ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
Mandy Green
Capitolul 1: "Ca sa întelegi ca esti
prost trebuie sa-ti mearga mintea" - Georges Brassens |
Înca de
la intrare, Alex îmi face semn agitat sa ma duc la el, caci
rezervase o masa în spate. Ma ia în brate, ma învârte de
vreo doua ori ca sa ma ameteasca de tot, apoi ma
umple de pupaturi si îmi ofera galant, un loc. Cum pe amicul
sau nu îl zaresc nicaieri, îmi pierd timpul cercetându-l pe el,
aproape adormita. Cu exceptia faptului ca sia lasat
câteva fire de barba, e neschimbat.
- Prietenul meu a iesit sa dea un telefon, îmi
explica el, de parca m-ar fi interesat. Dar ia te uita!
exclama el, facânduma sa tresar. Esti exact cum te
tineam minte! Ma gândeam ca dupa ce ai terminat facultatea
ai devenit o femeie linistita, la casa ta, dar vad ca m-am
înselat! Esti uimitoare! Arati la fel ca o
adolescenta! Incredibil!
Prin minte îmi flutura gândul de a pleca degraba sa ma culc
si sa scap de remarcile lui gratuite, dar schimbarea din glasul
sau ma face deodata atenta:
- Ah, a venit! Amanda, ti-l preyint pe B.M.
Din partea mea nici o reactie, parca vorbelelui s-ar fi izbit de un
zid de plumb. Somnul care ma pândeste mai are putin si
ma da gata.
- Încantata, ma ridic eu în picioare si trec cu
bine de ritualul obisnuit de a saruta si pe un obraz si pe
celalalt noua mea cunostinta.
Iau loc fara a-mi ridica privirea din cafeaua pe care Alex o
comandase din timp pentru mine. Sorb din ea si ma înec în zatul
ei amar când îmi dau seama pe cine îmi prezentase: B.M., skaterul meu favorit
din adolescenta!
Simt cum fiorii de la saisprezece ani renasc în mine si pentru prima
oara ma simt incapabila de a mai rosti o vorba. Îi
întâlnesc privirea pentru o clipa si ma topesc în senzatii
calde si dureroase când el îmi masoara buzele cu foame.
Parca traiesc întrâun film cu aer de telenovela, când el ma
întreaba cu cel mai firesc aer din lume:
- Amanda si mai cum?
Inima îmi zvâcneste în aripi de înger si ma simt ca si cum
mi-ar fi facut cea mai frumoasa declaratie de dragoste. Acum
regret cu siguranta ca nu mâam îmbracat cu alte haine. Alex
îmi stâlceste visul cu stilul lui obositor si nesuferit:
- Amanda...
- Green, raspund eu, trezita brusc la realitate.
Mandy Green.
Îmi dau seama ca nu mai e vremea sa ma comport ca o
adolescenta în calduri. Pâna la urma, nu e nimic chiar atât
de neobisnuit în asta, cunosc personalitati mult mai mari decât
el.
- Scriitoarea? continua el cu întrebarile.
- Da, raspund eu, suprinsa ca a auzit de mine.
Alex, ai dezvaluit tu micul meu secret?
- Jur pe Sfânta Cruce ca nu!
Ne bufneste pe toti trei râsul. Suntem atei pâna în maduva
oaselor, asa ca juramântul fostului meu coleg este egal cu zero.
- Ţi-am citit toate cartile, ma
lamureste B.M., zâmbind larg. Stai saîti spun si
citatul meu preferat: "Sarea marii mi se pare dulce atunci când ma
gândesc ca tu te-ai risipit în ea." Mi s-a parut o replica
siropoasa pâna când am citit fragmentul urmator: "Daca nu
ai fi pierit în clestele afundurilor m-ai fi torturat si astazi,
în mintea mea sucita, în canalele mortii. Ai spurcat viata-mi cu
prezenta ta, dar e mai pura acum, ca te-ai prapadit în
suferinte si desertaciuni. Îti blestem moartea sa
te chinui în aceleasi torturi cu care mi-ai pus capatâi". Pagina
218, capitolul 6, al treilea fragment, adauga el repede.
- Din "Temeri si oroare", completez eu, placut
surprinsa. Nu ma asteptam sa fi retinut cineva vreun
fragment pe dinafara.
- Îmi place stilul tau, îmi explica el. A fost
pentru prima oara când am citit niste romane în care se prezinta
relatia dintre barbat si femeie la nivelul sentimentelor si
senzatiilor, fara a interveni romantismul absolut deloc. Este ca
si cum dragostea ar fi pentru tine o notiune abstracta. Îmi pare
rau, însa, ca în ultimii ani nu ai mai publicat nici o carte. Ce
s-a întâmplat?
- Am avut mult de lucru. Am mai scris, dar nimic care sa
merite publicat. Din literatura nu se câstiga mai nimic si
as fi ramas muritoare de foame. Dupa cum probabil ai observat
daca ai citit asa cum afirmi, toate romanele mele, nu am abordat niciodata
un stil comercial, ci mai degraba am scris pentru cercuri restrânse de
persoane. Niciodata nu voi avea succesul lui J.K.Rowling, oricât m-as
stradui. Am preferat sa ma concentrez asupra programelor si
jocurilor.
- Gata, acum stiu unde am mai auzit vocea ta! Tu
esti comandor Kate Benson, din "Infiltrat în Marina 3", nu?
- Da, da! exclama Alex, care fusese lasat undeva -
dincolo de periferia discutiei noastre. Eh, B., ce zici de amica mea? Nu
ar fi grozava pentru reclama noastra?
B.M. ma masoara din cap si pâna în picioare - în
limita posibilitatilor pozitiei pe care o aveam la masa -
si simt cum ma dezbraca dintr-o privire. Adrenalina îmi
creste, iar gândurile care îmi trec prin minte nu mai sunt cuminti.
Mi-a trecut pofta de somn de mai devreme. Ma salveaza un amic care
trece sa ma salute:
- Mandy, pustoaico, azi nu ai mai venit în skatepark!
si cum se face ca ai iesit noaptea? Nu ai de lucru?
- Oh, buna, Sam, ma ridic eu sa îl pup. Sunt în
concediu.
- Te-ai îmbolnavit?!?! exclama el surprins.
- Nu, raspund eu. Nu sunt dependenta de munca!
- Crezi? întreaba el, facând pe misteriosul.
- Lasa asta! schimb eu subiectul.Uite, îti pezint pe
Alex, fost coleg de facultate si pe B.M., adaug eu, încântata ca
aveam ocazia sa ma laud cu o prezenta asa de
importanta.
- Încântat de cunostinta! îi strânge el mâna cu
fermitate lui Alex, apoi da noroc cu B. Ce mai faci, batrâne?
Ramân ca traznita. În învalmaseala gândurilor
si a oboselii, simt o presiune puternica asupra centrului nervos
si o invidie necontrolata pe toti amicii mei:
- Va cunoasteti?
- Da, raspunde B.M. Multe nopti le-am petrecut în
skate-park-ul de aici. Îmi place ca e foarte spatios si pot
sa fac schemele mult mai largi. Eu si cu Sam suntem prieteni foarte
buni de vreo trei ani!
Simt cum asteroizi imaginari plutesc în jurul meu si mintea mea o ia la
fuga pe un câmp gol. Eu ma pierd în abisul necunoasterii si
nimeni nu sare sa îmi întinda o sfoara roasa de care
sa atârn înainte de a ajunge în burta întunericului. Cum se face ca
toti prietenii mei îl cunosc iar eu abia astazi aflu!? Evident, ar fi
trebuit sa ies si eu mai des noaptea. Asa-mi trebuie daca
mi-am facut-o cu mâna mea!
- Interesant, zic eu si îi fac loc lui Sam lânga
mine.
Ne pierdem într-o discutie despre amintiri si momente haioase din
trecutul nostru si fiecare îsi destainuie câte un secret, pentru
a condimenta discutia cât mai mult posibil. Oboseala si somnul,
însa, ma târasc prin cele trei sticle de bere savurate cu vârful
buzelor si gasesc ca ar fi mai potrivit sa ma duc
sa ma culc. Alex se ofera imediat sa ma conduca,
dar B. îl opreste, sugerând ca mai putem vorbi pe drum despre o
eventuala colaborare la emisiune. Cadem cu totii de acord
ca e cel mai bine si eu cu B. parasim barul lasându-i
pe Sam si pe Alex sa se cunoasca mai îndeaproape si sa
vorbeasca în voie despre noi.
B. se dovedeste mai galant în realitate decât la televizor si se
ofera sa îmi care el placa de skate. Nu ma opun, desigur,
caci simt ca mai am putin si talpile mi se lipesc de
asfaltul înecat în smog si în noapte. Casc si ma întind din
toti ranunchii, iar B. vine cu o remarca destul de acida:
- Credeam ca te-ai odihnit destul.
Îl privesc printre gene si vorbele lui parca sunt niste baloane
de sapun care îmi zboara pe lânga urechi. Ce vrea sa
spuna cu asta?
- Te-am vazut mai devreme dormind cocotata
într-un leagan. Sper ca nu te-am trezit, dar am râs fara
sa vreau. Nu stiam ca erai tu.
Bine ca e sincer! Trebuie sa înregistreze cineva asta: oficial, sunt
cea mai mare ratata din lume! Acum îmi dau seama, parfumul din vis era de
fapt al lui, iar hohotul de râs ce îl însotea nu putea fi al altcuiva. Nu
ma mai obosesc sa rosesc, trebuie sa îmi gasesc
cheile, ca sa deschid
- Ce faci? îl întreb eu, asezându-ma lânga el.
Cartile acelea nu le-am publicat si nici nu am de gând sa
le public vreodata. Sunt niste manuscrise lipsite de
importanta, nu are rost sa îti pierzi vremea cu ele.
- Ba nu, ma contrazice el, grosolan. Pot sa mai
ramân putin?
- Trebuie sa lucrez, raspund eu din inertie.
- Dar parca ziceai ca esti în concediu, nu?
Asa e! Poate ca, pâna la urma, Sam are dreptate: sunt
obsedata de munca. Drept raspuns, ridic din umeri si
ma straduiesc sa tin ochii deschisi cât mai multa
vreme. Vad printre gene cum printul din poveste, un skater cu plete
negre, rasfoieste în camera mea cele mai nereusite scrieri ale
mele. Nu e de mirare ca nu sunt o persoana romantica: într-un
moment care s-ar fi dorit important eu cad in mrejele somnului si îl
abandonez pe el lecturii. Patetic!
Ma topesc în frig si simt cum inima îmi galopeaza sa îmi
sparga pieptul. Ar fi nedrept sa ma izbesc tocmai acum de
sageata romantismului întârziat, caci stiu ca o
relatie cu un barbat ca el este imposibila. si, la
urma, nu se arata interesat de mine, ci de ceea ce scriam cu cinci
ani în urma, înainte de a se evapora si ultima picatura de
talent.
Lumina începe sa pâlpâie ca niste aripi de fluture si camera se
adânceste si ma trage si pe mine dupa ea, ma
cufunda în patul moale si îmi atinge obrazul cu o
Ma
trezesc într-o îmbratisare calda si simt în ceafa
resiratia calda a lui B. Deschid ochii larg si astept
sa îmi aud inima zvâcnind din nou, caci ma simt ca si cum
as fi ucis soarele cu o îmbratisare înveninata.
Niciodata nu-mi fusese dat sa dorm în bratele cuiva, nici chiar
în ale propriei mele mame. E ca si cum as fi comis o infractiune
dormind lânga el, ca si cum camera îmi declarase razboi si
încerca sa ma rapuna atacându-mi cele mai ascunse sentimente.
B. simte ca m-am trezit si îmi sopteste în ureche,
ametindu-ma în mii de fiori cu respiratia lui calda:
- Am terminat de citit unul din caiete si am vazut ca ai
adormit. Nu am mai vrut sa te trezesc, asa ca m-am culcat
lânga tine. Ai un somn agitat, sa stii.
Ma bufneste râsul. Pentru prima oara am un râs feminin, senin,
adevarat, care îmi inunda corzile vocalesi ma gâdila
cu gingasia lui. Ma întorc spre el si ma pierd în
privirea lui nesatula. Putea foarte bine sa plece si
fara sa ma trezeasca, stiu asta, dar a preferat
sa ramâna...
Îmi contureaza pometii si gâtul cu atingerea lui
catifelata, iar apoi îsi opreste mâna asupra sânului meu drept,
peste hanoracul negru. Îi acopar
- Pentru prima data întâlnesc o femeie care nu crede în
iubire, dar ma face pe mine sa cred.
Nu stiu daca a fost doar o vorba ieftina aruncata în
vânt sau a vorbit serios, dar mi-e prea teama de urmarile pe care
le-ar avea o eventuala aventura si deodata ma
îngrozesc la gândul ca s-ar putea demola de tot visul cladit cu greu
în adolescenta mea trista.
- Nu ar trebui sa vorbim despre reclama? întreb eu,
ridicându-ma brusc, pentru a-mi tine în frâu hormonii nevolnici.
- Da, raspunde el cu jumatate de gura si
ma urmeaza la computer.
Îi arat, pe rând, mai multe proiecte executate si întreprinse de
mine, programe, planuri si animatii, iar la sfârsit se
declara mai mult decât satisfacut. Îmi propune o colaborare si
accept fara a mai sta pe gânduri, caci nu exista nici o
clauza în contractul încheiat cu firma la care lucrez care sa îmi
interzica eventuale colaborari în afara programului de lucru. Ma
bucur ca am ocazia sa petrec mai mult timp în compania lui, dar
ma feresc sa o arat fata de el.
Usurinta cu care ignora mizeria din casa îmi dovedeste
ca a ramas asa cum îl stiam din adolescenta, de
la televizor - si anume, la fel de dezordonat ca si mine, daca
nu si mai rau.
Îl conduc pâna la
- Ai putea sa îmi dai câteva din caietele alea scrise de
tine? întreaba el, ca si cum mi-ar fi cerut o mare favoare.
- Da, desigur, raspund eu si îi aduc degraba
câteva caiete.
Le pun pe toate într-un rucsac si i le ofer. El îmi multumeste,
face câtiva pasi, apoi se întoarce brusc spre mine si spune:
- Nu ai vrea sa luam micul dejun împreuna?
- Nu am decât bere în frigider, îi zic eu, pe negândite. Nu
cred ca e suficient.
- Hai în oras, sugereaza el.
Pun inimioara la pachet si o încui bine sa nu o las sa îsi
faca de cap, apoi ma las purtata pe un val de stele spre un
restaurant burghez cu specific irlandez. Bem câte un ceai cu o felie de pâine
prajita, apoi ne îndreptam amândoi spre parcul de
distractii. La propunerea lui, ne dam în trenuletul groazei
pâna când ni se întoarce stomacul pe dos si suntem nevoiti
sa ne sprijinim unul pe celalalt pâna la studio.
Alex ne întâmpina îngrijorat si ne tine o morala care trece
pe lânga noi fara sa ne atinga, iar apoi se lasa
pagubas, când vede ca nu ne afecteaza ce spune si ne
felicita pentru colaborare. Închei în graba contractul si ne
apucam de treaba. Eu sunt plina de idei, Alex aproba tot ce
zic fara sa asculte, iar B.M. pare cu adevarat fericit.
Pâna acum, lucrurile merg struna, iar eu ma straduiesc
sa fiu la înaltimea asteptarilor lor.
Zilele trec asa, pe nesimtite, antrenând în goana lor sufletul meu
care începe sa se dezmorteasca si sa cada moale
în bratele lui B., care ma îndulceste în fiecare clipa cu
un surâs, o privire, o îmbratisare sau o vorba de amor. Cu
toate acestea, de la întâmplarea de la mine de acasa nu a mai fost nimic
între noi.
Ma scald într-o mlastina devenita peste noapte ocean
si simt ca în aer pândeste o sageata gata sa-mi
gaureasca pânza tesuta cu visuri, dar o ignor si
ma prefac ca nu se va întâmpla nimic. Prostii! Un bec pica
dintr-un reflector si îmi ciobeste o lacrima, iar B. nu mai
poate sterge cu surâsul sau amorul ce ma încarca cu colb de
cearcane si depresii.
Asa patesc mereu, din teama sa nu-mi piara
fericirea, uit sa o mai traiesc, sa o mai hranesc si
îmi scapa subtire printre degete ca firele seci de praf dintr-o
clepsidra.
Cumpar o masca de minciuni si afisez un zâmbet
cumparat, dar în spate zace amintirea si teama. Înca mai traiesc
în trecut, în mortile cumplite ce mi-au bântuit sufletul timp de
douazeci si patru d 15315q1610p e ani. Când cineva ma învata
sa traiesc fericirea, ma împiedic de un ciot de amintire si
cad în abisul trecutului ce m-a marcat pe veci.
Au trecut trei zile pline, în care am legat cu B. un fir subtire de
prietenie înnodat cu soapte de dragoste. Ne completam cu alte
suferinte si ne aruncam în valurile iluziei lipsite de sentiment
- si totusi, emotia exista în fiecare apropiere, în fiecare
atingere sau mângâiere. Un gest, o strângere de mâna, o
îmbratisare, toate înlesnesc cursul unei povesti diafane.
Azi am filmat câteva cadre cu B.M. si cu prietenii lui, iar acum suntem în
pauza, caci trebuie instalata scena pentru formatia care va
aparea alaturi de el în emisiune. Echipa tehnica
pregateste filmuletele înregistrate ca sa le prelucrez, în timp ce eu si
Alex bem ciocolata calda si rontaim biscuiti pe
niste scaune de plastic în plin soare.
Cineva face o proba de microfon, dupa care aud o dedicatie care
ma ia prin suprindere:
- Pentru Mandy, pustoaica nebunatica ce m-a
lasat fara o mâneca în concert.
Tresar si simt cum tâmplele abia mai fac fata presiunii cu care
sângele goneste prin ele. Îmi spun ca nu poate fi adevarat, dar
îmi iau inima-n dinti si ma întorc sa ma conving.
Barbatul se îndreapta spre noi, apoi se apropie de mine si îmi
saruta plin de curtoazie mâna, culegând farâma cu
farâma visul meu si trezindu-mi simtirile anilor
trecuti:
- Ţi-am promis sa nu te uit, îmi spune el si ia loc lânga
mine, aprinzându-si o tigara.
Râd cu pofta, fericita. Da, asa este, îmi facuse
aceasta promisiune. Cred ca au trecut mai bine de cinci ani de
atunci. Eu, fan inflacarat, m-am suit pe umerii câtorva prieteni
si l-am prins de mâna în concert. Când m-am lasat pe spate, i-am
smuls din greseala mâneca si l-am întrebat daca o mai
doreste înapoi. "Cinstit ar fi sa îmi lasi si tu ceva în
schimb!", a spus el, iar eu mi-am smuls pe loc o mâneca si i-am
runcat-o pe scena, zicând: "Ca sa-ti aminteasca de mine!".
"Asa sa fie!", mi-a raspuns el, apoi mi-a dedicat
urmatoarea melodie: "Pentru pustoaica nebunatica din rândul
întâi, care mi-a smuls o mâneca si mi-a oferit o alta la schimb!".
Dupa concert, una din garzile de corp m-a oprit la iesire
si m-a condus în cabina idolului meu. M-am topit când mi-a cerut sa
îi spun numele meu, dar m-am sfortat sa ma tin tare si
am plecat de acolo victorioasa.
Multi ma acuza si ma condamna pentru
comportamentul meu, dar obisnuiesc sa fac tot felul de nebunii pe la
concerte. Mereu m-am gândit ca, daca amintirile mi-au fost amarnic
zdruncinate si farâmate de cei din jur, atunci ar fi pacat
sa nu îmi construiesc propriile memorii, asa cum le dictez eu.
Da, s-a tinut de promisiune si nu m-a uitat - acesta e, cu
adevarat, un moment memorabil.
- Sunt curioasa, domnule H.V., mai pastrati
mâneca pe care v-am oferit-o?
- "Domnule"? întreaba el, uimit. Mi se pare cam pompos
pentru doi vechi prieteni. Ce-ar fi sa-mi spui simplu, H.? si... da,
înca o mai pastrez... doar, e de la o persoana speciala,
nu?
- Speciala? Oh, nu, sunt doar un fan care a luat-o razna,
zic eu, magulita.
- Asa credeam si eu, îmi marturiseste el
cu sinceritate. Cel putin pâna când am gasit acasa la B. o
serie impresionanta de romane cu numele tau. Le-am citit pe
nerasuflate. Este o onoare deosebita pentru mine sa te am ca
admiratoare.
- Da, ce mai onoare! râd eu cu pofta. Am avut si eu
cincisprezece minute de celebritate, nu e nimic deosebit! Tu, în schimb, ai o
cariera uimitoare! Ascult melodiile tale de când aveam noua ani!
Directorul de imagine ne întrerupe si ne face semn ca pauza s-a
terminat. Fiecare îsi vede de treaba lui, dar eu abia mai pot lucra,
caci formatia repeta de zor, iar melodiile ma încarca
cu amintiri. Mi se pare mie, sau aerul a devenit deodata greu respirabil?
Orice s-ar spune, H.V. a fost prima mea dragoste, cu toate ca nu credeam
în asa ceva. Nici acum nu cred, dar balta în care sângereaza inima
mea la auzul primelor acorduri din fiecare melodie îmi demonstreaza cât de
mult ma însel. Stomacul meu se zbate în cântec de fluture si
izvorul lacrimilor abia mai poate fi oprit. Acum, cu siguranta am
intrat în coliziune cu un camion încarcat cu fiorii iubirii.
Ma simt neputincioasa si ma gândesc la legatura mea cu
B.. El si cu H. sunt cei mai buni prieteni, iar inima mea se împarte între
ei doi. Mi-e greu, caci singura am intrat într-o situatie
fara scapare si nimeni nu-mi sare în ajutor. Pe de o parte,
H. ma maguleste, iar pe de cealalta parte ma scufund
în glasul lui B., care-mi sopteste cele mai dulci dorinte.
Le stiu trecutul foarte bine si stiu ca amândoi au
cautat de multe ori penibilul, adrenalina si nebunia, dar pâna
azi prietenia lor nu s-a dezlegat. Ar fi nedrept sa fiu la mijloc,
desi stiu foarte bine ca nu s-a ajuns înca pâna acolo.
Stai putin, îmi dau singura prea multa importanta!
A venit în sfârsit si seara si am plecat degraba la vestiar
sa îmi iau ceva mai gros pe mine, caci afara s-a lasat
frigul si nu vreau sa ma îmbolnavesc - cel putin, nu
acum. Îmi dau jos bluzita kaki cu mânecuta scurta si
îmi trag pe cap o helanca cu mâneca lunga. Sting lumina, îmi iau
rucsacul si dau sa plec, dar îmi amintesc ca Alex mi-a dat un CD
si l-am lasat pe o bancuta. Îl gasesc si
ma întorc spre
Totusi, nu pot sa îmi ignor stomacul, care tremura cu emotie,
în timp ce plamânii lipsiti de aer plâng dupa inima care se
zbate sa se elibereze din închisoarea pieptului. Strainul ma
face sa simt cât poate fi de blând si delicat, cu toate ca a
folosit forta pentru asta. Ramas fara aer, se
îndeparteaza de mine o clipa si amândoi ne racorim
plamânii cu aer proaspat. Stau încremenita si astept,
caci mintea mea s-a surpat într-o senzatie fierbinte, ca aburii de la
dus.
- Te rog, spune-mi ca esti B.! exclam eu, pe
negândite.
Strainul ma învaluie cu un nou sarut si o îmbratisare,
iar eu ma conving ca numai el poate fi. Nici un barbat întreg la
minte nu ar mai atinge o femeie dupa ce aceasta plânge dupa altul -
asta în cazul în care acel "altul" nu este chiar el.
Îsi strecoara o mâna pe sub bluzita mea si îmi mângâie
trupul încet, pâna ajunge la bustiera. îsi trece degetul mare pe
sub elasticul ei si trage, eliberând apoi materialul brusc. pielea ma
ustura, dar merita sacrificiul. Sarutarile lui coboara
pe gât, în jos si se înfurie când descopera gulerul helancii.
Loveste cu pumnul în mormanul de haine, iar eu profit de ocazie si
ma strecor pe lânga el sa aprind lumina. Oricât de
placuta ar fi aceasta experienta pe întuneric, tot mai
bine mi se pare sa renuntam la aceasta aventura din
vestiar. Pâna la urma, el e vedeta, iar eu... angajata lipsita
de importanta... si forme. Lamurind aceasta cu propria-mi
constiinta, aprind lumina. Îl aud strigând:
- Nu!
si vine spre mine, sa-mi acopere mâna, sa sting lumina. Vocea
lui seamana atât de mult cu a lui...
- H.!? exclam eu, iar el îmi acopera gura
cu |
Îmi pune
mainile pe solduri, strângând bluza de pe mine, în timp ce eu îi
privesc chipul senin. Ma scufund în ochii lui verzi, în privirea
adânca, nostalgica si totusi îndrazneata.
Pletele negre îi ies de sub caciula cafenie, accentuâandu-i pometii
albi, sculptati parca în pielea palida. Are o barbie
usor îndrazneata si un nas feminin, iar buzele groase
si rosii ma atrag ca un magnet. Creionul negru i-a conturat
ochii, punându-i în evidenta genele lungi si negre. Cu toate
ca are aerul acesta de femeie, debordeaza de masculinitate.
Parfumul barbatesc îmi inunda narile si atingerea lui
îndrazneata ma face sa tremur involuntar. La naiba!
Ce-i pasa lui de mine? si totusi, cum ma priveste, cum
ma atinge insistent...
- Asta ce a fost? întreb eu, dezorientata, de
dragul de a scurta tacerea stânjenitoare ce se lasase între noi.
- Tu ce crezi? Un sarut.
Ma face proasta? Normal ca a fost un sarut! Ma
deranjeaza abordarea lui. E prea zeflemitor. Prea... ireal. Daca
stiam ca asa vrea sa joace...
- si scopul?
- Poate ca si eu am intentii serioase în
legatura cu tine.
Ah, schimba regulile jocului?! Ultima oara când am verificat, era
logodit. Desigur, asta se întâmpla în urma cu mai bine de patru ani, dar,
cine stie? Poate ca între timp s-a si casatorit!
- Ai tacut.
Ce remarca inteligenta din partea lui! Chiar vrea sa se joace cu
mine! Ei bine, nu accept sa fiu distractia de sfârsit de
saptamâna! În orice caz, nu a lui!
- Ma gândeam ca eu nu am nici cea mai mica
intentie în ceea ce te priveste! spun eu, dar nu stiu de unde am
avut puterea sa rostesc aceste cuvinte fara sa ma
bâlbâi. Daca ai fi fost B., poate situatia ar fi stat altfel. Dar nu
esti el. Îmi pare rau, te admir înca din copilarie si
am crescut cu melodiile tale, iar în adolescenta visam la fel ca
si orice alta pustoaica sa ajung sa te cunosc.
Aveam diferite fantezii, dar... ce pot sa fac? Am crescut. Nu ma pot
opune vremii. Nu te mai vad la fel ca atunci.
Se lasa tacerea. Ma astept sa faca o remarca
de genul: "Lovitura sub centura!" si sa îl bufneasca
râsul, sau sa ma întrebe "si chiar credeai ca am vorbit
serios?".
