Ordine si legaminte cavaleresti

Ordine si legaminte cavaleresti

Marele joc al vietii frumoase, ca vis de curaj nobil si de fideli­tate, nu dispunea numai de forma aceasta, a luptei. Mai exista si o a doua forma, la fel de importanta: ordinul cavaleresc. Cu toate ca nu e usor de fa 13313c29n cut dovada existentei unui raport direct, pentru orice om cīt de cīt cunoscator al obiceiurilor popoarelor primitive este neīndoielnic faptul ca atīt ordinul cavaleresc, cīt si turnirul si chiar consacrarea cavalereasca īsi au radacinile cele mai puternice īn riturile sacre ale unei preistorii īndepartate. Acolada este un rit al pubertatii, dezvoltat pe linie etica si sociala; este punerea ar­melor īn mīinile tīnarului razboinic. Turnirul, ca atare, este stra­vechi si poseda odinioara o semnificatie sacra. Ordinul cavaleresc nu poate fi separat de fratiile popoarelor salbatice.

Aceasta relatie nu poate fi īnsa īnfatisata aici decīt ca o teza nedovedita; aici nu e vorba sa se sustina o ipoteza etnologica, ci sa se scoata īn evidenta valoarea ideologica a cavalerismului pe deplin dezvoltat. si cine poate tagadui ca, īn aceasta valoare, a mai ramas ceva din elementele primitive mentionate ?

Ce-i drept, īn ordinul cavaleresc, elementul crestin al reprezen­tarii este atīt de puternic, īncīt chiar si o explicatie pe baze exclusiv bisericesti si politice, pur medievale, ar putea fi convingatoare prin ea īnsasi, daca n-am sti ca aici se ascund, ca baza a explicatiei, o serie de paralele primitive, raspīndite pretutindeni.

Primele ordine cavaleresti (cele trei ordine mari din Ţara sfīnta si cele trei spaniole) se nascusera, ca o īncarnare extrem de pura ^a spiritului medieval, din legatura dintre idealul monastic si idealul cavaleresc, īn vremea īn care lupta īmpotriva Islamului devenise o minunata realitate. Ele luasera caracterul unor mari institutii

politice si economice, al unor considerabile complexe patrimoniale si puteri financiare. Utilitatea lor politica aruncase pe ultimul plan atīt caracterul lor spiritual, cīt si elementul de joc cavaleresc, iar saturatia lor economica, la rīndul ei, le-a distrus utilitatea politica. Atīta timp cīt templierii si ioanitii au īnflorit si au activat īn Ţara sfīnta, cavalerismul a īndeplinit o reala functie politica, iar ordinele cavaleresti au avut o mare importanta, ca adevarate organizatii de

clasa.

Dar īn secolele al XlV-lea si al XV-lea, cavalerismul a devenit mai degraba o simpla forma superioara de viata; drept urmare, īn ordinele cavaleresti mai recente, elementul de joc nobil, care za­cea latent īn nucleul lor, a revenit pe primul plan. Nu pentru ca devenisera uasimplu joc. Ca ideal, ordinele mai sīntīnca pline de nazuinte etice sr'politice. Dar aceste nazuinte sīnt iluzii, visuri, pro­iecte desarte. Remarcabilul idealist Philippe de Mezieres vede lea­cul epocii īntr-un nou ordin cavaleresc¹, pe care l-a numit l'Ordre de la Passion.² Vrea sa primeasca īn ordin toate clasele. De altfel, si marile ordine cavaleresti din vremea cruciadelor īsi asigurasera participarea nenobililor. Nobilimea va da pe marele maestru si pe cavaleri; clerul, pe patriarh si pe sufragantii lui; burghezii vor fi frati, iar plugarii si meseriasii, slujitori. īn felul acesta, ordinul va fi o puternica fuziune a claselor, pentru scopul cel mare: lupta īm­potriva turcilor. Ordinul va avea patru legaminte. Doua sīnt cele vechi, pe care le īmpartaseau monahii si preotii: saracia si supu­nerea. Dar īn locul celibatului absolut, Philippe de Mezieres pune fidelitatea conjugala; voia sa īngaduie casatoria pentru motive prac­tice cerute de clima din Orient si pentru ca īn felul acesta ordinul sa fie mai atragator. Al patrulea legamīnt, necunoscut ordinelor anterioare, este summa perfecta, cea mai īnalta desavīrsire indi­viduala. Iata deci cum se contopeau aici, īn imaginea pestrita a unui ordin cavaleresc, toate idealurile, de la cel al īntocmirii de planuri politice, pīna la nazuinta catre mīntuire.

