Originile si tineretea mea

Originile si tineretea mea

Printre stramosii mei se gasesc atât suabi si tarani saraci din Westerwald, cât si silezieni si westfalieni. Ei faceau parte din marea masa a celor care traiesc de azi pe mâine. Cu o exceptie: maresalul¹ Imperiului, contele Friedrich Ferdinand zu Pappen-heim (1702-1793) care, traind în concubinaj cu stra-stra-strabuni-ca mea, Humelin, a adus pe lume opt fii de soarta carora, se pare, nu s-a îngrijit din cale-afara.

Trei generatii mai târziu, bunicul meu, Hermann Hommel, fiul unui biet brigadier silvic din Padurea Neagra, ajunsese, la sfârsitul vietii, proprietarul exclusiv al uneia dintre cele mai mari case de comert din Germania pentru masini-unelte si al unei fabrici de instrumente de precizie. Dar, cu toata bogatia lui, traia modest si se purta bine cu subalternii. Nu era numai sârguincios, dar poseda si arta de a-i face sa lucreze pentru el si pe cei care nu-i erau în subordine: un visator din Padurea Neagra, capabil sa stea ore întregi pe o banca în codru, fara sa scoata un cuvânt.

Celalalt bunic al meu, Berthold Speer, ajunsese, tot în vremea aceea, un arhitect înstarit la Dortmund, unde a construit numeroase edificii în stilul clasic, la moda pe atunci. Desi a murit de tânar, el a lasat o avere datorita careia cei patru fii ai sai au putut sa-si asigure educatia si pregatirea scolara. Bunicii mei au profitat, în ascensiunea lor sociala, de începuturile industrializarii pe care a cunoscut-o a doua jumatate a secolului al XlX-lea.

Am venit pe lume la Mannheim, într-o duminica, 19 martie 1905, la ora 12. Tunetele unei furtuni de primavara au acoperit,

dupa cum îmi spunea mama adesea, dangatul clopotelor de la Biserica Mântuitorului, aflata în apropiere. Dupa ce în 1892, la vârsta de douazeci si nouă 616p1512g ; de ani, începuse sa traiasca pe propriile-i picioare, tatal meu a devenit unul dintre arhitectii cei mai solicitati din Mannheim. Pe atunci, în Baden, Mannheimul era un oras industrial în plina dezvoltare, în 1900, când s-a casatorit cu fiica unui bogat comerciant din Mainz, tata agonisise deja o avere apreciabila.

Stilul cultivat de marea burghezie îsi pusese amprenta si pe apartamentul nostru, aflat într-una dintre casele construite sub îndrumarea lui, la Mannhcim. Aceasta corespundea succesului si prestigiului de care se bucurau parintii mei. Un mare portal cu arabescuri din fier forjat strajuia intrarea. Era o constructie impu­natoare, cu o curte în care puteau intra automobilele. Acestea opreau în fata unei scari pe masura casei bogat ornamentate. Trebuia ca noi, copiii, cei doi frati si cu mine, sa folosim totusi scara din spate, întunecoasa, îngusta si abrupta, ea te conducea spre un palier de serviciu. Copiii n-aveau ce cauta pe scara principala, acoperita cu covoare.

Regatul nostru, al celor mici, se întindea de la dormitoarele noastre pâna la bucatarie, sala vasta pe care trebuia s-o strabati ca sa patrunzi în zona eleganta a acestei locuinte de paisprezece camere. Dintr-un vestibul cu mobila olandeza si cu o imitatie de camin din faianta pretioasa de Delft, musafirii erau condusi într-o camera mare cu mobila frantuzeasca si piese stil Empire. Pastrez si astazi amintirea deosebit de vie a lustrei din cristal cu patru lumini, precum si a gradinii de iarna, al carei mobilier fusese cumparat de tata laTExpozitia Internationala de la Paris din 1900: piese indiene bogat sculptate, perdele brodate de mâna si un divan acoperit cu macat; palmieri si alte plante tropicale recompuneau un colt de lume exotic si misterios. Aici îsi luau parintii mei micul dejun si tot aici tata ne pregatea noua, copiilor, sandviciuri cu sunca din Westfalia lui natala. Amintirea pe care o am despre salonul alaturat s-a mai sters, dar sufrageria lambrisata, în stil neogotic, si-a pastrat, în memoria mea, tot farmecul.