Sunt uimita. Se pare ca l-a afectat serios ceea ce i-am spus. Oare
chiar îi pasa? Se departeaza de mine încet, nostalgic, trupul
meu simtind pe loc aerul rece care-i înlocuieste caldura
atingerii lui. Da sa iasa, dar se opreste în prag, cu
spatele la mine si îmi adreseaza urmatoarele cuvinte:
- E greu sa câstigi încrederea unei femei care nu
crede în nimic. Iar la inima ei se ajunge si mai greu. Îi spun lui B. ce
simti pentru el. Dar crede-ma, o sa tin minte ce simti
si pentru mine. Ceva o sa se schimbe, te asigur.
si pleaca. Ramân câteva clipe în picioare, privind spre
Nu, nu poate fi asta. Sunt o femeie stearsa, dezordonata, merg
în viata calauzita de propriile reguli, sunt prea
realista, prea ingâmfata si am un spirit razboinic
înabusit de emotii.
Sunt o proasta, asta sunt! Îmi dau prea multa importanta
atunci când nu este cazul. Stau si cuget în vestiar, alungându-mi
singuratatea cu speranta ca B. se simte cu adevarat atras
de mine. Sperante desarte!
Acum îmi dau seama ca am procedat complet gresit. Fata de
el, fata de prietenii mei, fata de mine, dar mai ales...
fata de H. El nu mi-a gresit cu nimic, pâna la urma,
el e "marea vedeta" care are numai drepturi, în timp ce eu sunt o
simpla distractie de care nu îi pasa. Accept sa îi fac pe
plac, bine; nu, gaseste alta. Poate ca ar fi trebuit sa
accept sa cotinui ce am început cu el mai devreme, pe întuneric, dar mi-a
fost prea teama. Oare si acum ma mint singura, sau ce fac?
L-am refuzat categoric, iar asta înseamna doar ca mi-am ratat toate
sansele cu el. Asta, daca as fi avut vreodata cu
adevarat vreo sansa...
Oftez, asta mi-a mai ramas de facut, caci acum îmi dau mai bine
seama ce mi-a zis. Ceva o sa se schimbe? Ce anume? Cuvintele suna ca
o amenintare, dar tonul glasului sau cald îmi spunea mai degraba
ca asteapta sa vina o schimbare... sau o va provoca
el. Oare iar încep sa îmi închipui lucruri care nu au nici un sens?
Se sparge becul. Învaluita de întuneric, gândesc ca am ghinion.
Piere realismul... Nu! Sunt proasta si cu asta, basta!
Capitolul 2: "De obicei, omul care nu face nimic - pentru a face totusi ceva - face pe desteptul" - Eugen Frunza Dimineata a sosit fara sa o astept.
Mi-e groaza de momentul în care voi da ochii cu colegii mei de la
emisiune. Mi-e teama sa nu fac ceva care sa demaste
experienta traita alaturi de H. seara trecuta.
Parca îmi este |
- Mandy!
Oare capul meu s-a strecurat fara sa stiu eu într-un balon
de sapun, sau traiesc într-un cosmar? Privesc în jur dar
parca ceata mi-a acoperit ochii si nu pot sa vad
nimic. E doar o senzatie, caci ploaia deasa îmi îngreuneaza
vederea. Îl zaresc, totusi. Un barbat îmbracat în negru se
îndreapta spre mine.
"H.!?". Incredibil cum inima mea îmi dicteaza cele mai neasteptate
raspunsuri. "Da, H., salvata de cine nu-mi doream. Nu trebuia sa
fie la înregistrari?!".
- Filmarile s-au amânat din pricina ploii, ne
lamureste el fara sa fi fost întrebat.
B. îsi termina exercitiul si ma înconjoara cu
bratele sale protectoare. Îmi taie rasuflarea. Ma concentrez
sa nu rosesc, dar când simt cum îmi soarbe o picatura de
ploaie de pe gât, mi se taie genunchii.
H. ne cheama la el, iar B. ma îndruma într-acolo. Macar
sunt fericita ca am scapat de vizita la spital. Coborâm de pe
rampa si observ ca prietenii mei s-au facut
nevazuti. Frumos din partea lor!
B. da noroc cu prietenul sau, iar eu îi surâd palid. Nu am uitat ce
s-a întâmplat aseara între noi. H. îmi raspunde cu o privire
mâhnita si zâmbetul sau îmi pare chinuit - nici el nu a uitat.
- Ploua si e o vreme de tot rahatul. Haideti într-un bar, ceva,
propune el. Ce ziceti?
- De fapt, începe B., eu ma gândeam sa o invit pe
Mandy la o cafea, la mine acasa. Daca vrei, poti sa vii
si tu.
La el acasa? Probabil a închiriat o locuinta în
- Cred ca mai bine o las pe alta data,
refuza el invitatia. Mi-am amintit ca am ceva treaba,
asa ca va las. Distractie placuta!
Oare chiar tine sa ma surprinda? Ei bine, nu m-a
impresionat deloc! Ce, crede ca noi stam în drum de el?
De fapt, eu... stau.
Pleaca. Plecam si noi. Vad ca B. a închiriat o
casuta decenta la marginea orasului. "Îmi place". Ce
gândesc? Mai bine pun inimioara la pachet...
În fata usii îmi înconjoara talia si îmi sopteste
cald în ureche:
- Esti prima persoana cu care vin aici...
Râd usor fortat, caci îmi miroase a nesinceritate. Prima? Ar fi
bine, dar e cam greu de crezut...
Împinge
Alb-negru. Asa era aranjat dormitorul lui H. stiu sigur, doar
vazusem asta într-o revista, cu multi ani în urma. Ah, ce
situatie afurisita! De ce trebuie sa semene atât de mult unul cu
celalalt?
- Tu ai decorat casa? întreb eu, de dragul conversatiei.
- H. m-a ajutat. Îti place?
Acum ca stiu... nu.
- Da, e foarte rafinat.
Sunt falsa? De când am început sa fiu asa? Nu, cred ca nu
asta e întrebarea, ci mai degraba "din cauza cui?".
Ma straduiesc sa alung aceste gânduri si-mi zic ca nu
are rost sa-mi bat capul cu aceasta problema. El îmi ofera
un loc pe canapeaua alba si dispare în bucatarie. Câteva
minute mai târziu se întoarce cu doua cesti de cafea fierbinte
si se aseaza lânga mine.
- Ma bucur ca ai acceptat invitatia mea.
Ba nu, eu sunt aia fericita! Inima-mi tresare la gândul ca e posibil
sa ne apropiem în seara aceasta. Ar fi minunat, e un barbat atât de
dulce si cald si sensibil...
- E o placere sa fiu aici, raspund eu cu
sinceritate.
Pare sa înceapa ca o discutie platonica si acest lucru
ma scoate din minti! Vreau ca acest moment sa fie special...
- Mandy, stii, m-am simtit foarte bine zilele
acestea în compania ta.
El face acest moment special.
- si eu. De când lucram împreuna...
- Nu ma refer doar pe plan profesional, ma întrerupe
el.
- Vrei sa fii mai exact?
Îmi ia
- Chiar îmi placi, Mandy.
As vrea sa îi raspund, dar ma saruta.
Apasat. Închid ochii si ma las prada celei mai electrizante
senzatii. Îsi strecoara o mâna pe sub bluza mea, iar eu îl
mângâi tandru pe piept. Sângele mi se urca în obraji când se
îndeparteaza sa ma priveasca si ma
întreaba delicat:
- Te-am speriat?
Foarte atent din partea lui sa întrebe. Din pacate - sau din
fericire, nici eu nu mai stiu - n-am fost tocmai cuminte la viata
mea. Nu ma sperii de la asa ceva.
- Poate, raspund eu, facând pe enigmatica. Dar sunt
înca aici, nu?
si îl sarut. si ma saruta. si tot asa,
condusi de mângâieri si soapte, priviri arzatoare si
dorinte de nestapânit. Mai ales dorinte.
Respir cu greu, caci sarutarile lui îmi consuma toata
energia. Prind cu ambele mâini de marginea de jos a tricoului sau si
îl dau jos, ciufulindu-l. Nu-i pasa. Procedeaza la fel cu mine
si ramân doar în bustiera, lasându-l sa ma
priveasca în voie. Oare de ce ma simt ca si cum as face o
infractiune? Ma împinge pe canapea si ma las pe spate, iar
el se aseaza deasupra mea. Începe sa ma sarute umed
si moale în jurul buricului, urcând spre valea sânilor. Ma zgârie cu
barba sa iar eu ma gudur de placere. Când prinde cu dintii de
materialul negru al bustierei, îi prind chipul în palmele mele si îl trag
desupra mea. Vrea sa ma sarute, dar ma joc cu el si îl
îndepartez o clipa sa îi privesc chipul. Ochii lui caprui
suflati cu verde crud de
Prostii! Soneria îmi blocheaza toate reactile si astept în
tacere sa vad ce urmeaza. B. se pare ca e maestru la
capitolul ignoranta, însa bataile repetate din
- Cine dracu' e la ora asta?
Loveste cu pumnul în marginea canapelei, iar eu îl întreb daca nu se
duce sa deschida. Pare jignit de întrebarea mea, dar se
linisteste repede când îmi fura un sarut apasat
si dureros. Ma musca de buza de jos încercând sa uite
de galagia de la
Îmi iau repede bluza spre mine si ma întorc sa privesc spre
- Ce cauti aici? întreaba B., nervos de-a binelea.
- Parca ziceai ca pot sa vin daca vreau,
nu? întreaba H. pe cel mai natural ton din lume. Am venit sa beau
si eu cafea cu voi.
- Uite ce e, îi zice B. sprijinindu-se de perete, nu cred
ca e momentul potrivit.
- V-am deranjat?
- stii bine ca da! ridica el tonul.
- Ceva actiune?
Ah, ma scoate din minti insistenta lui! Nu poate sa plece
si sa ne lase în pace? Pe câte limbi trebuie sa i se explice
ca ne deranjeaza?
- Doar nu credeai ca ne uitam la desene animate!
raspunde B., furios din cale-afara.
Nu stiu de ce, dar simt ca e momentul sa intervin. B. e pe punctul
de a deveni violent si nu am pofta de asa ceva. Totul era
perfect pâna sa apara H., dar cum acesta se pricepe doar sa
încurce treburile...
Sau iau eu totul prea în serios. Pâna la urma, prezenta lui
ma deranjeaza doar din seara trecuta, când... am trai
niste experiente mai putin ortodoxe în vestiar.
Ma ridic de pe canapea si ma îndrept spre ei, iar H. tresare
când ma vede. Ma simt ca o femeie usoara sub privirea lui,
iar faptele din ultima vreme îmi dau de înteles ca am si motive
sa ma simt asa. Alung însa acest gând si ma
straduiesc sa îi zâmbesc. Seara trecuta ma asigurase
ca ceva o sa se schimbe, dar pentru mine a sunat mai mult ca o
amenintare. Recunosc ca mi- putin teama de reactia
lui, dar încerc sa dau un aer cât mai natural discutiei:
- Buna, H. Parca ziceai ca ai ceva treaba.
- Tocmai pleca! intervine B.
- De fapt, raspunde H. ignorându-si prietenul,
toata treaba s-a anulat si m-am gândit sa trec pe aici cu gândul
ca oferta de a sta de vorba la o cafea ramâne în piciare. Se
pare însa ca nu prea ati avut timp si de savurat aroma
cafelei fierbinti. Nu spun ca nu e o atmofera fierbinte, dar...
- stii ce? îl întrerupe grosolan amicul sau. E chiar
foarte fierbinte si s-ar putea sa te sufoci. Cred ca ar fi mai
bine sa te duci la racoarea apartamentului pe care l-ai închiriat, ce
zici?
Nu îi raspunde, ci ma priveste curios pe mine. Pare sa
ma condamne, dezamagit de comportamentul meu, iar eu îmi las privirea
în pamânt, de teama sa nu ma doara prea tare ce am
facut. Strâng din ochi si aud
- Nu puteai sa stai pur si simplu pe canapea?
Acum se ia de mine? Eu cu ce i-am gresit? l-am ascultat cuminte când mi-a
cerut sa ma îmbrac si i-am facut jocul, ajutându-l sa
scape de H. Acum e nemultumit?! Ridic din umeri, aparent
nepasatoare, dar el ma prinde furios de brate si
ma strânge puternic, împingându-ma în perete.
- Lasa-ma! tip eu, speriata de
reactiile sale violente.
- Parca mai adineauri nu vroiai sa ma alungi,
papusa!
Categoric nu este persoana pe care o cunosc eu din emisiuni si din
ultimele zile! Cert este ca niciodata nu l-am vazut furios, dar
acum cred ca îmi doresc sa nici nu fi aflat vreodata acest
lucru. Ma saruta fortat si-mi zdrobeste buzele,
apoi ma musca strând de buza de jos pâna la sânge. Încerc
sa îl împing, dar îsi lipeste trupul de al meu si-mi prinde
chipul în palmele sale fara a-mi mai lasa cale de scapare.
Îmi contureaza buzele cu degetul mare si-mi întinde rujul pâna
pe obraji, muscându-ma între timp de gât. Nu mai tip si
nici nu ma mai zbat, caci nu-mi e teama de el ci de mine. Ma
elibereaza pret de o secunda si profit de ocazie sa-i
trag o
- Ce dracu crezi ca faci? întreb eu, tipând aproape.
Se roteste furios prin camera de câteva ori, apoi vine la minesi
ma prinde de umeri, privindu-ma trist si rugându-ma pe un
glas soptit:
- Mandy, te rog, iarta-ma, nu stiu ce a fost cu
mine. Uneori când ma înfurii... caut sa îmi eliberez supararea
prin violenta. stiu ca nu e bine si de multa
vreme încerc sa ma schimb, dar nu e ceva care se poate modifica peste
noapte. E nevoie de timp si pâna ma obisnuiesc... ah, nu
îmi doresc decât sa ma ierti. Nu am vrut sa ma comport
asa cu tine,am vrut doar...
Îi acopar buzele cu un deget. Niciodata nu am putut sa
urmaresc pe cineva când vorbeste prea mult. Am înteles doar
ca îsi cere scuze si pentru mine acesta este esentialul. Am
avut de-a face cu multi barbati violenti de-a lungul timpului,
asa ca el este mic puiut pe lânga ce fac altii.
Ma straduiesc sa îi zâmbesc si îi spun în soapta:
- Cred ca ar fi mai bine sa plec...
Îsi musca buzele nervos înca si cauta din priviri
iertarea mea. Nu stiu de ce, nu ma pot gândila el acum, ci la cum a
plect H.. L-am dezamagit. Iar B. m-a dezamagit pe mine. Îi ofer umbra
unui surâs si ma simt usurata când îsi ia mîinile de
pe mine, lasându-ma libera sa plec.
- Daca as putea da timpul înapoi...
Daca. Problema principala este ca nimeni nu poate mânui timpul.
Ma îndrept spre
- Hai sa încercam amândoi sa uitam seara
asta, bine?
- Da! se lumineaza el la fata si îmi
multumeste din priviri.
Multumita, ies în ploaia rece, fara sa mai astept
sa îmi aduca placa de skate ori hanoracul. Chiar daca racesc,
acum nu mai conteaza. Am altele mai dureroase pe cap. Închide
Viata îmi pare covârsitoare si cerul ma apasa în
noapte, nori si picaturi. Am facut o greseala? As
da timpul înapoi, dar cum B. nu poate, nici eu nu pot...
În capatul aleii un Lamborgini violet coteste la stânga si
dispare dupa o casa. E masina lui B.. sau a fost... sau H. are
masina la fel...
Închid ochii si astept în liniste. Ce? As vrea si eu
sa stiu. Înca mai sper ca H. sa apara de dupa un
tufis si sa-i cer iertare, iar el sa ma
linisteasca si sa-mi spuna calm ca totul a fost
doar un cosmar din care ma voi trezi curând... sper inutil?
- Mandy...?
Ah, de ar fi H.! Îi surâd lui Dave cu jumatate de gura si îmi
face loc sub umbrela. Ma zgribulesc de frig si ma
agat de bratul pe care mi-l ofera amabil. Ma pierd în
grijile mele si-abia aud ce-mi spune:
- Joyce da o petrecere la ea acasa.
Sarbatoreste ca a obtinut o marire de salariu
si o avansare în post în parcul de distractii, asa ca s-a
gândit sa îsi împarta prima cu noi la un pahar.
- Sunt cam obosita, îi zic eu. A fost o zi lunga
si...
- S-a întâmplat ceva cu B.?
Îl privesc vinovata si simt cum ma citeste ca pe o carte
deschisa. De cât timp ne cunoastem? De aproape opt ani... a ajuns
sa stie ce mi se întâmpla si fara sa-i spun
un cuvânt despre cele petrecute. E suficient sa îmi simta glasul
si-mi ghiceste dispozitia, ori îi ajunge sa ma
priveasca o data si stie deja ce mi s-a întâmplat. Nu are
rost sa îi ascund, suntem cei mai buni prieteni si stie ca
nu îl pot minti.
- Nu s-a întâmplat.
Ma obsedeaza gândul acesta, dar ma straduiesc sa nu
arat asta pe fata. Pâna la urma, este vorba de
viata mea privata si nu are de ce sa îl intereseze ce se
petrece cu mine.
- si regreti?
Ei bine, se pare ca îl intereseaza. As vrea sa-i pot
raspunde, dar situatia nenorocita în care ma aflu ma
pune în dificultate. Abia am scapat din bratele lui B. si nu
stiu prea bine daca îmi doream sa fiu salvata sau nu. De
fapt, nu stiu daca îmi doream cu adevarat sa îl cunosc.
Viata mea mergea perfect - sau, ma rog, în limita a ceea ce se poate
numi "perfect" atunci când faci referire la o viata de cartier în
adevaratul sens al cuvântului - înainte sa îl cunosc pe el. Ceva s-a
schimbat de atunci - cu mine, cu toti cei pe care îi cunosc... poate
ca m-am schimbat eu, caci mi-e greu sa ma mai recunosc din
faptele mele.
- Poate.
Dau un raspuns evaziv, dar stiu prea bine ca regret. Aici nu e
nici o incertitudine. Cu o zi înainte ma simteam în culmea fericirii
plutind printre fiorii unei iubiri imaginare, iar acum am aflat ca totul a
fost doar o pasiune, o dorinta, ceva trecator si lipsit de
sentiment. Sentiment... am ajuns sa vorbesc despre ceva în care nu cred!
Oare ce s-a întâmplat cu mine?!
Ma îndrept alaturi de Dave catre apartamentul în care
locuieste Joyce si ma scutur de gânduri în lumina palida a
liftului care urca zguduitor si lent spre etajul al saptelea. De
cum se deschid usile automate, culoarul lung ne întâmpina cu o
muzica asurzitoare. Melodia "Children of the Damned" a celor de la Iron
Maiden rasuna dinspre apartamentul ei si când ajungem în dreptul
usii deschide ca si cum ar fi stiut ca urmeaza sa
aparem. Cu o sticla de bere în mâna ne priveste vesela
si vine sa ma îmbratiseze ametita. Se
sprijina de mine si-mi sopteste ceva indescifrabil la
ureche, apoi se agata de gâtul lui Dave si îl saruta
din senin. Bev se ridica de pe scaunul în care era
prabusita si îsi înghionteste fratele,
facându-i semn spre mine. Ma îndrept spre ei aparent vesela
si ma sperii de mirosul ce vine dinspre Manch. "Iarba", gândesc
eu. si înca de cea mai buna calitate. Simt furnicaturi în
vârful degetelor, dar ma straduiesc sa ma abtin.
Vad pe jos, lânga scrumiera, resturile a ceea ce s-ar fi dorit
doua joint-uri si realizez pe data ca numai el s-a atins de
ele. Ma bucur ca Bev nu s-a lasat "corupta" de fratele
sau si-mi zic înca o data ca mi-a demonstrat ca
are mai multa minte decât mine.
- Amanda, glasuieste ea, apasând pe fiecare
silaba în parte. Nu ma asteptam sa apari.
Reuseste de la primele cuvinte sa ma faca sa
ma simt în plus. Banuiesc ca este o "calitate" ascunsa a
ei, caci rareori îsi etaleaza sarcasmul pe tava.
Ma prefac a nu fi auzit remarca sa ironica si ma asez
pe marginea fotoliului pe care sta Manch si îl mângâi usor pe
cap, încarcata de tristetile mele.
- Ai de gând sa te comporti asa toata
ziua? întreaba Pete, venind din bucatarie cu un sandvis
imens în mâna. Buna, Mandy, hai, nu mai fii suparata,
orice-ar fi fost, a trecut, nu mai are rost sa te consumi. Mai bine du-te
în bucatarie si ai grija de Sam, are niste probleme.
Din doua vorbe m-a salutat si mi-a si facut avânt sa
dispar mai repede de lânga el. Apreciez gestul, întotdeauna a stiut
sa fie un gentleman cu domnisoarele...
Pâna la urma, însa, îi urmez sfatul si ma ridic
sa merg în bucatarie, caci aici vad ca toata
lumea si-a gasit o ocupatie interesanta. Ma bucur,
macar, pentru Dave si Joyce, care par sa se distreze cu
adevarat, spre deosebire de noi, ceilalti.
Ies din camera si îl gasesc pe Sam prabusit peste
masa, cu un pahar de vodka într-o mâna si cu cealalta
acoperindu-si ochii înrositi de oboseala si nefericire.
Ma asez lânga el si îmi trec cu grija o mana pe
dupa umerii lui, iar el îsi lasa capul pe pieptul meu. E beat.
Dar nu e el. A stiut mereu sa zâmbeasca si întotdeauna a
spus ca bautura este o prostie. E un fel de replica
feminina a lui Bev, caci si el e mereu cu capul pe umeri si
se gândeste de trei ori înainte de a lua o decizie. Îmi pare curios
ca a ajuns într-o asemenea situatie încât a apelat la vodka.
- Trece, îi spun eu abia soptit, luându-l în brate,
fara sa stiu macar ce i s-a întâmplat.
- Ba nu, îmi raspunde el, pe un glas dureros de sincer.
De data aceasta, nu.
- Ce s-a întâmplat? întreb curioasa. stii bine
ca, orice ar fi, se va rezolva.
Ma simt ca o idioata care vorbeste când nu are altceva mai bun
de facut. Cine sunt eu ca sa îi dau sfaturi, când viata mea
personala este un dezastru monumental?
- Nu si acum, continua el, de parca nu m-ar fi
auzit. Dilan e din nou în spital, a facut pneumonie. Se agraveaza pe
zi ce trece si...
Glasul i se stinge în apasarea mortii. Dilan, iubita sa, pare sa
nu mai gaseasca nici o cale de scapare. E incredibil cum o
boala banala te poate ucide. Saptamâna trecuta a
racit când am fost cu totii la bazinul olimpic din
- Dupa ce ai aparut în skate-park m-a sunat si
am plecat degraba la spital. Pete a vrut sa ma
însoteasca, dar am vrut sa fiu singur. Vroiam sa îi fiu
alaturi, dar boala a slabit-o atât de mult, încât era prea
obosita ca sa mai vorbeasca. Nu m-au lasat sa stau
prea mult lânga ea. Îmi venea sa îi blestem pe toti doctorii din
lume ca nu au gasit un leac pentru ea... e atât de
plapânda... nu are voie sa moara... nu!
Sida nu ucide, stiu sigur. Dar îti slabeste atât de mult
sistemul imunitar, încât orice boala, chiar si o banala
raceala, poate sa degenereze într-atât, încât te trimite direct
în mormânt. E crud destinul si nimeni nu-l poate înfrânge. Dar exista
un destin cu adevarat? Sau noi ne croim soarta dupa cum ne
dicteaza propria vointa? Daca e asa, atunci cum se
face ca o fiinta atât de pura precum Dilan nu poate sa
se strecoare nevazuta din ghearele mortii?
- Poate ar fi fost mai bine sa mor eu, cugeta el mai
mult pentru sine în soapte amare.
Nu e adevarat... nu ar fi fost mai bine...
Abia acum relizez cât de nesemnificative sunt evenimentele ce-mi
amarasc viata, când el cunoaste adevarata
suferinta. Acum înteleg ca suferinta poate atinge
culmi nebanuite din iubire - sau cum se va fi numit acel sentiment sau
senzatie care te aduce pe culmi de extaz si agonii abisale într-o
clipita.
Timpul nu e pierdut pentru mine, dar pentru el s-a încheiat înainte de a începe
cu adevarat. Poate ca asta înseamna a iubi - sa îti
doresti sa iei suferinta celu drag asupra ta, ca sa-l scap
de necaz. Sa te hranesti cu fericirea altora. Poate ca
mi-ar place si mie sa simt cum e sa porti o dragoste
adevarata în suflet.
Poate... sau poate sunt prea lasa sa încerc.
Capitolul 3: "Wer's Recht hat und Geduld, für den kommt
auch die Zeit" (Cine are dreptate si rabdare, pentru acela vine
si timpul) - Goethe |
Ajungând
într-un final la servici, îmi ocup degraba locul la calculator si
încep sa prelucrez materialele aduse de catre echipa tehnica.
Vântul s-a întetit si ideea de a lucra într-o încapere
improvizata, din plastic, ma repugna. Evident, trebuie
facut ceva, altfel ma îmbolnavesc. Desi am rezistat eroic
vreo doua ore în fata computerului, degetele înghetate au
refuzat la un moment dat sa îmi mai dea ascultare. E vremea sa
ma ridic sa îmi caut ceva sa iau pe mine.
Îl caut dintr-o privire pe Alex, dar nu-l zaresc nicaieri. Ma
duc în vestiar sa caut ceva mai gros, dar la intrare îl vad impreuna
cu B. stând de vorba. Nu vreau sa dau ochii cu el, mai ales dupa
ce s-a întâmplat în seara trecuta. Acum mi se pare o idee buna
sa îmi injectez alcool în picior, mi-ar mai tine de cald, dar
stiu cât de periculos este. Daca în noaptea trecuta am fost
incostienta, acum, ca sunt perfect treaza si pot apela
la ratiune, stiu ca e o prostie sa recurg la astfel de
mijloace pentru a uita de durere si frig si... de tot.
Când termina de vorbit ma duc în urma lui Alex si îl prind de
brat. Ma priveste uimit si ridica degetul la mine
sa ma certe ca am întârziat, dar îi tai avântul zicând repede:
- Mor de frig! Zi-mi ca ai ceva de îmbracat.
Îsi înghite vorbele si se opreste sa ma
priveasca. Clatina nemultumit din cap si spune mai mult
pentru sine:
- Tot în hainele de ieri...
Daca a facut vreo aluzie la ceva, poate sa afle de la mine
ca nu am gustat nicio gluma de-a sa de genul acesta nici macar
în facultate. Ma simt destul de vinovata pentru ce s-a petrecut în
seara trecuta acasa la B., nu este nevoie sa îmi faca
observatie si altii ca nu am dat pe acasa.
- Poti sa îmi dai înainte sa vina B., te
rog?
- O clipa, îmi face el semn si dispare în vestiar.
Câteva minute mai târziu se întoarce cu un hanorac negru cu Kreator pe care îl
iau repede pe mine. Îi multumesc în graba si dau sa plec,
dar ceva ma tine în loc. Nu îmi place cum ma priveste.
Ma uit la el ridicând din umeri si din sprâncene, asa cum
obisnuiam sa comunicam prin facultate, iar el îmi raspunde
încet, aproape sa nu-l aud:
- B. era îngrijorat pentru tine...
B.! Îmi spune despre el de parca m-ar interesa persoana lui! Dupa ce
s-a întâmplat aseara, la el acasa, poate foarte bine sa îsi
poarte de grija sie însusi, caci eu ma descurc foarte bine
si singura! E absurd sa ma faca sa ma simt
asa un barbat ca el, mai ales când stiu foarte bine ca nu
ar fi trebuit sa se întâmple nimic între noi! Acum ca stiu cum
sufera Sam, am realizat ca eu îmi creez false probleme doar pentru a
parea interesanta în ochii mei. Iar acum ma vad ca pe o
femeie usuratica, asa ca iluzia de "interesant" s-a
facut nevazuta si nu cred ca are de gând sa mai
apara vreodata! În concluzie, nu îmi pasa mie ce face el!
