului, din polistiren expandat, model stas, fara nici un margean de farmec.
Anul acesta, însa, zapada a întârziat sa apara. Mi-a crescut inima de bucurie dimineata, când m-am uitat pe geam la termometru sa vad câte grade sunt afara, caci primii fulgi de nea s-au topit pe fata mea, în palmele mele, facându-ma sa ma scurg si eu odata cu ei.
O astfel de zi este numai buna de facut o vizita în locurile cele mai dragi. Poate ca ar fi fost si mai încântator sa merg pe vremea asta cu H. prin locurile în care m-a condus zilele trecute, dar nu am de ce ma plânge. Prima ninsoare din acest an m-a prins cu zâmbetul pe buze si am de gând sa îl pastrez asa. Refuz sa ma ating de computerul de acasa si ma îndrept pe jos spre locul de munca, radiind de buna dispozitie. B. pare surprins sa ma vada asa, dar ma prefac a nu baga în seama. A trecut ceva vreme de când nu m-am mai simtit asa de bine de una singura, iar pentru o femeie solitara, este de-a dreptul dezastruos! Alex ma întreaba care este sursa fericirii mele, dar nu cred ca i-as putea da un raspuns precis. Este o zi speciala, atât. Ce-o face atât de speciala? Totul.
M-am obisnuit deja ca timpul sa treaca în viteza pe lânga mine, dar astazi parca ar fi nevoie de o pânza imaginara care sa îl opreasca sau macar sa îl frâneze înainte de a fi detectat de radar. De cum se termina programul de lucru ma îndrept direct spre iesire, caci am de discutat cu sefu' de la cealalta slujba si nu vreau sa întârzii, caci, pâna la urma, acela este adevaratul meu loc de munca, cel stabil. B. îmi taie calea, dar eu ma straduiesc sa nu ma las afectata de mica întârziere pe care mi-o va provoca o cât de mica discutie cu el. Daca e ceva, pot lua un taxi.
-   Azi te-am vazut foarte încântata, remarca el.
-   Era si vremea, nu? întreb eu, furându-i un zâmbet. Prea multa seriozitate strica uneori si cred ca v-ati plictisit cu totii sa ma vedeti mereu încruntata sau îngrijorata.
-   si unde te grabesti? Daca vrei, te conduc eu.
-   Ar fi foarte dragut din partea ta. Am o treaba la sediul firmei la care lucrez. stii bine ca am doua slujbe. Noaptea trecuta am început sa lucrez la grafica unui nou joc. Astazi am ceva de vorbit cu conducerea, am fost anuntata ca vor sa ma vada. Dar nu e departe, pot merge si pe jos, nu fac mai mult de juma' de ora.
-   Daca te duc cu masina avem timp sa intram si la o cafenea. Fac cinste.
Am vreun motiv ca sa îl refuz? Daca este sa urmez rationamentul de aseara, cea mai mare prostie pe care as putea sa o fac ar fi sa inventez o scuza ca sa scap de el. Ma grabesc sa accept înainte de a-i da timp sa se razgândeasca. În orice caz, dupa-amiaza am program de una singura si nu accept intrusi!
Ma conduce galant spre masina lui si am o stranie senzatie de déjŕ vu legata de automobilul respectiv. Un Lamborgini violet, întocmai ca cel cu care am fost weekend-ul trecut cu H.. Nu ma pot abtine sa îl întreb pe B. daca nu cumva e a lui masina.
-   A lui H.? Nu, vai! Uneori o mai foloseste si el, dar nu îi apartine. Nu îi plac masinile sport si, în plus, considera degradant sa dai atâtia bani pe un "simplu mijloc de transport", dupa cum obisnuieste sa spuna.
Ah, m-a lamurit! Chiar vroiam sa mentionez ca pâna si numarul scris pe placuta de înmatriculare pare identic. Nu stiu de ce, dar vorbele lui B. au reusit sa-mi gâdile putin orgoliul. Sunt mândra în felul meu de H., caci tocmai mi s-a dovedit ca nu este un snob care sa arunce cu averea sa în dreapta si în stânga doar pentru a atrage atentia. B. poate sa se bucure cât doreste de astfel de masini, nu ma afecteaza. Cu H., însa, situatia sta ceva mai diferit.