Parintii mei au încercat în toate felurile sa asigure copiilor lor o tinerete frumoasa si fara griji. Dar bogatia, obligatiile sociale, traiul pe picior mare, cu guvernanta si servitori, erau, în acelasi timp, obstacole în calea satisfacerii acestei dorinte. Chiar si azi mai am senzatia de artificialitate si de inconfort pe care mi-o dadea lumea aceea, în plus, adesea aveam ameteli, iar uneori lesinam. Profesorul de la Heidelberg, chemat sa ma consulte, a constatat o deficienta a nervilor vasomotori. Aceasta debilitate s-a transfor­mat într-un handicap psihic si m-a facut sa percep de tânar presiunea împrejurarilor exterioare ale vietii. Sufeream cu atât mai mult cu cât tovarasii mei dejoaca si cei doi frati erau mai robusti decât mine si, rautaciosi fiind, nu de putine dati ma faceau sa ma simt inferior lor.

O insuficienta stârneste adesea niste forte de sens contrar, în orice caz, aceste dificultati au avut darul sa ma ghideze în contac­tele mele cu lumea adolescentei si sa ma învete arta adaptarii. Daca mai târziu am fost tenace si capabil sa ma descurc în mijlocul unor circumstante potrivnice si al unor oameni dificili, aceasta s-a datorat, desigur, nu în ultimul rând, slabiciunii mele fizice din copilarie.

Când guvernanta noastra frantuzoaica ne scotea la plimbare, trebuia ca noi, pentru a fi la înaltimea statutului nostru social, sa fim îmbracati ireprosabil. Fireste, n-aveam voie sa ne jucam în parcurile orasului si cu atât mai putin pe strada. Asa ca ne jucam chiar la noi în curte. Nu era cu mult mai mare decât însasi casa, înconjurata si sufocata de zidurile din spate ale unor blocuri înalte. Existau si doi sau trei platani oropsiti, suferind de lipsa de aer, un zid îmbracat în iedera si niste tufuri strânse într-un colt, închipuind o grota. De cum se desprimavara, un strat gros de funingine acoperea coroanele arborilor, si tot ce atingeam ne transforma în copii ai marelui oras, murdari si certati cu eleganta, înainte de a merge la scoala, tovarasa mea preferata dejoaca era fiica portaru­lui nostru, Frieda Allmendinger. Zaboveam cu placere la ea, în locuinta modesta si întunecoasa de la mezanin. Atmosfera ce

domnea în aceasta familie strâns unita, care se multumea cu putin, exercita asupra mea o atractie ciudata.

scoala am început-o într-un excelent asezamânt particular, unde copiii din înalta societate a orasului nostru industrial învatau sa scrie si sa citeasca. Corcolit cum eram, am suportat din cale-afara de greu primele luni petrecute la liceul real, în mijlocul unor colegi zvapaiati. Totusi, prietenul meu Quenzer m-a învatat foarte repede sa fac tot felul de nazdravanii si chiar m-a împins sa cumpar o minge de fotbal din banii mei de buzunar. O escapada plebeiana care a bagat groaza în cei de acasa, cu atât mai mult cu cât Quenzer provenea dintr-o familie de oameni nevoiasi. Din epoca aceea dateaza pasiunea mea pentru consemnarea unor fapte si întâmplari: îmi procurasem "Agenda Phonix pentru scolari" în care treceam toate mustrarile notate în caietul de clasa si stabileam în fiecare luna cine a fost încondeiat cel mai mult. As fi renuntat repede la acest joc daca n-as fi avut nici o sansa sa ajung si eu uneori în fruntea listei.