Dar... era îngrijorat pentru mine?
Uite cum se prabuseste toata teoria pe care o construisem
mai adineauri. Asta înseamna ca îi pasa de mine si ...
poate...
Sau poate nu.
Ma fac a nu auzi ce-mi spune si plec de acolo catre biroul meu.
E rândul sa fac montajul pentru filmuletele cu formatia si
de data aceasta ma straduiesc din rasputeri sa nu dau
atentie versurilor care întotdeauna m-au facut sa ma
gândesc la solist.
De ce ma gândesc din nou la el, când tocmai asta încercam sa evit?
Îmi dau bine seama ca este mai dificil decât credeam, dar stiu
ca am trecut prin multe si asa cum toate s-au sfârsit se va
termina si aceasta perioada a vietii mele si va fi bun
încheiat.
Mai trec câteva ore, timp în care se face mare agitatie în jurul meu, dar
eu reusesc sa termin tot ce aveam de lucru, recuperând chiar si
treaba de ieri. Mai sunt doar câteva scene de refacut si abia apoi
voi mai avea ceva de prelucrat, asa ca îmi permit sa iau o
scurta pauza si sa privesc filmarile.
Stomacul meu da concert, dar nu am bani la mine sa merg sa îmi
cumpar de mâncare, caci potofelul meu era în hanorac, iar
hanoracul... se stie deja la cine acasa.
Un miros placut, de ciocolata calda îmi inunda narile
si vad o mâna tinând o cana întinsa spre mine.
Zâmbesc si o primesc fara a sta pe gânduri, dar când îmi ridic
privirea o întâlnesc pe cea a lui H.. Deodata simt cum sângele mi se
urca în obraji si uit si de frig si de tot. Stomacul mi se
strânge si încerc sa par linistita, dar prezenta lui
ma afecteaza vizibil. Se aseaza lânga mine si
priveste cascadoriile pe care le face B. împreuna cu amicii sai
în fata camerelor de filmat. Sorb din ciocolata fierbinte si-mi frig
limba, dar apoi îmi zic ca e o pedeapsa binemeritata pentru
comportamentul meu din ultima vreme.
- Îti sta bine în hanoracul meu, aud remarca lui,
iar eu tresar. Poti sa îl pastrezi, vine mai bine pe tine decât
pe mine.
E al lui!? Desteptul de Alex nu gasise altceva mai bun sa
ma îmbrac, nu? Nu ma pot abtine sa nu rosesc, dar îi
multumesc pe un glas ragusit. Frumos, acum a început sa
ma mai usture si gâtul!
Ma deranjeaza atitudinea lui. Ar trebui sa fie suparat pe
mine si sa nu-mi mai dea atentie în veci! În schimb, el îmi
aduce ciocolata calda si îmi daruieste haina sa. Nici
pâna astazi nu am înteles care îi este jocul. Ce
urmareste? Mereu îsi schimba atitudinea, iar asta ma
scoate din minti!
Nu poate sa reactioneze si el ca un om normal si, atunci
când este dezamagit, sa arate asta la toata lumea? Daca ar
sti cum sa se exteriorizeze, m-ar ajuta foarte mlt. As sti
si eu cum sa îl abordez. Asa, astept în fiecare clipa
sa fiu surprinsa.
- Nu cred ca mai are rost sa asteptam
pâna când termina de filmat, îmi zice el pe un ton natural. B. mai
are de filmat si cu ATV-urile pe colina, asa ca mai
dureaza. Daca mai ai ceva de modificat, mai bine faci
Se refera la Alex? Daca da, îmi place cum l-a caracterizat. Dar ce
vrea sa spuna prin "mâine"?! Îi raspund ca nu e nici o
problema, ca rezolv eu cu el daca se întâmpla ceva, dar
când îl întreb de ce sa muncesc mâine, constat cu stupoare ca
programul meu de lucru e sapte din sapte; adica în fiecare zi a
saptamânii! Abia acum îmi dau seama ca trebuia sa fiu mai
atenta când am încheiat contractul...
- si unde sa mergem? întreb eu, fara a fi
indiscreta.
- Ma gândeam ca ti-ar place sa dai o
tura cu masina.
- Nu stiu sa conduc...
- Atunci, stai lânga mine. Nu cred ca ai mai
vazut niciodata Irlanda de la bordul unui Lambo!
Lamborgini? Glumeste? Niciodata nu am stat mai aproape de doi metri
de o astfel de masina! sau poate ma însel, parca a
trecut odata pe lânga mine una si era cât pe ce sa ma
loveasca...
- Ai dreptate, nu am mai vazut niciodata...
Ce puteam sa îi spun? I-as fi sarit de gât si l-as fi
sarutat, dar situatia în care ma aflu e prea delicata
pentru a-mi permite aceleasi excentricitati ca pe vremea
adolescentei. Ma prinde de mâna si-mi încalzeste
palmele în drum spre masina. E acelasi Lambo pe care îl
vazusem aseara cotind pe strada pe care locuieste B. - asta
daca nu ma înseala privirea.
Îmi deschide galant portiera, iar eu ma scufund în scaunul sport,
tapitat cu piele de culoarea untului topit. Închid
Sau cel putin asa cred.
Drumul îmi pare infinit si cum ne îndepartam de
Îmi întorc privirea spre H., care conduce foarte concentrat. Degetele i s-au
albit de forta cu care strânge volanul, iar buza de jos are de suferit,
cacio musca involuntar. Nu gura lui atât de feminina! Îmi sprijin
capul de centura de siguranta, fericita. Am uitat de griji
si de probleme.
Nu ma pot abtine sa nu zâmbesc. Mi-e teama sa-l ating,
caci ma simt înca vinovata pentru comportamentul meu. Dar
l-as lua în brate. L-as strânge la pieptul meu, sa-mi
încalzesc trupul si sa ma încarc de energie. Refuz
însa cu încapatânare sa o fac.
Se înopteaza afara si eu abia acum sesizez. Oare câta vreme
am stat pierduta în scaunul de piele, privindu-l? Ratacesc o
clipa asupra oglinzii retrovizoare, apoi îi pun mâna pe umar si
îi zic pe un glas cât pot eu de cald cu toata raguseala mea:
- Nu crezi ca ar fi mai bine sa ne întoarcem?
- Am condus toata dupa-amiaza, îmi raspunde el,
obosit. Cred ca mai bine oprim la o benzinarie sa încarc
rezervorul, apoi cautam o cabana, ceva, sa ramânem
peste noapte.
Perspectiva de a merge cu el la o cabana îmi para rupta din
fanteziile adolescentei. Mi se pare extrem de evident ca nu pot
lasa sa se întâmple una ca asta. În plus, el mi-a explicat cât se
poate de clar ca mâine am de lucru, asa ca nu vreau sa
pierd niste bani pe care îi pot câstiga atât de usor.
- Daca as sti sa conduc, ar fi fost totul
mult mai simplu. Asa, nu crezi ca mai bine stationam
putin la un restaurant si mâncam ceva, sa te mai întremezi,
apoi facem cale-ntoarsa?
- Daca as fi avut de gând sa ma întorc în
- Dar o sa fiu data afara!
- Nu cred ca B. este dispus sa te piarda de
lânga el, mai ales dupa distractia de seara trecuta.
Banuiesc ca este convins ca dupa o noapte de amor esti
topita dupa el, asa ca nu are nici un rost sa te mai
îngrijorezi.
I-as trage o
- Chiar si asa, zic eu fara a-i da
satisfactia de a ma înfuria sau de a ma arata jignita,
vreau sa ma întorc în
El trage pe drapta si îsi desface centura de siguranta,
trecându-si o mâna pe dupa umerii mei si aplecându-se spre
mine. Mie mi se taie respiratia si încremenesc din cauza apropierii.
O sa ma sarute, stiu sigur!
- Esti sigura ca asta îti doresti?
ma întreaba el, în soapta, gâdilându-mi obrazul cu
respiratia sa fierbinte. Ma gândeam ca am putea petrece un
weekend foarte placut împreuna.
"Saruta-ma, prostule!" îmi zic eu, dar el pare sa aiba
alte planuri în privinta mea. Îmi desface centura de siguranta
si împinge
- Asta ce mai înseamna?
- Ca esti libera sa pleci oricând îti
doresti, îmi explica el. Nu vreau sa te simti
fortata sa fii lânga mine.
Eu cum s-ar presupune ca trebuie sa reactionez acum? Afara
e frig si bate vântul si eu nu am nici cea mai vaga idee pe unde
ne aflam. Pe de cealalta parte, as putea foarte bine sa
ramân lânga el, la caldura oferita de o masina
sport de lux, rupta parca din visurile mele. Este evident ca voi
alege a doua varianta, dar sunt prea mânda ca sa îi spun ca
cedez. Poate ar fi mai bine sa îl las pe el sa se straduiasca
sa ma convinga. Asa, amândoi vom ramâne cu impresia
ca am câstigat acest joc.
- stiu foarte bine care îmi sunt optiunile,
raspund eu, facând o pauza pentru a-i vedea reactia.
si as putea foarte bine sa plec acum, adaug dupa câteva
clipe, vazând ca el ma priveste curios. Ai de gând sa
mai zici si tu ceva? întreb când obosesc sa mai astept un
raspuns din partea lui.
- Faci ce vrei.
Atât de simplu! Daca voi iesi mereu învinsa din jocul acesta,
prefer sa nu-l mai joc! Bine... de data viitoare. Totusi, ce ma
fac?
- E frig! zic eu într-un final. Închide si tu
El zâmbeste multumit si se apleaca mai mult deasupra mea
sa închida portiera. Eu ma feresc cât pot din calea lui, iar el
ma saruta amical pe obraz si îsi freaca mâinile
înainte de a rasuci cheia în contact. Pornim mai departe la drum, iar el
se straduieste sa vada pe întuneric, cu toate ca
farurile sunt aprinse, caci ceata îi cam joaca feste.
Jumatate de ora mai târziu opreste la o benzinarie si
alimenteaza masina, apoi, cu rezervorul plin, se îndreapta
catre urmatorul oras.
- Putem sa dormim la un motel, ceva. Orice ne iese în
cale. Dar nu am venit degeaba pe aici. Ultima oara când am fost în Irlanda
am gasit o cabana pe undeva prin apropiere si mi-a placut
în mod deosebit. Pe vremea aia am dat o petrecere împreuna cu L. si
ne-am distrat cu niste fete care vin la reprezentatiile lui B.. Nu am
mai fost de mult acolo, dar mi s-a parut un loc special pe care as
putea sa îl împart cu tine. Ce zici?
Oare ce as putea spune? Abia m-a informat ca pe vremuri se distra cu
basistul formatiei si niste pipite prin Irlanda. Oare
ma considera si pe mine tot o prada usoara, ca
si pe ele? Nu are rost sa ma prefac, poate ca asta si
sunt, caci ideea nu numai ca îmi surâde, dar chiar mi se pare
grozava! Desi este greu sa îmi imaginez ca unul dintre visurile
mele din adolescenta va deveni realitate, ma gândesc ca,
totusi, multe lucruri difera fata de idealul meu. Pâna la
urma el m-a sarutat amical pe obraz, nu a facut nici o
clipa referire la ce s-a întâmplat cu doua seri în urma între
noi si totul pare sa fie cât se poate de normal. Daca nu as
fi femeie, probabil totul ar fi sunat ca o iesire "cu baietii".
Mai conduce pret de aproape o ora, cotind la stânga pe o
straduta laturalnica, pâna când
opreste în apropierea unei cabane. Pare pustie, dar nu ma deranjeaza.
Pot sa fiu si la capatul lumii, tot ce conteaza pentru mine
în clipa aceasta este ca H. e lânga mine si petrec niste
clipe de neuitat alaturi de el.
- Sa vad daca mai gasesc cheia.
Se apleaca si o cauta sub prag, dar nu o gaseste.
Cercetând, însa, în zona cutiei postale, da peste un sir de
chei ruginite si le încearca pe rând, pâna când se deschide
- Sa cresti mare! exclama H., aprinzând o
lampa cu ulei. Sper ca nu te deranjeaza foarte tare
conditiile. O sa reusim noi sa o facem locuibila.
Pâna la urma, este doar un adapost pentru la noapte.
Are dreptate. Doar atâta este. Nu am de ce sa tremur sau sa ma
emotionez. Totul este perfect normal, suntem doi amici care ramân
peste noapte într-o cabana pustie. O sa dormim separat si totul
va fi bine.
- Nu ar fi mai bine sa cautam niste
paturi, sa ne învelim? Poate gasim chiar si niste
perne pe aici, sa dormim mai bine noaptea asta.
- Cauta tu, te rog. Eu o sa aprind focul în
semineu între timp.
semineu. Frumos! Nu putea sa fie o soba de teracota în care
sa nu se gaseasca nimic romantic? Sau macar un calorifer
electric, ori un resou! Chiar nu ma suparam, serios! De ce
trebuie sa fie tocmai un semineu?
Ma supun imediat si scotocesc prin fiecare camera, pâna
gasesc doua rânduri de perne si paturi pentru noi. Când
ma întorc în camera de oaspeti îl gasesc pe H.
aprinzându-si po tigareta de la flacara din semineu.
Desi o arde pe jumatate, trage din ea nesatios si
împrastie fumul spre mine. Îmi zâmbeste si ma
întreaba daca am gasit, iar eu îi arat ce am în mâna
si ne apucam amândoi sa întindem canapeaua prafuita ca
sa nu dormim pe jos.
Îi explic ca sunt mai mult paturi în celelalte camere, dar trebuie sa
accept ca are dreptate când îmi spune ca tot aici e mai bine,
caci avem macar caldura. Dupa ce aranjam
împreuna patul, el pleaca sa mai aduca ceva din
masina, iar eu îl astept pe marginea patului, nestiind ce
sa fac. Categoric, nu vreau sa se întâmple nimic în noaptea care
urmeaza! Ba vreau... dar nu trebuie! În nici un caz!
Intra în
cabana cu tot cu frigul de afara si ma priveste
înghetat. Se pare ca a gasit în masina un termos, niste
resturi de ciocolata si o sticla de apa minerala.
Suficient cât sa ne ajunga pâna ajungem în civilizatie. Le
lasa pe toate pe masuta de lemn din colt si vine
lânga mine frecându-si energic mâinile. Se aseaza pe
marginea patului si îsi îndreapta degetele spre foc, sa
si le mai încalzeasca. Trag aer în piept si privesc
fascinata miscarile lui, care ma fac sa ma duc cu
gândul undeva departe, în povestile cu zâne pe care refuzam sa le
ascult când mi le citea mama, în copilarie.
E trist si tragic si simt cum tot trecutul meu ma cheama
si ma alunga de lânga el, dar eu ma
încapatânez sa lupt, caci vreau sa pastrez
adânc în sufletul meu amintirile legate de H..
Ma uit la el amuzata cum se lupta cu fularul negru de la gât
si îl ajut sa îl dea jos, apoi îi iau haina de pe umeri si o
scutur de apa, caci se pare ca afara a început sa
picure. Ma zgribulesc de frig si ma înfofolesc cu o
patura de lâna, iar el îmi urmeaza exemplul si ma
cerceteaza din cap pâna în picioare ca si cum abia acum ma
vede pentru prima oara. Sunt multi ani care ne despart si
totusi, simt ca între noi nu este decât aerul afurisit pe care
l-as alunga ca sa ajung mai repede la el si sa-l
sarut. E o prostie, caci nu are rost sa îmi fac vreo speranta
în privinta lui. Mai devreme eram pregatita sa ma
feresc de orice plan de a-l lasa sa ma cucereasca, dar se
pare ca nu este nevoie sa faca nimic ca sa îmi topesca
pojghita de gheata ce-mi înveleste inima.
- La un moment dat chiar credeam ca îti este
teama sa ramâi singura cu mine, marturiseste el
din senin.
- Serios?
Ce întrebare stupida! Este evident ca trebuie sa învat
sa îmi ascund mai bine reactiile. Nu trebuie sa ma
citeasca oricine ca pe o carte deschisa.
Ma bucur, însa, ca a spus-o pe tonul acesta. Suna mai
degraba a usurare ca nu s-a întâmplat asa. Desi el nu
stie, mie îmi mângâie sufletul si ma face sa ma simt
mai bine în pielea mea.
- Ma bucur ca ai ramas, adauga el în
soapta, ca si cum mi-ar fi destainuit un mare secret.
Îmi gâdila orgoliul si ma face fericita. Chiar cred ce
tocmai am gândit? Mi se pare absurd sa mentionez de notiunea de
"fericire" în viata mea, dar cred ca este termenul cel mai potrivit
pentru a descrie ceea ce simt în momentul acesta.
As vrea sa am suficient curaj pentr a-i spune cum ma face
sa ma simt, dar sunt o lasa fara pereche,
asa ca nu o fac. Ma adâncesc în gândurile mele fara
voia mea. Pentru prima oara ma gasesc într-un cadru romantic
si-mi vine sa plâng. Cum se face ca nu pot sa
reactionez cum trebuie? Ar trebui sa procedez ca în filme ori
carti si sa ma prefac ca mi-e frig, el sa
vina si sa ma încalzeasca în bratele sale,
apoi sa ne lasam amândoi condusi de jocul
flacarilor din semineu, sa iubim asternuturile si
sa ne acoperim doar cu goliciunea trupului celuilalt. Stupoare: nu e film!
- Ai cazut pe gânduri, îmi zice el, sfarâmându-mi
visul.
Am cazut!? M-am prabusit de-a dreptul!
- Nu obisnuiesc sa îmi petrec serile în compania
unei persoane.
As fi putut foarte bine sa spun "cuiva", "unui barbat", ori "în
compania ta". Dar eu am preferat sa generalizez, ca nu cumva sa
ma implic mai mult decât ar fi fost necesar. Îmi dau seama ca, de
fapt, fug de mine si nu ma ascund chiar atât de bine pe cât as
putea, dar neîncrederea ma conduce prin gânduri si idei si ajung
sa îmi blestem din nou imaginatia absenta cu desavârsire.
Focul ma îmbie la somn, dar mi-e teama sa-i cedez. H. îmi pune
mâna pe umar si îmi zice vesel:
- E un început în toate, nu?! Poate ca este nevoie uneori
sa stii sa astepti pâna în momentul potrivit, nu?
Unii asteapta o viata întreaga pâna vine clipa
aceea. Poate ca tu ai fost mai norocoasa.
Nu stie, dar tocmai mi-a amintit cât sunt de singura. Ma
întristez - iar fara voia mea! - si el ma cuprinde în
îmbratisarea dorului de mama. toata viata mi-a
lipsit îndrumarea unui parinte... încrederea în propria-mi
persoana... dragostea.
Îmi înabusesc un geamat, caci abia acum înteleg
ca vorbesc despre sentimente pe care mereu le-am considerat inexistente.
- Suferi! exclama el, surprins. Daca te-am
ranit cu ceva...
- Nu tu esti de vina, îl întrerup eu, obosita.
- Un iubit? Te-a înselat?
- Nu!... nu am asa ceva... eu... e doar vina mea.
Îl iau în brate si el ma strânge la pieptul sau,
mângâindu-ma tandru pe crestet. Închid ochii si ma
straduiesc sa-mi tin lacrimile în frâu, iar el îmi
sopteste amar:
- stiu cum e...
Nu are de unde
sa stie! Ma revolta gândul ca îmi spune asa ceva
doar pentru ca are impresia ca sunt slaba si am nevoie de
compatimire. Ei bine, nu am nevoie de nimic!
Nu vreau sa ma înteleaga gresit, nu vreau sa-l
fac sa creda ca am nevoie de el, caci, oricât de mult
as avea, tot nu voi recunoaste vreodata cu voce tare acest
lucru. Poate ca sunt nesincera, dar prefer sa fiu asa decât
sa marturisesc adevarul si sa sufar.
Îmi îndeparteaza o suvita de pe fata, iar eu
îl strâng mai puternic în brate, ca si cum mi-ar fi teama
sa nu fuga de lânga mine. Se lasa pe spate luându-ma
si pe mine cu el, sprijinindu-se de o perna. Închid ochii si îmi
închipui cum ar fi sa fi fost B. în locul lui. Ciudat, de data aceasta nu
îl vreau pe B..
H. îsi strecoara mâinile pe la spatele meu pe sub patura
si un fior îmi strabate coloana vertebrala, caci degetele
lui înghetate se plimba încet de-a lungul ei. Ma scald în
parfumul lui masculin si ascult marturisirea lui care - minune! -
ma doare nespus:
- Am iubit-o poate prea mult si viata mea parea
sa aiba un sens numai datorita ei. Ne logodisem si eram
fericit ca urma sa ma casatoresc cu ea, dar...
întâmplarea a facut sa ma întorc acasa ceva mai devreme de
la petrecerea de dupa un concert. Ea nu era acolo sa ma astepte...
a doua zi am aflat ca si-a petrecut noaptea cu un prieten de-al ei.
Am vrut sa trec peste, dar... la câteva zile dupa aceea m-a
parasit. Definitiv.
- Te referi la J.? îl întreb eu suspinând, aducându-mi aminte
de numele logodnicei sale din urma cu câtiva ani.
- E greu si dureros sa îmi amintesc dar... da, despre ea
este vorba. Era muza mea! Întotdeauna am compus pentru persoanele la care am
tinut foarte mult... ei i-am dedicat majoritatea melodiilor mele, iar
acum... totul s-a stins. A disparut. Ma straduiesc ore întregi,
zile la rând sa scriu doua versuri, doua note, dar nu
reusesc decât sa las portativul gol ori foaia alba...
- Vrei sa spui ca nu mai compui deloc?
- Nu mai pot...
E trist! Poate pe altii nu i-ar afecta, dar pe mine...
Întreaga mea adolescenta a fost marcata de glasul lui si
versurile care ma conduceau spre cele mai stranii fantezii, care de care
mai colorate si mai întunecate, încarcate de amarul vorbelor aruncate
pe altarul pieirii... tradare, durere, departare, timp ascuns în
umbra unei lacrimi, calatoria sufletului purtat de un vis spre
alinare, zborul nevinovat al gândului, un fir de iarba crescut în mijlocul
pustiului, cerul sângerând, calea întrerupta, sarutul mortii,
chemarea adâncurilor, glasul izvoarelor, pianul slabit în acordui moarte,
plata pentru hotarul unei fantezii, ecranul diafan al suferintei privite
din spatele unei oglinzi subtiri, norii palind pe fruntea orizontului
întunecat în stele si dorinte... iubire.
Atât. Sa fie mult? Putin nu e, iar pentru mine era totul pe vremea
aceea. Sa nu mai poata? si de ce? Oare sa fi meritat J.
toate acestea doar pentru ea? Pastra aceasta legatura cu
el, sau era o închipuire de-a lui H., care spera în sufletul sau amarnic
tradat sa îi fie împartasite sentimentele?
Pâna la urma, asta a fost...
Eu nu voi fi niciodata o alinare pentru el, asa cum altii ar
putea crede, nu voi reprezenta niciodata atractia, caci atunci
când porti în suflet un nume niciodata nu-i va lua un altul locul.
Poate ca nu e iubire, dar cumva trebuie sa se numeasca si
acest sentiment, iar omul a ales calea cea mai simpla: sa îi dea
titlul de iubire si sa vorbeasca despre ea chiar si în
simplele atingeri a doua inimi purtatoate de durere.
Ce as putea sa fac? Cum as putea sa îi vorbesc acum? Din
atmosfera romantica a unei cabane în care noi doi ne puteam regasi
linistea, descopar ca sunt martorul unei suferinte despre
care nu as fi vrut nicicând sa aflu. semineul îmi pare acum
imens si ridicol si nu-si are locul în cadrul durerii lui. Nici
eu nu am ce cauta aici. Nu eu.
Respir acelasi aer cu el si mi se pare absurd sa îi mai
pastrez îmbratisarea. Nici sa i-o înapoiez nu mi se
pare potrivit, asa ca prefer sa ma eliberez din ea si
sa ma împac cu mine în alta camera, unde nu as mai
avea de-a face cu iubirea ce-i sufoca pieptul. Iubirea pentru alta
femeie.
Dau sa ma ridic, dar el ma strânge mai puternic la pieptul
sau si îmi înabuseste orice stradanie de a
ma îndeparta de el. Ma saruta pe frunte si pe
ochi si simt cum sarutarile lui coboara spre buzele mele.
Nu stiu cum sa ma feresc caci, din toate vorbele sau
gesturile care mi-ar fi putut trece prin minte, eu ma aleg doar cu o
caldura placuta în vârful degetelor. Astept si
asteptarea îmi pare lunga, caci îmi ocoleste buzele si
îmi ridica barbia, fortându-ma sa îl privesc în ochi.
si totusi, nu ma simt obligata, ci mai degraba
rugata de privirea lui adânca si întunecata.
- Am descoperit ceva foarte important, îmi
marturiseste el, acoperindu-mi obrazul cu
- Ma bucur pentru tine! exclam eu, simtind cum
sufletul meu se descompune în fâsii. Sincer, este o veste buna! Asta
înseamna ca în curând îti vei regasi inspiratia
si...
Nu ma lasa sa termin ce am des spus. Îmi acopera buzele cu
doua degete si îmi sopteste pe cel mai dulce si tandru
glas pe care l-ar fi putut avea vreodata:
- Te-ai mai bucura la fel de mult daca ti-as
spune ca femeia aceea pe care o iubecs e...
E rândul meu sa îi acopar buzele. Nu vreau sa aflu. Poate fi
vorba despre mine, de ea, sau de oricare alta femeie de pe acesta
lume. Poate fi de partea mea dreptatea acum, dar nu îi vad rostul. Am avut
rabdare pâna acum sa îi ascult povestea de iubire si poate
ca a venit timpul sa aflu si despre cine este vorba. Dar nu mai
are nici o importanta pentru mine. Ma si vad
plimbându-ma haotic prin camera, cautând o explicatie
logica pentru care femeia pe care mi-ar putea spune ca o iubeste
are acel drept. Nu, nu vreau sa aflu!
- M-as bucura la fel, îi raspund eu, într-un
sfârsit.
Ma despart zgribulita din îmbratisarea lui si
ma îndrept spre foc, sa-mi încâlzesc palmele, caci iar m-au
înghetat degetele. Zâmbesc în sinea mea, multumita ca l-am
ascultat dar totusi, i-am limitat raspunsul si îi arunc un surâs
peste umar când îl vad ca se ridica si pleaca în
alta încapere.
"S-a plictisit de mine".
si poate ca e mai bine asa. În cazul acesta, mâine strangem
toate lucrurile si ne întoarcem în
Ma sperii însa când îl aud gâfâind si ma întorc sa îl
privesc. E asa simpatic! Cara în brate un televizor sport,
vechi, greoi, ce-i drept, care îi consuma toata energia
ramasa dupa un drum asa lung si obositor cu
masina. Las patura sa cada de pe mine si ma
grabesc sa îl ajut, dar el se încapatâneaza
sa îl duca singur. Pâna la urma îl aseaza în
colt pe o masuta veche de lemn si
îndeparteaza cu mâna praful depus pe ecran.
"Bravos!". A adus televizorul, dar are cea mai mica idee cum l-am putea
aprinde? Nu am vazut nici o priza prin cabana... nu ca
as fi cautat una, dar...
Îmi face semn sa îl astept o secunda si pleaca
afara. Se întoarce repede cu un acumulator în mâna, pe care îl
conecteaza la televizor. Dupa ce face o scânteie, se aprinde.
