Ordine si legaminte cavaleresti

Ordine si legaminte cavaleresti

Marele joc al vietii frumoase, ca vis de curaj nobil si de fideli­tate, nu dispunea numai de forma aceasta, a luptei. Mai exista si o a doua forma, la fel de importanta: ordinul cavaleresc. Cu toate ca nu e usor de fa 13313c29n cut dovada existentei unui raport direct, pentru orice om cît de cît cunoscator al obiceiurilor popoarelor primitive este neîndoielnic faptul ca atît ordinul cavaleresc, cît si turnirul si chiar consacrarea cavalereasca îsi au radacinile cele mai puternice în riturile sacre ale unei preistorii îndepartate. Acolada este un rit al pubertatii, dezvoltat pe linie etica si sociala; este punerea ar­melor în mîinile tînarului razboinic. Turnirul, ca atare, este stra­vechi si poseda odinioara o semnificatie sacra. Ordinul cavaleresc nu poate fi separat de fratiile popoarelor salbatice.

Aceasta relatie nu poate fi însa înfatisata aici decît ca o teza nedovedita; aici nu e vorba sa se sustina o ipoteza etnologica, ci sa se scoata în evidenta valoarea ideologica a cavalerismului pe deplin dezvoltat. si cine poate tagadui ca, în aceasta valoare, a mai ramas ceva din elementele primitive mentionate ?

Ce-i drept, în ordinul cavaleresc, elementul crestin al reprezen­tarii este atît de puternic, încît chiar si o explicatie pe baze exclusiv bisericesti si politice, pur medievale, ar putea fi convingatoare prin ea însasi, daca n-am sti ca aici se ascund, ca baza a explicatiei, o serie de paralele primitive, raspîndite pretutindeni.

Primele ordine cavaleresti (cele trei ordine mari din Ţara sfînta si cele trei spaniole) se nascusera, ca o încarnare extrem de pura ^a spiritului medieval, din legatura dintre idealul monastic si idealul cavaleresc, în vremea în care lupta împotriva Islamului devenise o minunata realitate. Ele luasera caracterul unor mari institutii

politice si economice, al unor considerabile complexe patrimoniale si puteri financiare. Utilitatea lor politica aruncase pe ultimul plan atît caracterul lor spiritual, cît si elementul de joc cavaleresc, iar saturatia lor economica, la rîndul ei, le-a distrus utilitatea politica. Atîta timp cît templierii si ioanitii au înflorit si au activat în Ţara sfînta, cavalerismul a îndeplinit o reala functie politica, iar ordinele cavaleresti au avut o mare importanta, ca adevarate organizatii de

clasa.

Dar în secolele al XlV-lea si al XV-lea, cavalerismul a devenit mai degraba o simpla forma superioara de viata; drept urmare, în ordinele cavaleresti mai recente, elementul de joc nobil, care za­cea latent în nucleul lor, a revenit pe primul plan. Nu pentru ca devenisera uasimplu joc. Ca ideal, ordinele mai sîntînca pline de nazuinte etice sr'politice. Dar aceste nazuinte sînt iluzii, visuri, pro­iecte desarte. Remarcabilul idealist Philippe de Mezieres vede lea­cul epocii într-un nou ordin cavaleresc¹, pe care l-a numit l'Ordre de la Passion.² Vrea sa primeasca în ordin toate clasele. De altfel, si marile ordine cavaleresti din vremea cruciadelor îsi asigurasera participarea nenobililor. Nobilimea va da pe marele maestru si pe cavaleri; clerul, pe patriarh si pe sufragantii lui; burghezii vor fi frati, iar plugarii si meseriasii, slujitori. în felul acesta, ordinul va fi o puternica fuziune a claselor, pentru scopul cel mare: lupta îm­potriva turcilor. Ordinul va avea patru legaminte. Doua sînt cele vechi, pe care le împartaseau monahii si preotii: saracia si supu­nerea. Dar în locul celibatului absolut, Philippe de Mezieres pune fidelitatea conjugala; voia sa îngaduie casatoria pentru motive prac­tice cerute de clima din Orient si pentru ca în felul acesta ordinul sa fie mai atragator. Al patrulea legamînt, necunoscut ordinelor anterioare, este summa perfecta, cea mai înalta desavîrsire indi­viduala. Iata deci cum se contopeau aici, în imaginea pestrita a unui ordin cavaleresc, toate idealurile, de la cel al întocmirii de planuri politice, pîna la nazuinta catre mîntuire.