īn cuvīntul ordre erau reunite si cu neputinta de separat o su­medenie de īntelesuri, de la sfintenia suprema, pīna la cel mai cal­culat interes de grup. "Ordin" īnsemna atīt clasa sociala, cīt si consacrare preoteasca, ordin monahal si cavaleresc. Ca īntr-adevar īn cuvīntul ordre, īn īntelesul de ordin cavaleresc, mai ramasese ceva din darul preotiei, reiese din faptul ca pentru acelasi īnteles

se folosea si cuvīntul religiop, pe care ni l-am putea īnchipui, fi­reste, ca ar fi limitat la ordinele monahale. Chastellain numeste Līna de Aur une religion, ca pe un ordin monahal, si vorbeste tot timpul despre ea cu tonul cuvenit unui mister sacru.⁴ Olivier de la Marche spune despre un portughez ca e un "chevalier de la re-Jigion de Avys".⁵ si nu numai fiorii de respect ai pomposului "Po-lonius"-Chastellain confirma continutul cucernic al Līnii de Aur; īn tot ritualul ordinului, mersul la biserica si liturghia ocupa un loc precumpanitor: cavalerii stau īn strane de canonici, iar cultul sblemn al membrilor decedati se desfasoara īn īntregime īn cea mai severa atmosfera bisericeasca.

Asadar nu e de mirare ca faptul de a fi membru al unui ordin cavaleresc era resimtit ca o puternica legatura sacra. Cavalerii or­dinului Stelei, al regelui Ioan al II-lea, au īndatorirea sa renunte pe cīt posibil la alte ordine, din care eventual fac parte.⁶ Ducele de Bedford staruie ca tīnarul Filip de Burgundia sa primeasca Jartiera, pentru ca īn felul acesta sa-l lege mai strīns de Anglia, dar burgun-dul īntelege ca atunci ar fi legat pentru totdeauna de regele Angliei si stie sa refuze, īn mod politicos, aceasta cinste.⁷ Cīnd, mai tīrziu, Carol Temerarul accepta totusi Jartiera, ba chiar o si poarta, Lu­dovic al Xl-lea considera acest fapt ca o īncalcare a tratatului de la Peronne, care interzicea ducelui sa īncheie o alianta cu Anglia, fara consimtamīntul regelui.⁸ Obiceiul englez, de a nu accepta or­dine straine, poate fi privit ca o ramasita a ideii ca ordinul impune credinta fata de suveranul care īl confera.

īn ciuda acestui val de rigurozitate, īn cercurile caselor domni­toare din secolele al XlV-lea si al XV-lea exista totusi ideea ca toate formele frumoase statornicite de ordinele cavaleresti noi sīnt con­siderate de multi ca amuzamente desarte. Altminteri ce rost au asi­gurarile categorice repetate, ca toate acestea urmaresc scopuri īnalte si importante ? Filip de Burgundia, nobilul duce, a īnfiintat Līna de Aur - zice poetul Michault Taillevent:

Non point pour jeu ne pour esbatement Mais ā la fin que soit attribuee Loenge ā Dieu trestout premierement Et aux bons gloire et haulte renommee.⁹

Tot asa, Guillaume Fillastre sustine, la īnceputul lucrarii sale despre Līna de Aur, ca va explica īnsemnatatea ei, pentru ca sa se stie ca ordinul nu este o desertaciune sau un fleac. Tatal dumnea­voastra - īi spune el lui Carol Temerarul - "n'a pas, comme dit est, en vain instituee ycelle ordre".¹⁰

Era necesar sa accentueze acele intentii nobile, daca voia sa-i asigure Līnii de Aur locul īntīi, pe care īl rīvnea trufia lui Filip. Caci crearea de ordine cavaleresti devenise o adevarata moda, īncepīnd cu mijlocul secolului al XlV-lea. Orice suveran trebuia sa aiba or­dinul sau; unii nobili de vaza n-au ramas nici ei mai prejos. Iata-l pe Boucicaut cu ordinul sau L'escu verdā la Dame Blanche, pen­tru apararea dragostei curate si a femeilor asuprite. Iata-l pe regele Ioan cu faimosii sai Chevaliers Nostre-Dame de la Noble-Maison¹¹ (1351), numiti de obicei, dupa īnsemnele lor, cavalerii ordinului Stelei. īn Casa Nobila de la Saint-Ouen, līnga Saint Denis, aveau o table d'oneurⁱ², unde, īn timpul solemnitatilor, trebuiau sa ia loc cei trei printi, cei trei seniori (bannerets) si cei trei cavaleri {bache-lers), cei mai viteji. Iata-l pe Pierre du Lusignan cu ordinul Spadei, care cerea ca membrii sai sa duca o viata pura si le atīrna de gīt simbolul plin de īnteles: un lant de aur, cu zalele īn forma de S, adica silenceⁿ. Iata-l pe Amedeu de Savoia cu Annunziata^u, pe Lu­dovic de Bourbon cu Scutul de aur si cu Scaietele, pe Enguerrand de Coucy (care sperase o coroana imperiala) cu Coroana rastur­nata, pe Ludovic de Orleans cu Ariciul, iata-i pe ducii de Holanda-Hainaut cu ordinul Sfīntului Anton, cu crucea īn forma de T cu clopotel, care atrage atentia pe atītea portrete.¹⁵ Caracterul de club distins, specific ordinelor cavaleresti, reiese din descrierea de cala­torie a cavalerului svab Jorg von Ehingen. Toti suveranii si seniorii, a caror tara o viziteaza īi dau "gesellschaft, ritterliche gesellschaft, ordensgesellschaft"¹⁶, dupa cum numeste el ordinele.¹⁷