- stiu ca nu e cel mai grozav lucru din lume, dar
macar daca ne pierdem vremea în fata lui nu ne mai gândim la
lucruri triste, graieste el. Hai în pat sa ne uitam la un
film, ceva!
- Dar de unde stiai...
Nu ma lasa sa îmi termin întrebarea.
- Ţi-am zis ca am mai fost aici. Dar sa nu te
sperii, e alb-negru si prinde numai vreo doua canale, mai si
sare imaginea... eh, macar e mai bine decât nimic, nu?
"E mai mult decât ma asteptam!"
- E bine, raspund eu, primind invitatia lui.
Ma prinde de mâna si ma trage spre sine, în pat,
acoperindu-ne cu patura lui, caci a mea înca mai zace pe jos.
Nu-mi pasa ca este alb-negru si în nici un caz ca prinde
numai doua canale. Având în vedere ca nu am mai stat în fata
unui televizor de vreo unsprezece ani de zile, mi se pare mai mult decât
grozav!
Ma pierd într-o comedie romantica în care joaca Ava Gardner
împreuna cu Clark Gable si ma las purtata de aripile
somnului în îmbratisarea lui H..
semineul îmi inunda visul si adorm cu gândul la el.
Acum, am strania senzatie ca îl iubesc.
Asta înseamna ca exista iubirea?
N-am avut dreptate, poate, dar am stiut sa astept.
Rabdare...
Poate ca a venit si pentru mine timpul..
Capitolul 4: "Grosse Seelen dulden still" (Sufletele mari rabda în
tacere) - Friedrich Schiller
Ma
trezesc în îmbratisarea focului din semineu. Deschid ochii
si-mi simt respiratia grea, învaluita de misterul cabanei.
Cum s-a terminat filmul?
Înteleg ca nu mi-a pasat nici o clipa de masculinitatea lui
Clark Gable care deborda din îmbratisarea lui cu Ava Gardner.
Sa fie sanatosi!
Eu sunt mai fericita cu Romeo al meu, care...
La naiba, unde e?
Pipai cu nerusinare locul în care a dormit peste noapte si îl
gasesc gol, dar înca pastrând caldura trupului sau,
semn ca nu s-a trezit de multa vreme. Ma ridic în capul oaselor
si îi întâlnesc privirea vioaie, aruncata asa, peste umar,
în timp ce arunca un lemn în foc, sa înteteasca vapaia.
Pentru o clipa am crezut ca a plecat si m-a lasat aici, în
mijlocul pustietatii - caci numai asa pot numi locul
acesta, despre a carui existenta nu am avut nici cea mai
mica idee pâna seara trecuta.
Acum gasesc absurd acel gând trecator si ma bucur de
prezenta acelui Romeo îmbracat într-un palton lung si negru, cu
o caciula neagra trasa anevoie pe cap si un fular lung
înconjurându-i gâtul subtire si feminin. Nu e Romeo, dar e mai dulce
decât el. Acum, cel putin, asa îmi pare.
Nu îmi vine sa cred ca pot exista pe lume si astfel de momente.
Ultimii ani din viata mi i-am petrecut cocosata în
fata computerului, ori pe placa de skate. Ultimii ani... de fapt, aproape
toata viata, daca stau mai bine sa ma gândesc.
Savurez în taina placerea de a-l vedea pe H., de a-l avea o
dimineata întreaga doar pentru mine. În momentul acesta, el e
lumea mea. Pentru prima oara îmi place cu adevarat lumea în care
traiesc...
Ma ascund de propria-mi dorinta de a-l lua în brate si
de a-l saruta cu foc pentru acest sfârsit de saptamâna
pe care mi-l ofera si ma grabesc în pasi vioi de veverita
catre iesire. Iau în calea mea o sticla cu apa
minerala si ies în prag sa îmi clatesc gura, caci am
un gust amar de peste noapte. Scuip în fata cabanei si ma întorc
la caldura dinauntru, aducând cu mine racoarea cetei de
afara.
Împart cu H. batoanele de ciocolata aduse de el de cu seara din
masina si ne distram copios uitându-ne la desenele animate
de dimineata. Se poate ceva mai imatur de atât? Poate ca da, nu
m-ar surprinde, însa de multa vreme nu m-am mai simtit copil.
si uneori... e bine sa mai fi si copil...
E o comoara demna de pretuit sa stii sa te mai
si bucuri de ceea ce îti ofera viata. Poate tot timpul am
stiu asta în subconstientul meu, dar abia acum am realizat cu
adevarat.
Dupa ce luam asa-zisul mic dejun cu ciocolata si
apa minerala, strângem degraba dezordinea pe care am
facut-o prin cabana si lasam în urma noastra
totul exact asa cum am gasit. Ne urcam în masina
si pornim mai departe la drum, pâna iesim pe autostrada
si ne pierdem într-o conversatie inutila doar de dragul de a nu
lasa tacerea sa se astearna între noi.
Din când în când mai arunc câte o privire pe geam si descopar câte un
oras pe lânga care trecem sau pe care îl lasam în
urma. Asa se face ca trecem prin Riverstick, pierdem în dreapta
Belgooly, ajungem în Kinsale si ne îndreptam pe autostrada care duce
la Ballinspitte, prin Old Head.
- Am putea merge pâna la "
Îl privesc relativ uimita, cântarind informatiile aflate. Nu
este vorba de faptul ca ma confrunt cu o lipsa crasa de
cultura generala, ci mai degraba de faptul ca nu mi-am
facut niciodata suficient timp pentru a cutreiera muzeele.
H. reuseste sa ma surprinda chiar si atunci când
nu intentioneaza sa o faca. "Nu am calcat
niciodata într-un muzeu de când mama a... disparut..."
Da, stiu, e absurd, dar eu înca mai refuz sa cred ca a
murit, chiar daca au trecut saisprezece ani de la disparitia ei.
În subconstientul meu exista speranta si stiu ca
nu ma va parasi în veci!
- De acord, raspund eu cu întârziere.
Nu am de unde sa stiu cum de cunoaste el atât de bine Irlanda,
dar pot macar sa banuiesc; cel mai probabil a stabilit un
itinerariu si s-a informat bine înainte de a pleca la drum alaturi de
mine, caci, oricât de spontan ar încerca el sa faca sa para
totul, mie tot îmi pare planificat dinainte.
Încetineste la intrarea în Old Head si se joaca cu degetele pe
volan, lungindu-si gâtul sa priveasca în zare. Ma face
curioasa si ma aplec peste bord sa vad si eu, iar
ochii îmi pica în departare, dincolo de case, pe linia lucioasa
ce margineste orizontul în albastru glagial. "Marea".
Ma prabusesc în scaun si ma scufund în gânduri,
alungându-mi inima ce tremura de nerabdare. "La naiba! E abia a
doua oara în viata când vad marea!"
- M-am gândit sa te duc pâna în Old Head of Kinsale,
un satuc din capatul unei peninsule mici din estul regiunii
Ca un copil fericit aprob din cap fara a mai sta pe gânduri. Am mai
fost o data la mare, înainte ca mama...
"Marea a rapit-o de lânga mine!..."
- Nu stiu daca e o idee chiar asa de buna, glasuiesc
eu pe un ton grav.
H. îmi
arunca o privire care îmi ajunge direct în stomac. Ma înfrunta,
sau mi se pare mie?
- Ce-ar fi sa încerci sa îti acorzi o
sansa? întreaba el din senin. Te straduiesti atât de
mult sa ocolesti ceea ce îti doresti încât într-o zi nu vei mai stii
ce-ti mai place cu adevarat!
Ridic din umeri caci nu stiu daca ar trebui sa îi
multumesc ca este atât de sincer si deschis fata de
mine sau sa îi lipesc o
El ia tacerea mea drept acceptare si porneste mai departe.
Ajungem la capatul unui orasel numit Old Head of Kinsale. Am
lasat în urma noastra casele tipic pescaresti, ale
caror garduri erau acoperite cu plase de pescuit tesute cu multa
migala, lenevind la soarele ascuns în patura de ceata.
Oprim undeva în apropiere de un turn înalt si rece, care se
înalta ca o statuie de gheata în mijlocul pustiului unui
suflet gol - probabil farul. Sar din masina sa-mi
dezmortesc picioarele si ma întind pâna îmi trosnesc toate
oasele. H. vine în spatele meu si ma îndruma sa înaintez,
masurându-mi pasii pentru a pastra acelasi ritm cu al meu.
Ne îndreptam spre cetatuia lipsita de suflarea calda a
prezentei omenesti, învaluita de ceata si
aburii marii. Susurul valurilor ce se sparg spumos de peretii
stâncilor încarca atmosfera de durerea regretelor - suspin lansat în
pustiu. Drumul unui val se sfârseste atunci când întâlneste-n
calea lui o stânca de care sa se izbeasca, pe ai carei
umeri albi sa-si plânga necazurile întâlnite în calea sa.
O adiere usoara îmi poarta gândurile în departare, ca un
fulg cenusiu plutind într-un bol cu apa.
- Unde mergem?
- În vârful farului. Vreau sa vezi o alta
fata a acestei lumi.
Ce vrea sa spuna prin asta? Da, e simplu, vom urca amândoi pâna
în vârful turnului si vom privi o imagine panoramica a marii, a
oraselului, a plajei... a tot ce se poate vedea cât îti arunci
privirea în departare.
Ma ajuta sa urc pe scara îngusta de lemn ce urca pe
platforma asa-zisei cetatui din piatra, pentru a intra,
apoi, în turn. Aici urcam saptezeci si noua de trepte
numarate, în spirala, la fel ca într-o minareta.
Obosita de atâta urcat, când ajung în vârf ma asez turceste
pe jos, sa îmi trag rasuflarea. H., însa, ma prinde de
brat si ma trage spre el, sa ma ridic:
- Ce faci?! întreaba el, surprins. Acum înteleg de
ce esti asa suparata pe viata: nu stii s-o
traiesti!
Ma simt încuiata într-o cusca de plumb. Nu pot sa ies,
nu pot aduce pe nimeni sa ma-nsoteasca; sunt
încoltita de o singuratate si o inutila si
nepremeditata criza claustrofobica pune stapânire pe mine.
Ar putea sa ma lamureasca si pe mine la ce se refera?
- Te simti învinsa, asa-i? Cele saptezeci
si noua de trepte te-au doborât! Pe mine nu. Eu ma simt
învingator, pentru ca eu le-am înfruntat pe toate si
urmeaza sa fiu recompensat pentru victoria mea cu o priveliste
uimitoare. N-ai vrea sa te simti la fel?
Bun, m-a lamurit.
E o taina, probabil, pe care el o mânuieste cu gratia unui
maestru. stie cum sa planteze samânta
curiozitatii în sufletul meu, cum sa aprinda dorinta
de autodepasire, cum sa hraneasca poftele a caror
existenta nici macar n-o stiam.
Întinde mâna spre mine si accept invitatia lui de a admira peisajul
alaturi de el. Ma apropii de fereastra îmbatrânita, o
deschid si primesc binecuvântarea aerului proaspat. O astfel de
imagine mi-ar fi parut dezolanta: marea furioasa
ameninta fortul cu valuri aprige si cerul îsi deschide oglinda
albastra prin poarta norilor de gânduri cenusii. E frig si-i
rece si ceata îmi îngroapa zarea unui vis. Dar este o priveliste
cum rar ai ocazia sa vezi. Un pescarus striga spre ceruri
cu un tipat acut. Nu suna a agonie, ci mai degraba a
eliberare.
Ma las cuprinsa într-o îmbratisare fierbinte de H.
si alunec în glasul lui mieros:
- Asta e viata, Mandy! De ce sa îti
refuzi sansa de a o trai?
E ca si cum m-ar fi smuls de pe bancile scolii pentru a-mi oferi
cea mai importanta lectie de pâna acum. Ma proiecteaza
pe un ecran de puritate... si-s îngropata în pacat.
- De-ai stii...
- stiu ca acum vrei sa
îmbratisezi viata cu bratele larg deschise.
si nu greseste.
De n-as fi asa lasa!
Închid ochii
si trag adânc aer în piept, racorindu-mi plamânii. Aud un declic
urmat de sfârâitul discret al brichetei. H. trage nesatios din
tigareta si sufla aerul în sus. Urmaresc cum fumul se
pierde prin ceata si ma bucur de glasul lui, în timp ce
fredoneaza un refren marca Bon Jovi:
- "Its my life/And its now or never/I aint gonna live
forever/I just want to live while Im alive." (n.r.: "E viata mea/ Este
acum ori niciodata/ Nu voi trai pentru totdeauna/Vreau sa mai
traiesc cât sunt în viata")
Glasul sau baritonal nu se poate compara cu timbrul inconfundabil al vocii
tenoriale gâjâite a lui John Bon Jovi. Dar îmi place. O senzatie
calda, untoasa, îmi inunda stomacul si respiratia lui
fierbinte îmi gâdila urechea. Mesajul e bun, dar ar fi si mai bine
sa îl pot urma. Vreau cu adevarat sa-mi
îmbratisez viata, dar nu stiu cum. Vreau sa fiu
fericita. Îmi amintesc vorbele Cynthiei Nelms care spunea ca
"nimanui nu-i pasa daca esti trist, asa ca ai
putea la fel de bine sa fii fericit". Are dreptate. De-ar fi totul atât de
usor, eu m-as simti în vârful lumii. Din pacate, e mult mai
dificil în realitate.
- Hai sa coborâm, propune el, aruncând pe fereastra
mucul de tigare.
- Nu mai stam putin? întreb eu, cu aerul unui
copilas care îsi trage parintii de mâneca spre a-i
convinge sa-i cumpere jucaria favorita. E atât de
linistitor, de placut!
- Mandy, nu vreau sa-ti întrerup distractia,
dar nu crezi ca ar fi mai bine sa faci si tu parte din peisajul
pe care îl admiri atât de mult? Nu zic, e bine sa te mai opresti din
când în când sa mai si reflectezi la tot ce se întâmpla, dar
totul trebuie sa se petreaca pret de-o clipa, caci timpul
nu este de partea noastra si oricând ne poate scapa printre
degete.
Ma vad nevoita sa îi dau dreptate. Abia îmi vine a crede
ca am avut atâta rabdare pentru a-i asculta discursul, caci de
obicei ma pierd în universul încurcat al mintii mele încâlcite
dupa primele cinci cuvinte.
- Bine, atunci. Sa mergem.
Coborâm toate cele saptezeci si noua de trepte urcate mai
devreme cu atâta efort, încât simt ca am lasat în urma mea o parte in
mine.
De cum ajungem jos, el îsi desface fularul din jurul gâtului si îl
arunca pe pietre, îndreptându-se spre mare. Coboara scara de lemn în
graba iar eu îl urmez curioasa, dar ma înfrigurez când îl
vad descotorosindu-se de palton. Îsi scoate tricoul si ma
sfatuieste sa îi urmez exemplul, dar prefer sa înclin din
cap si sa îi urmaresc miscarile.
Se descalta si porneste spre marea învolburata.
"Spre aceeasi mare care a rapit-o pe mama..."
Mi se face teama pentru el si inima mi se strânge anevoie,
închistata în pieptul parca prea mic. Îmi face semn sa ma
duc dupa el, dar teama mea sporeste cu fiece clipa ce se
iroseste. Strâng în urma lui hainele si îl privesc cum se
adânceste în valurile furioase.
Fara sa vreau în minte îmi vin niste versuri compuse de el,
dedicate zeitei dragostei si-a frumusetii.
Da, reuseste chiar si în momente atât de dureroase pentru mine
sa ma faca sa zâmbesc, sa fiu fascinata de
prezenta lui... de el.
Fragmente din cosmaruri mai vechi se împletesc în mintea mea cu imaginea
lui sfâsiat de valuri, prins între stânci fara scapare.
Fara viata. Acea viata pe care se
straduieste sa ma faca s-o pretuiesc. Nu vreau
sa-l dezamagesc, m-as duce lânga el, dar nu pot.
Traiesc de atâtia ani în
Ma-mbat cu parfumul tricoului sau si ma pierd într-o
visare straina, caci nu ma mai recunosc. Unde am fost în
tot acest timp? Am trait cu adevarat ultimii ani din viata,
sau doar am mimat o existenta banala pentru a ajunge sa
apuc ziua de mâine?
Tresar cuprinsa de fiorul brizei si îl pierd din ochi. Unde mi-a
disparut? Îl caut si simt cum terenul îmi fuge de sub picioare. Oare
imaginile de mai devreme erau reale? Oare chiar marea l-a cuprins cu
vrajile sale si l-a înghitit pentru vecie? Încerc sa strig
dupa ajutor, dar cuvintele nu vor sa iasa din închisoarea
buzelor. Ce e de facut?
Hainele lui îmi scapa din brate si simt cum mecanic încep
sa ma dezbrac. Nu pot gândi, stiu doar ca el nu e si
nu vreau sa îl pierd. Fara el, eu sunt pierduta. si
oricât de familiara mi-ar fi senzatia aceasta, el mi-a aratat
ca pot ajunge sa ma cunosc cu adevarat.
Ma lupt cu hanoracul si bluza neagra si ramân în
bustiera, descaltându-ma în graba. Alerg spre mare
printre pietricele si las apa sa-mi ajunga pâna la glezne,
însemnându-ma cu fiori de gheata. Unde ar putea fi?
Sângele îmi galopeaza prin vene si nu gasesc alta cale
decât sa îl urmez. Încet, ma las cuprinsa de valuri, înaintând
prin apa de care m-am temut o viata-ntreaga. Îmi duc mâna
streasina la ochi sa îl vad mai bine, dar nu e nicaieri.
Niciunde!
Disperarea ma cuprinde încetul cu încetul si abia asa realizez,
într-o clipa de luciditate ce-mi sageteaza nebunia, câta
nevoie am de el.
- Mandy!
Tresar. Ma învârt pe calcâie si-l zaresc venind din spatele
meu. Pe unde a iesit din apa? Se îndreapta spre mine si-i
sar de gât, lipindu-mi trupul de al sau, încalzindu-l cu toate
resursele mele. Ma agat de el ca de ultima speranta.
As putea sa jur ca am zarit o lucire în ochii lui care
atesta grijile mele: am devenit dependenta de el.
Prefer sa respir usurata si sa-mi continui jocul
stupid de-a ma preface insensibila, dar stiu ca îmi pierd
credibilitatea. Adevarul tot va iesi la iveala si stiu
ca îsi va da seama curând ca sunt mult mai lipsita de
aparare decât par.
- Te-am gasit! exclam eu, fericita, iar el îmi
contureaza zâmbetul cu degetul mare.
Ar putea macar sa ma sarute pentru sperietura pe care am
tras-o din pricina lui.
- Vroiai
sa faci o baie?
Îl lovesc cu pumnul în stomac asa, în joaca, iar el ma prinde de
solduri si ma conduce spre adâncuri. Teama începe sa se
instaleze si-mi simt pulsul crescând, antrenat într-un ritm salbatic.
Ma prind de H. privind cu groaza-n jurul meu si ma
spaimânta fiece val ce ma gaseste-n calea sa si
ma izbeste cu toate fortele fara gând de ocolire.
H. ma simte tremurând si ma strânge la pieptul sau,
facându-ma sa ma-nfior de atingerea trupului sau ud.
- Ţi-e teama? întreaba el, aruncând raze
colorate în cosmarul vietii mele. Nu stii sa înoti,
sau ce s-a întâmplat? Mandy!
Strigatul sau parca ma smulge din universul fricii mele. Îl
privesc pierduta, cu ochii goi, lipsita de vlaga. Nu vreau
sa-i aduc la cunostinta cele mai ascunse temeri ale mele.
- Te rog, mai bine plecam! Apa e foarte rece si cred
ca ai înghetat. Nu vreau sa te îmbolnavesti.
Îmi pare cu regret daca i-am stricat planul de a ma distra, dar e mai
bine în felul acesta. Singurul care a ajuns sa-mi cunoasca
adevarurile dureroase despre trecut, precum si temerile mele cele mai
ascunse, este Sam. În afara de el, nu i-am mai dezvaluit nimanui
asa taina. Iar lui i-am spus pentru ca este la fel ca mine...
Desi pare neîncrezator, H. gaseste bun sfatul meu si
ma ia pe sus sa ma duca în masina. E bine ca
are atâta forta în el, caci stiu prea bine ca sunt
grea si depune mult efort ca sa faca una ca asta. În sinea mea
ma bucur de ceea ce-mi ofera. Ma bucur cu adevarat.
Pacat ca nu stiu sa-mi exprim sentimentele fata
de el.
Nimeni nu a mai facut niciodata asa ceva pentru mine. E
dragut din partea lui si placut pentru mine, dar teama
mi-e sa nu fie totul doar o poveste de un weekend. si stiu
ca asta este. Are viata lui, are o formatie si concerte în
toata Europa si in veci nu se va uita la o femeie ca mine. Îmi place
sa cred ca sunt proiectul lui de fericire. M-a ales pentru un
sfârsit de saptamâna ca sa-mi demonstreze ca
viata nu e chiar în alb si negru. Dar stiu asta si
fara stradanile lui! stiu, dar nu pot simti... e
dificil sa fii ca mine. Nu imposibil, ci doar greu. Nu o gândesc ca
si cum as fi centrul universului ci din contra, o persoana
care nu a realizat nimic important în viata. Ce am obtinut? O
slujba buna si atât. Nici macar aici nu sunt prima. Mereu
am fost pe locul doi...
"La valeur n'attend pas le nombre des années" - Valoarea nu asteapta
numarul anilor - spunea Corneille în tragedia "Cidul". Dar unde este
valoarea atunci când niciodata nu dai de ea? Atunci când tu însuti nu
valorezi nimic? Atunci când locul doi ti-e rezervat pe vecie...?
În scoala am suferit din pricina asta. Mai ales în gimnaziu. Liceul
m-a facut sa înteleg ca niciodata nu voi putea
straluci. Facultatea a reprezentat doar o perioada în plus de studii
interminabile parca, alaturi de un grup de prieteni care mai de care
mai trazniti. Ca si mine, de altfel. Am fost în întuneric.
si n-am stiut unde sa gasesc o raza care sa
ma conduca spre lumina necesara pentru a trai cu
adevarat.
Aici a aparut el. S-a ivit în calea mea fara sa ma
anunte si s-a ascuns undeva în sufletul meu, înainte ca eu sa
îmi dau seama ce se petrece. Îmi place sa fiu lânga el, dar e deja
sâmbata, iar mâine... trebuie sa ne întoarcem în
E trist...
De cum am intrat amândoi în masina a început sa picure. O ploaie
în octombrie... curând vine iarna iar aici a început deja sa se simta
racoarea anotimpului alb. Ma scufund în scaun si îl privesc pe
H. cum se îndreapta din nou spre plaja ca sa-si ia
paltonul, fularul si tricoul, pe care le-a lasat în urma din
pricina mea.
Se zgribuleste de frig si eu încep sa râd când se urca la
volan, caci imaginatia mea lipsita de resurse s-a lipit de
peretele hazului si pentru un moment mi l-am închipuit cu
turturi atârnându-i în nas. Asa se face ca înca mai
gândesc uneori ca un copil. Uneori... prea rar, poate.
H. arunca fularul spre mine si îl încolaceste în jurul meu,
jucându-se cu gâtul meu subtire si anemic. Ma împinge, îl împing
la rândul meu, ne lansam într-un joc pueril care are darul de a ne face pe
amândoi sa râdem cu gura pâna la urechi.
- Hm, sa ma gândesc, începe el, conturându-si
cu degetul mare barbia. Parca nu te-am mai vazut niciodata
pâna acum râzând, asa-i? Sau ma însel?
- Am râs atunci când ai aparut la emisiunea lui B.
si m-am trezit cu dedicatia aceea legata de mâneca din
concert...
- Asa-i! exclama el, încântat. Dar atunci era ceva
diferit. Era... mai altfel... mai... dulce... mai feminin...
- Da, stiu, aprob eu cu un aer usor nostalgic.
- Nu am facut nici o aluzie! se grabi el sa
adauge. Doar ca... mi-as dori sa te mai vad ca atunci.
Oare stie ce-i face sufletului meu? Probabil nici nu s-a gândit cum
reuseste sa ma conduca pe cararile agoniei,
caci altceva nu stiu decât ca ma scurg precum timpul de
neoprit si nimeni nu-mi poate salva clipele ramase. El, el ma
aduce pe-aceste poteci de care n-am stiut pâna azi. H. ...
si eu îmi doresc, nu numai el. Îmi amintesc cum în liceu îmi priveam
colegele de clasa, care ieseau toate în grup în fiecare vineri
si se duceau la un restaurant, ca mai apoi sa dea o tura prin
magazinele cu haine. Da, desigur, acelea erau fetele... eu preferam sa ies
la o tigare sau la o bere cu baietii din clasa sau colegii
din anii mai mari. Toate purtau fusta numai eu veneam mereu cu
aceeasi pereche de pantaloni tociti în genunchi. Fiecare se aranja
si se machia în fiecare zi cu alta culoare, pe când eu nu stiam
decât de negru si-un hanorac cu formatia favorita, peticit
si el. si-mi doream nespus sa fiu si eu macar o
data ca ele! Sa rosesc si eu o data la o
înjuratura, sa îmi cumpar douazeci de parfumuri
si agrafe de par, sa defilez si eu macar o data
pe coridoarele scolii cu o pereche de pantofi cu toc, sa renunt la
bocancii învechiti si la placa de skate pentru o singura zi!
Dar... nu. Era dificil si stiam ca, daca le-as fi
semanat câtusi de putin n-as mai fi fost eu. Asa
ca mereu am întâmpinat greutati în a fi pe deplin femeie. Iar
pâna acum, nici un barbat nu m-a vazut altfel decât ca pe o
jucarie de-o noapte. Doar prietenii mei, care, oricum, sunt facuti
dupa acelasi calapod ca si mine. Pâna si B. m-a
dezamagit cu atitudinea sa, chiar daca nu am nici un drept sa
fiu suparata ori dezamagita pe el, având în vedere gradul
de importanta al fiecaruia dintre noi.
Numai H. a stiut sa ma priveasca asa cum sunt. Doar el
a vazut dincolo de înfatisarea dura, de aparenta
indiferenta si de ambitia mea de a-mi ascunde
adevarata personalitate. M-a
vazut asa cum sunt eu si ma bucur nespus ca, desi
sunt sigura ca si-a dat seama de toate acestea, a ramas,
înca, lânga mine.
Pentru prima oara îmi petrec atât de mult timp lânga o persoana
pentru care simt o reala atractie fara a se întâmpla nimic.
Nu se poate pune la socoteala întâmplarea aceea din vestiar, desi
senzatiile acelea ma haituiesc neîncetat. La fiecare apropiere
simt furnicaturi în vârful degetelor si ma topesc la gândul
ca acele momente s-ar putea repeta. Din pacate pentru mine,
intentiile lui par sa fie altele si nu ma aleg decât cu un
oftat în surdina si un zâmbet prietenesc care sa-mi mascheze
dorintele înlauntrice.
Eu iau hanoracul pe mine si, la sugestia lui, renunt la pantalonii
uzi, strângându-mi picioarele sub mine pentru a le încalzi, caci
temperaturile scazute m-au facut sa înghet cu totul.
Renunta si el la pantaloni si, chinuindu-se sa îmbrace
o alta pereche pe bancheta din spate, îmi face semn sa dau drumul la
caldura si la muzica. Primele acorduri ale unei melodii a
formatiei "Lifehouse" umplura interiorul masinii în acelasi
timp cu o caldura discreta care se transforma curând într-o
moleseala placuta. Dupa ce se înfofoleste bine
ma prinde de brat si ma trage spre el, facându-ma
aproape sa cad de pe scaun. Ajunsa pe bancheta din spate sunt
recompensata cu un baton cu ciocolata.