în cuvîntul ordre erau reunite si cu neputinta de separat o su­medenie de întelesuri, de la sfintenia suprema, pîna la cel mai cal­culat interes de grup. "Ordin" însemna atît clasa sociala, cît si consacrare preoteasca, ordin monahal si cavaleresc. Ca într-adevar în cuvîntul ordre, în întelesul de ordin cavaleresc, mai ramasese ceva din darul preotiei, reiese din faptul ca pentru acelasi înteles

se folosea si cuvîntul religiop, pe care ni l-am putea închipui, fi­reste, ca ar fi limitat la ordinele monahale. Chastellain numeste Lîna de Aur une religion, ca pe un ordin monahal, si vorbeste tot timpul despre ea cu tonul cuvenit unui mister sacru.⁴ Olivier de la Marche spune despre un portughez ca e un "chevalier de la re-Jigion de Avys".⁵ si nu numai fiorii de respect ai pomposului "Po-lonius"-Chastellain confirma continutul cucernic al Lînii de Aur; în tot ritualul ordinului, mersul la biserica si liturghia ocupa un loc precumpanitor: cavalerii stau în strane de canonici, iar cultul sblemn al membrilor decedati se desfasoara în întregime în cea mai severa atmosfera bisericeasca.

Asadar nu e de mirare ca faptul de a fi membru al unui ordin cavaleresc era resimtit ca o puternica legatura sacra. Cavalerii or­dinului Stelei, al regelui Ioan al II-lea, au îndatorirea sa renunte pe cît posibil la alte ordine, din care eventual fac parte.⁶ Ducele de Bedford staruie ca tînarul Filip de Burgundia sa primeasca Jartiera, pentru ca în felul acesta sa-l lege mai strîns de Anglia, dar burgun-dul întelege ca atunci ar fi legat pentru totdeauna de regele Angliei si stie sa refuze, în mod politicos, aceasta cinste.⁷ Cînd, mai tîrziu, Carol Temerarul accepta totusi Jartiera, ba chiar o si poarta, Lu­dovic al Xl-lea considera acest fapt ca o încalcare a tratatului de la Peronne, care interzicea ducelui sa încheie o alianta cu Anglia, fara consimtamîntul regelui.⁸ Obiceiul englez, de a nu accepta or­dine straine, poate fi privit ca o ramasita a ideii ca ordinul impune credinta fata de suveranul care îl confera.

în ciuda acestui val de rigurozitate, în cercurile caselor domni­toare din secolele al XlV-lea si al XV-lea exista totusi ideea ca toate formele frumoase statornicite de ordinele cavaleresti noi sînt con­siderate de multi ca amuzamente desarte. Altminteri ce rost au asi­gurarile categorice repetate, ca toate acestea urmaresc scopuri înalte si importante ? Filip de Burgundia, nobilul duce, a înfiintat Lîna de Aur - zice poetul Michault Taillevent:

Non point pour jeu ne pour esbatement Mais â la fin que soit attribuee Loenge â Dieu trestout premierement Et aux bons gloire et haulte renommee.⁹

Tot asa, Guillaume Fillastre sustine, la începutul lucrarii sale despre Lîna de Aur, ca va explica însemnatatea ei, pentru ca sa se stie ca ordinul nu este o desertaciune sau un fleac. Tatal dumnea­voastra - îi spune el lui Carol Temerarul - "n'a pas, comme dit est, en vain instituee ycelle ordre".¹⁰

Era necesar sa accentueze acele intentii nobile, daca voia sa-i asigure Lînii de Aur locul întîi, pe care îl rîvnea trufia lui Filip. Caci crearea de ordine cavaleresti devenise o adevarata moda, începînd cu mijlocul secolului al XlV-lea. Orice suveran trebuia sa aiba or­dinul sau; unii nobili de vaza n-au ramas nici ei mai prejos. Iata-l pe Boucicaut cu ordinul sau L'escu verdâ la Dame Blanche, pen­tru apararea dragostei curate si a femeilor asuprite. Iata-l pe regele Ioan cu faimosii sai Chevaliers Nostre-Dame de la Noble-Maison¹¹ (1351), numiti de obicei, dupa însemnele lor, cavalerii ordinului Stelei. în Casa Nobila de la Saint-Ouen, lînga Saint Denis, aveau o table d'oneurⁱ², unde, în timpul solemnitatilor, trebuiau sa ia loc cei trei printi, cei trei seniori (bannerets) si cei trei cavaleri {bache-lers), cei mai viteji. Iata-l pe Pierre du Lusignan cu ordinul Spadei, care cerea ca membrii sai sa duca o viata pura si le atîrna de gît simbolul plin de înteles: un lant de aur, cu zalele în forma de S, adica silenceⁿ. Iata-l pe Amedeu de Savoia cu Annunziata^u, pe Lu­dovic de Bourbon cu Scutul de aur si cu Scaietele, pe Enguerrand de Coucy (care sperase o coroana imperiala) cu Coroana rastur­nata, pe Ludovic de Orleans cu Ariciul, iata-i pe ducii de Holanda-Hainaut cu ordinul Sfîntului Anton, cu crucea în forma de T cu clopotel, care atrage atentia pe atîtea portrete.¹⁵ Caracterul de club distins, specific ordinelor cavaleresti, reiese din descrierea de cala­torie a cavalerului svab Jorg von Ehingen. Toti suveranii si seniorii, a caror tara o viziteaza îi dau "gesellschaft, ritterliche gesellschaft, ordensgesellschaft"¹⁶, dupa cum numeste el ordinele.¹⁷

