ALTE DOCUMENTE
|
||||||
O simpla poveste...
Dintr-o data nu se mai auzi nici macar un zgomot. Nici un geamat,
nici un plânset, nici un cuvânt. Era atât de liniste
ĩncât puteam auzi freamatul frunzelor ĩn bataia vântului.
Totusi nu reuseam sa adorm, priveam urmele
lasate de perfuzii si ĩmi aminteam de soarta mea
ticaloasa. Īncepuse sa mi se faca
teama. Simteam lipsa lor...si parca
sângele îmi fierbea. Era prea ĩntuneric, iar
peretii albi ai camerei parca râdeau de teama si de
suferinta mea. M-am ridicat din pat si am
mers spre fereastra. Era cald dar ĩn acelasi timp vântul de
afara ĩmi patrundea rece ĩn piele prin cama 212e47c sa alba si larga. Am cuprins cu privirea
ĩntreaga curte a spitalului. Totul
era atât de straniu, cladirile ĩnalte si reci, leganatul
inainte si inapoi al copacilor, vântul care se juca printre ei. Îmi
doream sa fiu ca el, libera, sa alerg,
sa plutesc. Am mers pâna la
Aceea a fost prima seara ĩn care l-am ĩntâlnit.Īn zilele urmatoare l-am vazut stând pe banca din fata ferestrei mele. Uneori ramânea acolo pâna seara târziu. Nimeni nu-i spunea nimic, iar el nu facea altceva decât sa priveasca spre mine. In fiecare dimineata ĩmi lasa pe pervaz câte un buchetel cu flori albastre. La ĩnceput nu stiam ce sa cred, apoi a ĩnceput sa-mi fie putin frica, ĩnsa ĩn cele din urma m-am decis sa-i vorbesc.
Dupa un timp
Era destul de pasnic, adica nu ĩncercase sa faca rau, nici lui, nici altcuiva, nu ĩncercase sa fuga sau sa dispara. Lucrurile astea erau la ordinea zilei aici si chiar eu ĩncercasem sa fug ĩn câteva rânduri si de aceea ma ĩncuiasera.
Am facut câtiva pasi spre banca pe care era asezat, nu stiam daca ar trebui sa ma apropii, nu voiam sa-l sperii. Privirea lui ĩnsa mi-a dat curaj. M-am asezat lânga el...as fi vrut sa-l ĩntreb atat de multe lucruri, eram curioasa sa aflu ce i s-a ĩntâmplat. Nu-l mai vazusem atât de aproape. Era un tânar de vreo 20 de ani, cu trasaturi frumoase dar care fusese slabit de boala sau de necazuri. Desi pe fata lui se citea numai durere mai avea ĩnca o sclipire ĩn ochi. Acea sclipire m-a facut sa ma apropii si sa am ĩncredere ĩn el. Era imbracat cu o camasa alba care lasa sa se vada pieptul palid si un snurulet din piele maronie ĩn jurul gâtului de care atârna un inel. Am spus aproape soptit: Buna dimineata! Am primit ĩn schimb doar o privire care nu exprima nimic. -Eu sunt Alexandra! am continuat. Voiam sa-ti multumesc pentru flori. Au fost singurele lucruri care m-au facut sa uit unde ma aflu si mai ales de ce. Sa stii ca m-ai ajutat foarte mult. I-am spus eu repede si zâmbind.
I-am prins mâna ĩntre mâinile mele ĩncercând sa ma apropii mai mult de el. De data aceasta am reusit sa smulg un zâmbet amar de pe buzele uscate si vinetii.
- Ana.... A soptit el cu greu
- Ana? Am repetat. Nu, ti-am zis, pe mine ma cheama Alexandra.
Replica mea l-a facut iar sa zâmbeasca. Apoi a plecat. Mergea ĩncet, greu. Nu stiam la ce se referise, de ce ĩmi zisese Ana, oare nu a ĩnteles ce i-am zis? Eram, cu toate astea, bucuroasa ca vorbise. Am anuntat-o, mândra, pe asistenta ca eu reusisem sa-l fac pe Mircea sa vorbeasca. Ea m-a rugat sa-l conving sa manânce spunându-mi ca asa nu mai are de trait decat cateva zile.