- Mai stam putin înainte de a merge la muzeu. Se
deschide abia de la ora patru dupa amiaza asa ca mai avem timp
sa ne mai încalzim putin. Ce zici?
Greu de spus. I-as propune eu sa mergem la un restaurant, ceva,
sa ne îndestulam cu mâncare adevarata, dar îl las pe el
sa ia deciziile, caci, pâna la urma, el a organizat totul.
Îsi aprinde o tigara si întinde pachetul spre mine:
- Vrei?
- Credeam ca nu mai întrebi! exclam eu, luînd pachetul
din mâna lui si scotând o tigareta.
- Ah, îmi pare rau, Mandy, dar am crezut ca nu
fumezi! Nu te-am vazut de loc zilele astea fumând si...
- Am glumit, mai! îl linistesc eu. Nu te-ai
înseat, chiar nu fumez.
- Nu îti place? Sau nu ai încercat niciodata?
De ce sa-l mint? Oricum nu am nimic de pierdut sau de câstigat din
asta.
- M-am lasat...
Pare uimit sa auda asta de la mine. Daca stau
sa ma gândesc mai bine, chiar si eu as fi fost
surprinsa în locul lui. Având în vedere ca pâna nu de mult
ajunsesem atât de grav încât... |
Înauntrul
pungilor gasesc doua sandwich-uri mari cu piept de pui si
cartofi prajiti - la tanc, caci începusem sa ma
satur de aceeasi simfonie obosita care venea dinspre stomacul meu. Ne
grabim sa punem "la pachet" toata mâncarea si ne stingem
setea cu suc proaspat de portocale. Înviorati si cu forte
proaspete ne continuam drumul.
H. parcheaza în fata Muzeului Regional, asa cum îmi
promisese de dimineata, iar eu constat cu surprindere ca nu este
nici pe departe asa cum mi-as fi imaginat. Credeam ca toate
muzeele din lume aduc cu Louvre, sau macar se straduiesc sa semene
cât de cât. Dar nu, se pare ca m-am înselat. O casuta
cu parter si etaj, cu geamurile înguste si un acoperis
putin strâmb tine locul castelului pe care mi-l imaginam eu.
Intram si nu se gaseste nici un ghid care sa ne
însoteasca, nimic. Daca e sa fiu sincera, îmi convine
mai mult asa.
Cu toate ca este o cladire atât de mica, este
foarte încapatoare, caci abia dupa doua ore si
ceva am reusit sa terminam turul de onoare. Recunosc
ca m-a impresionat într-un mod placut. Este uimitor câte date de care
nu voi avea niciodata nevoie în viata am putut sa aflu în
aceasta vizita; spre exemplu, am descoperit ca istoria muzeului
este strâns legata de istoria maritima irlandeza. De asemenea,
se pare ca în jurul anului 1600 a fost o mare batalie prin
locurile acelea, iar în muzeu se mai pastreaza înca o curea a
lui O'Neill, care se spune ca ar fi învins în lupta împotriva spaniolilor.
Cum ziua înca nu s-a sfârsit, H. propune sa îmi mai
faca o supriza, ca si cum tot ce a pregatit pentru mine
pâna acum nu ar fi fost de ajuns. Pornim mai departe la drum pe Autostrada
Bandon, înaintam spre Horsehill Beg, apoi prin Knocksmall pna spre
Drumul National 71, pe soseaua Brookside, Bird's Lane, spre
Ballyhooleen, pe Bandon Road pâna la intersectia cu strada Waterfall,
apoi ajungem în Cork. Mai departe mergem pe Drumul National 20, pe la
Killeens Cross, pe New Mallow Road, facem la stânga spre Tweedmount, apoi prin
Monacnappa si ne îndreptam spre stânga, spre Blarney, apoi ne oprim
undeva la marginea orasului.
H. parcheaza masina la umbra unui copac si îmi face
semn sa îl urmez. Apucam amândoi pe o cararuie
acoperita cu un covor aramiu de
Undeva în departare, în vârful dealului, se
întrezareste silueta unei cladiri masive, din piatra, ca o
statuie sculptata într-un bloc de stânca, iar la stânga ei, un turn
înalt si usor înclinat, apasat de praful vechi ce-l
înconjoara cu o aura de batrânete.
- Ce este locul acesta? întreb eu, fascinata de
privelistea din fata ochilor mei.
- Este castelul
Trecem de portile înalte, din bare subtiri de metal
si ajungem în gradinile de poveste. Încerc sa îmi
amintesc daca am vazut vreodata ceva mai impresionant de atât,
dar chiar si cu cel mai mare efort de memorie, tot stiu ca nu
voi reusi sa gasesc vreodata un astfel de loc. Este ca
si cum as face o calatorie în timp, cu sute de ani în
urma, pe vremea domnitelor si-a cavalerilor, unde onoarea se
platea cu pretul vietii si cuvântul era lege.
În clipele acestea sunt copil, nimeni nu poate tagadui
asa vorba. Sunt la fel ca pe vremea când orele se scurgeau în
nestire în timp ce eu citeam cu emotie fiecare slova din
cartile copilariei. Totii eroii de poveste se perinda
parca prin fata mea acum, iar pentru o clipa ma simt chiar
romantica. Mi-ar place sa ma stiu în astfel de vreumri,
etalându-mi rochia cu crinolina si manusile cu cot din
catifea, sa cobor dintr-o caleasca trasa de doi cai de
rasa si vizitiul sa mi se adreseze cu respect, sa ma
întorc acasa unde sa fiu asteptata de trei cavaleri care
si-ar da si ultima suflare pentru ca eu sa arunc o simpla
privire în directia lor.
- Îti stralucesc ochii, remarca H.,
mângâindu-ma tandru pe obraz.
Îi acopar
Femeia ne zâmbeste larg si ne face semn sa
intram în casa, iar eu nu ma pot abtine sa ma
întreb daca nu cumva ne vorbese de versiunea mai noua a
castelului, caci casa în care intram este chiar si mai
impunatoare.
Îl las pe H. sa discute cu dânsa, iar ea se dovedeste
încântata de vizita noastra si ne serveste cu ceai
englezesc. Dupa aceea cheama o menajera si îi spune sa
aduca nise cutii din podul casei. Când aceasta se întoarce,
batrâna scoate din cutii doua costume de epoca, întocmai cum îmi
imaginam.
- As fi vrut sa pot spune ca sunt ale
strabunilor mei, cugeta femeia mai mult pentru sine, dar din
pacate sunt doar niste imitatii facute la comanda, pe
care le mai împrumut uneori actorilor de la Teatrul National. Nu sunt cine
stie ce, dar mi-e drag sa vad doi tineri îndragostiti
care vin în vizita prin locurile acestea, asa cum sunteti voi.
Sper ca va va face placere sa încercati costumele, toti
au fost multumiti pâna acum.
Am fost pentru o clipa tentata sa o contrazic pe
batrâna si sa-i spun ca nu suntem
îndragostiti, dar H. m-a prins de mâna si mi-a facut
semn sa nu scot nici un cuvânt.
Femeia ne indica niste camere în care am putea sa
ne schimbam si dupa câteva minute iesim amândoi gata
costumati. Imaginea lui H. în costumul negru, cu guler înalt si
camasa apretata ma face sa uit ca mai am nevoie
de genunchi. Mi se taie respiratia, caci este un barbat de o
rara frumusete, iar hainele acestea în mod cert îl avantajeaza.
Se pare ca nu sunt singura fascinata de aici, caci
si el ma priveste la rându-i pierdut. Banuiesc ca
ma prinde noua mea înfatisare.
Batrâna ne ia pe amândoi de mâna si ne aduce unul
lânga celalalt în fata oglinzii, constatând cu încântare:
- Ah, vi se potrivesc! Ce usurare! Ia priviti ce
cuplu dragut faceti!
Cuplu..?
Înghit în sec caci cuvintele îmi stau în gât. E
adevarat, aratam ca si cum am poza pentru coperta unei
reviste de cinematografie, de parca am fi eroii principali dintr-un film
englezesc. Sunt bucuroasa ca menajera a fost binevoitoare si m-a
ajutat sa ma machez potrivit acestei ocazii, caci tabloul este
complet asa.
- Acum este vremea sa vizitati castelul,
graieste femeia. Sa va grabiti, copii, caci
noaptea nu este luminatd ecât pe dinafara si ar fi mare pacat
sa va rataciti. V-as primi cu drag în casa mea,
dar barbatul meu se întoarce mai pe seara de la vânatoare, iar
el nu este asa dragut cu vizitatorii.
Urmam sfatul batrânei si ne îndreptam spre
castel. H. se apropie de mine si îmi sopteste la ureche, ca
si cum peretii reci de piatra ne-ar putea auzi:
- Îti vine de minune rochia aceasta! Sper ca
îti place rolul care ni s-a propus sa îl jucam.
- Ce rol? întreb eu, din mijlocul aurei de vis.
- Acela de iubiti. N-a spus doamna aceea ca
formam un cuplu dragut? Am putea sa ne distram
putin pe tema asta.
Îl privesc încurcata, caci nu prea stiu cum ar
trebui sa reactionez într-o astfel de ocazie. Trag aer adânc în piept
si glumesc împingându-l usor la o parte:
- Ah, Domnule V., stradaniile dumitale de a-mi intra în
gratii sunt zadarnice!
- Dar, domnita scumpa, sentimentele mele nu pot
fi trecute cu vederea! Faptele mele credeam ca vorbesc de la sine! Doresc
sa va cer în casatorie si sunt dispus sa merg
pâna la capatul lumii pentru asta!
Asadar, doreste sa continuie jocul început de
mine.
- Dar famiile noastre sunt vrajmase! graiesc
eu, cu un aer teatral. Niciodata nu vom reusi. Mâna mea a fost
promisa unui mare conte si nu se mai poate face nimic pentru a împiedica
aceasta uniune.
- Iubirea noastra e mai puternica!
- Chiar crezi?
- Lady Amanda, sunteti lumina ochilor mei. Nu cred, sunt
convins!
Intram în castel si eu alerg spre turnul cel înalt,
îmbracat în iedera. H. ma prinde din urma si urc
degraba scarile pâna în vârf. Ajung în dreptul uneia dintre
ferestrele din piatra iar el ma cuprinde de mijloc si ma
întoarce cu fata spre el. Simt cum ma îmbujorez si sunt
convinsa ca urmeaza un sarut. În schimb, el se apropie de
mine, îmi cuprinde chipul în palmele sale si ma forteaza
sa îl privesc în ochi:
- Nu poti fugi, domnita. Ma iubesti
si nu vei reusi sa ascunzi asta. Nu fata de mine.
Inima mea începe sa galopeze în pieptul parca prea mic,
caci suflarea îmi pare un chin si lumea se îngusteaza în jurul
meu. Ce-mi face? Viata mea nu este facuta pentru astfel de
momente. Nu sunt pregatita. Credeam ca totul este doar o
joaca de copii, nu ajungem atât de apropiati. Înghit în sec
si-mi desprind pieptul de chingile în care este captiv, tragând aer
cu nesat.
- Domnule H.V., sunteti mult prea îndraznet!
Cum cutezati sa va atingeti de mine, când sunt promisa
altuia?
- Mandy...
Privirea lui ascunde parca durere. Mi-a spus "Mandy",
iar asta nu poate însemna decât ca pentru el jocul s-a sfârsit.
Îsi apropie trupul de al meu si-n minte mi se perinda imaginile
acelea, din vestiar. Icnesc fara voia mea si-mi musc buzele
de emotie. Oricât de dura as parea în viata de zi cu
zi, adevarul este ca sunt o timida incurabila care se
ascunde în spatele unei masti de femeie insensibila.
- Domnita Amanda, îl corectez eu, trecându-mi
o
Strânge din ochi si îsi lasa capul într-o parte,
oftând adânc. Îl iau în brate fara sa mai stau pe gânduri
si îl strâng la pieptul meu ca si cum aceasta
îmbratisare ar fi ultima. Ce se întâmpla cu el? De ce se
comporta asa? Daca îl afecteaza prezenta mea sau îl
deranjeaza poate sa îmi spuna si voi încerca sa
ma comport altfel caci, pâna la urma, el este cel care a
propus toata aceasta calatorie.
- H., s-a întâmplat ceva? întreb eu, uitând de regulile
jocului.
- Nu s-a întâmplat, tocmai asta e problema, raspunde el,
iar eu ramân fara cuvinte.
Ma
îndoiesc ca s-ar putea referi la altceva în afara unui sarut. Totul
e-atât de romantic! Cum altfel as putea gândi? Castelul Blarney e rupt
parca din visurile mele - perdeaua de iedera îmbraca în straie
catifelate turnul cel înalt, ros de vânt si de vreme, aplecat de oboseli
spre culmea dealului. Este batrân, dar tânar pare în apropierea
noastra. si casa si castelul prind parca viata
sub pasii nostrii si-aduc un strop de farmec atmosferei
încarcata cu iluzii magice.
Un el si-o ea - noi doi uniti într-o îmbratisare
trainica... si-atât. Iluzia piere, caci fata lui
se-ncarca de tristeti si eu ma simt neputncioasa - el
a facut atâtea pentru mine; eu ce-as putea sa fac?
Un pas ma trage înapoi, catre pervazul rece din piatra
roasa de ani. Mâhnit îmi pare cerul, ca n-am împlinit dorinta
lui. si ce si-ar fi dorit? Mereu vorbeste doar pe jumatate.
De-as stii macar ce gândeste, cum îi e voia, as
îndeplini si cel mai greu gând. Dar pentru asta ar fi nevoie
sa-si exprime doleantele cu voce tare - si-i greu,
caci niciodata nu o face.
- Atunci n-ar trebui sa rezolvam cumva? întreb eu,
cu naivitate-n glas.
H. ma cuprinde de umeri si ma zdruncina cu putere, dar ceva
în privirea sa îmi spune ca nu a voit sa se întâmple asta.
Se-apleaca spre mine, îsi apropie chipul de-al meu si-nchide
ochii, sprijinindu-si fruntea de-a mea. Ofteaza si ma face
si pe mine sa regret.
- E de vina locul acesta, bufneste el, cu ironie în
glas. Parca a fost construit special pentru a tese povesti de
dragoste din praful ce se-odihneste pe treptele reci. si costumele
si totul... doamna aceea s-a ocupat sa se întâmple întocmai cum
si-a dorit.
- Despre ce vorbesti? întreb eu doar de dragul de a
ma asigura ca vorbeste despre ceea ce cred eu.
- Nu vorbea dânsa despre noi ca despre doi tineri
îndragostiti? Despre ce crezi ca pot vorbi!?
Asa, deci. Nu m-am înselat. Dar sufletul mi-e strâns si inima ma
doare, caci vorbele lui suna ca si cum mai degraba decorul
e de vina pentru ceea ce ar fi putut sa se întâmple. Nu noi. Nu
atractia care s-a impregnat în fiecare îmbratisare, nu
apropierea, nu gesturile delicate ce ne-nsotesc fiecare cuvât. Doar
decorul!
E atât de ironic, de ... de sadic!! E ca si cum s-a hotarât
deodata sa-mi faca rau cu vorbele sale. Dar n-am de gând
sa cedez fara o aparare solida. I-am facut jocul
pâna acum, asa voi face si în continuare, numai ca de data
aceasta vom juca dupa regulile mele. Daca are de gând sa îmi
arate lumea sa, macar sa o faca pe de-a-ntregul, nu sa se
ascunda în spatele vorbelor.
- Ai dreptate, raspund eu într-un sfârsit, cu un aer
afectat, de superioritate. Oricum, ar fi bine sa pornim la drum, a început
sa se înnopteze si pâna în
- Da...
Raspunsul lui pare venit din alta lume. El e aici, dar gândurile lui
sunt departe, cu siguranta. As vrea sa stiu unde, dar
mi-e teama de ce-as putea afla. Coborâm treptele turnului cel înalt
si ne îndreptam spre casa femeii, schitând niste zâmbete
false pentru a nu-i strica placerea batrânei care se îngrijise de
noi.
Dar chiar când sa ajungem în fata usii, H. se opreste
si ma prinde de mâna, facându-ma sa ma
întorc spre el. Ridic din sprâncene si-ntreb ce este, iar el ma trage
înapoi, spre castel. Ce vrea? Abia ne-am întors de acolo! Daca are de gând
sa se joace iarasi cu trairile mele, nu am de gând sa
îl las!
- Am uitat ceva, spune el, abia auzit. Te rog,
urmeaza-ma!
Sa vrea sa îmi dezvalui secretul de mai devreme? Îi place
sa para enigmatic, iar pe mine misterul întotdeauna m-a atras,
caci viata mea se bazeaza prea mult pe certitudini. Sunt
curioasa, iar cu cât ne apropiem mai mult de turn, cu atât mai tare îmi
bate inima de emotie.
Urcam din nou treptele în spirala si-ajungem în locul din care
am plecat. Ma prinde de mijloc si îsi lipeste trupul de al
meu, tinându-mi mâna într-a sa.
- Auzi? întreaba ca prin vis.
Da, în departare cineva cânta la pian. E atât de linistitor!
Începe sa se miste în ritmul muzicii ce se-aude abia în surdina
si ma face sa îl urmez, caci alta cale n-am. N-am mai
dansat nicicând si pulsul îmi creste simtitor cu fiecare pas,
dar el ma poarta într-un dans feeric prin noapte si soapte
calde.
- Ar fi fost pacat sa plecam înainte...
Are dreptate, ar fi fost! Îmi îngrop degetele în fracul negru si-l strâng
mai tare în brate, iar el îmi apropie trupul si mai tare de al lui. E
ca si cum dansul ne-ar uni, de parca ar putea materializa tot ce am
gândit din prima clipa în care l-am cunoscut.
- si dansul e o forma de iubire, adauga el abia
auzit.
Poate ca da, sau poate e doar o forma de a o exprima. Asta
sa-nsemne ca simte si el ceva, dar îi e teama sa o
recunoasca? As vrea sa îmi spuna în fata, sa
marturiseasca tot ce are pe inima, chiar daca asta ar
însemna sa traiesc o mare deziluzie. Vreau doar sa se termine
suspansul!
Pâna atunci, însa, vreau ca dansul acesta sa nu se mai
sfârseasca nicicând.
*
Am plecat de cu seara din Blaney si am înnoptat în Limmerick, undeva
în apropiere, la un motel. Pare ciudat sa parchezi un Lamborgini în
fata unei cladiri saracacioase, din lemn, dar
noua ni s-a parut cel mai firesc lucru la momentul respectiv. Am luat
o camera si-am împartit acelasi pat dupa lungi
discutii pe-aceasta tema, caci seara petrecuta la
castel a trezit în noi multe întrebari care au nevoie urgenta de
raspunsuri - dar amândurora ne e teama sa le rostim cu voce
tare.
Am petrecut dimineata la motel, ne-am relaxat facând dus si
am dejunat la un fast-food din apropiere. Ne-am urcat apoi în masina
si ne-am continuat drumul în sus, pe DN18, aprind abia undeva în Galway,
ceva mai jos de Parcul de Sud.
N-am stiut ce cautam acolo pâna în momentul în care H. a
cumparat doua înghetate duble si m-a poftit sa iau loc
pe o bancuta cu privire spre fiord. Întinsul de apa m-a
facut sa mi se strânga din nou stomacul, dar asteptarea m-a
mai linistit. Trebuia sa se întâmple ceva, iar curiozitatea a început
din nou sa ma roada pâna în clipa aceasta.
H. îmi pune mâna pe umar si tresar, mai-mai sa-mi cada
înghetata în poala, peste pantalonii lui. Îmi face semn sa
ma uit cu atentie la o femeie desculta, îngenunchiata
în fata marii, ce-si trece degetele de la mâini prin apa rece. Parul
sau ravasit, fata schimonosita de durere
si-mbatrânita, parca, înainte de vreme, ma face
sa simt un gol în stomac. Oare pe ea nu o înteapa frigul cu mii
de ace înveninate de ger?
Imaginea ei e un spectacol rar, dar foarte pretios. H. îsi trece o
mâna pe dupa mijlocul meu si îsi sprijina capul de al meu,
soptind pe un ton grav:
- Am scris despre ea. Când nu am inspiratie vin aici,
sa o vad. E o femeie pe care nu ai cum sa nu o iubesti.
Dar... priveste-o cu atentie. Arata de parca i-ar fi fost
scris sa nu fie nicicând iubita.
De ce îmi spune toate astea? Nu vreau sa îmi vorbeasca despre o
straina, nu vreau sa simt cum se îndeparteaza de mine!
Pe mine ma doare si mie mi se frânge inima în pulsul trist si
lenes al marii pe jumatate înghetata. Mie, nu femeii
ce-si târaste pasii prin namol!
- A înnebunit de durere, adauga el, fara
sa îmi auda framântarile mute. Cred ca asta e singura explicatie,
caci de ani de zile vine-aici si n-a fost data sa n-o
gasesc la fel.
Ce vrea sa spuna cu asta? Îl aud, dar parca nu-i asa.
Imaginea femeii se pierde într-o ceata densa iar el se
ridica de pe banca si-asteapta sa îmi termin
înghetata. Eu trag de timp, caci el oricum nu pe mine ma
priveste, ci umbra a ceea ce înseamna nebuna de pe mal. Ma port
copilareste, stiu, dar el se joaca cu durerea mea si
asta nu mai e treaba de copii.
- Ai terminat? întreaba el, pierdut în gânduri.
- Da, raspund eu, pe un ton care nu se doreste nici
macar politicos.
- S-a întâmplat ceva? se-ntoarce el spre mine, îngrijorat.
Daca s-a întâmplat? Nici el n-a vrut sa îmi raspunda la
castel. Nu, nu-i voi raspunde nici eu. Daca vrea lamuriri,
sa le caute în alta parte. Poate femeia desculta i le poate
oferi.
- Ah, nu, raspund eu, dar glasul meu exprima cu
totul altceva. Mai avem ceva de vizitat, sau am venit aici numai pentru femeia
asta?
- Mandy, începe el, frustrat parca de atitudinea mea. Nu,
nu am venit decât pentru ea. Vroiam sa îti arat cum ma
inspir eu pentru a scrie versuri.
- Oh, nu e de mirare ca toate sunt atât de întunecate
si chinuite de temeri! remarc eu, cu cruzime. Eh, atunci, sa nu mai
pierdem vremea. Unii mai au si de lucru.
Ma îndrept spre masina fara a-I mai da ragaz
sa-mi dea vreo explicatie si iau loc în scaunul moale. Stau
îmbufnata pâna se urca si el în masina si
ma-ngrijesc sa nu-i mai adresez nici un cuvânt pentru o bucata
de vreme.
Poate ca am fost prea dura cu el, dar suferinta mea nu poate
sa mai accepte si un orgoliu ranit pe lânga ea. Îmi pare
rau, dar poate ca e mai bine ca s-a întâmplat asa.
Capitolul
5: "Fiecare dintre noi e problema celuilalt"- Tudor Arghezi -
Nu stiu ce a fost totul. as vrea sa pot privi în
urma fara regret, dar nu reusesc decât sa îmi plâng de
mila. Am gresit. Mult. Fata de mine, dar mai ales
fata de el, H..
Am petrecut clipe de neuitat în prezenta lui, dar a trebuit
sa se termine totul, asa cum se întâmpla cu tot ce e frumos în
viata mea. De fapt, cred ca nici nu stiu prea bine ce
înseamna notiunea de "frumos". Fiecare o interpreteaza diferit,
fiecare o vede altfel, fiecare o simte si o traieste în felul
sau. Poate ca ceea ce îmi place mie celorlalti li se pare
grotesc, sau invers. Dar el. el parea sa ma înteleaga.
Sau eu am început sa îl înteleg pe el?
Daca da, atunci de ce simt în piept durerea asta
sfâsietoare? E ca si cum sunt fericita si, totusi,
port în suflet o durere grea, necunoscuta, dar atât de prietenoasa!
Arunc o privire peste umar sa mai vad o data soseaua
parca nesfârsita, pe care am iubit-o pentru cele doua zile
în care am strabatut-o fara teama. E ca într-un vis
care se repeta, parca, la nesfârsit, pâna când ajungi
sa îl confunzi cu realitatea. Un vis. o dorinta, sau poate o
simpla iluzie.
Simt ca H. ma priveste si ma întorc
rusinata spre el. De ce m-am îmbujorat? Nu pot spune precis, dar
stiu ca ma simt ca un copil prins cu minciuna. Ciudat e ca
nu am scos nici un cuvânt, ca sa pot spune ca am mintit!
- Nu privi niciodata în urma, îmi spune el, ca
si cum m-ar fi citit. Am învatat
asta cu multa vreme în urma. Întotdeauna trebuie sa stii
ca nu exista
decât o directie: înainte. Daca nu vrei sa apuci pe calea aceea,
atunci nu poti sa faci nimic altceva decât sa stai pe loc.
si nimic nu e mai trist decât sa îi vezi pe cei din jurul tau
trecând pe lânga tine si lasându-te în urma.
- Dar nu faceam decât sa ma uit la o
strada goala!
Uneori îmi pare ca filozofeaza în exces. Sau poate
ca e mult mai profund decât mine iar eu nu stiu sa simt cu
aceeasi intensitate fiecare traire. Am învatat multe de la
el. Nu e cu mult diferit de mine, desi, la o prima vedere, asa
ar parea. Duce o viata la fel de anosta ca si a mea,
numai ca beneficiaza de ceva celebritate în plus. Adevarata
diferenta, însa, sta în mentalitate. S-a educat singur
sa vada viata cu partile sale bune si se
încapatâneaza sa o pastreze asa. Pentru
mine, însa, viata este doar o stare de existenta înainte de
moarte. Înainte de eliberare.
- si eu despre ce crezi ca vorbeam?
Îl privesc surprinsa. Cum se face ca reuseste
sa ma uimeasca de fiecare data când deschide gura?
Pâna mai zilele trecute eram convinsa ca este doar barbatul
superficial care scrie versuri si le cânta alaturi de o
formatie de metal într-o bucatarie care arata ca un câmp de
lupta si ducând o viata complet dezordonata. Dar azi
sunt convinsa ca nu e deloc asa. Pot sa îl numesc oricum,
numai superficial, nu. Mi-a dovedit pe deplin ca stie sa simta
totul la intensitate maxima. Daca e sa privim lucrurile din unghiul
acesta, eu sunt cea superficiala.
- Mai e mult pâna în
- La fel de mult cât mai e din
- Oare nu poti fi niciodata constant? întreb eu,
iritata. Acum o clipa erai serios si profund, acum glumesti
fara haz!. iar eu niciodata nu stiu cum sa ma
comport fata de tine!
Se încrunta pentru un moment, dar îi trece repede. Îl
vad cum îsi musca buza de jos si îmi pare rau
ca l-am înfuriat. Acum îmi doresc sa nu fi rostit cuvintele acelea.
- Vezi tu, începe el, totul a fost numai ca eu sa ajung
sa te cunosc mai bine si sa pot sa te ajut, câtusi de
putin, numai sa încerc macar. Nu tu trebuia sa ma
citesti pe mine, nu tu trebuia sa ma înveti, ci eu. Am
planuit sa îti schimb viata. Nu ma întreba de ce, mi-e
greu sa îmi dau si mie însumi un raspuns. Te-am vazut
atunci, la proba de sunet si. am tresarit când te-am recunoscut.