Uneori, ordinul era întemeiat pentru a sarbatori un eveniment important, ca atunci cînd Ludovic de Bourbon s-a întors din cap­tivitatea engleza; alteori, cu un subînteles politic, ca Ariciul lui Orleans, care îsi îndrepta tepile înspre Burgundia; cîteodata pre­cumpaneste, într-o masura foarte mare, caracterul evlavios, care era luat întotdeauna în seama, ca la înfiintarea unui ordin al Sf. Gheor-ghe, în Franche-Comte, cînd Philibert de Miolans s-a înapoiat din Orient cu moaste ale acestui sfînt; o singura data, ordinul nu este

mult mai mult decît o fratie obisnuita, pentru întrajutorarea reci­proca, anume cel al Ogarului, pe care l-au întemeiat, în 1416, no­bilii din ducatul Bar.

Cauza care a conferit locul întîi Lînii de Aur nu trebuie cautata prea departe. Suportul ordinului a fost bogatia burgunzilor. Poate ca a contribuit si stralucirea cu care era înzestrat ordinul, precum si faptul ca fusese gasit un simbol fericit. La început, Lîna de Aur era numai cea din Colchida. Povestea lui Iason era cunoscuta de toata lumea; Froissart, într-o Pastourelle, o pune în gura unui pas­tor.¹⁸ Dar Iason, ca erou legendar, era suspect; fusese infidel, iar aceasta tema se preta la aluzii neplacute asupra politicii burgunzi­lor fata de Franta. Alain Chartier a scris urmatoarele versuri:

A Dieu et aux gens detestable Est menterie et trahison, Pour ce n'est point mis â table Des preux Fimage de Jason, Qui pour emporter la toison De Colcos se veult parjurer. Larrecin ne se peult celer.¹⁹

Jean Germain, eruditul episcop din Chalon si cancelar al ordi­nului, îi atrage atunci lui Filip atentia asupra lînei pe care o întinsese Ghedeon si asupra careia cazuse roua cerului.²⁰ Fusese o inspiratie deosebit de fericita, caci lîna lui Ghedeon era unul din simbolurile cele mai expresive ale Buneivestiri. Astfel, eroul biblic a luat locul celui pagîn ca patron al Lînii de Aur, asa încît însusi Jacques du Clerq a putut sa afirme ca într-adins Filip nu-l alesese pe Iason, pentru ca acesta îsi calcase legamîntul de fidelitate.²¹ Un panegirist al lui Carol Temerarul numeste ordinul Gedeonis signa²², dar altii, ca de pilda cronicarul Theodoricus Pauli, continua sa vorbeasca despre Vellusjasonis.²³ Episcopul Guillaume Fillastre, succesorul lui Jean Germain în functia de cancelar al ordinului, si-a întrecut înaintasul, gasind în Sfînta Scriptura înca patru lîni noi: a lui Iacov, a lui Mesia, regele Moabului, a lui Iov si a lui David.²⁴ Le-a consi­derat ca reprezinta fiecare cîte o virtute si s-a pregatit sa le consacre cîte o carte. Era, fara îndoiala, overdoing it²⁵; Fillastre a considerat ca oile patate ale lui Iacov sînt un simbol al justitiei²⁶; luase pur si simplu toate locurile unde Vulgata mentineaza cuvîntul vellus -

IV!

un ciudat specimen de bunavointa a alegoriei. Ideea lui nu pare sa fi avut un succes durabil.

Printre obiceiurile ordinelor merita sa fie semnalat unul, pen­tru ca dovedeste caracterul lor de joc primitiv si sacru. în afara de cavaleri, un ordin are functionari: cancelarul, trezorierul, grefierul, apoi regele de arme, cu statul sau major de crainici sipoursuivants²⁷. Acest din urma grup, însarcinat îndeosebi cu deservirea nobilului joc cavaleresc, poarta nume simbolice. în ordinul Lînii de Aur, regele de arme se numeste chiar Toison d'or; asa s-a numit Jean Lefevre de Saint Remy, tot asa s-a mai numit înca si Nicolas de Hames, cunoscut din Uniunea nobililor, din 1565. Crainicii poarta în general numele diferitelor tari ale stapînilor lor: Charolais, Ze-lande, Berry, &cille, Austria. Cel dintîi dintre poursuivants se nu­meste FusiP^s, dupa amnarul din lantul ordinului, emblema lui Filip cel Bun. Ceilalti poarta nume cu sonoritate romantica, precum Montreal, sau de virtuti, ca Perseverance²⁹, sau nume împrumutate din alegoria din Roman de la Rose, ca Humble Requesteⁱ⁰, Doulce Pensee³¹, Leal Poursuiteⁱ². Anglia mai are pîna în ziua de azi regii ei de arme Garter si Norroy si un poursuivant Rouge dragon¹¹¹; Scotia are regele ei de arme Lyon^M, xmpoursuivant Unicorne^ etc. La festivitatile mari, asemenea.poursuivants sînt botezati în mod solemn cu aceste nume, prin stropire cu vin de catre marele maes­tru al ordinului, sau li se schimba numele, cu prilejul înaltarii lor

