O amintire de la "Artis'

O amintire de la "Artis'

Desi s-a format īn privinta mea un fel de cliseu critic ca as avea oarecare īnclinatii catre biologie, de fapt nu ma intereseaza prea mult animalele. Pentru mine, ade­varate sīnt cele de hīrtie sau de carton: cele din enciclo­pedii, manuale, jocuri gen "Animale din continente". Fi­intele vii, cu aceeasi carne, acelasi sīnge, acelasi ADN mi se par produsele unei imaginatii mediocre. Pasarile si pes­tii sīnt toate la fel: nu-mi plac nici īn farfurie. N-am īn-tīlnit īnca mamifer care s 14314u2024o a ma uimeasca: ficati, inimi, mate si ceva blana deasupra. Insectele, da. Dar insectele nu sīnt animale, ci mai curīnd poezie naturala, prelungiri ale min­tii noastre. Pentru ele mergeam, de fapt, la muzeul "An-tipa" saptamīna de saptamīna. La Baneasa, la Zoo, ai mei nu ma carau decīt cu forta.

De asta nu prea mi-a surīs ideea sa merg cu fetele mele, cīnd locuiam la Amsterdam, ca sa vedem faimoasa "Ar­tis", o combinatie de gradina zoologica, planetariu, mu­zeu de naturale, Luna Park, cofetarie, restaurant si diver­se magazine. Dar n-am putut scapa, desi, surprinzator, fetita mea s-a aratat si ea foarte mefienta la ideea asta. Singurele animale care i-au trezit de fapt vreodata inte­resul sīntem noi si bunicii. īn schimb, are o oroare pato­logica de lilieci si de fluturi. Am cedat pīna la urma pre­siunii prietenilor nostri si, īntr-o dupa-amiaza de toamna tīrzie, am mers sa vedem si "Artis". M-ar apuca un cas­cat teribil daca as īncepe sa descriu parcul si animalele.

Toate erau asa cum trebuiau sa fie. Girafele īnalte, papa­galii zgomotosi, panterele mladioase. Ioana a mers mai tot timpul cu ochii strīnsi, ca sa nu vada din greseala vreun liliac. Eu am facut poze. Cristina a facut poze. A fa­cut coada la bazinul cu crocodili ca sa-i vada cum manīn-ca sobolani albi. Apoi a tinut mortis sa vedem si noi "spec­tacolul" dat, īn fata unui amfiteatru de turisti multicolori, de cīteva foci. Focile - foci pur si simplu. Ţineau mingea pe nas si īnfulecau pestisori. īmi parea rau dupa bani.

Nici acum nu stiu cum am dat de acel miracol. Plic­tisiti la culme, cu copilul terorizat dupa noi, am coborīt īntr-o doara la subsolul bazinului cu foci. Acolo se facea mai īntīi un coridor cu terarii de-o parte si de alta. Paian­jeni. Pasarari, tarantule, īn fine, toate marimile, formele si culorile. Scīrbosenii dupa parerea Cristinei, inexisten­te dupa a Ioanei (care nu putea fi convinsa sa deschida ochii), izvoare de placere infinita dupa a mea. Apoi, in­secte mimetice (concurs: cine le distinge primul dintre frunze si crengute) si nu mai stiu ce altceva. Iar la capa­tul coridorului se deschidea o mare grota, īn centru cu un cilindru enorm de sticla groasa. Toata lumina din grota era albastrul intens si tremurat al apei din uriasa cister­na. Toti trei deveniseram deodata albastri.

Era un miracol. Cilindrul era bazinul cu foci vazut de sub nivelul apei. Podeaua lui se prelungea cu podeaua noastra. Suprafata apei, mult deasupra capului nostru, se spargea ca o oglinda īn tandari de sticla si aur. Apa era usoara si pura ca un gaz. Nu īnteleg nici acum cum pu­tea fi asa de albastra. Prin ea levitau mai multe foci, sau mai curīnd mai multi elfi, mai multe himere - caci era imposibil sa-ti imaginezi ca animalele stupide care su-flasera īn goarna si aplaudasera cu un sfert de ora īnain­te erau aceleasi cu cele care se roteau acum sub apa, enor­me, grase, fusiforme, cu capete facīnd miscari omenesti, cu ochi īntelepti. Fiecare dintre cele trei femele si apoi, mai lenes sau mai demn, masculul, s-au oprit īn fata noas-

tra si ne-au privit, secunde īntregi, cu gravitate. Cristina si cu mine īncremeniseram. Eram niste prapaditi pe līn-ga marile si minunatele fiinte care ne scrutau de dupa curbura moale a sticlei. Foarte curīnd s-au plictisit de noi si si-au reluat rotirile si rasucirile, atingerile delicate si jo­cul privirilor. Apa nu se clintea, nu facea bule de aer sau vīrtejuri la alunecarea lor.

īn bazin era si un pui. Se rotea si el, īnsurubīndu-se īn jurul celorlalte foci. Multa vreme nu s-a apropiat de noi. Fireste ca i l-am aratat imediat fetitei, care casca acum ochii pe atīt de largi, pe cīt de strīnsi īi tinuse pīna atunci. Ioana a fugit īn partea cealalta a bazinului ca sa vada puiul mai bine. Cīnd am ajuns si noi acolo, cei doi copii se priveau īn ochi. Ioana īsi lipise fata de sticla si fire de par electrizate i se lipisera pe geam. īn fata ei, cu nasul aproape atingīnd si el geamul, cu ochi bulbucati si uimiti, puiul de foca se uita fascinat la Ioana. Noi ne-am oprit la cītiva pasi, de mīna, ca sa nu īntrerupem dialogul care, evi­dent, se purta īntre cele doua fiinte. Trei-patru minute de liniste au trecut pīna ce puiul a-ntors capul si s-a īndepar­tat catre grupul de femele. Ionuta s-a īntors si ea atunci la noi, ne-a desfacut mīinile si s-a asezat īntre noi. Stralu­cea de fericire.

Cīteva nopti la rīnd, īn micul apartament din Noort, de pe malul Ij-ului, ne-am trezit de plīnsetele Ioanei, care visase puiul de foca. Cum īl visa nu s-a priceput sa ne spu­na niciodata. Nici nu a vrut sa mai mergem la "Artis". Dar acum, cīnd e aproape o domnisoara, se mai pomeneste din cīnd īn cīnd, fara legatura cu nimic, la masa sau īn parc: "Ţineti minte puiul de foca de la «Artis»?" Noi dam din cap, si amintirea asta e o cifra obligatorie din codul special, stiut doar de noi, care ne uneste.