Imaginea ta mi-a ramas întiparita în minte de când mi-ai smuls
mâneca aceea în mijlocul concertului si crezusem ca te uitasem, dar
când te-am revazut. s-a trezit ceva în mine. În minte îmi rasunau
cuvintele scrise de tine în romanele pe care le-am citit la B. acasa
si mi-am dat seama ca esti o persoana deosebit de
trista. Ochii tai ma strigau din urma sa îmi
spuna cât de nefericita esti. Nu poti trai în asemenea
întuneric si sa fii sanatoasa. Te
îmbolnavesti de singuratate si de tristete si
ajungi sa te obisnuiesti cu gândul mortii, caci
stii ca nu mai lasi nimic în urma, nu e nimeni care sa
te plânga.
- Ai vazut toate astea în mine?
Tacerea se lasa pentru un moment, dar H. se pricepe
sa învârta vorbele pe degete. Cu un zâmbet pe jumatate trist
ma provoaca, privindu-ma în ochi si-mi spune pe un ton prea
calduros ca sa-i rezist:
- Am vazut mai mult de atât. Dar eram nesigur. si nu
eram singurul care vroia sa te ajute. Marturisirea lui B. m-a
descurajat complet. Când mi-a spus ca are anumite sentimente pentru tine,
mi-am zis ca îmi va fi imposibil sa te fac sa ma
asculti. Dar ai ales sa vii cu mine. Am gresit când te-am
sarutat, atunci, în vestiar. A fost un gest impulsiv si nu am
facut decât sa complic lucrurile. Dar stiu ca sfârsitul
acesta de saptamâna petrecut împreuna ne-a ajutat pe
amândoi. Ţie ti-a trecut norul de tristete de pe frunte, iar eu
port în suflet împacarea ca am facut o fapta buna.
- H., nu e nevoie sa vorbesti asa! intervin eu,
profund înduiosata. Cât despre acel sarut. amândoi am
gresit. Ca sa faci asa ceva e nevoie de participarea a doua
persoane, iar eu eram una din ele. Putea fi oricine necunsocutul acela care m-a
acostat în vestiar. Dar ai fost tu. Iar acum regreti asta.
"Iar pe mine ma doare mai mult ca oricând", as
putea sa continui, dar nu mai are nici un rost. si eu regret, dar din
alte motive. Îmi pare rau ca a fost doar o întâmplare nefericita
si nu a fost ceva real, ceva. care sa dureze. Care sa faca
placere amândurora.
- Eh, dar hai mai bine sa terminam cu regretele
si sa dam uitarii totul! adaug grabita, ca nu
cumva sa las loc de interpretari. Nu asta te-ai straduit sa
ma înveti tot weekendu-ul? Mai bine privim înainte si ne
bucuram de ce ne-asteapta!
Nici eu nu cred ce am spus, asa ca ma gândesc
ca el cu atât mai putin este convins de vorbele mele. Am senzatia
aceea care te cuprinde în mijlocul ploii, când nu ai o umbrela care
sa te apere de stropii reci care cad din norii plânsi,
îndoliati. Mi-e frig si simt un imens pustiu în sufletul meu. As
plânge. Da, as vrea sa ma eliberez de tot amarul pe care l-am adunat
de-a lungul vremii, dar sunt prea mândra ca sa recunosc ca sunt
slaba si am nevoie de un umar pe care sa îmi eliberez
necazul.
H. încetineste si trage masina pe dreapta.
Opreste. O liniste apasatoare se lasa între noi, iar
eu îl privesc pierduta. Înserarea ne cuprinde pe amândoi si-l las
sa-mi încalzeasca palmele cu suflarea lui calda. Îmi
saruta buricele degetelor iar eu ma gudur de placere. De ce
face asta? As vrea sa aflu raspunsul, dar mi-e teama.
Înca o data, dovedesc cât sunt de lasa.
- Îmi pare rau, marturiseste el în
soapta. Nu am vrut sa sune asa ce-am spus mai devreme. Nu
regret ca te-am sarutat, Mandy. Dar nu trebuia sa o fac. Am
profitat de tine, de singuratatea ta, de nevoia ta de a fi
tinuta în brate si. am gresit. Tu. esti o femeie
care are nevoie sa fie iubita. Mult. si tocmai iubirea îti
lipseste.
- Hai nu vorbim despre asta, raspund eu. Nu are nici un
rost. si mie îmi pare rau, dar e un fapt consumat. În plus. iubirea
nu exista. E doar nevoia falsa de a minti pe cineva cu sentimente
inexistente.
- Te înseli! E atât de frumos sa iubesti!
Întreg universul îti partine! Te trezesti cu un nume în suflet
si tot cu acelasi nume adormi. Respiri în acelasi timp cu
persoana draga tie si ai vrea sa o protejezi, sa nu i
se întâmple nimic, sa fi tu acela care îi aduce zâmbetul pe buze, acela
care îi sterge lacrimile, care o îmbratiseaza. asta e
iubirea.
Oare îsi da seama ca asta a facut zilele
acestea cu mine? M-a tinut în brate când am avut nevoie, m-a
facut sa zâmbesc si sa uit de problemele mele, mi-a alungat
tristetea si m-a asigurat ca totul va fi bine. dar stiu
ca totul e doar în imaginatia mea. El înca mai sufera
dupa J., iar eu nu sunt decât. cum îmi placea mie sa numesc
întâmplarea aceasta? Ah, da, "un proiect de sfârsit de saptamâna".
- Se face întuneric, remarc eu, stânjenita de
vorbele lui.
- Macar suntem împreuna, nu?
Simt cum ma scufund în vorbele lui, în privirea care a
adunat toata verdeata marii în ea si ma încalzesc
cu glasul cald, care ma acopera, parca, cu o patura de
liniste si calm. Zâmbesc fad, dar sincer. Ma saruta în
podul palmei si încep sa tremur, caci un fior ma cuprinde
din cap pâna în picioare. Numai el reuseste sa trezeasca
astfel de senzatii în mine.
- În mai putin de jumatate de ora suntem în
Cum as putea sa îi explic ca nu exista "ai
mei"? Ar fi o nebunie sa îi explic ca sunt orfana si
ca nu e nimeni care sa ma astepte acasa, care sa
se îngrijoreze pentru mine, sau care sa îmi simta lipsa. Nu am nici
macar o pisica batrâna sau un câine schiop, precum
batrânele singure din filme.
- Eh, nu e nici o problema. E bine ca ajungem
înainte sa se înnopteze de tot. Daca îti e mai usor,
poti sa ma lasi în skate-park. De acolo nu mai am foarte
mult de mers pâna acasa.
- Nici nu ma gândesc! Vreau sa ma asigur
ca ai ajuns cu bine, asa ca am de gând sa te conduc
pâna în fata usii!
- H., nu sunt un copil mic, pot sa am grija si
singura de mine.
- Doar nu vrei sa îmi refuzi placerea de a afla unde
locuiesti, nu?
Dragut din partea lui, cum stie sa
întoarca lucrurile în favoarea sa, facându-ma pe mine sa
ma simt importanta pentru el. Ridic din umeri si îl las sa
creada ca sunt foarte încântata de declaratia lui. De fapt,
asa si sunt. Dar îmi place mie sa cred ca totul e altfel
decât cum îmi închipui eu.
Pornim mai
departe la drum si, asa cum a spus si el, în aproximativ
jumatate de ora ajungem în
- Ăsta e surâsul acela feminin pe care îl asteptam.
Vezi ca se poate?
L-as saruta. Dar unde îmi sta mie mintea? Mi-a explicat
suficient de clar ca nu are nici o intentie cu mine în
aceasta privinta. Dar e atât de dulce în momentul acesta. încep
sa cred ca m-am atasat de el.
- Ţi-am zis ca te duc pâna în fata
usii, nu?
Îi fac semn sa ma urmeze, iar când ajungem în fata apartamentulu
meu ma sprijin de prag si astept sa ne luam ramas
bun. Nu am de gând sa îl las înauntru, caci mi-as
compromite toate stradaniile de a nu ma apropia de el mai mult decât
e cazul.
- Multumesc pentru tot, îi soptesc eu, cu
dorinta de a nu-mi deranja vecinii.
- Banuiesc ca ne vedem mâine, la înregistrari,
nu?
- Da, asa cred.
- Hmm, cred ca va trebui sa te scutesc în fata
lui B., nu?
- Ai face bine sa te ocupi de asta!
- Asa o sa fac, ma linisteste el
si se apropie sa ma sarute.
Tremur toata, caci îi simt respiratia calda pe obrazul meu
si sarutarea-i fierbinte în coltul gurii. Îmi musc buzele
fara voia mea si ma retrag, apasând clanta. Nu
vreau sa se naruiasca tot visul meu! Mi-a fost suficient sa
aflu ca B. nu este barbatul pe care eu mi-l închipuiam, nu vreau
sa merg mai departe cu H. si sa aflu ca tot acest
sfârsit de saptamâna a fost o mascarada!
Clanta îmi scapa din mâna si usa se deschide
fara ca eu sa o fi împins, iar din spatele ei apare Manch, care
striga cât îl tin plamânii:
- Mandy, unde dracu ai fost tot weekend-ul? Ah, dar nu mai
conteaza, vino sa te îmbratisez si sa te
felicit!
Îl împinge pe H. de lânga mine si ma ia în brate,
strângându-ma puternic, pâna când ramân fara aer. Îl
privesc uimita, caci nu stiu despre ce vorbeste si
pentru ce naiba ma felicita, iar el se grabeste sa
ma lamureasca:
- Nu stii ce data e azi? Haide, trebuie sa
îti amintesti! Toti am pregatit o petrecere grozava la
Joyce acasa în cinstea ta! Sam mi-a dat cheia de la apartamentul tau
ca sa te astept în caz ca apari.
- Ce data e?! izbucnesc eu, vadit iritata.
- E 30 Octombrie, raspunde H. în locul meu. Banuiesc
ca aveti de gând sa faceti o petrecere
americaneasca de Halloween, nu?
Nu. Data asta reprezinta altceva pentru mine. Ceva. de care as fi
preferat sa nu îmi amintesc. Arunc o privire încarcata de
disperare spre Manch si aproape ca îl implor sa nu spua
nimic, dar el nici macar nu îmi da atentie.
- Ah, nu! începe el. Nu avem treaba cu astfel de
sarbatori! Noi facem o petrecere în cinstea lui Mandy, de care suntem
foarte mândri!
- Cu ce ocazie?
- Eh, nu conteaza! intervin eu. Manch, vrei sa
astepti putin înauntru, te rog?
- Nu înainte de a te vedea tragând un fum din asta,
raspunde el, întinzând spre mine o tigara.
- Ce faci? întreaba H.. Nu fumeaza!
- Ah, nu e tutun, îi explica el. E marijuana. I-am promis
ca azi nu o lasam sa scape fara sa fumeze un
joint pâna la capat.
- Esti nebun? izbucneste H., gesticulând nervos. Ea
nu fumeaza deloc, cum sa îi dai ceva atât de tare?
Ma uit la ei, incapabila de a spune ceva sau de a reactiona în
vreun fel. stiu doar ca universul meu se prabuseste
din cauza prostiei amicului meu si tot ce-am construit alaturi de H.
în aceste zile petrecute împreuna se naruie într-o clipita.
Manch începe sa râda ironic si nu pot face nimic pentru a-l opri
sa spuna ceea ce nu vroiam sa se afle despre mine. Cel mai adânc
secret al meu.
- Nu se poate ca Mandy sa nu-ti fi spus ca
astazi împlineste un an de când a iesit de la dezintoxicare!
- Poftim?
H. ma ia deoparte, iar eu abia ma pot abtine sa nu plâng. Privirea
lui ma întreaba mut: "Ce fel de dezintoxicare?", iar eu nu am
alta cale decât sa îi dezvalui adevarul:
- Am petrecut doi ani la un astfel de centru. Dependenta
de heroina.
Îl vad cum se face alb ca varul, iar eu ma lipesc de perete în
cautarea unui sprijin. L-am dezamagit, stiu, caci tocmai
asta încercam sa evit. Chiar daca el fumeaza ca un turc si
bea de parca ar fi un butoi fara fund, de droguri nu s-a atins niciodata
si a avut grija sa le condamne cu fiecare ocazie. Iar eu ce am
facut? Am cazut în dizgratia lui din pricina viciilor care
mi-au umbrit trecutul.
- Mai e si altceva care ar trebui sa aflu despre
tine?
Întrebarea lui ma doare si stiu ca înca sunt multe de
spus, dar, pâna la urma, el e un strain pentru mine si
asa va ramâne. Greseala a fost ca mi-am deschis sufletul în
fata lui, înainte de a ma gândi la toate tainele pe care voi fi
nevoita sa le ascund. si-s prea multe ca sa pot fi
vreodata pe deplin sincera cu el.
- Îmi pare rau, soptesc eu, cu glasul tremurându-mi,
caci abia mai pot opri lacrimile ce se doresc eliberate. Nu am vrut
sa se întâmple asta, sincer! Te rog, nu ma condamna pentru faptele de
care încerc atât de mult sa ma ascund! Nu sunt mândra de
trecutul meu, dar macar întelege ca am fost la dezintoxicare
si am trecut doi ani de zile prin tratamentele acelea îngrozitoare, nespus
de dureroase, care au scos aproape toata viata din mine! Dar
macar m-am vindecat! De ce crezi ca am refuzat pâna si o
simpla tigareta? Pentru ca mi-e teama sa nu cumva
sa se declanseze ceva în mine care sa ma faca din nou
dependenta de pastile si tigari si prafuri. e dificil
si trebuie sa fiu foarte ambitioasa! Macar
încearca sa întelegi cât de greu îmi e acum!
- stii ce înteleg, Mandy? întreaba el,
dezamagit. Ca ti-ai batut joc de viata ta si acum
e prea goala ca sa mai reusesti sa o umpli la loc.
Credeam ca esti doar o femeie nefericita. Dar acum îmi dau seama
ca tu ti-ai dorit sa fii asa, pentru ca esti o
fiinta lasa si fara principii. Am avut
impresia ca am reusit sa patrund dincolo de cochilia în
care încerci sa te ascunzi, dar mi-ai demonstrat cât de mult ma
însel. Nu te cunosc si. sincer? Nu cred ca îmi mai doresc
sa te cunosc vreodata cu adevarat.
Zicând acestea, se împinge cu
- Ce a fost toata discutia asta?
Am o dorinta sadica de a-l agata de tavan pe acest
încurca-lume si de a-l chinui gâdilându-l în talpa toata
noaptea cu o pana de porumbel. Ma abtin, însa, de a face
vreun gest necugetat si îi fac semn ca ar fi mai bine sa plece.
- stii ce? strig eu în urma lui. Mai bine lasa-mi
si cheile de la apartament. Pâna la urma e casa mea si voi
nu aveti de ce sa mai pastrati vreo copie. Sa-l
anunti pe Sam ca îmi pare rau, dar ca de acum înainte va
trebui sa ma înstiinteze când are de gând sa vina
în vizita. Bine?
Îmi face semn din cap ca a înteles si îmi aruca dublura de
la chei. O vecina curioasa ma priveste pe furis din
capatul scarilor, iar eu îi fac cu mâna, ca sa se convinga
ca nu a scapat neobservata. Intru apoi în casa si
trântesc
Ma las în jos de-a lungul usii reci de stejar si ma
straduiesc sa nu plâng. Mereu îmi reprim lacrimile, ca si cum
ele ar fi dovada finala a slabiciunilor mele.
Cu ultimele sfortari ajung în fata computerului si ma
prabusesc în scaunul în care obisnuiesc sa îmi petrec
noptile. Deschid calculatorul si bufnesc, ironic:
- Uite care e singurul meu prieten adevarat! O
masinarie! Frumos, nu am ce zice!
Îmi dau seama ca sunt singura în casa si ca nu e
nimeni sa ma auda si regret asta. Pentru prima oara.
De ce? Pentru ca. nu se poate spune ca în doua zile m-am
obisnuit sa fiu tot timpul însotita de cineva, dar pot
asigura pe oricine ca mi-a facut placere si ca a fost
ceva cu adevarat memorabil pentru mine. si mi-as fi dorit
sa fie si acum, aici, lânga mine. Sa ma auda
ironizându-ma si sa vina cu un contraargument care sa
ne lanseze într-o discutie interminabila,parca, pentru ca mai
apoi sa adormim îmbratisati.
Alung gândurile acestea naive si încerc sa lucrez la un proiect mai
vechi, care trebuie terminat. Dar monitorul îmi fuge de sub ochi si
rândurile scrise parca se joaca în voie cu mintea mea. Întreaga
încapere striga la mine ca sa îmi aminteasca cea mai
nenorocita senzatie: aceea a singuratatii.
- Da, sunt singura! exclam eu. Destinul meu crud a
învins! Ba nu, prostia mea! De ce a trebuit sa îmi nenorocesc viata?
Mi-am facut-o cu mâna mea!
Se lasa linistea în jurul meu, dar cuvintele înca mai
rasuna în mintea mea ca un ecou. Astept un raspuns, dar
nu-l voi primi veci. Ah, de-ar fi H. acum lânga mine! Mi-ar spune ceva ca
sa ma linistesc, m-ar îndemna sa dorm în pace, sa las
visurile sa vina ca o cascada de lumini feerice care ma
feresc de toate temerile mele. Numai de-ar fi!
Dar nu e.
Suspin în goliciunea camerei mele si las muzica sa graiasca
în locul celui drag. În lipsa lui. În lipsa fericirii. Ma îndrept spre pat
si îmbratisez o perna, strângând-o la piept ca si
cum ar fi fost el în locul ei. Ma hranesc cu o iluzie si adorm
înecata în gânduri si versuri cântate de cea mai dulce voce pe care
am auzit-o vreodata. si cea mai draga mie.
"Banuiesc ca ne vedem mâine, la înregistrari, nu?"
- Poate ca da. Doar ca acum nu mai conteaza
pentru tine daca voi fi sau nu acolo, mâine.
Ce am facut?
Am stricat tot ce s-a straduit el sa construiasca. am
darâmat un castel de visuri. am sfarâmat propria-mi
speranta de salvare.
"Îmi pare atât de rau, H.. Daca as putea sterge totul cu un
burete."
Numai daca as putea.
Capitolul 6: "Ça ira!" - "O sa fie bine!"
Întamplarea
face ca de fiecare data când se întâmpla sa încep sa
ma atasez de cineva, trecutul meu sa ma traga înapoi
si sa nu ma lase sa ma bucur de viata.
Trecutul meu.
Era o vreme în care doream cu toata fiinta mea sa am asa
ceva. Sa-l construiesc. stiam ca numai eu pot sa îmi creez
propriile amintiri ca sa am mai târziu ce povesti urmasilor mei.
Ma vedeam, cândva, bunica. Acum mi se pare doar un gând absurd. Auzi
aici: eu, bunica!
Mari sperante aveam, dar din fericire acum constientizez pe deplin
ca nu voi avea ocazia sa îmi necajesc nepoteii, din simplul
motiv ca nu voi avea parte de ei. Sunt o femeie mult prea dificila
pentru ca cineva sa poata ajunge sa tina cu
adevarat la mine si sa doreasca sa ma
cunoasca în întregime. Banuiesc ca Sam este singurul care a
reusit sa patrunda dincolo de bariera sufletului meu. Poate
ca ar mai fi si H., dar întâmplarile recente au pus un nou
obstacol în calea noastra si de data aceasta nu cred ca va mai
putea fi depasit. De când îl cunosc? Eu, pe el, credeam ca
înca din copilarie. Dar am descoperit ca abia de vineri. El, pe
mine. de prea putin timp.
Uneori îmi place sa stau si sa ma gândesc la ce-ar fi putut
sa fie. La. tot.
Acum?
La el.
Din nefericire pentru mine, el nu cred ca mai are vreun gând care sa
se îndrepte spre persoana mea. si chiar daca ar avea, ar încerca
sa si-l reprime. Orice ar fi putut exista s-a pierdut pe vecie din
pricia trecutului meu. E un sentiment atât de familiar încât îmi vine sa
îl prind în cuie si sa îl întep cu ace pâna când m-ar
striga în lacrimi sa ma opresc. Desigur, ma refer la gând.
Nu la H.. Nu as putea. Nu pe el. E primul barbat care a reusit
sa ma faca sa ies din cochilia mea chiar si pentru o
singura clipa. Pentru un sfârsit de saptamâna.
Poate ca atât de mult mi-am dorit sa nu fie nimic între noi încât s-a
si realizat. Poate. Sau sunt eu cea care a stiut ca
niciodata nu va fi nimic si s-a pripit sa îsi doreasca
exact opusul a ceea ce simtea?
Dar daca este sa o luam asa, atunci. oare chiar am început
sa îl iubesc? E absurd sa ma refer la iubire câta vreme nu
cred în ea! Chiar si B. mi-a spus în fata asta. B.
M-am înselat în privinta lui. Daca initial îl credeam un
aventurier fara viitor, mai târziu mi-am dat seama ca este mai
profund decât credeam. Acum am înteles ca e doar un misogin care
stie sa joace foarte bine teatru.
Urmatorul pe lista: Sam.
El a fost întotdeauna lânga mine. Eu, nu. Eu l-am dezamagit în
numeroase ocazii si-acum regret. Mai ales acum, când are nevoie de un
sprijin adevarat, eu plec cu Fat-Frumos la plimbare prin sudul
Irlandei. Sam este unul dintre putinii barbati pe care îi cunosc
care sa îmi poata demonstra ca iubirea, fie ea si doar un
simplu atasament, exista. Ce se petrece între el si Dilan eu
credeam ca este de neconceput. si totusi. ei doi exista, la
fel ca si legatura pe care o au împreuna.
Îmi amintesc reactia celorlalti când au auzit ca Dilan are sida.
Eram si eu de fata. Era o zi de vara, undeva prin mijlocul
lunii Iulie. Venisem de la o lansare de joc pe computer, unde petrecusem cu
colegii de echipa în biroul de la serviciu. Sam ne promisese ca ne
face cunostinta cu iubita lui, despre care ne povestise
toata saptamâna, iar eu ardeam de nerabdare sa o
vad. Prima oara i-am întâlnit ochii - este ceva în firea mea care îmi
atrage atentia asupra privirii unei persoane la o prima vedere - si m-am
simtit jenata de inocenta care se oglindea în ei. Era o
tânara cu ochii albastri, mari, cu parul blond si
cret lasat liber, cu o cordeluta verde pe frunte,
îmbracata cu o bluzita vaporoasa si o pereche de
pantaloni scurti, kaki. Un zâmbet naiv completa portretul sau de
fata inocenta.
Cu siguranta nu era persoana la care ma asteptasem eu. Pe
moment mi-am zis ca este doar o pasa proasta prin care trece Sam
si ca mai târziu va râde de alegerea facuta. Eram
sigura ca nu va fi o relatie de durata. Ei doi mi-au
demonstrat ca ma însel.
Manch s-a dus la ea si a luat-o în brate, apoi a întins mâna spre ea
si s-a prezentat. Ea a strâns cu fermitate
Dimineata aceasta am avut timp sa ma gândesc la toate acestea.
Poate ca nu mi-am amintit tot ce trebuia, dar stiu ca m-a ajutat
sa îmi dau seama ca trebuie sa îmi gasesc un motiv de a fi
fericita. Nu pot lasa trecutul meu sa învinga. Trebuie
sa ma lupt cu Ursita pentru a putea flutura zâmbetul acela de
învingatoare pe fata. si uite cum se iveste si
prima ocazie.
Telefonul
ma desparte de gândurile mele pe jumatate filozofice asupra
destinului. Reusesc sa îmi trag un hanorac pe cap si gasesc
mobilul sub un morman de pantaloni. Raspund înainte de a ma uita la
numar:
- Da?
- Cât de mult ma bucur ca ai raspuns! Tot
weekend-ul te-am cautat si nu ai dat nici un semn de viata!
Vocea de la celalalt capat al firului ma pune fata în
fata cu una dintre treburile cu adevarat importante pentru mine
la ora actuala: serviciul. E colegul meu de birou - poate mai bine as
spune de echipa, caci se stie ca lucrez acasa -, Kyle.
- Am avut probleme cu bateria, inventez eu pe loc, pentru a
evita întrebarile ridicole despre viata mea personala.
- Credeam ca ai patit ceva! Uite, Mandy, cum
sta treaba. A sunat sefu' si ne-a anuntat ca vrea ca
cineva din biroul nostru sa plece în State. Se pare ca e o promovare
si asta ar însemna ca acela care pleaca sa primeasca o mie
de dolari în plus - impozabili - la salariu. De asemenea, norocosul va avea
cazare asigurata si mai putine ore de lucru. Am înteles
ca se cauta o echipa de lux pentru un proiect de câteva milioane
E ceva serios si a pus ochii pe noi. Din câte am auzit are în vedere
doua persoane pentru treaba asta, dar numai una va pleca. si
stii ce? sefu' s-a gândit la tine si la Janice!
În traducere libera, la mine si la sefa de echipa.
Mai se pune problema cine va pleca?
- Multumesc mult pentru informatii!
"Multumesc mult ca ai reusit sa ma lasi si
pe mine sa vorbesc, credeam ca nu ai degând sa mai faci vreo
pauza de respiratie! Începusem sa cred ca ai gasit o
modalitate de a trai doar din vorbit!"
- Pentru putin. Vezi ca sunteti atent
verificate zilele astea pentru ca e ceva prea important pentru a alege pe
oricine. Sunt sigur ca o sa reusesti!
- Da, mai vedem noi, raspund eu oarecum încurcata.
Mai vorbim!
- Nu uita: mâine trebuie sa treci pe la sediu. sefu'
vrea sa vorbeasca între patru ochi cu tine.
"Adica între sase ochi. Niciodata nu se dezlipeste de
lânga lipitoarea de nevasta mai-mult-decât-geloasa."
- Nu uit. Bafta!
Închid înainte de a-l lasa sa mai scoata vreo vorba. E bine
ca m-a pus în tema, dar ce ma îngrijoreaza pe mine este
lipsa mea de concentrare. Cum se face ca de fiecare data când cineva
vorbeste prea mult fara întrerupere eu nu pot tine pasul
decât cu mare efort?
Dar nu asta este problema mea principala.
stiu prea bine ca mereu am fost pe locul al doilea. Dar asta este o
ocazie de a-mi demonstra ca lucrurile se mai pot si schimba. Poate
ca sfârsitul acesta de saptamâna ma va ajuta
sa vin cu idei inovatoare. Sau poate ca voi intra în depresie. Sau
nu. Am nevoie de promovarea asta pentru a prinde încredere în mine.
Janice, însa, este o adversara de temut. Voi avea mult de furca
cu imaginatia pentru a o întrece.
Acum ca am un subiect de gândire si o noua preocupare pentru
noptile ce urmeaza, ma pot duce la slujba mea de zi. Nu vreau
sa ma gândesc cum va fi când voi da ochii cu H.. Prefer sa las
Ursita sa îsi faca treaba. Împachetez hanoracul lui, precum
si pantalonii si îi pun într-un rucsac.
Constat ca daca merg pe jos ajung la timp la studio, asa ca
nu mai pierd vremea si pornesc într-acolo. Ajung chiar cu câteva minute
mai devreme, asa ca profit de timpul acesta si fac rost de o
cafea, ca mai apoi sa ma instalez în fata computerului. Unul
dintre cameramani, John, vine lânga mine sa îmi spuna o bârfa
legata de Alex, dar chiar în mijlocul frazei este oprit de aparitia
acestuia. Agitat ca de obicei, fostul meu coleg de facultate vine la mine
gesticulând energic:
- Tot weekend-ul am încercat sa dau de tine, dar tu nu ai
dat nici un semn de viata!