în rang.³⁶

Legamintele pe care le impune ordinul cavaleresc nu sînt decît o forma fixa si colectiva a legamîntului cavaleresc personal de a savîrsi o anumita fapta eroica. Acesta este, poate, punctul în care se vad cel mai bine temeiurile idealului cavaleresc, în înlantuirea lor. Cel care ar fi înclinat sa considere legatura acoladei, a turni­rului si a ordinului cavaleresc cu obiceiurile primitive drept o fan­tezie, gaseste în legamîntul cavaleresc caracterul barbar atît de iesit la suprafata, îneît se exclude orice îndoiala. Sînt adevarate survivals⁵⁷, ale caror paralele pot fi gasite în vratam~u\ Indiei antice, în naza-rineismul evreilor si, în modul cel mai nemijlocit, poate, în datinile normanzilor din epoca lor legendara.

Aici, tot asa, nu intereseaza deocamdata punctul de vedere et­nologic, ci problema de a sti ce valoare aveau aceste legaminte în însasi viata spirituala de la sfîrsitul Evului Mediu. Exista trei po-

sibilitati. Legamîntul cavaleresc poate avea o semnificatie etico-re-ligioasa, care îl pune pe picior de egalitate cu legamintele preotesti; continutul si intentia lui pot fi si de natura erotico-romantica; si, în sfîrsit, legamîntul poate sa degenereze în joc elegant, fara alta semnificatie decît amuzamentul. In realitate, toate aceste trei ca­ractere sînt prezente si neseparate; imaginea legamîntului oscileaza între suprema închinare a vietii în slujba celui mai serios ideal si ironia cea mai desarta la adresa costisitorului joc de societate, care face haz de curaj, de dragoste si de interesele statului. Elementul joc este precumpanitor; legamintele au devenit, în buna parte, un lustru al petrecerii de curte. Totusi, mai ramîn înca legate de ac­tiunile de razboi serioase: invazia lui Eduard al III-lea în Franta, proiectul de cruciada al lui Filip cel Bun.

Aici sînt valabile cele spuse în legatura cu turnirele: cît de fad si de rasuflat ni s-a parut romantismul sulemenit al acelor Pas d'armes, tot atît de desarte si de mincinoase ne par legamintele "fazanului", "paunului" sau "bîtlanului". Afara numai daca nu sîn-tem si aici constienti de pasiunea care le însufletea. Este un vis de viata frumoasa, dupa cum serbarile si formele vietii florentine ale unui Cosimo, ale unui Lorenzo si ale unui Giuliano au fost si ele un asemenea vis. Acolo, în Italia, visul s-a fixat în frumusete eter­na, aici vraja lui a pierit o data cu oamenii care l-au visat.

îmbinarea de ascetism si erotism, aflata la baza fanteziei eroului care o elibereaza pe fecioara sau sîngereaza pentru ea, motivul cen­tral al romantismului turnirului, se manifesta în alta forma si cu un aspect aproape si mai nemijlocit, în legamîntul cavaleresc. Ca­valerul de la Tour Landry povesteste, în cartea scrisa de el pentru educatia fiicelor sale, despre un ordin ciudat, de nobili îndragostiti si femei, care exista în Poitou si în alte locuri, în tineretea lui. Se numeau galois si galoises^is si respectau "une ordonnance moult sauvaige"³⁹, în care punctul principal era ca vara erau obligati sa poarte haine calduroase, blanuri si caciuli si sa faca focul în vatra, în timp ce iarna nu aveau voie sa poarte nimic altceva decît o haina fara blana, nici manta sau palton, nici palarie, nici manusi sau man­son, cît ar fi fost gerul de cumplit. Iarna asterneau pe jos frunze verzi si ascundeau cosul de fum sub crengi verzi, iar pe pat nu aveau voie sa tina decît o patura subtire. în aceasta ciudata ratacire, atît de ciudata îneît n-ar fi putut-o nascoci autorul, cu greu se poate

vedea altceva decît o exaltare ascetica a excitatiei erotice. Cu toate ca povestirea nu e deloc limpede si probabil foarte exagerata, numai o minte complet lipsita de orice cunostinta etnologica va considera relatarea drept o scornire a unui batrîn flecar.⁴⁰ Caracterul primitiv al acestor galois si galoises mai era accentuat si de regula lor, ca un galois trebuie sa-i dea în primire altui galois, venit la el ca oaspete, toata casa, inclusiv nevasta, iar el sa se duca la nevasta celuilalt; în caz contrar, este dezonorat. Multi membri ai ordinului - spune cavalerul De la Tour Landry - au murit de frig: "Si doubte moult que ces Galois et Galoises qui moururent en cest estat et en cestes amouretes furent martirs d'amours."⁴¹