Uneori, ordinul era īntemeiat pentru a sarbatori un eveniment important, ca atunci cīnd Ludovic de Bourbon s-a īntors din cap­tivitatea engleza; alteori, cu un subīnteles politic, ca Ariciul lui Orleans, care īsi īndrepta tepile īnspre Burgundia; cīteodata pre­cumpaneste, īntr-o masura foarte mare, caracterul evlavios, care era luat īntotdeauna īn seama, ca la īnfiintarea unui ordin al Sf. Gheor-ghe, īn Franche-Comte, cīnd Philibert de Miolans s-a īnapoiat din Orient cu moaste ale acestui sfīnt; o singura data, ordinul nu este

mult mai mult decīt o fratie obisnuita, pentru īntrajutorarea reci­proca, anume cel al Ogarului, pe care l-au īntemeiat, īn 1416, no­bilii din ducatul Bar.

Cauza care a conferit locul īntīi Līnii de Aur nu trebuie cautata prea departe. Suportul ordinului a fost bogatia burgunzilor. Poate ca a contribuit si stralucirea cu care era īnzestrat ordinul, precum si faptul ca fusese gasit un simbol fericit. La īnceput, Līna de Aur era numai cea din Colchida. Povestea lui Iason era cunoscuta de toata lumea; Froissart, īntr-o Pastourelle, o pune īn gura unui pas­tor.¹⁸ Dar Iason, ca erou legendar, era suspect; fusese infidel, iar aceasta tema se preta la aluzii neplacute asupra politicii burgunzi­lor fata de Franta. Alain Chartier a scris urmatoarele versuri:

A Dieu et aux gens detestable Est menterie et trahison, Pour ce n'est point mis ā table Des preux Fimage de Jason, Qui pour emporter la toison De Colcos se veult parjurer. Larrecin ne se peult celer.¹⁹

Jean Germain, eruditul episcop din Chalon si cancelar al ordi­nului, īi atrage atunci lui Filip atentia asupra līnei pe care o īntinsese Ghedeon si asupra careia cazuse roua cerului.²⁰ Fusese o inspiratie deosebit de fericita, caci līna lui Ghedeon era unul din simbolurile cele mai expresive ale Buneivestiri. Astfel, eroul biblic a luat locul celui pagīn ca patron al Līnii de Aur, asa īncīt īnsusi Jacques du Clerq a putut sa afirme ca īntr-adins Filip nu-l alesese pe Iason, pentru ca acesta īsi calcase legamīntul de fidelitate.²¹ Un panegirist al lui Carol Temerarul numeste ordinul Gedeonis signa²², dar altii, ca de pilda cronicarul Theodoricus Pauli, continua sa vorbeasca despre Vellusjasonis.²³ Episcopul Guillaume Fillastre, succesorul lui Jean Germain īn functia de cancelar al ordinului, si-a īntrecut īnaintasul, gasind īn Sfīnta Scriptura īnca patru līni noi: a lui Iacov, a lui Mesia, regele Moabului, a lui Iov si a lui David.²⁴ Le-a consi­derat ca reprezinta fiecare cīte o virtute si s-a pregatit sa le consacre cīte o carte. Era, fara īndoiala, overdoing it²⁵; Fillastre a considerat ca oile patate ale lui Iacov sīnt un simbol al justitiei²⁶; luase pur si simplu toate locurile unde Vulgata mentineaza cuvīntul vellus -

IV!

un ciudat specimen de bunavointa a alegoriei. Ideea lui nu pare sa fi avut un succes durabil.

Printre obiceiurile ordinelor merita sa fie semnalat unul, pen­tru ca dovedeste caracterul lor de joc primitiv si sacru. īn afara de cavaleri, un ordin are functionari: cancelarul, trezorierul, grefierul, apoi regele de arme, cu statul sau major de crainici sipoursuivants²⁷. Acest din urma grup, īnsarcinat īndeosebi cu deservirea nobilului joc cavaleresc, poarta nume simbolice. īn ordinul Līnii de Aur, regele de arme se numeste chiar Toison d'or; asa s-a numit Jean Lefevre de Saint Remy, tot asa s-a mai numit īnca si Nicolas de Hames, cunoscut din Uniunea nobililor, din 1565. Crainicii poarta īn general numele diferitelor tari ale stapīnilor lor: Charolais, Ze-lande, Berry, &cille, Austria. Cel dintīi dintre poursuivants se nu­meste FusiP^s, dupa amnarul din lantul ordinului, emblema lui Filip cel Bun. Ceilalti poarta nume cu sonoritate romantica, precum Montreal, sau de virtuti, ca Perseverance²⁹, sau nume īmprumutate din alegoria din Roman de la Rose, ca Humble Requesteⁱ⁰, Doulce Pensee³¹, Leal Poursuiteⁱ². Anglia mai are pīna īn ziua de azi regii ei de arme Garter si Norroy si un poursuivant Rouge dragon¹¹¹; Scotia are regele ei de arme Lyon^M, xmpoursuivant Unicorne^ etc. La festivitatile mari, asemenea.poursuivants sīnt botezati īn mod solemn cu aceste nume, prin stropire cu vin de catre marele maes­tru al ordinului, sau li se schimba numele, cu prilejul īnaltarii lor