Se simte un repros pâna si în tonul sau. Recunosc ca
ar fi trebuit sa anunt plecarea mea, dar a fost ceva prea spontan,
iar telefonul meu nu era la mine. Plec privirea si îmi cer scuze abia
mormait, iar el îsi pune mâinile în solduri si începe
sa turuie fara oprire:
- Ai idee ca ne-ai tinut în loc? Sa nu mai faci
niciodata asa ceva! Poti fi pusa la niste
plati uriase pentru nerespectarea contractului! B. era foarte
îngrijorat zilele trecute! A tot încercat sa dea de tine dar nimeni nu a
reusit! stii ce e culmea? În tot timpul asta domnul H.V. a fost
plecat si el fara sa anunte pe nimeni, iar B. era în
culmea disperarii! La un moment dat spunea ca ai fi plecat cu el, dar
asta e clar ca e imposibil, l-am asigurat eu ca se înseala.
Ah, Mandy, ai probleme mari, crede-ma! Daca ai stii câta
nevoie am avut de tine zilele astea.
E bine macar ca lipsa mea de concentrare ma salveaza de
observatiile gratuite pe care le face amicul meu. Înainte ma
straduiam sa îl ascult pâna la capat, dar între timp am
înteles ca face multe înflorituri inutile si este mai simplu
sa cer un rezumat de la alt ascultator. Iar în caz ca suntem
doar noi doi. c'est la vie!
Sorb din cafea si înjur un program care nu vrea sa se deschida
si deodata se face liniste. Ma bucur ca Alex si-a
dat seama în sfârsit ca nu îl asculta nimeni si ca ar
face mai bine sa taca. Umbra de pe tastatura mea, însa, ma
face sa descopar ca altele sunt motivele care l-au facut
sa taca.
- Ai venit.
Vocea lui B. ma face sa tresar si o bruma de
vinovatie ma obliga sa ma întorc spre el.
Privirea lui o întâlneste pe-a mea si un fior rece îmi
sageteaza sira spinarii. Zâmbetul pe care îl
afiseaza îmi pare nesincer si încep sa ma
pregatesc pentru o aparare solida. Ah, de-as avea macar cu
ce sa ma apar!
- H. a venit la mine aseara si mi-a povestit totul,
continua el.
- Totul?
- Totul, subliniaza el. Sau cel putin asa m-a
asigurat.
- Înteleg, înghit eu în sec.
- Mandy, începe el, luându-ma de mâna, eu. Alex, ai
vrea sa ne lasi te rog frumos o clipa singuri?
Acesta ar vrea sa riposteze, începând o noua serie de
gesticulari, dar privirea lui B. îi ordona mut sa se
grabeasca. Dupa ce ramânem singuri, B. ma trage de
mâna si ma ridic în capul oaselor.
- Ma bucur ca nu s-a întâmplat nimic între voi,
marturiseste el. Mandy, stiu prea bine ca ti-am
gresit, dar. vreau sa cred ca însemn pentru tine ceva mai mult
decât el. Înca din prima clipa când te-am vazut. ceva m-a
facut sa nu te mai scap din ochi. În clipa în care ai plecat cu el,
caci presimteam ca nu esti singura, ci cu el, am
simtit ca se rupe o parte din mine. Nu stiu ce mi-ai facut,
dar nu-mi pot lua gândul de la tine.
- E o prostie, intervin eu. O sa îti treaca. Nu
sunt genul de femeie care sa suceasca mintile unui barbat.
- Crezi? întreaba el din senin. Atunci cum se face
ca nu trece o clipa fara sa ma gândesc la tine?
Crede-ma, de la întâmplarea aceea de la mine de-acasa încerc cu
disperare sa gasesc o scuza pentru comportamentul meu. stiu
bine ca te-am ranit. N-ai fi plecat asa daca nu as fi
gresit. si acum îmi dau seama ca am procedat ca un prost
îndragostit. Pentru ca da, Mandy, sunt îndragostit de tine.
O marturisire pe care probabil ca as fi preferat sa nu o
aud. Cum se face ca atunci când ma atasez de H., B. vine cu
dezvaluiri neasteptate? Parca ar fi o hora, o gluma
proasta, un joc nesuferit care se leaga de sufletul meu si îl
arunca dintr-o prapastie în alta. Nu, eu nu sunt femeia pe care
sa o iubeasca cineva. Eu sunt dezordonata, nesuferita,
lenesa, plictisitoare si de multe ori traiesc viata la
relanti. Nu se poate ca el sa fi pus ochii pe mine. Probabil este o
simpla senzatie ciudata care îi va trece cu prima ocazie când va
vedea o femeie frumoasa, cu picioarele pâna în gât si o talie de
viespe. Nu, este evident ca eu nu sunt nici pe departe o femeie
frumoasa. Având în vedere ca toti amicii mei sustin ca
sunt "unul de-al lor", nu vad cum m-ar mai putea considera cineva pe
deplin femeie!
- B., cred mai degraba ca esti confuz.
Bun, acum încep sa sun a psiholog! Iar postura asta cu siguranta
nu mi se potriveste. Caut o scapare si îmi strecor palmele
dintr-ale sale. Ma asez din nou în scaunul din fata computerului
si privesc în gol. Încep sa cred ca tot ce mi se întâmpla
este un cosmar care se va sfârsi curând, înainte ca cineva sa
fie ranit. Asa ar fi cel mai bine.
Totusi, e prea real. Privirea lui B. ma apasa si nu poate
fi doar un vis, caci o simt pâna în stomac. Imi aduc aminte ce
obisnuia sa spuna o prietena de la orfelinat: "Totul trece
prin stomac". La vremea respectiva eram sigura ca expresia îi
apartine în totalitate, dar imediat ce am început sa mai deschid
si cartile de literatura am descoperit ca este o
expresie deja cliseica. În orice caz, nu se poate nega întelesul
ei. Situatia în care ma aflu acum îmi demonstreaza ca este
perfect valabila.
B. se apleaca si ma saruta pe obraz, iar eu închid
ochii, dedicându-ma acestei senzatii calde. Ce sa fac? Mintea
mea se zbate în lanturi, prinsa între H. si el. Niciodata
nu mi-as fi imaginat ca voi ajunge într-o astfel de situatie. Cu
adevarat dureros însa, este faptul ca atunci când alergi
dupa doi iepuri nu te alegi cu nici unul. si cel mai probabil va fi
valabil si în situatia mea.
- Sentimentele mele cu siguranta nu sunt confuze,
spune el si pleaca înainte ca eu sa pot sa riposta.
Din fericire, nu am timp sa ma gândesc la problemele mele personale
caci în câteva clipe biroul meu se umple cu un morman de dosare si
CD-uri, acte si dischete care urmeaza sa fie prelucrate de moi.
Cert este ca nu ma deranjeaza sa lucrez. Este chiar o
meserie care îmi face placere. Poate ca Sam are dreptate si sunt
dependenta de munca, dar macar nu este un chin. Pâna la
urma, câstigul este al meu, caci este cât de cât o meserie
banoasa. Singura problema cu adevarat apasatoare
este aceea ca îmi pot pierde vederea. Dar deocamdata nu am de ce
sa ma îngrijorez în privinta asta.
Pauza de masa vine parca prea repede - asa se face ca
timpul trece mai usor atunci când lucrez - si plec pâna la
automatul din colt sa cumpar o ciocolata calda. Este
bine ca nu sunt genul de persoana care sa manânce pâna
la refuz. Prefer întotdeauna ceva mai usor. Fac o plimbare scurta
prin apropiere si apoi ma întorc la biroul meu, caci e vremea
sa ma apuc din nou de treaba.
Când se termina programul de lucru merg repede spre vestiar, caci
vreau sa ma grabesc sa ajung si pâna la spital,
la Dilan, iar daca memoria ma mai tine cât de cât, programul de
vizite se termina la ora 5:00 p.m.
Chiar când
ma pregatesc sa ies, cu hainele lui H. în mâna, calea îmi
este taiata întocmai de el. Nu mai este nevoie sa îmi ridic
privirea din pamânt, îi simt prezenta si ma apasa greu,
caci abia mai pot sa-mi trag sufletul. Întind punga cu haine spre el
si-i multumesc cu un zâmbet nu prea bine slefuit:
- Ţi-am adus pantalonii si hanoracul. Merci mult
ca mi le-ai împrumutat zilele trecute.
Ia plasa din mâna mea si ma astept sa se dea la o parte
si încerc sa trec pe lânga el, dar se pare ca are alte
planuri. Aerul de vinovatie din jurul meu ma sufoca si
stiu prea bine ca i-am gresit si ca acesta ar fi un
moment propice pentru a-mi cere scuzele de rigoare, dar ceva ma
opreste sa deschid gura.
H. se sprijina de tocul usii cu bratele încrucisate si
ma priveste în liniste. Obrajii ma ard si-s aproape
sigura ca am rosit, iar asta nu e de emotie, ci de
rusine. Sunt vinovata, recunosc, iar el nu va avea nici un motiv
sa ma ierte. Simt cum încep sa ma agit în interiorul meu
si am senzatia ca ma aflu în mijlocul unei multimi
si ma sufoc. O durere ascutita îmi pune stapânire pe
ceafa si ma simt cuprinsa de o gheara invizibila
care ma strânge sa ma striveasca.
- Îmi cer scuze pentru tot.
Cuvintele acestea ar fi trebuit sa îmi apartina!
Ridic privirea spre H. si chipul lui obosit ma înduioseaza
profund. Pare darâmat, e ca si cum cineva i-ar fi supt viata cu
paiul. Nu vreau sa fie asa! Mii de gânduri negre îmi trec prin minte
si fac diverse presupuneri: poate a murit cineva din familia sa ori e
cineva în spital, s-a întâmplat un accident sau a disparut cineva. nu în
ultimul rând ma gândesc la J., fosta sa logodnica. E posibil ca ea
sa fi vorbit cu el si sa-i fi spus ceva care l-a facut
sa sufere.
Nu îmi gasesc cuvintele, caci as vrea sa îl ajut cumva; mai
ales dupa tot ce i-am facut. Zâmbetul sau abia schitat,
însa, e o cale de scapare pentru mine din nebulosul în care ma
înec.
- Am fost un nesabuit, adauga el, încercând sa
ironizeze situatia. Aseara m-am comportat copilareste. Nu
am de ce sa ma iau de trecutul tau. Ce a fost a fost, nu mai are
de ce sa ne afecteze prezentul. În plus, faptul ca ai fost la
dezintoxicare îmi dovedeste ca ti-ai dat seama si
singura ca trebuie sa faci ceva cu viata ta înainte de a fi
prea târziu. Trebuia sa te ascult aseara, când te-ai straduit
sa îmi explici cât de dureros este tratamentul. Nu, eu nu am vrut nici
macar sa te las sa vorbesti. Eram orbit de o furie
prosteasca.
- Nu e vina ta! îl întrerup eu, de dragul de a-l opri pentru o
clipa din vorbit, caci încep sa nu ma mai pot concentra.
- Ba da, este. Am încercat sa îti arat lumea
asa cum o vad eu si nu am reusit decât sa consolidez
parerea ta despre o societate pentru care nu merita sa-ti
dai osteneala.
Are idee cât ma raneste cu vorbele sale? Rastoarna
situatia ca sa ma faca pe mine din vinovata -
victima. Oh, nu, H.! Nu am de gând sa îl las sa ma
victimizeze pe mine numai ca sa. ca sa ce? Sa se sacrifice el în
numele unei . iluzii?!?
- stii ce? întreb eu din senin, înainte de a apuca
sa ma gândesc la ceea ce vreau sa spun. Tu mi-ai aratat
lumea asa cum o vezi tu. Te rog, fa-mi aceasta promisiune:
într-o zi ma vei lasa si pe mine sa îti arat
lumea vazuta prin ochii mei. Vei fi uimit, te asigur.
Se lasa tacerea si devin tot mai stânjenita de vorbele
mele. I-am facut o propunere pe care, la ora actuala, nu are nici cel
mai mic motiv sa o accepte. Va refuza, sunt sigura.
- Bine. Accept. Îti fac aceasta promisiune.
Sunt, oare, blestemata, sau ce?
Bun asa, e de acord. Iar eu ce ma fac acum? Timpul îmi lipseste
cu desavârsire pentru a duce la bun sfârsit planul de a-i
arata viziunea mea asupra lumii. Concediul de la firma la care lucrez s-a
terminat si acum sunt mai solicitata ca oricând caci, pe
lânga faptul ca duc în spate doua slujbe, mai am si un
concurs pentru o promovare pe care mi-o doresc din tot sufletul.
Ca si cum ar ghici întocmai ceea ce ma framânta, vine cu o
completare care ma scoate din impas:
- Dar asta nu înseamna ca trebuie sa se
întâmple tocmai acum nu? stii, am ceva treaba cu formatia
si, pe lânga asta, nu putem tine în loc emisiunea lui B.. În
plus, daca nu ma însel, de-acum ai de lucru dublu, ca
parca ti s-a sfârsit concediul. Nu are rost sa ne
presam cu asta chiar acum, nu e ceva urgent. Pentru astfel de lucruri este
nevoie de timp, iar acum ducem lipsa de asa ceva.
-
- Poate când mai reusim sa scapam amândoi
de îndatoriri, reusim sa ne tinem de promisiune, bine?
- Da, raspund eu si simt cum intru în pamânt.
Întotdeauna trebuie sa ma scoata el din încurcatura!
- Trebuie sa plec, adaug grabita. O
prietena e internata în spital si.
- Te conduc!
- Mai bine nu.
Îl refuz,
constienta ca prezenta lui nu mi-ar face bine în astfel de
momente. E mai sanatos asa pentru gastrita mea si inima
nevolnica. Vreau sa fiu sanatoasa, nu sa îmi
preocup gândurile cu persoana lui.
Ma strecor pe lânga el în graba si flutur un "ramas
bun" în urma mea, darâmând vreo trei scaune în cale si
ciocnindu-ma de sunetist la iesire. Traversez în graba strada la
un pas de un accident în lant si ma îndrept alergând spre
spital, "culegând" si vreo doi-trei câini în spatele meu, care ma
urmaresc latrând nevoie-mare.
Reusesc sa sperii o asistenta, pe care o zoresc sa caute
salonul în care este internata amica mea. De cum aflu unde se afla,
urc degraba treptele catre al doilea etaj al cladirii si
ma îndrept într-acolo. Când deschid
Îmi face loc lânga ea si iau loc pe marginea patului alb, de spital.
Mireasma pastilelor îmi aminteste de perioada petrecuta la
dezintoxicare, dar ma straduiesc sa alung gândul si o
întreb cum se simte.
- Mai bine.
Raspunsul ei ma mai linisteste cât de cât, dar ma simt
cu adevarat usurata abia dupa ce aflu ca iese din
spital la sfârsitul saptamânii.
- Au spus ca o externeaza, ma
lamureste Sam. I-au facut niste analize, i-au luat sânge
si au supus-o la niste teste si i-au prescris un tratament care
poate fi urmat acasa. E mai bine asa. Starea ei a început sa se
stabilizeze.
Dupa o astfel de veste pot declara cu mâna la inima ca sunt
multumita. Sunt singurii de a caror relatie îmi pasa
cu adevarat, iar atunci când este de luat o decizie, mai mereu ma
gândesc la ei si îi iau în considerare. Restul timpului ramas
pâna la terminarea programului de vizita îl petrecem împreuna,
glumind pe seama întâmplarilor din perioada în care abia daca ne
cunosteam.
Timpul trece, însa, repede, asa ca vine vremea sa plecam.
Sam ma conduce pâna în skate-park, acolo unde drumurile noastre se
despart, dar ma opreste înainte de a apuca sa îmi iau bun
ramas.
- Nu mai rezist, Mandy, marturiseste el si-un
nor de suparare pare ca se risipeste de pe fruntea sa. Am nevoie
sa vorbesc cu cineva despre asta, ma apasa prea tare si nu
mai pot duce totul de unul singur.
Nu prea stiu cum ar trebui sa reactionez. Nu este cel mai
potrivit moment sa ma încarc cu problemele altora, câta vreme eu
nu duc deloc lipsa de necazuri. Încerc sa caut o cale de
scapare, dar privirea lui rugatoare ma face sa ma
înduplec. Pâna la urma, este prietenul meu cel mai bun.
- Ce s-a întâmplat?
Luam amândoi loc pe o bancuta de lemn si îl las
sa îsi verse necazul.
- Nu e deloc asa cum ti-am spus la spital, începe
el.
- Cum vine asta?
- Adica. o vor externa vineri, dar asta numai pentru
ca nu se mai poate face nimic în cazul ei, nu pentru ca starea ei ar
fi mai buna. Trebuie sa ma întelegi, am fost nevoit sa
o mint ca sa îi dau o speranta, dar situatia deja ma
depaseste si nu mai rezist! Nu pot sa o mint în
continuare, m-am saturat!
- Daca ai fi sincer cu ea chiar crezi ca ai rezolva
ceva?
Nu este nevoie sa îmi spuna, privirea lui face mai mult decât o mie
de cuvinte; l-am ranit cu vorbele mele, dar nu am încotro, stie prea
bine. Ce as putea face, la urma urmei? Nu este relatia mea si,
chiar daca suntem prieteni la catarama, ce se întâmpla între el
si Dilan îl priveste. Eu nu vreau sa am de-a face cu asta, nu
doresc sa ma trezesc prinsa la mijloc. O boala
incurabila nu poate avea un final fericit, iar el o stie prea bine.
Ar fi trebuit sa se gândeasca la asta înainte de a se lansa într-o
relatie atât de profunda cu Dilan.
- Esti cruda, sa stii!
Are dreptate, stiu. Ah, ce bine ar fi daca as putea sa rostesc
cu voce tare toate gândurile mele! Oare de ce traiesc mai mult în mintea
mea decât în lumea adevarata?
În timp ce eu ma straduiesc sa gasesc o cale de a-mi cere
scuze si de a-i oferi sprijinul meu asa-zis neconditionat -
caci se stie ca am o viata foarte agitata si
plina de neasteptat la ora actuala - Sam îmi prinde mâna într-a
sa si ma forteaza sa îl privesc în ochi:
- Te-ai comportat foarte ciudat în ultimele zile.
Slava Cerului! Schimba subiectul!
- Lasa-ma sa ghicesc, continua el. Este
vorba despre B., asa-i?
Bun, nu îi mai sunt atât de recunoscatoare. ar fi putut gasi un
subiect mai interesant de atât!
- Oarecum, raspund eu, evaziv.
- Ador raspunsurile tale partiale! ironizeaza
el situatia.
- Sam, este vorba despre ceva personal, ma straduiesc
eu sa explic. Îsi aduce si B. contributia, dar nu este
singurul. S-au adunat foarte multe în ultima perioada. Sper doar ca
totul se va sfârsi cu bine.
- Despre cine mai este vorba?
- Despre un alt barbat. Am gresit fata de
el asa cum gresesc fata de toti în ultima vreme. Ce se
întâmpla, Sam? Am nevoie de o schimbare, nu îmi place fagasul pe
care a apucat-o viata mea!
- Dar lucrurile s-au îmbunatatit mult,
stii bine. Manch a fost suparat de dimineata pe tine, iar
aseara a venit bombanind. Tot mentiona ceva despre marijuana.
- Da. stii, ieri s-a împlinit un an de când.
- Da. Am pregatit o petrecere pentru tine la care nu ai
aparut.
- Nici nu aveam dispozitia necesara. Manch a
reusit sa darâme castelul meu de nisip. Pentru prima oara
ma simteam bine în compania unui barbat care a încercat sa
faca ceva numai pentru mine si.
- si te-ai îndragostit.
Gata, am înghitit galusca.
Cum poate sa afirme asa ceva? Eu, îndragostita! auzi la el!
Cum vine asta? Eu nu cred în iubire, în dragoste la prima vedere, în
sentimente, în relatiile adevarate. daca mai exista si
exceptii, sa le fie de bine! Eu nu m-am numarat printre ele,
si nici nu se va întâmpla sa fac vreodata parte dintre ele!
Banuiesc ca Sam a prins un umor negru extrem de dezvoltat în ultima
vreme. Nu îl învinuiesc, nu prea a avut de ce sa faca haz, soarta nu
i-a oferit prea multe ocazii în care sa topaie de fericire. Dar
de aici si pâna la afirmatia pe care tocmai a facut-o este
cale lunga si nu pot fi de acord cu el. În plus, mai mult ca sigur el
face referire la H. si ar fi imposibil ca eu sa simt ceva pentru un
barbat ca el! Daca ar fi aratat ca are si el cea mai
mica intentie în ceea ce ma priveste i-as fi
cazut la picioare si i-as fi daruit toata fiinta
mea. Dar. întâmplarea face ca nu îl interesez în sensul acela. Pe B., în
schimb, se pare ca da. Poate ca ar trebui sa profit de ocazie
si sa ma las în voia lui.
- Suntem doi oameni prapaditi, asa-i?
cugeta Sam mai mult pentru sine, strecurându-si mâna pe dupa
umerii mei...
Îl privesc cu luare-aminte. De mult nu mi-a mai parut atât de
linistit si de. resemnat. Nu, resemnarea nu este o solutie. El
ma învatase cândva ca trebuie sa lupti pentru
ceea ce îti doresti, chiar si atunci când stii ca este
imposibil de realizat. Macar vei stii ca ai încercat.
Las sa-mi scape un oftat si ma spijin de umarul lui. Are
dreptate. Suntem doi nefericiti care ne agatam de un fir
imaginar pentru a atârna în noaptea rece pâna la ivirea zorilor. Ar fi
trebuit sa ma astept ca voi ajunge aici. O femeie ca mine
nu merita un viitor alaturi de cineva drag. dar Sam nu e ca mine. El
merita mai mult de-atât.
- O sa fie bine, îi soptesc eu într-un sfârsit.
Nu prea sunt sigura de asta.
- Asa-i, aproba el din cap, icnind ironic.
Daca si el este la fel de convins de vorbele sale, atunci se va alege
praful de noi - si acestea sunt gândurile unei femei care neaga
ca ea s-a prapadit deja pe dinauntru.
. sau asta înseamna ca am încetat sa mai neg?
Capitolul
7: "Das Glück ist eine leichte Dirne" ("Norocul e o fata usuratica"
- Heinrich Heine)
A sosit în sfârsit data de întâi Noiembrie. Am o datorie importanta
pe ziua de azi. Uneori este bine sa te mai îngrijesti si de
suflet asa cum stii tu, iar sufletul nu are nevoie de doctorii sau
medicamente, ci de pace, de cel mai pur balsam care a existat vreodata: de
liniste.
În anii anteriori pe vremea asta era deja iarna, neaua pe case era
crescuta de doua palme si prin parculete te puteai
bucura de oamenii de zapada care de care mai strâmbi, mai ciunti
si mai hidosi, construiti fie din plictiseala, fie din
dorinta de a multumi copiii, fie chiar cu drag dar fara
imaginatie. Desigur, este mai bine asa decât sa vezi
constructiile artificiale din centrul orasului, din polistiren expandat,
model stas, fara nici un margean de farmec.
Anul acesta, însa, zapada a întârziat sa apara. Mi-a
crescut inima de bucurie dimineata, când m-am uitat pe geam la termometru
sa vad câte grade sunt afara, caci primii fulgi de nea s-au
topit pe fata mea, în palmele mele, facându-ma sa ma
scurg si eu odata cu ei.
O astfel de zi este numai buna de facut o vizita în locurile
cele mai dragi. Poate ca ar fi fost si mai încântator sa
merg pe vremea asta cu H. prin locurile în care m-a condus zilele trecute, dar
nu am de ce ma plânge. Prima ninsoare din acest an m-a prins cu zâmbetul
pe buze si am de gând sa îl pastrez asa. Refuz sa
ma ating de computerul de acasa si ma îndrept pe jos spre
locul de munca, radiind de buna dispozitie. B. pare surprins sa
ma vada asa, dar ma prefac a nu baga în seama. A
trecut ceva vreme de când nu m-am mai simtit asa de bine de una
singura, iar pentru o femeie solitara, este de-a dreptul dezastruos!
Alex ma întreaba care este sursa fericirii mele, dar nu cred ca
i-as putea da un raspuns precis. Este o zi speciala, atât. Ce-o
face atât de speciala? Totul.
M-am obisnuit deja ca timpul sa treaca în viteza pe
lânga mine, dar astazi parca ar fi nevoie de o pânza
imaginara care sa îl opreasca sau macar sa îl frâneze
înainte de a fi detectat de radar. De cum se termina programul de lucru ma
îndrept direct spre iesire, caci am de discutat cu sefu' de la
cealalta slujba si nu vreau sa întârzii, caci,
pâna la urma, acela este adevaratul meu loc de munca, cel
stabil. B. îmi taie calea, dar eu ma straduiesc sa nu ma
las afectata de mica întârziere pe care mi-o va provoca o cât de mica
discutie cu el. Daca e ceva, pot lua un taxi.
- Azi te-am vazut foarte încântata, remarca el.
- Era si vremea, nu? întreb eu, furându-i un zâmbet. Prea
multa seriozitate strica uneori si cred ca v-ati
plictisit cu totii sa ma vedeti mereu încruntata sau
îngrijorata.
- si unde te grabesti? Daca vrei, te
conduc eu.
- Ar fi foarte dragut din partea ta. Am o
treaba la sediul firmei la care lucrez. stii bine ca am
doua slujbe. Noaptea trecuta am început sa lucrez la grafica
unui nou joc. Astazi am ceva de vorbit cu conducerea, am fost
anuntata ca vor sa ma vada. Dar nu e departe, pot
merge si pe jos, nu fac mai mult de juma' de ora.
- Daca te duc cu masina avem timp sa
intram si la o cafenea. Fac cinste.
Am vreun motiv ca sa îl refuz? Daca este sa urmez
rationamentul de aseara, cea mai mare prostie pe care as putea
sa o fac ar fi sa inventez o scuza ca sa scap de el.
Ma grabesc sa accept înainte de a-i da timp sa se
razgândeasca. În orice caz, dupa-amiaza am program de una
singura si nu accept intrusi!
Ma conduce galant spre masina lui si am o stranie senzatie
de déjŕ vu legata de automobilul respectiv. Un Lamborgini violet, întocmai
ca cel cu care am fost weekend-ul trecut cu H.. Nu ma pot abtine
sa îl întreb pe B. daca nu cumva e a lui masina.
- A lui H.? Nu, vai! Uneori o mai foloseste si el,
dar nu îi apartine. Nu îi plac masinile sport si, în plus,
considera degradant sa dai atâtia bani pe un "simplu mijloc de
transport", dupa cum obisnuieste sa spuna.
Ah, m-a lamurit! Chiar vroiam sa mentionez ca pâna
si numarul scris pe placuta de înmatriculare pare identic.
Nu stiu de ce, dar vorbele lui B. au reusit sa-mi gâdile
putin orgoliul. Sunt mândra în felul meu de H., caci tocmai mi
s-a dovedit ca nu este un snob care sa arunce cu averea sa în dreapta
si în stânga doar pentru a atrage atentia. B. poate sa se bucure
cât doreste de astfel de masini, nu ma afecteaza. Cu H.,
însa, situatia sta ceva mai diferit.
Renunt la gândurile mele dar, caci nu îmi doresc sa atrag
necazul cu orice pret asupra mea si ma sui în masina,
pe scaunul copilotului. Oglinda retrovizoare îmi întoarce zâmbetul si
ma bucur din plin de tot ce se întâmpla cu mine - da, da,
ciudata zi, nu am ce spune! Astept ca B. sa curete
parbrizul de zapada si primesc un bulgare în fata
de care nu reusesc sa ma feresc când se urca si el în
masina. Cu atât mai bine, am primit si botezul iernii pe ziua
aceasta!