Renunt la gândurile mele dar, caci nu îmi doresc sa atrag necazul cu orice pret asupra mea si ma sui în masina, pe scaunul copilotului. Oglinda retrovizoare îmi întoarce zâmbetul si ma bucur din plin de tot ce se întâmpla cu mine - da, da, ciudata zi, nu am ce spune! Astept ca B. sa curete parbrizul de zapada si primesc un bulgare în fata de care nu reusesc sa ma feresc când se urca si el în masina. Cu atât mai bine, am primit si botezul iernii pe ziua aceasta!
Intram într-un Pub englezesc si luam loc pe scaunele din fata barului. Se ofera sa plateasca doua cafele si ne lansam într-o discutie despre skateboarding, cu toate ca nu stiu nici pe sfert cât stie el despre acest domeniu. Cum localul se afla la o straduta distanta de sediul firmei, nu ne mai suim în masina, ci pornim pe jos, prin zapada.
Este suficient sa prind o clipa de neatentie din partea lui si-mi gasesc razbunarea, bulgarindu-l cum se cuvine. O "lupta" cu zapada nu este tocmai indicata în acest moment pentru mine, asa ca B. este întelegator si ma zoreste spre sediu. În fata firmei ne luam bun-ramas si ma strânge în brate cu putere.
-   Sa zâmbesti mai des, esti frumoasa când o faci, îmi sopteste el în ureche.
Este pentru prima oara când un barbat îmi rosteste în fata cuvintele acestea: "esti frumoasa". Îmi creste inima de bucurie. Nu mai conteaza daca este adevarat sau nu, în momentul acesta ma simt asa, frumoasa.
Daca ar fi fost H. cel care ar fi rostit aceste cuvinte as fi stat probabil acum pe gânduri daca ar fi bine sa îl sarut sau nu. Dar în cazul lui B. e ceva diferit. Sar de gâtul lui si îi ofer un sarut natural si sincer, care sa completeze aura de fericire ce ma înconjoara. Ma îndepartez de el îmbujorata si ma pierd în spatele usii automate în timp ce îi fac cu mâna. Ma priveste pâna în ultima clipa, cu o vadita uimire pe chip, caci nici eu nu ma asteptam sa trec asa de repede peste ce-a fost cu numai câteva nopti în urma între noi.
Undeva în mintea mea se zbate constiinta care sustine sus si tare ca "atunci când alergi dupa doi iepuri.", dar nu îi dau ascultare, caci nu am mai trait de multa vreme o zi în care sa nu fie nevoie de niciun efort din partea celorlalti ca sa fiu binedispusa. Las mustrarile moralizatoare pe alta data.

Iau liftul catre etajul al doilea al cladirii si ma îndrept cu hotarâre spre biroul sefului. Înainte, însa, trebuie sa dau seama secretarei, iar când intru la ea descopar ca sunt a treia la rând care asteapta o întâlnire. Cum înaintea mea este Ben, unul dintre colegii de echipa, profit de ocazie sa îl salut si sa ma interesez de fetita sa de dragul conversatiei, caci nu este ceva care sa ma intereseze cu adevarat. Macar cu mine sunt sincera în privinta asta, caci cu el nu as putea fi. Ne luam ramas bun când îi vine rândul, iar câteva minute mai târziu secretara ma anunta ca pot intra si eu. În prag îi mai spun o data "la revedere" lui Ben si îl rog sa transmita salutarile mele sotiei, apoi înclin din cap cuviincioasa în fata sefului si îl salut cu un profund respect. Trebuie sa recunosc ca este una dintre cele mai integre persoane pe care le-am cunoscut la viata mea. Iar de data asta, întâlnirea între patru ochi a însemnat cu adevarat între patru. De obicei erau sase. Nu vreau sa aflu ce s-a întâmplat cu nevasta lui.
Îmi face semn sa iau loc si astept cu emotie sa aflu pentru ce m-a chemat. Ma întreaba daca doresc o cafea si îsi anunta secretara sa aduca si niste pliculete de zahar cât mai repede cu putinta. Se mai foieste prin fata mea pâna când, la un moment dat, se aseaza pe scaunul masiv, din piele neagra si spune pe un ton grav:
-   Avem o problema, domnisoara Green. Dumneata si doamna Janice Halls ati dovedit niste aptitudini deosebite si pe baza lor m-am gândit ca ar fi momentul sa facem o avansare. Este vorba de un proiect de lunga durata, la care vor participa reprezentanti ai firmei noastre din întreaga lume. Deocamdata nu este nimic sigur, dar ne-am gândit ca una dintre voi sa faca parte din acest proiect.