Biroul de arhitect al tatalui meu era lipit de apartamentul nostru. Aici se întocmeau planurile pentru clienti. Se faceau tot felul de desene pe un calc albastrui al carui miros îmi aminteste si azi de acel birou. Edificiile construite de tatal meu, trecând peste episodul Jugendstilului, vadeau o influenta neorenascentista. Mai târziu, l-a luat ca model pe arhitectul si urbanistul berlinez Ludwig Hoffmann, pe atunci reprezentant foarte influent al unui clasicism mai moderat.

în acest birou am realizat, cam pe la vârsta de doisprezece ani, prima mea "opera de arta". Reprezenta un fel de ceas al vietii, cu o cutie foarte înzorzonata, sustinuta de coloane corintiene si de volute tumultuoase. Am folosit toate tusurile de care am putut sa fac rost. Cu ajutorul angajatilor biroului, a iesit un produs ce vadea clare înclinatii spre epoca târzie a stilului Empire.

în afara de un automobil decapotabil, parintii mei aveau, înainte de 1914, o berlina pe care o foloseau iarna prin oras.

Aceste masini erau obiectul asiduitatilor mele tehnice. La începu­tul razboiului, pentru a li se cruta pneurile, au fost puse pe butuci. Daca însa ne dadeam bine pe lânga sofer, ne permitea sa ne urcam la volan, în garaj, încercam primele senzatii ale delirului tehnicii într-o lume pe care aceasta de-abia încerca sa o transforme. Mult mai târziu, la închisoarea Spandau, unde, timp de douazeci de ani, a trebuit sa ma descurc ca în secolul al XlX-lea, fara radio, fara televizor, fara telefon si fara automobil, unde nu aveam acces nici macar la întrerupatorul de lumina, am mai încercat o asemenea senzatie de fericire când, dupa zece ani, mi s-a dat voie sa mâ-nuiesc o masina electrica de ceruit.

In 1915 am fost martorul unei alte performante a revolutiei tehnice din acei ani. Lânga Mannheim era stationat unul dintre zepelinele care participau la atacurile aeriene împotriva Londrei. Comandantul si ofiterii sai au devenit, în curând, oaspeti perma­nenti ai casei noastre. Ei ne invitau, pe mine si pe fratii mei, sa le vizitam aerostatul. La cei zece ani pe care îi aveam, m-am pomenit fata în fata cu acel colos al tehnicii, m-am catarat în nacela, m-am strecurat prin misterioasele culoare semiîntunecate din interiorul carenei, pentru a ajunge în cabina de comanda. Catre seara, când din ordinul comandantului îsi lua zborul, dirijabilul facea o fru­moasa bucla pe deasupra casei noastre si ofiterii fluturau, din nacela, un cearsaf pe care li-l împrumutase mama. Noapte de noapte ma-ngrozeam la ideea ca ar putea sa ia foc si prietenii mei sa moara în felul acesta.²

Fantezia mea era preocupata de razboi, de luptele câstigate si de cele pierdute, de suferintele soldatilor. Noaptea se auzea uneori bubuitul îndepartat al tunurilor de la Verdun. Compasiunea care înflacara sufletul meu de copil ma facea adesea sa ma culc pe jos, alaturi de pat, pentru ca, pe dusumeaua tare, mi se parea ca am si eu parte de privatiunile îndurate de soldati pe front.

Penuria alimentara din marele oras si "iarna napilor" nu ne-au ocolit nici pe noi. Aveam bani suficienti, dar n-aveam nici rude, nici cunostinte la tara, unde se mai gasea câte ceva de-ale gurii. Desigur, mama se dovedea în stare sa imagineze noi si noi feluri

de mâncare pe baza de napi, dar adesea eram asa de lihnit, încât devoram pe ascuns biscuitii câinelui, tari ca piatra. Am terminat astfel, încetul cu încetul, un sac plin, ramas dinainte de razboi. Bombardamentele asupra Mannheimului, inofensive în compa­ratie cu ce este acum, au devenit tot mai frecvente. O mica bomba a atins una dintre casele vecine, începea un nou capitol al tineretii mele.