A doua zi l-am vazut pe Mircea pe aceeasi banca. Am iesit repede afara si m-am asezat lânga el. Īncercând sa-l ajut pe el ma simteam mai puternica. As fi vrut sa pot patrunde ĩn sufletul lui sa aflu ce ĩl chinuia. I-am povestit tot mi se spusese despre el si l-am ĩntrebat de ce mi-a zis Ana. Dupa cateva minute de liniste mi-a raspuns:
- Semeni cu ea... cu Ana mea.
- Din cauza ei esti aici? am ĩntrebat. Te-a parasit?
- Nu...mi-a spus repede ĩncruntându-se...eu...eu am fost vinovat...ea era...nu, nu mai e.
Expresia fetei i se schimbase, nu mai era calm, ĩn ochii lui acea sclipire se transformase ĩn ura. Am ĩnteles ca murise. L-am ĩntrebat apoi de ce nu vrea sa-si vada parintii si prietenii, de ce nu vorbeste cu nimeni.
- Pentru ca nu vreau sa vad pe nimeni, mi-a raspuns. Eu nu mai exist pentru nimeni, eu am murit!
- Dar cu mine de ce vorbesti?
- Pentru ca tu ĩmi amintesti de ea....
- Povesteste-mi despre ea, am ĩncercat eu sperând sa nu-l fac sa fuga.
Pentru prima oara am citit ĩn ochii lui o urma de bucurie. Ar fi vrut sa-si elibereze sufletul, vedeam ca ĩi era greu pentru ca amintirea ei ĩl durea si nu putea sa treaca peste durerea aceea. Cu glas stins, aproape soptit a ĩnceput sa-mi istoriseasca povestea lui si a ei.
- Pe Ana am ĩntâlnit-o ĩntr-o zi de iarna, la ĩnceput de an. Eram ĩn curtea unui prieten. Ninsese mult cu o zi ĩn urma, fusese cea mai frumoasa ninsoare de pâna atunci. Ne ĩntâlnisem acolo mai multi sa ne jucam cu zapada si sa bem vin fiert. Sarbatorile trecusera iar noi cautam orice motiv sa ne distram. Acolo era si ea. M-a fascinat din prima clipa. Īntreaga ei ĩnfatisare emana un aer de naivitate, de nevinovatie care-mi tulbura simturile.
- Mircea, ea este Ana surioara" mea mai mica! Mi-a prezentat-o ĩn cele din urma Tudor, prietenul meu cel mai bun.
- Imi pare bine! A spus ea zâmbind strengareste
Ii prinsesem mâinile ĩntr-ale mele si o priveam ĩn ochi ca si cum doar ea ar fi existat ĩn lume alaturi de mine. Īntreaga seara am petrecut-o ĩn preajma ei. Īi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare zâmbet. Cateva ore mai târziu eram acasa. Īn mintea mea era numai ea. Era atât de frumoasa si o doream. Voiam sa fie doar a mea. Nimeni nu ma mai facuse sa simt asta. Ziua urmatoare m-am intors la Tudor si l-am rugat sa-mi spuna unde o pot gasi. El mi-a spus ĩnsa ca va trebui sa o uit.
- De ce s-o uit? Am replicat eu mirat.
- Pentru ca ea nu e ca noi, nu semanati, nu o sa mearga. Voi doi sunteti prietenii mei cei mai buni si cu toate astea nu v-ati ĩntâlnit pâna acum. Asta pentru ca apartineti unor lumi diferite. Tu, la fel ca si mine, ti-ai ĩntâlnit deja marea iubire, muntele. Daca ati fi ĩmpreuna nu v-ati face decât rau unul altuia si tin prea mult la voi sa va vad suferind. Acelasi lucru i l-am spus si Anei mai devreme.
- Ana a intrebat de mine? Am exclamat eu plin de uimire si de bucurie.
- Tu chiar nu ai auzit nimic din ce ti-am spus?
- Am auzit fiecare cuvânt dar tu chiar crezi ca eu voi renunta la ea doar pentru ca iubesc muntele? Nu ai idee ce ma face sa simt si pentru mine asta este suficient.
Cu greu am reusit sa smulg de la Tudor informatiile pe care le doream si am cautat-o. Ne-am revazut dupa câteva zile. Nu stiam aproape nimic unul despre altul dar parea ca ne cunoastem de-o viata. Am petrecut ore si zile ĩntregi ĩmpreuna. Ma ĩmparteam ĩntre ea si prima mea iubire, asa cum spusese Tudor, muntele. Nu stiu daca Ana ĩntelegea lucrul asta dar ĩl accepta, ma accepta. Uneori as fi vrut sa faca si ea parte din lumea mea dar erau multe lucruri care o ĩmpiedicau.