-   Domnule K., orice decizie veti lua sunt sigura ca va fi cea potrivita, spun eu.
Nu prea îmi sta bine pe post de lingusitoare, asa-i?
-   Nu e nici cea mai mica îndoiala la mijloc, domnisoara, dar nu asta vroiam sa aud. Deciziile mele sunt luate abia dupa lungi framântari care îmi manânca noptile. Pâna acum nu am gresit niciodata într-o hotarâre. Dar asta depinde de mine. Pe mine ma intereseaza ce aveti de gând dumneavoastra sa faceti în privinta asta.
-   Voi încerca sa fac tot posibilul ca sa fiu eu cea aleasa domnule, raspund eu prompt.
-   Nu vei încerca, ci îl vei face, domnisoara. Vreau sa vad o competitie adevarata între dumneata si doamna Halls. Stau în cumpana, caci am de ales si daca dânsa este mai capabila decât dumneata nu voi pregeta sa o trimit în Statele Unite pentru acest proiect. M-am facut înteles?
-   Da, domnule K..
Înghit în sec, caci m-au trecut toate apele. Este bine uneori sa te mai aduca cineva si cu picioarele pe pamânt. Mereu am fost a doua. Nu voi permite sa se repete povestea si de data aceasta. Stiu ca nu am sanse egale cu Janice, caci ea este deja sefa de echipa, dar faptul ca sunt luata în considerare este deja un pas înainte si stiu ca daca dau tot ce am mai bun în mine pot sa o întrec.
Domnul K. îmi face semn ca pot sa ma retrag si nu mai astept o clipita pentru a iesi din birou. Îl salut cu respect si pe el si mai apoi pe secretara, iar apoi alerg pe coridor ca sa prind liftul. Ziua înca nu s-a sfârsit si a sosit vremea sa îmi platesc si datoria. Cobor în fata sediului si, cum nu se vede nici un taxi, scot mobilul si chem unul.
Drumul îmi pare nespus de lung, caci as vrea sa ajung mai repede. E vremea amintirilor, e momentul sa renunt la tot ce-am construit pentru a primi îmbratisarea trecutului. Adevaratului trecut.
Taxiul ma lasa în fata unei cladiri saracacioase, pe doua etaje, împodobita cu fulgi de nea si o aura de nostalgie. Platesc soferului si ma îndrept spre poarta înalta de lemn. As putea foarte bine sa apas pe sonerie si sa astept ca domnisoara Gibbs sa vina sa îmi deschida, însa cred ca îmi mai amintesc pe unde era cheia. Strecor o mâna pe deasupra portii în curte si cercetez marginea parului ce sustine gardul.
Bingo!
Întocmai ca pe vremea când traiam si eu aici. Deschid usa si un câine fioros cu falcile atârnându-i pâna în pamânt începe sa latre de zor. De cum ma vede mai bine, însa, se opreste, caci pesemne m-a recunoscut. E Skipp, batrânul rotweiller pe care îl îngrijeam eu înainte de a pleca la casa mea.
Alarmata de latraturile câinelui, domnisoara Gibbs iese degraba din casa, tinând o coada de matura în mâna, pregatita sa ma atace. De cum ma zareste, însa, fata i se lumineaza si vine sa ma îmbratiseze.
O primesc cu drag în bratele mele, caci ea este cea care mi-a tinut vreme de cinci ani de zile loc de mama, atât cât am petrecut în acest orfelinat. O privesc cu luare-aminte, caci mi-e draga si a trecut ceva vreme de când nu am mai vazut-o. Parca s-a mai împlinit putin, iar culoarea din obraji e mai sanatoasa ca de obicei. La ultima mea vizita, cu vreo doua saptamâni în urma, tragea din greu din pricina ulcerului si era palida nevoie mare. Se vede pe chipul ei ca se simte ceva mai bine acum.