īn rang.³⁶

Legamintele pe care le impune ordinul cavaleresc nu sīnt decīt o forma fixa si colectiva a legamīntului cavaleresc personal de a savīrsi o anumita fapta eroica. Acesta este, poate, punctul īn care se vad cel mai bine temeiurile idealului cavaleresc, īn īnlantuirea lor. Cel care ar fi īnclinat sa considere legatura acoladei, a turni­rului si a ordinului cavaleresc cu obiceiurile primitive drept o fan­tezie, gaseste īn legamīntul cavaleresc caracterul barbar atīt de iesit la suprafata, īneīt se exclude orice īndoiala. Sīnt adevarate survivals⁵⁷, ale caror paralele pot fi gasite īn vratam~u\ Indiei antice, īn naza-rineismul evreilor si, īn modul cel mai nemijlocit, poate, īn datinile normanzilor din epoca lor legendara.

Aici, tot asa, nu intereseaza deocamdata punctul de vedere et­nologic, ci problema de a sti ce valoare aveau aceste legaminte īn īnsasi viata spirituala de la sfīrsitul Evului Mediu. Exista trei po-

sibilitati. Legamīntul cavaleresc poate avea o semnificatie etico-re-ligioasa, care īl pune pe picior de egalitate cu legamintele preotesti; continutul si intentia lui pot fi si de natura erotico-romantica; si, īn sfīrsit, legamīntul poate sa degenereze īn joc elegant, fara alta semnificatie decīt amuzamentul. In realitate, toate aceste trei ca­ractere sīnt prezente si neseparate; imaginea legamīntului oscileaza īntre suprema īnchinare a vietii īn slujba celui mai serios ideal si ironia cea mai desarta la adresa costisitorului joc de societate, care face haz de curaj, de dragoste si de interesele statului. Elementul joc este precumpanitor; legamintele au devenit, īn buna parte, un lustru al petrecerii de curte. Totusi, mai ramīn īnca legate de ac­tiunile de razboi serioase: invazia lui Eduard al III-lea īn Franta, proiectul de cruciada al lui Filip cel Bun.

Aici sīnt valabile cele spuse īn legatura cu turnirele: cīt de fad si de rasuflat ni s-a parut romantismul sulemenit al acelor Pas d'armes, tot atīt de desarte si de mincinoase ne par legamintele "fazanului", "paunului" sau "bītlanului". Afara numai daca nu sīn-tem si aici constienti de pasiunea care le īnsufletea. Este un vis de viata frumoasa, dupa cum serbarile si formele vietii florentine ale unui Cosimo, ale unui Lorenzo si ale unui Giuliano au fost si ele un asemenea vis. Acolo, īn Italia, visul s-a fixat īn frumusete eter­na, aici vraja lui a pierit o data cu oamenii care l-au visat.

īmbinarea de ascetism si erotism, aflata la baza fanteziei eroului care o elibereaza pe fecioara sau sīngereaza pentru ea, motivul cen­tral al romantismului turnirului, se manifesta īn alta forma si cu un aspect aproape si mai nemijlocit, īn legamīntul cavaleresc. Ca­valerul de la Tour Landry povesteste, īn cartea scrisa de el pentru educatia fiicelor sale, despre un ordin ciudat, de nobili īndragostiti si femei, care exista īn Poitou si īn alte locuri, īn tineretea lui. Se numeau galois si galoises^is si respectau "une ordonnance moult sauvaige"³⁹, īn care punctul principal era ca vara erau obligati sa poarte haine calduroase, blanuri si caciuli si sa faca focul īn vatra, īn timp ce iarna nu aveau voie sa poarte nimic altceva decīt o haina fara blana, nici manta sau palton, nici palarie, nici manusi sau man­son, cīt ar fi fost gerul de cumplit. Iarna asterneau pe jos frunze verzi si ascundeau cosul de fum sub crengi verzi, iar pe pat nu aveau voie sa tina decīt o patura subtire. īn aceasta ciudata ratacire, atīt de ciudata īneīt n-ar fi putut-o nascoci autorul, cu greu se poate

vedea altceva decīt o exaltare ascetica a excitatiei erotice. Cu toate ca povestirea nu e deloc limpede si probabil foarte exagerata, numai o minte complet lipsita de orice cunostinta etnologica va considera relatarea drept o scornire a unui batrīn flecar.⁴⁰ Caracterul primitiv al acestor galois si galoises mai era accentuat si de regula lor, ca un galois trebuie sa-i dea īn primire altui galois, venit la el ca oaspete, toata casa, inclusiv nevasta, iar el sa se duca la nevasta celuilalt; īn caz contrar, este dezonorat. Multi membri ai ordinului - spune cavalerul De la Tour Landry - au murit de frig: "Si doubte moult que ces Galois et Galoises qui moururent en cest estat et en cestes amouretes furent martirs d'amours."⁴¹