Īn plus parintii ei m-au considerat mereu un golan care vrea doar sa le corupa fiica. De multe ori dupa ĩntâlnirile cu mine aveau loc acasa certuri interminabile care o macinau. Cu timpul zâmbetul strengaresc cu care ma cucerise disparuse de pe fata ei. Asta ma durea pentru ca eu o iubeam si ultimul lucru pe care mi-l doream era sa o fac sa sufere. Uneori ii dadeam dreptate lui Tudor dar nu regretam ca am cautat-o.
Īmi amintesc ca ĩntr-o zi ne-am ĩntâlnit pe ascuns. Simteam o furie imensa. Nu puteam sa concep ca era posibil ca desi eu o iubeam atât de mult cineva sa creada ca am intentii ascunse. Atunci am izbucnit:
- De ce trebuie sa ne ascundem Ana? Ma simt ca un hot nenorocit. Nu stiam daca se va supara sau nu dar doream sa ma descarc, sa-mi eliberez frustrarea.
- Poate ca asta esti, mi-a spus ea zâmbind.
- Cum?! Ce am furat? Am reluat eu nervos si uimit de raspunsul ei.
- Ei, sti tu ce! A continuat pe acelasi ton.
- Ce? Spune!
Īntelesesem ce voia sa spuna si-mi doream atât de mult s-o aud rostind acele cuvinte.
- Ce vrei sa-ti spun? Ca te iubesc? Bine atunci pofim: Te iubesc!
I-am raspuns fericit ca si eu o iubesc. Chiar simteam asta.
Dar desi ne iubeam lucrurile nu mergeau chiar bine. Dupa vreun an ĩn care am fost ĩmpreuna sau mai mult despartiti de circumstante obiective, intr-o dimineata de august Ana a venit la mine. M-a sarutat si mi-a spus plângând ca are nevoie de liniste, ca trebuie sa plece din oras si ca totul s-a terminat ĩntre noi. Mi-a spus ca totul fusese doar o etapa ĩn viata ei ca oricum mai devreme sau mai târziu as fi renuntat eu. Nu puteam sa cred ca ea ĩmi spunea asta. Degeaba am ĩncercat s-o conving ca n-o voi parasi niciodata ca nu e corect sa decida pentru mine.
- Nu decid pentru tine Mircea, mi-a spus, decid pentru mine. Eu nu mai rezist, nu pot sa te vad nefericit, sa vad cum ai vrea sa fiu altfel, cum ma ĩnlocuiesti când nu sunt cu tine. Nu mai spune nimic, te rog. Adio!
A plecat lasând un gol imens
ĩn inima mea. Niciodata n-o mai vazusem atât
de hotarâta. Trebuia sa fac ceva
sa n-o pierd. Am aflat cu greu de la o
prietena de-a ei ca urma sa plece chiar ĩn dimineata aceea
la niste rude ĩn
Am alergat pâna la gara si parca drumul asta pe care ĩl facusem de sute de ori a durat o vesnicie. Īmi era frica sa n-ajung prea târziu. Am intrat pe peron si cu rasuflarea taiata am cautat-o ĩn multimea de oameni care se grabeau sa urce ĩn vagoane. Am vazut-o intr-un final venind dinspre casa de bilete.
- Ana, am strigat, astepta!
- Nu, Mircea, pleaca, s-a terminat.
Chiar crezi ca s-a terminat, i-am zis eu. Uita-te ĩn ochii mei si spune-mi ca nu ma mai iubesti, ca poti sa uiti de noi si voi pleca!
Īn jurul meu, fete zâmbitoare de femei ma faceau sa ma simt eroul unei telenovele de prost gust.
- Mircea, m-a tras deoparte Ana, nu-mi face o scena. Stii ca nu pot sa nu te mai iubesc dar nici sa te iubesc. Trebuie sa plec din viata ta.
- Nu poti sa decizi tu sa pleci din viata mea. Eu te vreau ĩn viata mea! Īntelegi? Plecam amândoi, i-am zis eu repede
- Unde? a spus ea mirata
- Fugim de toti, la
Nici nu am asteptat sa-mi raspunda, am apucat-o
de mâna si spre surprinderea mea m-a urmat. Pe drum niciunul din noi n-a spus prea multe. stiam
doar ca trebuie sa luptam pentru
iubirea noastra, sa ramânem ĩmpreuna. Am ajuns ĩn
jurul prânzului la
- Īti multumesc Mircea! Mi-a soptit ea sarutându-ma.