Domnisoara Gibbs a cam trecut de prima tinerete, dar tot fata mare a ramas si pâna în zilele noastre. E o femeie durdulie, mereu în plina miscare, iubitoare si grijulie, care nu poate sa stea o clipa locului.
Nu este nici pe departe ca si conducatoarele orfelinatelor despre care se scrie în carti, o femeie nesuferita, zgârcita, care nu poate suferi copiii. Din contra, ea a stiut întotdeauna cum sa se îngrijeasca de soarta celor mici, cum sa-i ajute si sa le-aduca zâmbetul pe buze. De multe ori a lasat de la ea numai de dragul nostru.
Îmi amintesc cum era atunci când m-a primit în sânul "familiei" sale. Aveam treisprezece ani, iar tatal meu vitreg tocmai daduse ortu' popii. Cum singura mea ruda în viata mai era bunica din partea lui, fiind nepoata vitrega a refuzat sa ma ia în grija sa asa ca am fost lasata pe mâinile statului. Trecusem cu mult de vârsta obisnuita pentru adoptii, asa ca am fost norocoasa sa ajung la Orfelinatul Central din Dublin. La vremea aceea nu prea stiam mare lucru despre casele de copii, însa acum sunt recunoscatoare acestei femei ca mi-a oferit un acoperis deasupra capului, caci fara ea nu as fi ajuns aici. Ea m-a sustinut întotdeauna în planurile mele si era convinsa ca voi face rost de o bursa pe mai departe ca sa îmi continui studiile dupa ce împlinesc vârsta de optsprezece ani, când trebuie parasit orfelinatul.
N-a fost sa fie, bursa a primit-o un coleg de clasa care a obtinut locul întâi, dar am avut norocul de a lucra deja la firma la care sunt angajata si astazi datorita unui proiect facut cu clasa care a avut suficient succes pentru a impresiona conducerea.

Domnisoara Gibbs ma pofteste înauntru si, de cum trec dincolo de usa din lemn de stejar de la intrarea în cladire ma inunda o mireasma de cârnaciori prajiti si fasole cu ciolan, singurele feluri de mâncare pe care stie sa le gateasca - bine, bine, trebuie sa aiba si ea neajunsurile ei.
Ma scutur de zapada si ma descotorosesc de geaca uda din pricina ninsorii si-apoi intru în camera cea mare, unde stiu ca este locul de joaca al copilasilor. De cum intru, doua fetite sar de gâtul meu si ma umplu cu sarutari, bucuroase sa ma vada. Un baietel se apropie timid si îl iau în brate si-l învârt, apoi îl las jos si îi zburlesc parul cu mâna:
-   Max, ce mare te-ai facut! remarc eu cu surprindere, caci stiam ca baietelul sufera de nanism, o boala care împiedica cresterea.
-   Am crescut un centimetru si opt milimetri! declara el cu mândrie.
Mai salut câtiva copilasi, iar la sfârsit las pe cei mai dragi mie, cei care stiu ca nu au sanse de adoptie, caci, la fel ca si mine, au venit la o vârsta prea mare la orfelinat si nimeni nu înfiaza copii care au trecut de zece ani.
-   Ai promis sa vii mai des, îmi reproseaza o tânara de vreo cincisprezece ani, ridicându-si fruntea semeata spre mine.
-   Annie, stiu, îmi pare rau, ma eschivez eu, cautând o explicatie veridica. Nu e vorba ca nu as fi vrut sa vin, dar am avut niste treburi importante care m-au retinut si.
-   Ziceai ca îti iei concediu! intervine o alta tânara, de treisprezece ani, care îmi aminteste de mine la vârsta ei, caci are aceeasi încapatânare ca si mine.
-   Da, Elaine, mi-am luat, însa a venit un fost coleg de facultate si mi-a oferit o slujba noua, asa ca acum am dublu de lucru si îmi este mai greu sa îmi fac timp liber ca sa vin în vizita pe la voi. stiu ca v-am cam neglijat în ultimele doua saptamâni, dar promit sa ma revansez. stiti ca mereu ma tin de promisiuni, nu?
-   Da, stim.