S-ar mai putea cita si alte exemple care tradeaza caracterul primitiv al legStatntului cavaleresc. De pilda: poezia cu descrierea legamintelor pe care Robert de Artois le propune lui Eduard al III-lea, regele Angliei, si nobililor lui, īndemnīndu-i sa le faca, pen­tru ca sa īnceapa razboiul īmpotriva Frantei: Le voeu du heron. Este o povestire de valoare istorica redusa, dar spiritul de ferocitate barbara, care reiese din ea, este foarte indicat pentru a face cunos­tinta cu esenta legamāntului cavaleresc.

Contele de Salisbury sta, īn timpul ospatului, la picioarele doamnei sale. Cīnd īi vine rīndul sa faca un legamīnt, īi cere iu­bitei sa-i puna un deget pe ochiul drept. Chiar si doua, raspunde ea, si-i īnchide cavalerului ochiul drept cu doua degete. "Belle, est-il bien clos ?" o īntreaba el. "Oyl, certainement."⁴² - Prea bine - zice Salisbury - atunci ma leg fata de Dumnezeu atotpu­ternicul si fata de blīnda lui Maica, sa nu-l mai deschid, la nici o durere sau cazna, pīna ce nu voi fi dat foc Frantei, tara dusmana, si pīna ce nu voi fi luptat cu ostasii regelui Filip:

Or aviegne qu'aviegne, car ii n'est autrement. - Adonc osta son doit la puchelle au cors gent, Et li iex clos demeure, si que virent la gent.⁴³

La Froissart se poate observa cum se oglindea īn realitate acest motiv literar: ne povesteste ca a vazut īntr-adevar niste nobili en­glezi, care īsi tineau un ochi acoperit cu un tulpan, ca sa respecte legamīntul de a nu vedea decīt cu un singur ochi, pīna ce nu vor savīrsi fapte de vitejie īn Franta.⁴⁴

Salbaticia unui trecut barbar se simte īn Le voeu du heron, din legamīntul lui Jehan de Faukemont: nu va cruta nici mīnastire, nici altar, nici femeie īnsarcinata, nici copil, nici prieten, nici ruda, pen­tru a-l servi pe regele Eduard. La urma, regina, Filippa de Hainaut, īi cere voie sotului ei sa rosteasca si ea un legamīnt. Adonc, dist la roine, ja sai bien, que piecha Que sui grosse d'enfant, que mon corps senti l'a. Encore n'a ii gaires, qu'en mon corps se tourna. Et je voue et prometh a Dieu qui me crea... Que ja li fruis de moi de mon corps n'istera, Si m'en ares menee ou pais par de lā Pour avanchier le veu que vo corps voue a; Et s'il en voelh isir, quant besoins n'en sera, D'un grant coutel d'achier li miens corps s'ochira; Serai m'asme perdue et li fruis perira.⁴⁵

Legamīntul sacrileg e urmat de o tacere cutremuratoare. Poetul zice doar atīt:

Et quant li rois l'entent, moult forment l'en pensa, Et dist: certainement, nuls plus ne vouera.⁴⁶

īn legamintele de la sfīrsitul Evului Mediu, parul si barba - carora, de altfel, li se atribuie pretutindeni o putere magica - con­tinua sa aiba o importanta deosebita. Benedict al XlII-lea, papa de la Avignon, de fapt īnchis acolo, jura, īn semn de tristete, sa nu-si taie barba pīna ce nu-si recapata libertatea.⁴⁷ Cīnd Lumey face ace­lasi legamīnt, īn legatura cu razbunarea lui Egmond, aveam de-a face cu unul din ultimii practicanti ai unei datini, care īn vremurile stravechi avusese un sens sacru.