- Pentru ce?
- Pentru ca m-ai oprit si pentru ca m-ai furat. Atât asteptam de la tine.
- Sa te fur? Am ĩntrebat eu mirat
- Da, dar renuntasem, credeam ca n-o vei face niciodata.
Adevarul e ca de cate ori ma gândisem la asta ĩmi venisera ĩn minte si urmarile. De data asta nu m-a interesat nimic. Eram fericit sa o am alaturi de mine si ca suntem departe de lume. Am adormit apoi si când m-am trezit, soarele apunea. Īntins, priveam marea luminata de ultimele raze. Acolo ĩn lumina rosiatica a amurgului totul parea ĩnvaluit ĩn mister.
M-am ridicat usor sa o caut pe Ana si ĩn acel moment privirea mi s-a oprit asupra unei siluete care iesea din valurile carmizii.
Acolo, pe malul marii, la apus de soare, ea, Ana,
fiinta care ĩmi patrunsese ĩn suflet a fost a mea cu totul.
Pentru prima oara nu ne mai pasa de nimic. Eram doar noi doi, fara restrictii, doar cu iubirea
care ne lega. Nu mai exista nici timp nici teama,
nici oameni doar...dorinta si pasiune. O iubeam cu
adevarat si stiam ca si ea ma iubeste. Am
ramas apoi ĩncolaciti unul ĩn bratele celuilalt
sub lumina lunii care parca ne veghea dragostea.
Timp de cinci zile am stat la soare, ne-am scaldat ĩn apa marii si ne-am iubit. Ne-am ĩntors
ĩn cele din urma acasa pregatiti sa
ĩnfruntam orice. Aflând ca nu ajunsese la rudele din
Dupa ce ea s-a mutat cu prietena ei am ĩncercat s-o ajut sa nu sufere prea mult dar aceasta schimbare din viata ei o durea foarte tare. Pe la sfârsitul lui noiembrie, Tudor m-a tentat cu o tura la munte ca în vremurile bune. M-am gândit ca ar fi frumos si ca ar fi o ocazie buna sa vina cu mine si Ana. Am decis sa mergem la Statia Meteo Omu, la George, un foarte vechi prieten. Traseul nu era extrem de greu iar la capatul lui ne astepta un loc minunat. M-am pregatit din timp pentru ca aveam de gând sa facem multe lucruri.
Īn dimineata plecarii, Ana a venit la gara cu lacrimi ĩn ochi. Se pare ca ĩncercase sa vorbeasca cu mama ei si nu reusise din cauza tatalui ei. Am facut tot ce-am putut s-o linistesc si s-o asigur ca totul se va schimba ĩn bine.
Am ajuns repede ĩn Busteni si am ĩnceput sa urcam prin Valea Morarului, având ca tel crestetul plesuv al Omului unde urma sa ne petrecem noaptea. Am urcat ore ĩn sir, ĩncet. Se facuse frig, soarele cobora la apus si asteptam cu nerabdare sa rasara luna pentru ca avea sa fie o "noapte alba". Īn jurul nostru nu erau decat munti si prapastii, pustietati de piatra acoperite cu zapada. Urcasem mult si Ana ĩncepuse sa oboseasca dar era prea mândra sa-mi spuna sa ne oprim. Nu mai aveam mult dar am decis sa facem un popas de câteva minute. Ana a ramas pe unul din bolovanii risipiti de jur imprejur, iar eu ĩmpreuna cu Tudor pe un altul.
- Vezi asta? I-am spus aratându-i snurul din jurul gâtului.
- Da. E un inel pe un siret de piele. Iti sta bine cu el , daca de asta m-ai întrebat
- si ce parere ai?
- Ce parere sa am. E un inel pe un snur de piele... sa nu-mi spui ca...
- Ba da, când von ajunge sus, o voi ruga sa-mi fie sotie. Mi-am dat seama ca nu stiam ce ĩnseamna dragostea pâna s-o ĩntâlnesc pe Ana. Ea e fericirea si libertatea mea.
- Vorbe mari prietene. Oricum bafta, nu se stie ce-ti va raspunde Ana. Mi-a replicat sceptic Tudor.
- Da, ce-mi poate spune, i-am zis eu sigur pe mine.