Raspunsul acesta venit pe un ton sarcastic îi apartine lui Keane, un pusti de saisprezece ani, fratele mai mare al lui Elaine, favoritul meu din tot orfelinatul. O umbra de vinovatie îmi marcheaza privirea, dar Annie stie cum sa ma scoata din încurcatura si îmi sare în brate, strigând cu voiosie:
-   Ai face bine sa te tii de cuvânt!
Îi strâng la pieptul meu si pe cei doi fratiori, dar apoi suntem întrerupti de vocea domnisoarei Gibbs care vine dinspre bucatarie cu doua tavi încarcate cu cârnaciori.
-   Spalati-va pe mâini, copii, haideti la masa! striga ea sa o auda cu totii.
Iar apoi, mai încet, pentru mine:
-   Domnisoara este poftita la cina regala!
Îmi face cu ochiul si îmi arata locul în care obisnuiam sa iau masa pe vremea când locuiam aici.
Mi-e dor de aromele adolescentei, de levantica pe care o gaseam în dulapioare în fiecare dimineata, de bradul natural de Craciun, de asternuturile spalate cu sapun de casa, de fasolea arsa, de laptele fiert cu o lingurita de miere, de. de tot ce-mi aminteste de locul acesta.
Dupa ce servim masa, domnisoara Gibbs îi pofteste pe toti în curte ca sa curete zapada, iar eu sunt fericita sa dau o mâna de ajutor.
Este singurul loc din lume în care sunt copil. Da, sufletul meu înca mai pastreaza ceva din puritatea celor mici, desi viata cruda m-a învatat ca trebuie sa ascund asta pentru a razbi. Aici, însa, am parte de libertate. Suna cu adevarat ironic, caci majoritatea se refera la orfelinate ca la niste "închisori", niste locuri îngrozitoare, în care copiii sunt persecutati si pornesc în viata cu stângul. Eu, însa, stiu ca pentru mine înseamna acasa.
Se poate spune ca mi-am platit datoria, caci facusem promisiunea de a veni si nu prea îmi onorasem cuvântul. Ma bucur ca sunt aici, caci e bine sa îti gasesti un loc de care sa aparti cu adevarat.
Petrec restul serii alaturi de Annie si ceilalti copilasi, cu toate ca Elaine îmi tot da târcoale din când în când. Înainte de plecare, Keane ma opreste în prag. E încruntat si pare sa aiba ceva important de spus. Îmi fac timp si ies cu el în curte, ca sa fim între patru ochi si sa-mi spuna ce are pe suflet.
-   Ce e, pustiule? întreb eu, pe un ton vesel.
-   Mandy, vezi tu.
Roseste si asta ma încânta cu adevarat. E pentru prima oara când îl vad încurcat.
-   . ai putea sa-mi spui cum sa invit o fata în oras? continua el, repede.
Continuarea vine pe loc în mintea mea: "Gata, am zis-o!", dar nu vreau sa îl necajesc. Se pare ca baiatul are de purtat o discutie serioasa cu mine - pacat ca nu a apelat la cea mai potrivita persoana pentru asta.
-   Despre cine este vorba? Annie, cumva?
Dupa roseata din obraji nu mai este nevoie sa îmi raspunda.
-   stii ca îi plac filmele frantuzesti. de ce nu o inviti la cinema?
-   În perioada asta se fac controale si nu vrem sa îi facem probleme domnisoarei Gibbs, chiar daca ea este dispusa sa riste pentru noi si sa ne lase în oras.
-   Atunci de ce nu închiriezi un film? Am auzit ca aveti un DVD-player din partea primariei. Sunt sigura ca îi va face placere. Daca ai nevoie de bani, poti oricând sa apelezi la mine, ti-am mai spus.
-   Da. ar mai fi o problema.
-   Da.?
-   Mai tii minte ce ne-ai promis mie si lui Elaine? Când ai de gând.?
-   Keane, scumpule, adoptia. nu se face chiar asa de usor. stiu ca am jurat sa va înfiez înainte ca tu sa împlinesti optsprezece ani, dar pentru asta trebuie sa fiu casatorita, exista o lege care trebuie urmata.
-   Ah, Mandy, nu îmi vine sa cred ca nu prinzi subântelesurile! Oare chiar trebuie sa îti explic ca la copiii de gradinita?
Sa recapitulam: eu sunt cea cu opt ani mai mare. Atunci, cum vine asta?