Din 1905, aveam în împrejurimile Heidelbergului o casa de vara construita pe panta unei cariere de piatra despre care se spunea ca a servit la ridicarea castelului Heidelberg din imediata apropiere. In spatele terenului nostru se înaltau crestele masivului Odcnwald, poteci serpuiau de-a lungul pantelor prin codrii batrâni de unde, din loc în loc, se deschidea câte o perspectiva spre valea Neckarului. Aici ne-am mutat în vara anului 1918. Aveam de-acum liniste, o gradina frumoasa, zarzavaturi si chiar o vaca, la vecini.

Sanatatea mi s-a ameliorat rapid, în fiecare zi, pe orice vreme, pe ploaie, ninsoare sau vânt, trebuia sa strabat un drum lung pâna la scoala, ceea ce-mi lua mai mult de trei sferturi de ora. Adesea, ultima bucata o faceam în pas alergator. Biciclete nu existau pentru ca, din punct de vedere economic, epoca imediat urmatoare razboiului a fost dificila.

Drumul spre scoala trecea pe lânga clubul unei societati de canotaj, în 1919 am devenit membru al acestei societati si, timp de doi ani, am fost cârmaci la ambarcatiuni de patru si de opt locuri, în ciuda conditiei mele fizice, am ajuns curând unul dintre cei mai sârguinciosi canotori. La saisprezece ani eram sef la echipajele de patru si de opt oameni; am participat si la câteva competitii. Pentru prima data s-a trezit în mine ambitia. Aceasta m-a împins la performante de care nu m-as fi crezut în stare. A fost prima pasiune a vietii mele. Posibilitatea de a comanda ritmul echipei ma atragea mai mult decât perspectiva de a câstiga stima

si consideratia în aceasta lume a canotajului, în orice caz foarte restrânsa.

Pe drumul catre scoala, la saptesprezece ani, am cunoscut-o pe cea care, mai târziu, avea sa-mi devina tovarasa de viata. Aceasta împrejurare m-a facut sa devin si mai silitor la învatatura. Am cazut de acord ca, anul urmator, când voi fi terminat scoala, sa ne casatorim. De ani de zile eram bun la matematica, dar începând din acel moment mi-am îmbunatatit notele si la celelalte materii, devenind unul dintre fruntasii clasei.

Profesorul nostru de germana, un democrat entuziast, ne citea adesea din ziarul liberal Frankfurter Zeitung. Fara acest profesor, scoala ar fi fost pentru mine un spatiu totalmente apolitic. Caci educatia pe care o primeam era dupa chipul si asemanarea lumii burgheze si conservatoare de atunci care, în ciuda revolutiei, sadea în noi ideea ca împartirea puterii în societate, precum si autoritatea în stat sunt conforme cu vointa divina. Am ramas, în buna parte, neatinsi de curentele care la începutul anilor douazeci se afirmau peste tot. Critica la adresa scolii, a programei analitice si, cu atât mai mult, a autoritatii era reprimata. Se cerea supunere neconditionata. Nu aveam nici macar posibilitatea sa punem în discutie ordinea stabilita, deoarece, în liceu, eram supusi unui sistem de dominatie absoluta, în afara de aceasta, în programa nu exista nimic de genul sociologiei, care ar fi putut sa ne dezvolte puterea de judecata în materie de politica. La orele de germana, chiar si în ultima clasa de liceu, se faceau compuneri numai pe teme de istorie literara, care pur si simplu împiedicau o reflectie asupra problemelor sociale. Fireste, aceste omisiuni ale programei analitice nu erau de natura sa ne incite la luarea unei pozitii fata de evenimentele politice, nici în curtea scolii, nici în afara ei. O alta deosebire fundamentala fata de prezent consta în faptul ca nu exista posibilitatea de a calatori în strainatate. Nu exista nici o organizatie care sa aiba grija de tineret, chiar daca banii necesari nu ar fi fost o problema. Mi se pare absolut obligatoriu sa insist asupra acestor lipsuri care au facut ca o întreaga generatie sa

cada, nepregatita, sub influenta mijloacelor de propaganda, aflate la vremea aceea în rapida expansiune si modernizare.