S-ar mai putea cita si alte exemple care tradeaza caracterul primitiv al legStatntului cavaleresc. De pilda: poezia cu descrierea legamintelor pe care Robert de Artois le propune lui Eduard al III-lea, regele Angliei, si nobililor lui, îndemnîndu-i sa le faca, pen­tru ca sa înceapa razboiul împotriva Frantei: Le voeu du heron. Este o povestire de valoare istorica redusa, dar spiritul de ferocitate barbara, care reiese din ea, este foarte indicat pentru a face cunos­tinta cu esenta legamântului cavaleresc.

Contele de Salisbury sta, în timpul ospatului, la picioarele doamnei sale. Cînd îi vine rîndul sa faca un legamînt, îi cere iu­bitei sa-i puna un deget pe ochiul drept. Chiar si doua, raspunde ea, si-i închide cavalerului ochiul drept cu doua degete. "Belle, est-il bien clos ?" o întreaba el. "Oyl, certainement."⁴² - Prea bine - zice Salisbury - atunci ma leg fata de Dumnezeu atotpu­ternicul si fata de blînda lui Maica, sa nu-l mai deschid, la nici o durere sau cazna, pîna ce nu voi fi dat foc Frantei, tara dusmana, si pîna ce nu voi fi luptat cu ostasii regelui Filip:

Or aviegne qu'aviegne, car ii n'est autrement. - Adonc osta son doit la puchelle au cors gent, Et li iex clos demeure, si que virent la gent.⁴³

La Froissart se poate observa cum se oglindea în realitate acest motiv literar: ne povesteste ca a vazut într-adevar niste nobili en­glezi, care îsi tineau un ochi acoperit cu un tulpan, ca sa respecte legamîntul de a nu vedea decît cu un singur ochi, pîna ce nu vor savîrsi fapte de vitejie în Franta.⁴⁴

Salbaticia unui trecut barbar se simte în Le voeu du heron, din legamîntul lui Jehan de Faukemont: nu va cruta nici mînastire, nici altar, nici femeie însarcinata, nici copil, nici prieten, nici ruda, pen­tru a-l servi pe regele Eduard. La urma, regina, Filippa de Hainaut, îi cere voie sotului ei sa rosteasca si ea un legamînt. Adonc, dist la roine, ja sai bien, que piecha Que sui grosse d'enfant, que mon corps senti l'a. Encore n'a ii gaires, qu'en mon corps se tourna. Et je voue et prometh a Dieu qui me crea... Que ja li fruis de moi de mon corps n'istera, Si m'en ares menee ou pais par de lâ Pour avanchier le veu que vo corps voue a; Et s'il en voelh isir, quant besoins n'en sera, D'un grant coutel d'achier li miens corps s'ochira; Serai m'asme perdue et li fruis perira.⁴⁵

Legamîntul sacrileg e urmat de o tacere cutremuratoare. Poetul zice doar atît:

Et quant li rois l'entent, moult forment l'en pensa, Et dist: certainement, nuls plus ne vouera.⁴⁶

în legamintele de la sfîrsitul Evului Mediu, parul si barba - carora, de altfel, li se atribuie pretutindeni o putere magica - con­tinua sa aiba o importanta deosebita. Benedict al XlII-lea, papa de la Avignon, de fapt închis acolo, jura, în semn de tristete, sa nu-si taie barba pîna ce nu-si recapata libertatea.⁴⁷ Cînd Lumey face ace­lasi legamînt, în legatura cu razbunarea lui Egmond, aveam de-a face cu unul din ultimii practicanti ai unei datini, care în vremurile stravechi avusese un sens sacru.