-   Oh, trebuie neaparat sa îti gasesti un sot! exclama el într-un final.
-   stiu, ca sa va pot adopta.
-   Nu, ca sa fii fericita! Te-am vazut azi, ceva se întâmpla cu tine. daca e vorba de un barbat, atunci trebuie neaparat sa îmi faci cunostinta cu el ca sa îl felicit! De multa vreme ma uit dupa cineva potrivit pentru tine si nu gasesc pe nimeni. Sper sa fie de treaba.
-   Oh, unde-ti merge mintea! Sunt doar vesela, atâta tot. În plus, nu cred în casatorie. O hârtie nu leaga doi oameni, nu îi tine împreuna. Singurul motiv pentru care as semna un certificat de casatorie ar fi acela ca va vreau lânga mine si acesta este singurul mod de a definitiva asta.
Pustiul îsi da ochii peste cap si ofteaza lung, apoi se joaca prin zapada cu picioarele si mormaie în barba:
-   Nu s-ar învata minte.
L-am auzit! Sau mi s-a parut? Sa speram ca este a doua varianta, caci nu vreau sa ajung sa primesc învataminte de la o persoana care are cu opt ani mai putin decât mine. Pâna la urma renunt la "orgoliile mele prostesti", asa cum am învatat de la Pete ca am, îmi iau ramas bun de la baiat si ma îndrept spre casa. Azi am avut o zi plina si urmeaza o noapte în care voi munci din greu.
De cum ajung acasa, însa, iau perna în brate si adorm aproape instantaneu -încet, dar sigur, lumea viselor ma invadeaza în toata fiinta si ma las purtata spre Nirvana. Undeva, prin ecoul gândurilor, se mai zbate înca o vorba parca aievea: esti frumoasa.
Sunt?

A fost o noapte grea, iar acum ma straduiesc sa ascund cearcanele adânci ce-mi îngroapa ochii. Nu este usor sa lucrezi sub presiunea unei asemenea competitii, dar asta ar fi trebuit sa o stiu de mult. Casc în fata oglinzii din baie si îmi sterg rânjetul obosit de pe fata. Dau cu negru pe la ochi sa nu se mai deosebeasca cearcanele de machiaj si ma îmbrac în graba ca sa ajung si la serviciul de zi. Încep din ce în ce mai tare sa ma îndoiesc ca am facut o alegere buna când am semnat contractul cu B., caci doua locuri de munca înseamna, în traducere libera, epuizare.
    Telefonul ma face sa tresar si alerg cu pantalonii în vine pâna la birou, acolo unde l-am lasat. Raspund grabita si de la capatul celalalt al firului aud vocea lui Dave:
-   Mandy, daca te grabesti, te duc eu la serviciu.
-   Stai putin, Dave, e la câteva strazi distanta, ma descurc si singura. Pierdem mai multa vreme pâna când ajungi tu aici. Multumesc, oricum, de idee.
-   Nu prea cred. Sunt în fata blocului, te astept. Hai, grabeste-te!
    Îmi plac ideile spontane, dar nu cred ca este momentul. Chiar daca au trecut foarte multi ani de când l-am cunoscut pe Dave si avem un trecut asemanator.
    Recunosc, uneori se întâmpla sa afirm acelasi lucru si despre Sam. Amândoi seamana cu mine, dar daca îi pui unul lânga celalalt. sunt doua persoane diferite! Îmi place sa cred ca am câte putin din fiecare. Dave, însa, ma întelege în alti termeni fata de ceilalti prieteni ai mei. Mama sa a murit la nastere, iar tatal sau a fost internat într-un spital de psihiatrie, asa ca a ajuns si el, la fel ca si mine, în grija statului, întrucât nici o ruda în viata nu a ales sa îl îngrijeasca. Am avut o legatura speciala cu el la început. El m-a învatat majoritatea trick-urilor pe care le stiu la skateboarding. El, de asemenea, mi-a facut cunostinta cu Pete si cu Joyce. Joyce. de-ar stii ce simte Dave pentru ea! Dar nu e momentul sa meditez asupra legaturii lor.