Nici acasa nu se discuta politica, lucru cu atât mai uimitor, cu cât tatal meu era, înca dinainte de 1914, un liberal convins, în fiecare dimineata astepta cu nerabdare Frankfurter Zeitung si, în fiecare saptamâna, citea revistele satirice Simplicissimus si Jugend. El apartinea lumii intelectuale a lui Friedrich Naumann, care milita pentru reforme sociale într-o Germanie puternica. Dupa 1923, tatal meu a devenit un adept al lui Coudenhove-Ka-lerghi si un sustinator plin de zel al ideilor sale paneuropene. Cu siguranta ca i-ar fi facut placere sa discute cu mine politica, dar eu ocoleam asemenea prilejuri si nici el nu insista. Aceasta lipsa de interes corespundea, desigur, comportamentului unei generatii obosite si deceptionate de pierderea razboiului, de revolutie si de inflatie. Dar, totodata, aceasta situatie ma împiedica sa dobândesc criteriile si categoriile politice necesare unei judecati, în ce ma priveste, preferam s-o iau spre scoala prin parcul castelului Heidelberg si sa pot contempla câteva minute, de la înaltimea terasei Scheffel, orasul vechi si ruinele castelului. Aceasta înclinatie romantica pentru burguri cazute în ruina si pentru stradute întortocheate a ramas întiparita în mine si, mai târziu, s-a exprimat în pasiunea de colectionar de peisaje, mai ales de-ale romanticilor din Heidelberg. Uneori, în drumul spre castel, îl întâlneam pe stefan George, aparitie de extrema demnitate si grandoare, înconjurat de o aureola de sfânt. Probabil ca aceeasi impresie vor fi facut-o la vremea lor marii vestitori de noi religii. Avea ceva care te atragea ca un magnet. Fratele meu mai mare era în ultima clasa de liceu, când a fost introdus în cercul intim al maestrului.

Dar ce ma încânta cel mai mult era muzica. La Mannheim, pâna în 1922, îi audiasem pe tânarul Furtwangler si apoi pe Erich Kleiber. Pe atunci gaseam ca Verdi este mai profund decât Wagner, iar Puccini mi se parea îngrozitor. Dimpotriva, agream foarte mult o simfonie de Rimski-Korsakov. Socoteam Simfonia a V-a a lui Mahler "destul de complicata", dar îmi placea. Dupa un spectacol la teatru, remarcam ca Georg Kaiser este "drama-

turgul modern cel mai important, pentru ca el cauta sa înteleaga natura, valoarea si puterea banilor". Piesa lui Ibsen Rata salbatica sublinia, în opinia mea, ridicolul clasei conducatoare. Ce figuri de bâlci aceste personaje, îmi ziceam. Romanul lui Romain Rolland Jean-Christophe m-a facut sa ma înflacarez si mai mult pentru Beethoven.³

Astfel, refuzul meu de a accepta luxul monden de acasa nu însemna doar o sfidare de adolescent. Faptul ca eram înclinat spre autorii care criticau societatea, ca preferam cercul de camarazi alesi din societatea canotorilor sau dintre membrii clubului alpin avea un caracter net opozitionist. Chiar afectiunea pe care o purtam unei familii de meseriasi, deci de burghezi foarte simpli, contravenea obiceiului familiei mele de a-si selecta anturajul, si mai ales partenerul de viata, din acelasi strat social privilegiat. Aveam chiar o simpatie spontana pentru extrema stânga, fara ca aceasta înclinatie sa ia vreodata forme concrete. Eram blindat contra oricarei înregimentari politice. Sentimentele mele patriotice, precum si iritarea pe care mi-o produceau, de pilda, în vremea ocupatiei Ruhrului, în 1923, petrecerile inde­cente, sau criza amenintatoare a carbunelui, nu m-au clintit de pe pozitie.

Spre uimirea mea, la bacalaureat, am prezentat cea mai buna lucrare a promotiei mele. Totusi, când directorul scolii, în dis­cursul sau de adio, a spus absolventilor ca în fata lor se deschide "drumul spre cele mai înalte înfaptuiri si onoruri", mi-am zis în sinea mea: "Asta nu se refera la mine."