De regula, rostul legamîntului este ca omul sa-si impuna o pri­vatiune, ca stimulent pentru a grabi îndeplinirea actiunii fagaduite. Adesea, privatiunea se refera la hrana. Cel dintîi cavaler admis de Philippe de Mezieres în ordinul sau Chevalerie de la Passion, a fost un polonez care timp de noua ani nu mîncase si nu bause decît în picioare.⁴⁸ Bertrand du Guesclin e foarte pripit cînd e sa faca asemenea legaminte. Cînd un militar englez îl provoaca, Bertrand declara ca nu va mînca decît trei supe cu vin, în numele sfintei Tre­imi, pîna ce-l va fi învins pe provocator. Alta data, fagaduieste sa nu manînce carne si sa nu se dezbrace pîna ce nu cucereste Mont-

contour. Sau chiar sa nu manînce deloc, pîna nu va avea o întîlnire cu englezul.⁴⁹

Evident, un aristocrat din secolul al XlV-lea nu mai era con­stient de semnificatia magica pe care se bazeaza un asemenea post. Acest substrat de semnificatie magica reiese pentru noi, în primul rînd, din folosirea frecventa a piedicilor ca semn al unui legamînt. La 1 ianuarie 1415, ducele Ioan de Bourbon "desiram eschiver oisi-vete, pensant y acquerir bonne renommee et la grâce de la tres-belle de qui nous sommes serviteurs"⁵⁰, face legamîntul ca, împreuna cu saisprezece alti cavaleri si scutieri, sa poarte în fiecare duminica, timp de doi ani, la piciorul stîng, fiare ca de prizonier, facute din aur pentru cavaleri si din argint pentru scutieri, pîna ce vor gasi saisprezece cavaleri gata sa lupte cu ei pe jos â outrance⁵¹. Jacques de Lalaing întîlneste la Anvers, în 1445, pe un cavaler sicilian, Gio-vanni di Bonifazio, venit de la curtea Aragonului în chip de che-valier aventureux⁵². Acesta poarta la piciorul stîng o catusa, de felul celor purtate de sclavi, atîrnata de un lant de aur, o emprise, ca semn ca ar vrea sa lupte.⁵³ în romanul Petit Jehan de Saintre, cavalerul Loiselench poarta un inel de aur pe brat si un altul la pi­cior, fiecare de cîte un lant de aur, pîna gaseste un cavaler care sa-l "elibereze" de emprise⁵⁴. Caci asa se spune: delivrer celalalt atinge semnul, cînd epour chevalerie, sau îl smulge, cînd e în joc viata. Chiar si La Curne de Sainte Palaye observase ca la vechii chati, dupa cum relateaza Tacit, exista acelasi obicei.⁵⁵ Nici piedicile pur­tate de catre penitenti în pelerinaj, sau pe care si le puneau singuri ascetii evlaviosi, nu pot fi separate de mentionatele emprises ale cavalerilor din epoca de sfîrsit a Evului Mediu.

Renumitele legaminte solemne din secolul al XV-lea, numite Voeux du Faisan, facute la festivitatea de la curtea lui Filip cel Bun, la Lille, în 1454, pentru pregatirea cruciadei, nu ne mai îngaduie sa vedem, din toate acestea, mult mai mult decît o eleganta forma­litate de curte. Nu pentru ca obiceiul spontan de a face un legamînt în caz de primejdie sau de emotie puternica ar fi pierdut din forta. Obiceiul are radacini psihologice atît de adînci, încît nu depinde nici de civilizatie, nici de credinta. Totusi, legamîntul cavaleresc, ca forma de cultura, ca datina ridicata la rangul de podoaba a vietii, traieste, în mareata extravaganta a curtii burgunde, ultima sa faza.

Tema actiunii este tot aceeasi, o tema evident straveche. Lega­mîntul se face în timpul unei mese, iar juramîntul se depune pe o pasare care este servita la masa si apoi consumata. si normanzii cunosc paharul dat din mîna în mîna, cu legaminte în timpul ospetelor: unul din chipurile de a face un legamînt era sa se atinga un mistret, adus viu, înainte de a-l servi.⁵⁶ Chiar si aceasta forma se mai pastrase înca în vremea burgunzilor: la faimosul ospat de la Lille, se serveste în acelasi scop un fazan viu.⁵⁷ Legamintele se adreseaza lui Dumnezeu si Maicii Domnului, doamnelor si pasarii. Nu pare riscanta presupunerea ca divinitatea nu este aici primito­rul initial al legamintelor: într-adevar, multi dintre ei nu-si adre­seaza legamintele decît doamnelor si pasarii.⁵⁸ In privatiunile ce-si impun, sînt schimbari putine. Cele mai multe se refera la hrana si la somn. Un cavaler nu se va culca în pat sîmbata, înainte de a se fi luptat cu un sarazin si nici nu va zabovi în acelasi oras cincispre­zece zile la rînd. Un altul nu va mînca vinerea carne înainte de a fi capturat flamura sultanului. Un altul îngramadeste asceza peste asceza; sa nu mai poarte deloc armura, sa nu bea vin sîmbata, sa nu se culce în pat, sa nu se aseze la masa si sa poarte tîrsîna paroasa. Conditiile în care trebuie îndeplinita isprava eroica fagaduita sînt definite în mod amanuntit.⁵⁹