    Îmi iau o geaca groasa pe mine si cobor scarile în graba, iar la iesire sar în bratele lui Dave si îl sarut pe obraz. E cu adevarat o surpriza sa îl vad aici, iar eu ma bucur ca a venit. Ma priveste din toate unghiurile, ma cerceteaza cu atentie, apoi constata cu încruntare:
-   Esti trasa la fata si nu îmi place sa te vad asa. De asemenea, ai cearcane. Sam mi-a spus ca a vorbit cu tine zilele trecute si ca ai fost la Dilan la spital. Pot sa îti recomand ceva? Oricât de buna prietena ai fi, daca te afecteaza atât de mult sa vezi oameni bolnavi, mai bine fa-ti un serviciu si nu te mai duce la ei. Sunt sigur ca vor întelege situatia în care te afli.
-   Dave, nu e nimic grav. Ieri am fost surprinzator de vesela si cred ca m-a epuizat. În plus, concediul mi s-a terminat si este greu sa fac fata si sa ma obisnuiesc din nou cu agitatia. Atâta tot. Dar ia spune, ce e cu tine prin locurile astea?
Locuieste la celalalt capat al orasului.
-   Am. petrecut noaptea la. un prieten, se straduieste el sa gaseasca un raspuns.
    Din pacate pentru el, îl cunosc suficient de bine ca sa îl ghicesc si nu este una din persoanele cu care sa vorbesc pe ocolite, asa ca îl întreb cât se poate de direct:
-   Joyce.?
    Icneste scurt si îsi trece o mâna pe dupa ceafa, masându-si gâtul încet. Înghite în sec si înclina din cap în semn afirmativ. Sar din nou de gâtul lui si îl mai sarut o data pe obraz, apoi îl felicit în soapta, la ureche. Mi-e drag sa stiu ca au facut si pasul acesta. Dave aproape ca se îmbujoreaza în obraji, dar e vadit emotionat, caci de multa vreme tine la ea. Ma prinde de dupa umeri si ma conduce pâna la studio, dar ma despart de el cu regret, caci tare mi-ar fi placut sa am vreme cât sa-mi povesteasca ce s-a întâmplat de fapt. Îmi iau ramas bun de la el si ma îngrop în materiale de prelucrat. Pauza de masa vine si ea, iar B., care toata ziulica mi-a dat târcoale pe la birou, ma ia deoparte si ma invita la o cafea. Accept cu mare placere si ne îndreptam spre cafeneaua din colt. Luam loc la o masuta de lemn si îl las pe el sa comande.   Dupa ce chelnerita ne lasa singuri, ma prinde de mâna si ma forteaza sa îl privesc în ochi. Presimt ca vrea sa îmi spuna ceva important de data aceasta.
-   H. este pe picior de plecare, începe el.
    Inima îmi sta în loc, caci ma asteptam la orice numai la asta nu. Este adevarat, el nu are de ce sa stea aici pâna la capat, a venit doar pentru niste filmari episodice, dar. prezenta lui a devenit mult prea familiara pentru mine ca acum sa plece.
    As vrea si eu sa stiu oare cum ar trebui sa reactionez în situatia data. Mai mult ca sigur, daca arat ca îmi pare rau B. se va înfuria. Dar nu pot fi nesincera si sa par nepasatoare, mi se pare pur si simplu ipocrizie curata, iar la capitolul asta nu ma descurc prea bine.
    Ridic întrebator din sprâncene, caci nu exista întrebare pe lume pe care as putea-o rosti acum pe o voce relativ normala. B. gesticuleaza larg si înclina din cap:
-   Nu e nimic care sa îl mai retina lânga noi. Astazi filmam ultimele cadre cu el. Apare episodic, asa ca nu are nici un rost sa stea tot timpul aici, cu noi, câta vreme are niste concerte de sustinut.
    Asadar, nu mai are nici un motiv sa ramâna.
    În momentul acesta cred ca mi-as dori sa îl înfrunt, fata în fata. Sa îl iau la bani marunti si sa îl întreb daca nu cumva mai are si alte motive de plecare. Cum se face ca mai zilele trecute faceam planuri împreuna, iar acum se contramandeaza totul? Îmi facuse o promisiune, iar eu nu am de gând sa uit vreodata vorbele lui. Mi-a jurat sa mergem împreuna si sa îl ajut sa descopere viata vazuta prin ochii mei. Daca el pleaca, atunci cum ramâne cu planurile noastre?