Cum în scoala eram cel mai bun elev la matematica, doream
sa continuu pe calea aceasta. Tata a adus niste argumente atât de
convingatoare împotriva acestui proiect, încât matematicianul
din mine, familiarizat cu logica, a trebuit sa cedeze. Cea mai buna
optiune era meseria de arhitect, din domeniul careia îmi însusisem
atâtea cunostinte înca din frageda tinerete. Prin urmare, spre
marea bucurie a tatalui meu, m-am hotarât sa devin arhitect, la
fel ca el si ca tatal lui.

întrucât eram în plina inflatie, primul semestru l-am facut, din motive financiare, la scoala Superioara Tehnica din învecinatul Karlsruhe. Trebuia, de aceea, sa-mi ridic saptamânal banii ce mi se cuveneau, fabuloasa suma devenind la sfârsitul fiecarei saptamâni egala cu zero.

Aflându-ma, pe la mijlocul lui septembrie 1923, într-o excursie cu bicicleta prin Padurea Neagra, notam: "Foarte ieftin aici! 400 000 de marci pe noapte si l 800 000 de marci cina; 250 000 de marci litrul de lapte." sase saptamâni mai târziu, cu putin înainte de sfârsitul inflatiei, un dejun la restaurant costa între zece si douazeci de miliarde de marci si, la aceeasi data, la cantina studenteasca, mai mult de un miliard, ceea ce era egal cu sapte pfenigi de aur. Pentru un bilet de teatru plateam între trei si patru sute de milioane de marci.

Din pricina acestei catastrofe financiare, familia mea s-a vazut nevoita sa vânda unui concern casa de comert si fabrica mostenite de la bunicul, primind însa pentru o parte din valori bonuri de tezaur în dolari. Acum aveam lunar 16 dolari cu care, eliberat de orice grija, puteam trai împarateste.

Dupa ce a încetat inflatia, m-am înscris, în primavara lui 1924, la scoala Superioara Tehnica,din Munchen. Desi am stat acolo pâna în vara lui 1925, n-am simtit ca ar exista prin preajma vreun Hitler, cu toate ca, în primavara lui 1925, dupa eliberarea lui din închisoare, începuse sa se vorbeasca despre el. în scrisorile foarte detaliate pe care i le scriam logodnicei mele, povesteam numai despre lucrul meu pâna noaptea târziu, despre scopul nostru comun: în trei-patru ani sa ne casatorim.

în toamna lui 1925 m-am înscris, împreuna cu un grup de studenti în arhitectura din Munchen, la scoala Superioara Tehnica din Berlin - Charlottenburg. Optasem pentru profesorul Poelzig, dar el limitase numarul participantilor la seminarul sau. Cum nu eram foarte dotat pentru desen, nu m-a acceptat. De altfel, ma-ndoiam ca o sa ajung vreodata un buri arhitect si, de aceea, verdictul n-a fost o surpriza pentru mine. în semestrul urmator a

fost chemat la Berlin profesorul Heinrich Tessenow. Aparator al micului oras si al metodelor mestesugaresti, el îsi reducea expresia arhitecturala la cea mai nuda formula. "Minimum de risipa - iata esentialul", spunea el. I-am scris îndata logodnicei mele: "Noul meu profesor este cel mai de isprava, cel mai luminat om pe care l-am întâlnit vreodata. Sunt pur si simplu entuziasmat de el si lucrez cu mult zel. Nu este modern, desi, într-un anumit sens, este chiar mai modern decât toti ceilalti. Pe dinafara pare tot asa de prozaic si lipsit de fantezie ca si mine; cu toate acestea, constructiile sale au ceva din profunzimea unei experiente traite. Are o inteligenta teribil de ascutita. O sa ma straduiesc ca într-un an de zile sa ajung în «scoala lui de maiestrie» si dupa înca un an sa-i fiu asistent. Toate acestea sunt, fireste, de un foarte mare optimism si nu fac decât sa indice calea pe care o voi urma în cel mai bun dintre cazuri." sase luni dupa terminarea examenului îi eram asistent, în el îmi descoperisem primul catalizator, pâna în momentul în care, sapte ani mai târziu, l-am înlocuit cu unul mai puternic.