Intram într-un Pub englezesc si luam loc pe scaunele din
fata barului. Se ofera sa plateasca doua cafele
si ne lansam într-o discutie despre skateboarding, cu toate
ca nu stiu nici pe sfert cât stie el despre acest domeniu. Cum
localul se afla la o straduta distanta de sediul
firmei, nu ne mai suim în masina, ci pornim pe jos, prin
zapada.
Este suficient sa prind o clipa de neatentie din partea lui
si-mi gasesc razbunarea, bulgarindu-l cum se cuvine. O
"lupta" cu zapada nu este tocmai indicata în acest moment
pentru mine, asa ca B. este întelegator si ma
zoreste spre sediu. În fata firmei ne luam bun-ramas si
ma strânge în brate cu putere.
- Sa zâmbesti mai des, esti frumoasa când
o faci, îmi sopteste el în ureche.
Este pentru prima oara când un barbat îmi rosteste în
fata cuvintele acestea: "esti frumoasa". Îmi creste
inima de bucurie. Nu mai conteaza daca este adevarat sau nu, în
momentul acesta ma simt asa, frumoasa.
Daca ar fi fost H. cel care ar fi rostit aceste cuvinte as fi stat
probabil acum pe gânduri daca ar fi bine sa îl sarut sau nu. Dar
în cazul lui B. e ceva diferit. Sar de gâtul lui si îi ofer un sarut
natural si sincer, care sa completeze aura de fericire ce ma
înconjoara. Ma îndepartez de el îmbujorata si ma
pierd în spatele usii automate în timp ce îi fac cu mâna. Ma
priveste pâna în ultima clipa, cu o vadita uimire pe
chip, caci nici eu nu ma asteptam sa trec asa de
repede peste ce-a fost cu numai câteva nopti în urma între noi.
Undeva în mintea mea se zbate constiinta care sustine sus
si tare ca "atunci când alergi dupa doi iepuri.", dar nu
îi dau ascultare, caci nu am mai trait de multa vreme o zi în
care sa nu fie nevoie de niciun efort din partea celorlalti ca
sa fiu binedispusa. Las mustrarile moralizatoare pe alta
data.
Iau liftul
catre etajul al doilea al cladirii si ma îndrept cu
hotarâre spre biroul sefului. Înainte, însa, trebuie sa dau
seama secretarei, iar când intru la ea descopar ca sunt a treia
la rând care asteapta o întâlnire. Cum înaintea mea este Ben, unul
dintre colegii de echipa, profit de ocazie sa îl salut si
sa ma interesez de fetita sa de dragul conversatiei,
caci nu este ceva care sa ma intereseze cu adevarat.
Macar cu mine sunt sincera în privinta asta, caci cu el nu
as putea fi. Ne luam ramas bun când îi vine rândul, iar câteva
minute mai târziu secretara ma anunta ca pot intra si
eu. În prag îi mai spun o data "la revedere" lui Ben si îl rog
sa transmita salutarile mele sotiei, apoi înclin din cap
cuviincioasa în fata sefului si îl salut cu un profund
respect. Trebuie sa recunosc ca este una dintre cele mai integre
persoane pe care le-am cunoscut la viata mea. Iar de data asta, întâlnirea
între patru ochi a însemnat cu adevarat între patru. De obicei erau
sase. Nu vreau sa aflu ce s-a întâmplat cu nevasta lui.
Îmi face semn sa iau loc si astept cu emotie sa aflu
pentru ce m-a chemat. Ma întreaba daca doresc o cafea si
îsi anunta secretara sa aduca si niste
pliculete de zahar cât mai repede cu putinta. Se mai
foieste prin fata mea pâna când, la un moment dat, se
aseaza pe scaunul masiv, din piele neagra si spune pe un
ton grav:
- Avem o problema, domnisoara Green. Dumneata
si doamna Janice Halls ati dovedit niste aptitudini deosebite
si pe baza lor m-am gândit ca ar fi momentul sa facem o
avansare. Este vorba de un proiect de lunga durata, la care vor
participa reprezentanti ai firmei noastre din întreaga lume. Deocamdata
nu este nimic sigur, dar ne-am gândit ca una dintre voi sa faca parte
din acest proiect.
- Domnule K., orice decizie veti lua sunt sigura
ca va fi cea potrivita, spun eu.
Nu prea îmi sta bine pe post de lingusitoare, asa-i?
- Nu e nici cea mai mica îndoiala la mijloc,
domnisoara, dar nu asta vroiam sa aud. Deciziile mele sunt luate
abia dupa lungi framântari care îmi manânca
noptile. Pâna acum nu am gresit niciodata într-o hotarâre.
Dar asta depinde de mine. Pe mine ma intereseaza ce aveti de gând
dumneavoastra sa faceti în privinta asta.
- Voi încerca sa fac tot posibilul ca sa fiu eu cea
aleasa domnule, raspund eu prompt.
- Nu vei încerca, ci îl vei face, domnisoara. Vreau
sa vad o competitie adevarata între dumneata si
doamna Halls. Stau în cumpana, caci am de ales si daca
dânsa este mai capabila decât dumneata nu voi pregeta sa o trimit în
Statele Unite pentru acest proiect. M-am facut înteles?
- Da, domnule K..
Înghit în sec, caci m-au trecut toate apele. Este bine uneori sa te
mai aduca cineva si cu picioarele pe pamânt. Mereu am fost a
doua. Nu voi permite sa se repete povestea si de data aceasta. Stiu
ca nu am sanse egale cu Janice, caci ea este deja sefa
de echipa, dar faptul ca sunt luata în considerare este deja un
pas înainte si stiu ca daca dau tot ce am mai bun în mine
pot sa o întrec.
Domnul K. îmi face semn ca pot sa ma retrag si nu mai
astept o clipita pentru a iesi din birou. Îl salut cu respect
si pe el si mai apoi pe secretara, iar apoi alerg pe coridor ca
sa prind liftul. Ziua înca nu s-a sfârsit si a sosit vremea
sa îmi platesc si datoria. Cobor în fata sediului si,
cum nu se vede nici un taxi, scot mobilul si chem unul.
Drumul îmi pare nespus de lung, caci as vrea sa ajung mai
repede. E vremea amintirilor, e momentul sa renunt la tot ce-am
construit pentru a primi îmbratisarea trecutului.
Adevaratului trecut.
Taxiul ma lasa în fata unei cladiri
saracacioase, pe doua etaje, împodobita cu fulgi de
nea si o aura de nostalgie. Platesc soferului si
ma îndrept spre poarta înalta de lemn. As putea foarte bine
sa apas pe sonerie si sa astept ca domnisoara
Gibbs sa vina sa îmi deschida, însa cred ca îmi
mai amintesc pe unde era cheia. Strecor o mâna pe deasupra portii în
curte si cercetez marginea parului ce sustine gardul.
Bingo!
Întocmai ca pe vremea când traiam si eu aici. Deschid
Alarmata de latraturile câinelui, domnisoara Gibbs iese
degraba din casa, tinând o coada de matura în
mâna, pregatita sa ma atace. De cum ma
zareste, însa, fata i se lumineaza si vine
sa ma îmbratiseze.
O primesc cu drag în bratele mele, caci ea este cea care mi-a
tinut vreme de cinci ani de zile loc de mama, atât cât am petrecut în
acest orfelinat. O privesc cu luare-aminte, caci mi-e draga si a
trecut ceva vreme de când nu am mai vazut-o. Parca s-a mai împlinit
putin, iar culoarea din obraji e mai sanatoasa ca de
obicei. La ultima mea vizita, cu vreo doua saptamâni în
urma, tragea din greu din pricina ulcerului si era palida
nevoie mare. Se vede pe chipul ei ca se simte ceva mai bine acum.
Domnisoara Gibbs a cam trecut de prima tinerete, dar tot fata
mare a ramas si pâna în zilele noastre. E o femeie durdulie,
mereu în plina miscare, iubitoare si grijulie, care nu poate
sa stea o clipa locului.
Nu este nici pe departe ca si conducatoarele orfelinatelor despre care
se scrie în carti, o femeie nesuferita, zgârcita, care nu
poate suferi copiii. Din contra, ea a stiut întotdeauna cum sa
se îngrijeasca de soarta celor mici, cum sa-i ajute si sa
le-aduca zâmbetul pe buze. De multe ori a lasat de la ea numai de
dragul nostru.
Îmi amintesc cum era atunci când m-a primit în sânul "familiei" sale. Aveam
treisprezece ani, iar tatal meu vitreg tocmai daduse ortu' popii. Cum
singura mea ruda în viata mai era bunica din partea lui, fiind
nepoata vitrega a refuzat sa ma ia în grija sa asa
ca am fost lasata pe mâinile statului. Trecusem cu mult de
vârsta obisnuita pentru adoptii, asa ca am fost
norocoasa sa ajung la Orfelinatul Central din
N-a fost sa fie, bursa a primit-o un coleg de clasa care a
obtinut locul întâi, dar am avut norocul de a lucra deja la firma la care
sunt angajata si astazi datorita unui proiect facut cu
clasa care a avut suficient succes pentru a impresiona conducerea.
Domnisoara
Gibbs ma pofteste înauntru si, de cum trec dincolo de
Ma scutur de zapada si ma descotorosesc de geaca
uda din pricina ninsorii si-apoi intru în camera cea mare, unde
stiu ca este locul de joaca al copilasilor. De cum intru,
doua fetite sar de gâtul meu si ma umplu cu
sarutari, bucuroase sa ma vada. Un baietel
se apropie timid si îl iau în brate si-l învârt, apoi îl las jos
si îi zburlesc parul cu mâna:
- Max, ce mare te-ai facut! remarc eu cu surprindere,
caci stiam ca baietelul sufera de nanism, o
boala care împiedica cresterea.
- Am crescut un centimetru si opt milimetri! declara
el cu mândrie.
Mai salut câtiva copilasi, iar la sfârsit las pe cei mai dragi
mie, cei care stiu ca nu au sanse de adoptie, caci, la
fel ca si mine, au venit la o vârsta prea mare la orfelinat si
nimeni nu înfiaza copii care au trecut de zece ani.
- Ai promis sa vii mai des, îmi reproseaza o
tânara de vreo cincisprezece ani, ridicându-si fruntea
semeata spre mine.
- Annie, stiu, îmi pare rau, ma eschivez eu,
cautând o explicatie veridica. Nu e vorba ca nu as fi
vrut sa vin, dar am avut niste treburi importante care m-au
retinut si.
- Ziceai ca îti iei concediu! intervine o alta
tânara, de treisprezece ani, care îmi aminteste de mine la
vârsta ei, caci are aceeasi încapatânare ca si
mine.
- Da, Elaine, mi-am luat, însa a venit un fost coleg de
facultate si mi-a oferit o slujba noua, asa ca acum am
dublu de lucru si îmi este mai greu sa îmi fac timp liber ca sa
vin în vizita pe la voi. stiu ca v-am cam neglijat în ultimele
doua saptamâni, dar promit sa ma revansez.
stiti ca mereu ma tin de promisiuni, nu?
- Da, stim.
Raspunsul acesta venit pe un ton sarcastic îi apartine lui Keane, un
pusti de saisprezece ani, fratele mai mare al lui Elaine, favoritul
meu din tot orfelinatul. O umbra de vinovatie îmi marcheaza
privirea, dar Annie stie cum sa ma scoata din
încurcatura si îmi sare în brate, strigând cu voiosie:
- Ai face bine sa te tii de cuvânt!
Îi strâng la pieptul meu si pe cei doi fratiori, dar apoi suntem
întrerupti de vocea domnisoarei Gibbs care vine dinspre
bucatarie cu doua tavi încarcate cu cârnaciori.
- Spalati-va pe mâini, copii, haideti la
masa! striga ea sa o auda cu totii.
Iar apoi, mai încet, pentru mine:
- Domnisoara este poftita la cina regala!
Îmi face cu ochiul si îmi arata locul în care obisnuiam sa
iau masa pe vremea când locuiam aici.
Mi-e dor de aromele adolescentei, de levantica pe care o
gaseam în dulapioare în fiecare dimineata, de bradul
natural de Craciun, de asternuturile spalate cu sapun de
casa, de fasolea arsa, de laptele fiert cu o lingurita de
miere, de. de tot ce-mi aminteste de locul acesta.
Dupa ce servim masa, domnisoara Gibbs îi pofteste pe toti
în curte ca sa curete zapada, iar eu sunt fericita sa
dau o mâna de ajutor.
Este singurul loc din lume în care sunt copil. Da, sufletul meu înca mai
pastreaza ceva din puritatea celor mici, desi viata
cruda m-a învatat ca trebuie sa ascund asta pentru a
razbi. Aici, însa, am parte de libertate. Suna cu adevarat
ironic, caci majoritatea se refera la orfelinate ca la niste
"închisori", niste locuri îngrozitoare, în care copiii sunt
persecutati si pornesc în viata cu stângul. Eu, însa,
stiu ca pentru mine înseamna acasa.
Se poate spune ca mi-am platit datoria, caci facusem
promisiunea de a veni si nu prea îmi onorasem cuvântul. Ma bucur
ca sunt aici, caci e bine sa îti gasesti un loc
de care sa aparti cu adevarat.
Petrec restul serii alaturi de Annie si ceilalti copilasi,
cu toate ca Elaine îmi tot da târcoale din când în când. Înainte de
plecare, Keane ma opreste în prag. E încruntat si pare sa
aiba ceva important de spus. Îmi fac timp si ies cu el în curte, ca
sa fim între patru ochi si sa-mi spuna ce are pe suflet.
- Ce e, pustiule? întreb eu, pe un ton vesel.
- Mandy, vezi tu.
Roseste si asta ma încânta cu adevarat. E pentru
prima oara când îl vad încurcat.
- . ai putea sa-mi spui cum sa invit o fata în
oras? continua el, repede.
Continuarea vine pe loc în mintea mea: "Gata, am zis-o!", dar nu vreau sa
îl necajesc. Se pare ca baiatul are de purtat o discutie
serioasa cu mine - pacat ca nu a apelat la cea mai
potrivita persoana pentru asta.
- Despre cine este vorba? Annie, cumva?
Dupa roseata din obraji nu mai este nevoie sa îmi
raspunda.
- stii ca îi plac filmele frantuzesti. de
ce nu o inviti la cinema?
- În perioada asta se fac controale si nu vrem sa îi
facem probleme domnisoarei Gibbs, chiar daca ea este dispusa
sa riste pentru noi si sa ne lase în oras.
- Atunci de ce nu închiriezi un film? Am auzit ca
aveti un DVD-player din partea primariei. Sunt sigura ca îi
va face placere. Daca ai nevoie de bani, poti oricând sa
apelezi la mine, ti-am mai spus.
- Da. ar mai fi o problema.
- Da.?
- Mai tii minte ce ne-ai promis mie si lui Elaine?
Când ai de gând.?
- Keane, scumpule, adoptia. nu se face chiar asa de
usor. stiu ca am jurat sa va înfiez înainte ca tu
sa împlinesti optsprezece ani, dar pentru asta trebuie sa fiu
casatorita, exista o lege care trebuie urmata.
- Ah, Mandy, nu îmi vine sa cred ca nu prinzi
subântelesurile! Oare chiar trebuie sa îti explic ca la copiii
de gradinita?
Sa recapitulam: eu sunt cea cu opt ani mai mare. Atunci, cum vine
asta?
- Oh, trebuie neaparat sa îti gasesti
un sot! exclama el într-un final.
- stiu, ca sa va pot adopta.
- Nu, ca sa fii fericita! Te-am vazut azi, ceva
se întâmpla cu tine. daca e vorba de un barbat, atunci trebuie
neaparat sa îmi faci cunostinta cu el ca sa îl
felicit! De multa vreme ma uit dupa cineva potrivit pentru tine
si nu gasesc pe nimeni. Sper sa fie de treaba.
- Oh, unde-ti merge mintea! Sunt doar vesela, atâta
tot. În plus, nu cred în casatorie. O hârtie nu leaga doi
oameni, nu îi tine împreuna. Singurul motiv pentru care as semna
un certificat de casatorie ar fi acela ca va vreau
lânga mine si acesta este singurul mod de a definitiva asta.
Pustiul îsi da ochii peste cap si ofteaza lung, apoi
se joaca prin zapada cu picioarele si mormaie în
barba:
- Nu s-ar învata minte.
L-am auzit! Sau mi s-a parut? Sa speram ca este a doua
varianta, caci nu vreau sa ajung sa primesc
învataminte de la o persoana care are cu opt ani mai
putin decât mine. Pâna la urma renunt la "orgoliile mele
prostesti", asa cum am învatat de la Pete ca am, îmi
iau ramas bun de la baiat si ma îndrept spre casa. Azi
am avut o zi plina si urmeaza o noapte în care voi munci din
greu.
De cum ajung acasa, însa, iau perna în brate si adorm
aproape instantaneu -încet, dar sigur, lumea viselor ma invadeaza în
toata fiinta si ma las purtata spre Nirvana. Undeva,
prin ecoul gândurilor, se mai zbate înca o vorba parca aievea:
esti frumoasa.
Sunt?
A fost o
noapte grea, iar acum ma straduiesc sa ascund cearcanele
adânci ce-mi îngroapa ochii. Nu este usor sa lucrezi sub
presiunea unei asemenea competitii, dar asta ar fi trebuit sa o
stiu de mult. Casc în fata oglinzii din baie si îmi sterg
rânjetul obosit de pe fata. Dau cu negru pe la ochi sa nu se mai
deosebeasca cearcanele de machiaj si ma îmbrac în
graba ca sa ajung si la serviciul de zi. Încep din ce în ce mai
tare sa ma îndoiesc ca am facut o alegere buna când am
semnat contractul cu B., caci doua locuri de munca
înseamna, în traducere libera, epuizare.
Telefonul ma face sa tresar si alerg cu pantalonii
în vine pâna la birou, acolo unde l-am lasat. Raspund
grabita si de la capatul celalalt al firului aud vocea
lui Dave:
- Mandy, daca te grabesti, te duc eu la
serviciu.
- Stai putin, Dave, e la câteva strazi
distanta, ma descurc si singura. Pierdem mai
multa vreme pâna când ajungi tu aici. Multumesc, oricum, de
idee.
- Nu prea cred. Sunt în fata blocului, te astept.
Hai, grabeste-te!
Îmi plac ideile spontane, dar nu cred ca este momentul.
Chiar daca au trecut foarte multi ani de când l-am cunoscut pe Dave
si avem un trecut asemanator.
Recunosc, uneori se întâmpla sa afirm acelasi
lucru si despre Sam. Amândoi seamana cu mine, dar daca îi
pui unul lânga celalalt. sunt doua persoane diferite! Îmi place
sa cred ca am câte putin din fiecare. Dave, însa, ma
întelege în alti termeni fata de ceilalti prieteni ai
mei. Mama sa a murit la nastere, iar tatal sau a fost internat
într-un spital de psihiatrie, asa ca a ajuns si el, la fel ca
si mine, în grija statului, întrucât nici o ruda în viata
nu a ales sa îl îngrijeasca. Am avut o legatura
speciala cu el la început. El m-a învatat majoritatea
trick-urilor pe care le stiu la skateboarding. El, de asemenea, mi-a
facut cunostinta cu Pete si cu Joyce. Joyce. de-ar
stii ce simte Dave pentru ea! Dar nu e momentul sa meditez asupra
legaturii lor.
Îmi iau o geaca groasa pe mine si cobor
scarile în graba, iar la iesire sar în bratele lui Dave
si îl sarut pe obraz. E cu adevarat o surpriza sa îl
vad aici, iar eu ma bucur ca a venit. Ma priveste din
toate unghiurile, ma cerceteaza cu atentie, apoi constata
cu încruntare:
- Esti trasa la fata si nu îmi place
sa te vad asa. De asemenea, ai cearcane. Sam mi-a spus
ca a vorbit cu tine zilele trecute si ca ai fost la Dilan la
spital. Pot sa îti recomand ceva? Oricât de buna prietena
ai fi, daca te afecteaza atât de mult sa vezi oameni bolnavi,
mai bine fa-ti un serviciu si nu te mai duce la ei. Sunt sigur
ca vor întelege situatia în care te afli.
- Dave, nu e nimic grav. Ieri am fost surprinzator de
vesela si cred ca m-a epuizat. În plus, concediul mi s-a terminat
si este greu sa fac fata si sa ma
obisnuiesc din nou cu agitatia. Atâta tot. Dar ia spune, ce e cu tine
prin locurile astea?
Locuieste la celalalt capat al orasului.
- Am. petrecut noaptea la. un prieten, se
straduieste el sa gaseasca un raspuns.
Din pacate pentru el, îl cunosc suficient de bine ca sa
îl ghicesc si nu este una din persoanele cu care sa vorbesc pe
ocolite, asa ca îl întreb cât se poate de direct:
- Joyce.?
Icneste scurt si îsi trece o mâna pe
dupa ceafa, masându-si gâtul încet. Înghite în sec si
înclina din cap în semn afirmativ. Sar din nou de gâtul lui si îl mai
sarut o data pe obraz, apoi îl felicit în soapta, la
ureche. Mi-e drag sa stiu ca au facut si pasul acesta.
Dave aproape ca se îmbujoreaza în obraji, dar e vadit emotionat,
caci de multa vreme tine la ea. Ma prinde de dupa
umeri si ma conduce pâna la studio, dar ma despart de el cu
regret, caci tare mi-ar fi placut sa am vreme cât sa-mi
povesteasca ce s-a întâmplat de fapt. Îmi iau ramas bun de la el
si ma îngrop în materiale de prelucrat. Pauza de masa vine
si ea, iar B., care toata ziulica mi-a dat târcoale pe la birou,
ma ia deoparte si ma invita la o cafea. Accept cu mare
placere si ne îndreptam spre cafeneaua din colt. Luam
loc la o masuta de lemn si îl las pe el sa
comande. Dupa ce chelnerita ne lasa singuri, ma
prinde de mâna si ma forteaza sa îl privesc în
ochi. Presimt ca vrea sa îmi spuna ceva important de data
aceasta.
- H. este pe picior de plecare, începe el.
Inima îmi sta în loc, caci ma asteptam la
orice numai la asta nu. Este adevarat, el nu are de ce sa stea aici
pâna la capat, a venit doar pentru niste filmari episodice,
dar. prezenta lui a devenit mult prea familiara pentru mine ca acum
sa plece.
As vrea si eu sa stiu oare cum ar trebui
sa reactionez în situatia data. Mai mult ca sigur,
daca arat ca îmi pare rau B. se va înfuria. Dar nu pot fi
nesincera si sa par nepasatoare, mi se pare pur
si simplu ipocrizie curata, iar la capitolul asta nu ma
descurc prea bine.
Ridic întrebator din sprâncene, caci nu exista
întrebare pe lume pe care as putea-o rosti acum pe o voce relativ
normala. B. gesticuleaza larg si înclina din cap:
- Nu e nimic care sa îl mai retina lânga
noi. Astazi filmam ultimele cadre cu el. Apare episodic, asa
ca nu are nici un rost sa stea tot timpul aici, cu noi, câta
vreme are niste concerte de sustinut.
Asadar, nu mai are nici un motiv sa ramâna.
În momentul acesta cred ca mi-as dori sa îl
înfrunt, fata în fata. Sa îl iau la bani
marunti si sa îl întreb daca nu cumva mai are si
alte motive de plecare. Cum se face ca mai zilele trecute faceam
planuri împreuna, iar acum se contramandeaza totul? Îmi facuse o
promisiune, iar eu nu am de gând sa uit vreodata vorbele lui. Mi-a
jurat sa mergem împreuna si sa îl ajut sa descopere
viata vazuta prin ochii mei. Daca el pleaca, atunci
cum ramâne cu planurile noastre?
B. simte ca ma framânta ceva si
întreaba cât se poate de direct si ironic:
- Te deranjeaza plecarea lui?
Tremur. Simte ezitarea si îmi strânge si mai puternic
- Ar trebui?
Aerul teatral cu care am rostit aceste vorbe este însotit de
un puternic iz de patetic. Poate ca ar trebui sa îmi revizuiesc
vocabularul si sa renunt la întrebarile gratuite.
Pâna si B. a observat cât de prost îmi pot ascunde
adevaratele gânduri. Se lasa pe spate si îmi elibereaza mâna,
oftând adânc si rostind foarte bine calculat si cântarit:
- Poate ca nu ma priveste, dar mi-ar fi placut
sa fii sincera cu mine. Daca nu vrei sa
raspunzi, pot sa accept asta, dar nu cred ca mai are vreun rost
sa ne ascundem dupa deget. S-a întâmplat ceva între tine si el
si este prea târziu pentru a mai schimba ceva. Nu stiu ce i-ai
facut tu lui sau el tie, dar stiu ca nu îti este
indiferenta persoana lui.
Acum ar fi momentul sa intervina cineva si sa ma scape
de raspunsul pe care ma simt obligata sa îl dau. Norocul,
însa, nu îmi surâde deloc asa ca îmi dreg glasul si încerc
sa dau o nota cât mai dulce vorbelor mele:
- Nu s-a întâmplat nimic, B., de asta poti fi sigur. Nu
sunt genul de femeie care sa îl intereseze si el este mult prea
visator si idealist pentru mine. Suntem doi amici, chiar daca ne
cunoastem de foarte putina vreme. Nu îmi este indiferenta
plecarea lui, caci niciodata nu mi-a placut sa-mi pierd un
prieten. Dar nu este nici o tragedie. Fiecare îsi urmeaza viata
lui, asa cum a fost si pâna acum.
- Esti sigura?
Ma întind peste masa si îi prind mâna într-a mea.
Îl conving ca sunt sigura de asta, dar nu si pe mine. As
vrea sa pot crede si eu, însa ma retin câteva
amanunte: sarutul acela din vestiar nu se poate spune ca nu a
însemnat nimic, cu toate ca amândoi am încercat sa evitam
amintirea acelui moment; de asemenea, framântarile mele trebuie
sa aiba o baza solida, caci nu sunt genul de
persoana care sa se agite pentru orice fleac - iar H. mai mult ca
sigur înseamna ceva pentru mine.
B. plateste consumatia si ne îndreptam
înapoi spre studio. Îsi trece bratul pe dupa talia mea
si-mi las capul pe umarul lui. Restul zilei îl petrec în fata
calculatorului caci, imediat dupa terminarea programului de lucru
ma întorc acasa si continui ce am început noaptea trecuta.
Seara vine fara ca eu sa ma fi ridicat de pe
scaun. Am asteptat ceva azi. Nu stiu anume ce, dar am senzatia
ca este ceva cu adevarat important. Poate ca mi-as fi dorit
sa dea si H. un semn de viata si sa ma
anunte personal ca pleaca.
Ei bine, n-am eu norocul asta! Daca ieri eram în culmea
fericirii din motive necunoscute mie, astazi am ajuns sa ma
târasc prin mocirla uitarii. Da, asa gândesc si sincer,
prefer sa îmi închipui ca a uitat de mine si ca este
nepasator în privinta
mea decât sa aflu ca duce cu el regretul ca nu ne vom mai vedea.
Mai nou ma flatez singura!
Asta mi se pare de necrezut. Da, banuiesc ca m-a dat
uitarii si este dispus sa plece cât mai curând. Poate sa se
duca unde o vrea el! Pe mine nu ma va afecta.
Ecoul vorbelor mele în camera trista si goala
ma face sa realizez ca am gândit cu voce tare. si cu cât
îmi repet mai des în minte ultimele cuvinte rostite de mine, cu atât mai grea
este disperarea ce-mi apasa sufletul. Ma
va afecta, sunt sigura.
|