    B. simte ca ma framânta ceva si întreaba cât se poate de direct si ironic:
-   Te deranjeaza plecarea lui?
Tremur. Simte ezitarea si îmi strânge si mai puternic palma într-a sa. As vrea sa ma retrag precum melcul într-o cochilie si sa stau acolo singura, departe de toate problemele din afara. E prea multa drama pentru mine, nu sunt obisnuita cu asa ceva!
-   Ar trebui?
    Aerul teatral cu care am rostit aceste vorbe este însotit de un puternic iz de patetic. Poate ca ar trebui sa îmi revizuiesc vocabularul si sa renunt la întrebarile gratuite.
   Pâna si B. a observat cât de prost îmi pot ascunde adevaratele gânduri. Se lasa pe spate si îmi elibereaza mâna, oftând adânc si rostind foarte bine calculat si cântarit:
-   Poate ca nu ma priveste, dar mi-ar fi placut sa fii sincera cu mine. Daca nu  vrei sa raspunzi, pot sa accept asta, dar nu cred ca mai are vreun rost sa ne ascundem dupa deget. S-a întâmplat ceva între tine si el si este prea târziu pentru a mai schimba ceva. Nu stiu ce i-ai facut tu lui sau el tie, dar stiu ca nu îti este indiferenta persoana lui.
Acum ar fi momentul sa intervina cineva si sa ma scape de raspunsul pe care ma simt obligata sa îl dau. Norocul, însa, nu îmi surâde deloc asa ca îmi dreg glasul si încerc sa dau o nota cât mai dulce vorbelor mele:
-   Nu s-a întâmplat nimic, B., de asta poti fi sigur. Nu sunt genul de femeie care sa îl intereseze si el este mult prea visator si idealist pentru mine. Suntem doi amici, chiar daca ne cunoastem de foarte putina vreme. Nu îmi este indiferenta plecarea lui, caci niciodata nu mi-a placut sa-mi pierd un prieten. Dar nu este nici o tragedie. Fiecare îsi urmeaza viata lui, asa cum a fost si pâna acum.
-   Esti sigura?
    Ma întind peste masa si îi prind mâna într-a mea. Îl conving ca sunt sigura de asta, dar nu si pe mine. As vrea sa pot crede si eu, însa ma retin câteva amanunte: sarutul acela din vestiar nu se poate spune ca nu a însemnat nimic, cu toate ca amândoi am încercat sa evitam amintirea acelui moment; de asemenea, framântarile mele trebuie sa aiba o baza solida, caci nu sunt genul de persoana care sa se agite pentru orice fleac - iar H. mai mult ca sigur înseamna ceva pentru mine.
    B. plateste consumatia si ne îndreptam înapoi spre studio. Îsi trece bratul pe dupa talia mea si-mi las capul pe umarul lui. Restul zilei îl petrec în fata calculatorului caci, imediat dupa terminarea programului de lucru ma întorc acasa si continui ce am început noaptea trecuta.
    Seara vine fara ca eu sa ma fi ridicat de pe scaun. Am asteptat ceva azi. Nu stiu anume ce, dar am senzatia ca este ceva cu adevarat important. Poate ca mi-as fi dorit sa dea si H. un semn de viata si sa ma anunte personal ca pleaca.
    Ei bine, n-am eu norocul asta! Daca ieri eram în culmea fericirii din motive necunoscute mie, astazi am ajuns sa ma târasc prin mocirla uitarii. Da, asa gândesc si sincer, prefer sa îmi închipui ca a uitat de mine si ca este nepasator în privinta mea decât sa aflu ca duce cu el regretul ca nu ne vom mai vedea.
    Mai nou ma flatez singura!
    Asta mi se pare de necrezut. Da, banuiesc ca m-a dat uitarii si este dispus sa plece cât mai curând. Poate sa se duca unde o vrea el! Pe mine nu ma va afecta.
    Ecoul vorbelor mele în camera trista si goala ma face sa realizez ca am gândit cu voce tare. si cu cât îmi repet mai des în minte ultimele cuvinte rostite de mine, cu atât mai grea este disperarea ce-mi apasa sufletul.     Ma va afecta, sunt sigura.