îl pretuiam foarte mult si pe profesorul nostru de istoria arhitecturii. Daniel Krenker, alsacian din nastere, nu era numai un arheolog pasionat, ci si un patriot sensibil: arâtându-ne într-o zi, la una dintre prelegerile sale, catedrala din Strasbourg, a izbucnit în plâns si a trebuit sa-si întrerupa cursul. La el mi-am prezentat consideratiile asupra cartii lui Albrecht Haupt, Arhi­tectura la germani, în acelasi timp îi scriam logodnicei mele: "Un pic de amestec rasial este totdeauna bine venit. si daca astazi suntem în declin, aceasta nu este pentru ca suntem o rasa amestecata. Caci amestecati eram si-n Evul Mediu, când aveam înca o forta germinativa, când eram în plina expansiune si i-am alungat pe slavi din Prusia sau am transplantat cultura europeana în America. Noi mergem la vale, pentru ca fortele noastre sunt uzate. Avem aceeasi soarta ca si egiptenii, grecii, romanii. Asta e situatia."

Anii douazeci au fost decorul fertilizant al studentiei mele. Numeroase manifestari teatrale m-au impresionat foarte mult: Visul unei nopti de vara, regizat de Max Reinhardt, Elisabeth

Bergner în Fecioara din Orleans de B. Shaw, Pallenberg în Swejk pus în scena de Piscator. Dar si revistele lui Charell cu decorurile lor fastuoase ma captivau, în schimb, excesului decorativ al lui Cecil B. de Miile nu-i gaseam nici un farmec. Nu banuiam ca, zece ani mai târziu, chiar eu voi depasi aceasta arhitectura cinemato­grafica. Filmele lui mi se pareau însa "de un prost gust tipic american".

Dar toate aceste impresii erau întunecate de saracie si de somaj. Cartea lui Spengler Declinul Occidentului ma convinsese ca traim într-o perioada de decadenta ale carei simptome: inflatie, degradare a moravurilor, neputinta a statului aminteau de epoca târzie a Imperiului Roman. Eseul Prusianism si socialism ma fascina prin dispretul fata de lux si de confort. Aici se întâlneau tezele lui Spengler cu cele ale lui Tessenow. Totusi, profesorul meu, spre deosebire de Spengler, pastra speranta în viitor. El ironiza moda cultului eroilor: "Poate ca în jurul nostru exista eroi necunoscuti cu adevarat mari, care, înarmati cu o vointa si cu o capacitate superioare, au toate motivele sa accepte chiar situatiile cele mai sinistre, considerându-le peripetii fara importanta si luându-le în derâdere. Probabil ca înainte ca artizanatul si micul oras sa poata prospera din nou, va trebui sa vina ceva ca un fel de ploaie cu pucioasa, înflorirea lor viitoare are nevoie, poate, de niste popoare care au traversat infernul."⁴

în vara lui 1927, dupa noua semestre de cursuri, mi-am sustinut examenul de diploma. Primavara urmatoare, la douazeci si trei de ani, am devenit cel mai tânar asistent al scolii Superioare. Cu prilejul unei vânzari de binefacere organizate în ultimul an de razboi, o ghicitoare îmi spusese: "Repede vei ajunge la glorie si repede te vei retrage." Aveam acum câteva motive sa-mi amintesc de aceasta prezicere, caci puteam presupune cu oarecare certitudine ca, daca as vrea, as putea si eu sa tin într-o zi cursuri la scoala Tehnica Superioara, la fel ca profesorul meu.

Acest post de asistent ne-a permis sa ne casatorim. Calatoria de nunta n-am facut-o în Italia, ci cu barca plianta si cortul prin salba de lacuri pierdute în singuratatea padurilor din Mecklenburg. Ne-am lasat la apa ambarcatiunile la Spandau, la vreo câteva sute de metri de închisoarea unde aveam sa-mi petrec douazeci de ani din viata.