De regula, rostul legamīntului este ca omul sa-si impuna o pri­vatiune, ca stimulent pentru a grabi īndeplinirea actiunii fagaduite. Adesea, privatiunea se refera la hrana. Cel dintīi cavaler admis de Philippe de Mezieres īn ordinul sau Chevalerie de la Passion, a fost un polonez care timp de noua ani nu mīncase si nu bause decīt īn picioare.⁴⁸ Bertrand du Guesclin e foarte pripit cīnd e sa faca asemenea legaminte. Cīnd un militar englez īl provoaca, Bertrand declara ca nu va mīnca decīt trei supe cu vin, īn numele sfintei Tre­imi, pīna ce-l va fi īnvins pe provocator. Alta data, fagaduieste sa nu manīnce carne si sa nu se dezbrace pīna ce nu cucereste Mont-

contour. Sau chiar sa nu manīnce deloc, pīna nu va avea o īntīlnire cu englezul.⁴⁹

Evident, un aristocrat din secolul al XlV-lea nu mai era con­stient de semnificatia magica pe care se bazeaza un asemenea post. Acest substrat de semnificatie magica reiese pentru noi, īn primul rīnd, din folosirea frecventa a piedicilor ca semn al unui legamīnt. La 1 ianuarie 1415, ducele Ioan de Bourbon "desiram eschiver oisi-vete, pensant y acquerir bonne renommee et la grāce de la tres-belle de qui nous sommes serviteurs"⁵⁰, face legamīntul ca, īmpreuna cu saisprezece alti cavaleri si scutieri, sa poarte īn fiecare duminica, timp de doi ani, la piciorul stīng, fiare ca de prizonier, facute din aur pentru cavaleri si din argint pentru scutieri, pīna ce vor gasi saisprezece cavaleri gata sa lupte cu ei pe jos ā outrance⁵¹. Jacques de Lalaing īntīlneste la Anvers, īn 1445, pe un cavaler sicilian, Gio-vanni di Bonifazio, venit de la curtea Aragonului īn chip de che-valier aventureux⁵². Acesta poarta la piciorul stīng o catusa, de felul celor purtate de sclavi, atīrnata de un lant de aur, o emprise, ca semn ca ar vrea sa lupte.⁵³ īn romanul Petit Jehan de Saintre, cavalerul Loiselench poarta un inel de aur pe brat si un altul la pi­cior, fiecare de cīte un lant de aur, pīna gaseste un cavaler care sa-l "elibereze" de emprise⁵⁴. Caci asa se spune: delivrer celalalt atinge semnul, cīnd epour chevalerie, sau īl smulge, cīnd e īn joc viata. Chiar si La Curne de Sainte Palaye observase ca la vechii chati, dupa cum relateaza Tacit, exista acelasi obicei.⁵⁵ Nici piedicile pur­tate de catre penitenti īn pelerinaj, sau pe care si le puneau singuri ascetii evlaviosi, nu pot fi separate de mentionatele emprises ale cavalerilor din epoca de sfīrsit a Evului Mediu.

Renumitele legaminte solemne din secolul al XV-lea, numite Voeux du Faisan, facute la festivitatea de la curtea lui Filip cel Bun, la Lille, īn 1454, pentru pregatirea cruciadei, nu ne mai īngaduie sa vedem, din toate acestea, mult mai mult decīt o eleganta forma­litate de curte. Nu pentru ca obiceiul spontan de a face un legamīnt īn caz de primejdie sau de emotie puternica ar fi pierdut din forta. Obiceiul are radacini psihologice atīt de adīnci, īncīt nu depinde nici de civilizatie, nici de credinta. Totusi, legamīntul cavaleresc, ca forma de cultura, ca datina ridicata la rangul de podoaba a vietii, traieste, īn mareata extravaganta a curtii burgunde, ultima sa faza.

Tema actiunii este tot aceeasi, o tema evident straveche. Lega­mīntul se face īn timpul unei mese, iar juramīntul se depune pe o pasare care este servita la masa si apoi consumata. si normanzii cunosc paharul dat din mīna īn mīna, cu legaminte īn timpul ospetelor: unul din chipurile de a face un legamīnt era sa se atinga un mistret, adus viu, īnainte de a-l servi.⁵⁶ Chiar si aceasta forma se mai pastrase īnca īn vremea burgunzilor: la faimosul ospat de la Lille, se serveste īn acelasi scop un fazan viu.⁵⁷ Legamintele se adreseaza lui Dumnezeu si Maicii Domnului, doamnelor si pasarii. Nu pare riscanta presupunerea ca divinitatea nu este aici primito­rul initial al legamintelor: īntr-adevar, multi dintre ei nu-si adre­seaza legamintele decīt doamnelor si pasarii.⁵⁸ In privatiunile ce-si impun, sīnt schimbari putine. Cele mai multe se refera la hrana si la somn. Un cavaler nu se va culca īn pat sīmbata, īnainte de a se fi luptat cu un sarazin si nici nu va zabovi īn acelasi oras cincispre­zece zile la rīnd. Un altul nu va mīnca vinerea carne īnainte de a fi capturat flamura sultanului. Un altul īngramadeste asceza peste asceza; sa nu mai poarte deloc armura, sa nu bea vin sīmbata, sa nu se culce īn pat, sa nu se aseze la masa si sa poarte tīrsīna paroasa. Conditiile īn care trebuie īndeplinita isprava eroica fagaduita sīnt definite īn mod amanuntit.⁵⁹