Cît de serioase sînt toate acestea ? Cînd messire Philippe Pot face legamîntul sa lupte în expeditia împotriva turcilor cu bratul drept neacoperit de nici un fel de armura, ducele pune sa se noteze sub legamînt (care fusese scris si înregistrat): "Ce n'est pas le plaisir de mon tres redoubte seigneur, que messire Philippe Pot voise en sa compaignie ou saint voyage qu'il a voue le bras desarme; mais ii est content qu'il voist aveuc lui arme bien et soufisamment, ainsy qu'il appartient."⁶⁰ Lumea mai vede deci în legaminte serio­zitate si primejdie. Legamîntul personal al ducelui stîrneste o emo­tie generala.⁶¹

Unii, prudenti, fac legaminte conditionate, care sînt în acelasi timp o dovada ca au intentii serioase si ca sînt satisfacuti de apa­renta frumoasa.⁶² Uneori legamintele încep sa se apropie depbi-Uppine^bi, care este o palida ramasita a lor.⁶⁴ Un element de ironie nu lipseste nici din cumplitul Voeu du heron, caci Robert de Artois ofera bîtlanul, adica cea mai fricoasa pasare, regelui, care e înfatisat aici ca mai putin dornic de razboi. Dupa ce Eduard si-a facut lega-

mîntul, toti rîd. Jean de Beaumont, caruia acelasi Voeu du heron îi pune în gura cuvintele citate mai sus⁶⁵ - cuvinte care, cu o ironie subtila, dezvaluie caracterul pasional al legamintelor, facute la betie si sub ochii femeilor - face, potrivit altei povestiri, legamîntul cinic, jurînd pe bîtlan, de a-l servi pe acel senior de la care asteapta cei mai multi bani si cele mai multe daruri. La care seniorii englezi au facut haz.⁶⁶ în ciuda gravitatii pline de morga cu care sînt pri­mite Ies Voeux du Faisan, ce dispozitie trebuie sa fi domnit în jurul mesei, daca Jennet de Rebreviettes a putut sa faca legamîntul ca, daca nu cîstiga favorurile doamnei sale înainte de expeditie, sa se însoare, la înapoierea din Orient, cu cea dintîi femeie sau fecioara care va poseda douazeci de mii de coroane... "se elle veult"⁶⁷. Totusi, acelasi Rebreviettes pleaca în lume ca "povre escuier"⁶⁸, dupa aventuri si lupta împotriva maurilor la Ceuta si la Granada. Astfel, aristocratia blazata rîde de propriul ei ideal. Dupa ce si-a împodobit si colorat cu toate resursele imaginatiei, artei si bogatiei, visul patimas de a trai frumos, si dupa ce i-a creat o forma plastica, si-a dat seama ca viata nu e, la urma urmei, chiar atît de frumoasa, si a rîs.

Note

N. Iorga, Phil. de Mezieres, p. 348.

Ordinul patimilor.

Desavîrsirea suprema.

Chastellain, II, p. 7, IV, p. 233, cf. 269, VI, p. 154.

Cavaler al religiei lui Avys. - La Marche, I, p. 109.

Statutele ordinului, în Luc d'Achery, Spicilegium, III, p. 730.

Chastellain, I, p. 10.

Chronique scandaleuse, I, p. 236.

Nu pentru joc, nici pentru petrecere,/ Ci ca sa se aduca/ Mai întîi lauda lui Dumnezeu,/ Iar celor buni slava si înalta faima. - Le songe de la toison d'or în Doutrepot, p. 154.

N-a înfiintat, cum se spune, fara rost acel ordin. - Fillastre, Le premier volume de la toison d'or, Paris, 1515, fol. 2.

Cavalerii Maicii Domnului din Casa Nobila.

Masa de onoare.

Tacere.

Bunavestire.

Boucicaut, I, p. 504; Iorga, Ph. de Mezieres, pp. 83,463⁸; România, XXVI, pp. 395', 306¹; Deschamps, XI, p. 28; Oeuvres du roi Rene, I, p. XI; Monstrelet, V, p. 449.

însotire, însotire cavalereasca, însotire de ordin.

Des schwâbischen Ritters Georg von Ethingen Reisen nach der Ritterscbaft, Bibi. des lit. Vereins, Stuttgart, 1842, pp. I,

Froissart, Poesies, ed. A. Scheler, Acad. royale de Belgique, 1870-l872, 3 voi., II, p. 341.

Urîta lui Dumnezeu si oamenilor/ Este minciuna si tradarea,/ De aceea nu este pus în rîndul/ Vitejilor chipul lui Iason/ Care, pentru a lua si duce lîna/ Din Colchida, vrea sa devina sperjur./ Hotia nu se poate ascunde. - Alain Chartier, La balade de Fougeres, p. 718.

Judecatori, 6.

