O amintire de la "Artis'

O amintire de la "Artis'

Desi s-a format în privinta mea un fel de cliseu critic ca as avea oarecare înclinatii catre biologie, de fapt nu ma intereseaza prea mult animalele. Pentru mine, ade­varate sînt cele de hîrtie sau de carton: cele din enciclo­pedii, manuale, jocuri gen "Animale din continente". Fi­intele vii, cu aceeasi carne, acelasi sînge, acelasi ADN mi se par produsele unei imaginatii mediocre. Pasarile si pes­tii sînt toate la fel: nu-mi plac nici în farfurie. N-am în-tîlnit înca mamifer care s 14314u2024o a ma uimeasca: ficati, inimi, mate si ceva blana deasupra. Insectele, da. Dar insectele nu sînt animale, ci mai curînd poezie naturala, prelungiri ale min­tii noastre. Pentru ele mergeam, de fapt, la muzeul "An-tipa" saptamîna de saptamîna. La Baneasa, la Zoo, ai mei nu ma carau decît cu forta.

De asta nu prea mi-a surîs ideea sa merg cu fetele mele, cînd locuiam la Amsterdam, ca sa vedem faimoasa "Ar­tis", o combinatie de gradina zoologica, planetariu, mu­zeu de naturale, Luna Park, cofetarie, restaurant si diver­se magazine. Dar n-am putut scapa, desi, surprinzator, fetita mea s-a aratat si ea foarte mefienta la ideea asta. Singurele animale care i-au trezit de fapt vreodata inte­resul sîntem noi si bunicii. în schimb, are o oroare pato­logica de lilieci si de fluturi. Am cedat pîna la urma pre­siunii prietenilor nostri si, într-o dupa-amiaza de toamna tîrzie, am mers sa vedem si "Artis". M-ar apuca un cas­cat teribil daca as începe sa descriu parcul si animalele.

Toate erau asa cum trebuiau sa fie. Girafele înalte, papa­galii zgomotosi, panterele mladioase. Ioana a mers mai tot timpul cu ochii strînsi, ca sa nu vada din greseala vreun liliac. Eu am facut poze. Cristina a facut poze. A fa­cut coada la bazinul cu crocodili ca sa-i vada cum manîn-ca sobolani albi. Apoi a tinut mortis sa vedem si noi "spec­tacolul" dat, în fata unui amfiteatru de turisti multicolori, de cîteva foci. Focile - foci pur si simplu. Ţineau mingea pe nas si înfulecau pestisori. îmi parea rau dupa bani.

Nici acum nu stiu cum am dat de acel miracol. Plic­tisiti la culme, cu copilul terorizat dupa noi, am coborît într-o doara la subsolul bazinului cu foci. Acolo se facea mai întîi un coridor cu terarii de-o parte si de alta. Paian­jeni. Pasarari, tarantule, în fine, toate marimile, formele si culorile. Scîrbosenii dupa parerea Cristinei, inexisten­te dupa a Ioanei (care nu putea fi convinsa sa deschida ochii), izvoare de placere infinita dupa a mea. Apoi, in­secte mimetice (concurs: cine le distinge primul dintre frunze si crengute) si nu mai stiu ce altceva. Iar la capa­tul coridorului se deschidea o mare grota, în centru cu un cilindru enorm de sticla groasa. Toata lumina din grota era albastrul intens si tremurat al apei din uriasa cister­na. Toti trei deveniseram deodata albastri.

Era un miracol. Cilindrul era bazinul cu foci vazut de sub nivelul apei. Podeaua lui se prelungea cu podeaua noastra. Suprafata apei, mult deasupra capului nostru, se spargea ca o oglinda în tandari de sticla si aur. Apa era usoara si pura ca un gaz. Nu înteleg nici acum cum pu­tea fi asa de albastra. Prin ea levitau mai multe foci, sau mai curînd mai multi elfi, mai multe himere - caci era imposibil sa-ti imaginezi ca animalele stupide care su-flasera în goarna si aplaudasera cu un sfert de ora înain­te erau aceleasi cu cele care se roteau acum sub apa, enor­me, grase, fusiforme, cu capete facînd miscari omenesti, cu ochi întelepti. Fiecare dintre cele trei femele si apoi, mai lenes sau mai demn, masculul, s-au oprit în fata noas-

tra si ne-au privit, secunde întregi, cu gravitate. Cristina si cu mine încremeniseram. Eram niste prapaditi pe lîn-ga marile si minunatele fiinte care ne scrutau de dupa curbura moale a sticlei. Foarte curînd s-au plictisit de noi si si-au reluat rotirile si rasucirile, atingerile delicate si jo­cul privirilor. Apa nu se clintea, nu facea bule de aer sau vîrtejuri la alunecarea lor.

în bazin era si un pui. Se rotea si el, însurubîndu-se în jurul celorlalte foci. Multa vreme nu s-a apropiat de noi. Fireste ca i l-am aratat imediat fetitei, care casca acum ochii pe atît de largi, pe cît de strînsi îi tinuse pîna atunci. Ioana a fugit în partea cealalta a bazinului ca sa vada puiul mai bine. Cînd am ajuns si noi acolo, cei doi copii se priveau în ochi. Ioana îsi lipise fata de sticla si fire de par electrizate i se lipisera pe geam. în fata ei, cu nasul aproape atingînd si el geamul, cu ochi bulbucati si uimiti, puiul de foca se uita fascinat la Ioana. Noi ne-am oprit la cîtiva pasi, de mîna, ca sa nu întrerupem dialogul care, evi­dent, se purta între cele doua fiinte. Trei-patru minute de liniste au trecut pîna ce puiul a-ntors capul si s-a îndepar­tat catre grupul de femele. Ionuta s-a întors si ea atunci la noi, ne-a desfacut mîinile si s-a asezat între noi. Stralu­cea de fericire.

Cîteva nopti la rînd, în micul apartament din Noort, de pe malul Ij-ului, ne-am trezit de plînsetele Ioanei, care visase puiul de foca. Cum îl visa nu s-a priceput sa ne spu­na niciodata. Nici nu a vrut sa mai mergem la "Artis". Dar acum, cînd e aproape o domnisoara, se mai pomeneste din cînd în cînd, fara legatura cu nimic, la masa sau în parc: "Ţineti minte puiul de foca de la «Artis»?" Noi dam din cap, si amintirea asta e o cifra obligatorie din codul special, stiut doar de noi, care ne uneste.