Cīt de serioase sīnt toate acestea ? Cīnd messire Philippe Pot face legamīntul sa lupte īn expeditia īmpotriva turcilor cu bratul drept neacoperit de nici un fel de armura, ducele pune sa se noteze sub legamīnt (care fusese scris si īnregistrat): "Ce n'est pas le plaisir de mon tres redoubte seigneur, que messire Philippe Pot voise en sa compaignie ou saint voyage qu'il a voue le bras desarme; mais ii est content qu'il voist aveuc lui arme bien et soufisamment, ainsy qu'il appartient."⁶⁰ Lumea mai vede deci īn legaminte serio­zitate si primejdie. Legamīntul personal al ducelui stīrneste o emo­tie generala.⁶¹

Unii, prudenti, fac legaminte conditionate, care sīnt īn acelasi timp o dovada ca au intentii serioase si ca sīnt satisfacuti de apa­renta frumoasa.⁶² Uneori legamintele īncep sa se apropie depbi-Uppine^bi, care este o palida ramasita a lor.⁶⁴ Un element de ironie nu lipseste nici din cumplitul Voeu du heron, caci Robert de Artois ofera bītlanul, adica cea mai fricoasa pasare, regelui, care e īnfatisat aici ca mai putin dornic de razboi. Dupa ce Eduard si-a facut lega-

mīntul, toti rīd. Jean de Beaumont, caruia acelasi Voeu du heron īi pune īn gura cuvintele citate mai sus⁶⁵ - cuvinte care, cu o ironie subtila, dezvaluie caracterul pasional al legamintelor, facute la betie si sub ochii femeilor - face, potrivit altei povestiri, legamīntul cinic, jurīnd pe bītlan, de a-l servi pe acel senior de la care asteapta cei mai multi bani si cele mai multe daruri. La care seniorii englezi au facut haz.⁶⁶ īn ciuda gravitatii pline de morga cu care sīnt pri­mite Ies Voeux du Faisan, ce dispozitie trebuie sa fi domnit īn jurul mesei, daca Jennet de Rebreviettes a putut sa faca legamīntul ca, daca nu cīstiga favorurile doamnei sale īnainte de expeditie, sa se īnsoare, la īnapoierea din Orient, cu cea dintīi femeie sau fecioara care va poseda douazeci de mii de coroane... "se elle veult"⁶⁷. Totusi, acelasi Rebreviettes pleaca īn lume ca "povre escuier"⁶⁸, dupa aventuri si lupta īmpotriva maurilor la Ceuta si la Granada. Astfel, aristocratia blazata rīde de propriul ei ideal. Dupa ce si-a īmpodobit si colorat cu toate resursele imaginatiei, artei si bogatiei, visul patimas de a trai frumos, si dupa ce i-a creat o forma plastica, si-a dat seama ca viata nu e, la urma urmei, chiar atīt de frumoasa, si a rīs.

Note

N. Iorga, Phil. de Mezieres, p. 348.

Ordinul patimilor.

Desavīrsirea suprema.

Chastellain, II, p. 7, IV, p. 233, cf. 269, VI, p. 154.

Cavaler al religiei lui Avys. - La Marche, I, p. 109.

Statutele ordinului, īn Luc d'Achery, Spicilegium, III, p. 730.

Chastellain, I, p. 10.

Chronique scandaleuse, I, p. 236.

Nu pentru joc, nici pentru petrecere,/ Ci ca sa se aduca/ Mai īntīi lauda lui Dumnezeu,/ Iar celor buni slava si īnalta faima. - Le songe de la toison d'or īn Doutrepot, p. 154.

N-a īnfiintat, cum se spune, fara rost acel ordin. - Fillastre, Le premier volume de la toison d'or, Paris, 1515, fol. 2.

Cavalerii Maicii Domnului din Casa Nobila.

Masa de onoare.

Tacere.

Bunavestire.

Boucicaut, I, p. 504; Iorga, Ph. de Mezieres, pp. 83,463⁸; Romānia, XXVI, pp. 395', 306¹; Deschamps, XI, p. 28; Oeuvres du roi Rene, I, p. XI; Monstrelet, V, p. 449.

īnsotire, īnsotire cavalereasca, īnsotire de ordin.

Des schwābischen Ritters Georg von Ethingen Reisen nach der Ritterscbaft, Bibi. des lit. Vereins, Stuttgart, 1842, pp. I,

Froissart, Poesies, ed. A. Scheler, Acad. royale de Belgique, 1870-l872, 3 voi., II, p. 341.

Urīta lui Dumnezeu si oamenilor/ Este minciuna si tradarea,/ De aceea nu este pus īn rīndul/ Vitejilor chipul lui Iason/ Care, pentru a lua si duce līna/ Din Colchida, vrea sa devina sperjur./ Hotia nu se poate ascunde. - Alain Chartier, La balade de Fougeres, p. 718.