Apoi s-a lasat linistea, nici o adiere de vânt, nici o pasare ĩn aer. Priveam nenumaratele culmi luminate la apus care parca rasareau unele din altele ĩncercând parca sa strapunga zarile albastre.
Īn acel moment tonul lui Mircea s-a schimbat, privirea lui a devenit rece, durerea aceea sfâsietoare ĩi patrunsese ĩn tot trupul. A continuat ĩnsa povestea.
- Linistea aceea aproape tombala a fost ĩntrerupta de un zgomot surd, ĩndepartat care crestea, crestea pâna ĩn momentul ĩn care a ajuns atât de aproape si atât de puternic ĩncât...
S-a oprit un moment, m-a privit si apoi a reluat.
- stiam ce se ĩntâmpla si mai ales ce urma sa se ĩntâmple. L-am privit pe Tudor care mi-a dat de ĩnteles ca avea sa lupte alaturi de mine ca sa ne salvam. M-am apropiat de Ana care parca nu avea idee ce se ĩntâmpla, ĩnsa modul ĩn care m-a prins de brat m-a facut sa realizez ca era constienta ca era ceva grav. In momentele care au urmat, muntii ĩnsisi pareau ca se prabusesc. Valuri imense de zapada coborau printre crestele stâncoase acoperind totul sub metri de zapada. Priveam cu disperare cum totul era ĩnghitit si stiam ca nu peste mult timp vom avea aceeasi soarta. I-am spus Anei sa ma prinda cu mâinile de mijloc si sa nu-mi dea drumul si i-am promis ca voi avea grija de ea. Ana m-a privit atunci cu atât de multa dragoste si durere...- Am ĩncredere ĩn tine Mircea, mi-a zis, te iubesc mult si... Nu a mai apucat sa zica nimic pentru ca am fost cuprinsi de valul urias de zapada. Am luptat ĩn zadar sa ramânem ĩmpreuna dar puterea avalansei a fost mult prea mare. Am pierdut-o pe Ana, am ĩncercat sa-i prind mâna ĩn clipa când am simtit ca se ĩndeparteaza de mine. Doar ca...a fost prea târziu. M-am straduit apoi sa ies la suprafata din gheara mortii sperând ca a reusit sa se salveze. Ma gândeam ca a gasit-o Tudor, nici el nu stiam unde e... dar ĩl auzeam strigându-ma. Simteam cum frigul patrundea prin haine, puterea ma parasise. Frigul era atât de taios ĩncât il simteam ca pe o lama fina care ĩmi cresta pielea. Nu-mi mai puteam misca picioarele iar mâinile parca ĩmi ĩntepenisera. M-am lasat apoi ĩnvaluit de somnul amagitor al mortii... M-am trezit ĩn camera rece de spital. Eram amortit dar o durere crunta ĩmi macina tot trupul. La capatul patului statea mama care ma privea cu ochii uscati de lacrimi. Am ĩncercat sa ĩntreb unde e Ana dar nu am reusit. Mama ĩmi spunea ca am suferit rani grave si ca nu e bine sa-mi irosesc energia vorbind. Dar eu voiam sa stiu unde e Ana, sa fiu lânga ea. Īn minutele urmatoare am auzit, din dreptul usii, o voce: - Tu esti vinovat! Tu mi-ai omorât fata! Daca nu erai tu... Era tatal Anei... Atunci am aflat ca o omorâsem pe cea pe care o iubeam, cu care doream sa ma casatoresc. Mama a ĩncercat sa ma linisteasca spunându-mi ca nu a fost gasita, ca poate a reusit sa se salveze.
Deja vorbea ca un robot acum Mircea...parca era o voce metalica care reda o banda magnetica
- Atunci toata dragostea din inima mea s-a transformat ĩn durere. O durere infinit mai mare decât cea a ranilor. Lacrimi fierbinti ĩmi strapungeau obrajii, nu mai doream sa traiesc, fara Ana nu mai avea rost. As fi vrut sa dau timpul inapoi s-o mai vad o data, sa-mi cer iertare si sa-i spun...cât o iubesc. Fusese gasit si Tudor, el a dat telefon de pe mobil la Salvamont. Statuse cu picioarele prinse sub zapada, sub o bucata de stânca. Din cauza degeraturilor si a ranilor grave, i-au fost amputate ambele picioare. Nu l-am mai vazut din ziua ĩn care am parasit spitalul.... Luni de zile nu am auzit din partea tuturor decât ĩncurajari inutile. Ma saturasem sa aud cât de norocos am fost. Asteptam ĩn fiecare zi o veste de la Ana, speranta ĩnflorise ĩn sufletul meu. Prin februarie salvamontistii au anuntat ca a fost gasita de catre un grup de turisti. Am avut atunci certitudinea ca a murit. Totul a disparut ĩn jurul meu. Am incetat rând pe rând sa mai merg la serviciu, sa ies din casa sau sa mai comunic. Am vrut sa ma sinucid ĩnsa mama m-a salvat si m-a adus aici. Iar aici......te-am ĩntâlnit pe tine si tu m-ai facut sa-mi deschid sufletul... acum pot pleca...