La Marche, IV, p. 164, Jacques du Clerq, II, p. 6; cf. si Le songe de la toison d'or, de Michault Taillevent.

Semnul lui Ghedeon. - Liber Karoleidos vs. 88, Chron. rel. a l'hist. de Belg. sous la dom. des ducs de Bourg., III.

Lîna lui Iason.

Gen. 30,32; 4 Reg. (2 Reg.) 3, 4; Iov31,20; Psalm 71,6 (traducerea oficiala 72, 6; otava, unde Vulg. da vellus).

Exagerare.

Guillaume Fillastre, Le Second volume de la toison d'or (Al doilea volum al Unii de aur), Paris, Franc. Regnault, 1516, fol. 1, 2.

Slujitori.

Amnar.

Staruinta.

Rugaminte smerita.

Gînd de bine.

Serviciu credincios.

Balaur rosu.

Leul.

Inorog.

La Marche, III, p. 201, IV, p. 67; Lefevre de S. Remy, II, p. 292; ceremonialul unui asemenea botez, în De offido militari, de Nicholas Upton, crainicul lui Humphrey de Glocester, ed. E. Bysshe (Bissaeus), Londra, 1654, lib. I, c. XI, p. 19, Cf. F.P. Barnard, The essentialportions of Nicholas Upton's De studio militari, Oxford, 1931.

Elemente supravietuitoare, ramasite.

De la gale = rejouissance (petrecere), galer -s'amuser (a petrece), deci petrecareti (n.a.).

O rînduiala foarte salbatica.

Probabil ca la acest ordin face aluzie si Deschamps în strofa finala a baladei despre ordinul amoros al Frunzei spre deosebire de cel al Florii, nr. 767, IV, p. 262; cf. 763: Royne sur fleurs en vertu demourant./ Galoys, Dannoy, Mornay, Pierre ensement/ De Tremoille... vont loant/ .. .vostre bien qui est grant/ etc.

Asa încît ma îndoiesc foarte, ca numitii galois si galoises, care au murit în halul acesta si în dragostirile acestea, au fost mucenici ai iubirii. - Le livre du cbevalier De la Tour Landry, ed. A. de Montaiglon, Bibi. elzevirienne, Paris, 1854, p. 241 ss.

Frumoaso, e bine închis ? - Da, desigur.

Acum întîmple-se ce s-o întîmpla, caci asa stau lucrurile, nu altmin­teri./ - Atunci îsi lua degetul fata cu mîndru trup,/ Iar ochiul ramase închis, încît ce^d^e fata vazura. - Voeu du beron, ed. Soc. des bibi. de Mons. p. 17.

Froissart, ed. Luce, I, p. 124.

Ascultati, zise regina, acum stiu ca de la o vreme/ Sînt însarcinata cu copil, caci trupul meu l-a simtit./ Chiar adineauri s-a rasucit în trupul meu./ si ma leg si fagaduiesc fata de Dumnezeu care m-a creat.../ Ca ro­dul nu va iesi din trupul meu,/ daca nu ma veti duce în tara de dincolo/ Pentru a îndeplini legamîntul cu care trupul vostru s-a legat;/ si daca va vrea sa iasa, cînd nu va fi vremea,/ Cu un cutit de otel îmi voi ucide trupul,/ îmi voi pierde sufletul, iar rodul va pieri!

si cînd regele o auzi, se gîndi adînc/ si spuse: desigur, mai mult nu se va lega nimeni.

Rel. de S. Denis, III, p. 72. Harald Harfagri face legamîntul sa nu-si tunda parul pîna nu cucereste toata Norvegia, Haraldarsaga Harfagra, cap. 4; cf. Voluspa 33.

N. Iorga, Ph. de Mezieres, p. 76.

Claude Menard, Histoire de Bertrand du Guesclin, pp. 39, 55, 410, 488;LaCurne, I, p. 240.

Dorind sa scape de trîndavie, nadajduind sa dobîndeasca astfel o buna faima si bunavointa prea frumoasei, ai carei slujitori sîntem.

Douet d'Arcq, Choix depieces inedites rel. au regne de Charles VI, Soc. de l'hist. de France, 1863, p. 370.

Cavaler dornic de aventuri.

Le livre des faids dejacques de Lalaing, chap. XVI ss; Chastellain, VIII, p. 70.

Le petit Jehan de Saintre, cap. 48.

Germania, cap. 31; La Curne, p. 236.

germaansche mytologie, VIII pentru _llmba  ?&*^ j££

La Marche, II, p. 366. ⁵⁸ La Marche, II, pp. 38l-387

7 ,

- en Letterk _{Revtsta

Doutrepont, p. 513 ⁶²Ib.,pp. 110, 112.

S

^{asemanator cu}

V. p. 127. _p  -Chron_lque de Berne, Molinier, n, 3103, în Kervyn, Froissart, II,