Judecatori, 6.

La Marche, IV, p. 164, Jacques du Clerq, II, p. 6; cf. si Le songe de la toison d'or, de Michault Taillevent.

Semnul lui Ghedeon. - Liber Karoleidos vs. 88, Chron. rel. a l'hist. de Belg. sous la dom. des ducs de Bourg., III.

Līna lui Iason.

Gen. 30,32; 4 Reg. (2 Reg.) 3, 4; Iov31,20; Psalm 71,6 (traducerea oficiala 72, 6; otava, unde Vulg. da vellus).

Exagerare.

Guillaume Fillastre, Le Second volume de la toison d'or (Al doilea volum al Unii de aur), Paris, Franc. Regnault, 1516, fol. 1, 2.

Slujitori.

Amnar.

Staruinta.

Rugaminte smerita.

Gīnd de bine.

Serviciu credincios.

Balaur rosu.

Leul.

Inorog.

La Marche, III, p. 201, IV, p. 67; Lefevre de S. Remy, II, p. 292; ceremonialul unui asemenea botez, īn De offido militari, de Nicholas Upton, crainicul lui Humphrey de Glocester, ed. E. Bysshe (Bissaeus), Londra, 1654, lib. I, c. XI, p. 19, Cf. F.P. Barnard, The essentialportions of Nicholas Upton's De studio militari, Oxford, 1931.

Elemente supravietuitoare, ramasite.

De la gale = rejouissance (petrecere), galer -s'amuser (a petrece), deci petrecareti (n.a.).

O rīnduiala foarte salbatica.

Probabil ca la acest ordin face aluzie si Deschamps īn strofa finala a baladei despre ordinul amoros al Frunzei spre deosebire de cel al Florii, nr. 767, IV, p. 262; cf. 763: Royne sur fleurs en vertu demourant./ Galoys, Dannoy, Mornay, Pierre ensement/ De Tremoille... vont loant/ .. .vostre bien qui est grant/ etc.

Asa īncīt ma īndoiesc foarte, ca numitii galois si galoises, care au murit īn halul acesta si īn dragostirile acestea, au fost mucenici ai iubirii. - Le livre du cbevalier De la Tour Landry, ed. A. de Montaiglon, Bibi. elzevirienne, Paris, 1854, p. 241 ss.

Frumoaso, e bine īnchis ? - Da, desigur.

Acum īntīmple-se ce s-o īntīmpla, caci asa stau lucrurile, nu altmin­teri./ - Atunci īsi lua degetul fata cu mīndru trup,/ Iar ochiul ramase īnchis, īncīt ce^d^e fata vazura. - Voeu du beron, ed. Soc. des bibi. de Mons. p. 17.

Froissart, ed. Luce, I, p. 124.

Ascultati, zise regina, acum stiu ca de la o vreme/ Sīnt īnsarcinata cu copil, caci trupul meu l-a simtit./ Chiar adineauri s-a rasucit īn trupul meu./ si ma leg si fagaduiesc fata de Dumnezeu care m-a creat.../ Ca ro­dul nu va iesi din trupul meu,/ daca nu ma veti duce īn tara de dincolo/ Pentru a īndeplini legamīntul cu care trupul vostru s-a legat;/ si daca va vrea sa iasa, cīnd nu va fi vremea,/ Cu un cutit de otel īmi voi ucide trupul,/ īmi voi pierde sufletul, iar rodul va pieri!

si cīnd regele o auzi, se gīndi adīnc/ si spuse: desigur, mai mult nu se va lega nimeni.

Rel. de S. Denis, III, p. 72. Harald Harfagri face legamīntul sa nu-si tunda parul pīna nu cucereste toata Norvegia, Haraldarsaga Harfagra, cap. 4; cf. Voluspa 33.

N. Iorga, Ph. de Mezieres, p. 76.

Claude Menard, Histoire de Bertrand du Guesclin, pp. 39, 55, 410, 488;LaCurne, I, p. 240.

Dorind sa scape de trīndavie, nadajduind sa dobīndeasca astfel o buna faima si bunavointa prea frumoasei, ai carei slujitori sīntem.

Douet d'Arcq, Choix depieces inedites rel. au regne de Charles VI, Soc. de l'hist. de France, 1863, p. 370.

Cavaler dornic de aventuri.

Le livre des faids dejacques de Lalaing, chap. XVI ss; Chastellain, VIII, p. 70.

Le petit Jehan de Saintre, cap. 48.

Germania, cap. 31; La Curne, p. 236.

germaansche mytologie, VIII pentru _llmba  ?&*^ j££

La Marche, II, p. 366. ⁵⁸ La Marche, II, pp. 38l-387

7 ,

- en Letterk _{Revtsta

Doutrepont, p. 513 ⁶²Ib.,pp. 110, 112.

S

^{asemanator cu}

V. p. 127. _p  -Chron_lque de Berne, Molinier, n, 3103, īn Kervyn, Froissart, II,