- Sa pleci? unde?
- O sa vezi...
Apoi a plecat. Īn urmatoarele zile n-a mai venit, nu l-am mai vazut.
Tratamentul meu s-a ĩncheiat si am primit biletul de iesire. Ma hotarâsem sa renunt la droguri. Īn acea zi am vrut sa merg la Mircea sa-i spun la revedere si sa-i duc un buchetel de flori albastre asa cum ĩmi aducea el. La intrarea ĩn salonul lui m-a ĩntâmpinat asistenta care m-a privit cu multa tristete.
- Alexandra, sa stii ca Mircea se simte foarte rau. De doua zile nu s-a mai miscat din pat. Nu mai are nici o putere. Am ĩncercat sa-i facem perfuzii dar el si le-a scos. si-a spart toate venele. Cred ca va mai trai câteva ore. Cel mai rau e ca e singur, nu a vrut sa chemam pe nimeni.
- Lasati-ma pe mine, vorbesc eu cu el.
Am intrat ĩn camera lui cu inima foarte grea si cu lacrimi ĩn ochi. Īi intelegeam durerea dar stiam ca nu pot face nimic pentru el. Puteam doar sa-i fiu alaturi ĩn ultimele clipe.
- Mircea, uite ti-am adus flori. Astazi plec acasa. Sa pot sa-mi continui viata normal
Mi-a zâmbit usor, fata i se adâncise si i se ĩnvinetise si mai rau. Toate trasaturile frumoase disparusera. Pe mâinile lui ramasesera urmele perfuziilor si venelor sparte.
- Aseara m-a vizitat Ana... mi-a spus el ĩncet.
- Da? Ai vazut ca nu te-a uitat! i-am spus eu, ĩncercând din rasputeri sa-mi opresc lacrimile care se zbateau sa curga pe obraji.
- Da! I-am simtit mâinile calde si moi...am vazut-o si era atât de frumoasa. Avea aceiasi ochi de smarald care ma priveau curiosi, aceiasi obraji rumeni, acelasi zâmbet strengaresc. Trupul ei firav era ĩnvaluit ĩn fâsii de pânza colorata, albastra, verde, violeta, galbena. I-am simtit apoi sarutul de gheata. Avea buzele atât de reci ĩncât frigul mi-a intrat ĩn tot corpul. Dar sufletul era plin de bucurie pentru ca o aveam iar cu mine. Am strigat-o si mi-a spus ca locul meu nu mai este aici asa cum nu mai este nici al ei. Ca nimic nu ne va mai desparti, ca sufletele pereche nu pot fi despartite niciodata.
Mircea era linistit, pe buzele lui se vedea urma unui zâmbet. I-am prins ambele mâini si le-am sarutat.
- Vreau sa iei tu inelul acesta Alexandra. V-a fi ca si cum i l-am dat ei. Acum trebuie sa plec... Nu mai pot s-o las sa astepte, m-a asteptat destul.
Expresia fetei lui denota calm, ĩmplinire. I-am ĩnchis usor ochii si l-am sarutat pe frunte. Apoi am plecat. I-am anuntat parintii. Le-am povestit ultimele zile ale lui Mircea iar ei mi-au multumit ca am avut grija de el. A fost ĩnmormântat ziua urmatoare lânga Ana. Acolo l-am intâlnit si pe Tudor. El mi-a spus ca muntele l-a pedepsit pe Mircea pentru ca l-a tradat, ĩndragostindu-se de altcineva si pe el ca i-a facut sa se ĩntâlneasca. Era o zi calduroasa de august. La sfârsitul înmormântarii o ploaie calda a ĩnceput sa cada fara mila peste cele doua cruci mari albe. Pe una dintre ele se aflau trei trandafiri albi iar pe cealalta un snur de piele maronie de care era legat un inel...
Mihaela Barbu
|
