PATRULA IN SANIE

PATRULA N SANIE

Când Micutul se împiedica de un troian de zăpadă, stepa imensă răsuna de blesteme înspăimântătoare.

Profesoara, complet orbită, îsi stergea frenetic ochelarii acoperiti de zăpadă.

Nu mai putea să mearga pe schiuri si plângea convulsiv.

- Voluntar SS! hohoti Porta. Nu esti sătulă de gradul tău? Asteaptă putin ca NKVD să vină să-ti cresteze curul. Aici suntem la opt mii de kilometri de Kolima! Când vom ajunge, vei sti să mergi pe schiuri.

Râsul său fu înăbusit de furtuna de zăpadă.

Sergentul Julius Heide alerga în fata haitei si înjura câinele din frunte. Dar câinele cel galben părea insensibil la înjurături: mârâia si musca turbat hamul de piele.

- Bastardule, striga Heide. Hai, hai, mai repede! Poate nu întelegi germana? Ciorni! Mă întelegi acum?

Lungi pasul si reusi s-o ia înaintea câinelui care accelera în spatele lui. Animalele gâfâiau din cauza efortului. Câinii si oamenii erau la fel: la fel de încăpătânati, la fel de răi.

Heide privi lateral la câinele care îl ajungea:

- Caporal împutit! Ţi-ar plăcea să-l musti pe Julius, ai? Julius urăste evreii, câinii si zăpada. Mă întelegi? Eu sunt Julius Heide, se 151v2122b rgent tanchist si urăsc lumea, toată această lume împutită!

Se împiedică si căzu. Câinele părea că râde. Sania sări înainte; haita fugea atâtată de câinele galben. Heide rămâne un moment întins în zăpadă, apoi se ridică si urmă sania cu pasul său lung si dezinvolt.

- Vin si eu! gâfâi el. Acel bastard galben nu va fugi de Julius Heide.

Bătrânul plesni din biciul căzăcesc.

- Ha! Ha! striga.

Haita galopa în tăcere, trăgând sania lungă cu încărcătura sa grea.

- M-am săturat, îi spusei deodată lui Porta.

- Atunci, aruncă-te la pământ si crăpi, fu răspunsul.

Începui să număr pasii pe care îi făceam; fiecare pas avea circa un metru, dacă nu mai mult. Nu, trebuia să fie doar un metru. 0 mie de pasi un kilometru. Făceam un kilometru în trei minute. Încercai să calculez cât am face în douăzeci si patru de ore, apoi în cinci zile. Căzui, mă ridicai, uitai să număr pasii. În patruzeci de zile trebuia să ajungem la liniile germane, asta în cazul când se va mai putea vorbi incă de linii .

Bătrânul consulta din când în când busola pentru a tine directia nord-vest. Departe, foarte departe, spre nord-vest era Baltica si de acolo Suedia si Danemarca. Gândeste-te! Să faci o plimbare până la Malmo cu un melon. Ideea melonului mă făcu să râd. Aruncai o privire spre fetele camarazilor mei: erau toate ca si a mea, înspăimântătoare.

Deodată, Profesoara strigă: îsi rupsese un schiu.

Fără schiuri pe zăpada moale, esti pierdut.

Bătrânul opri sania, se ridică încet si începu să-si umple pipa. Făcea totul cu mult calm. Era un popas, si pentru Bătrânul popas însemna pipa. Cu degetul mare îndesă tutunul, apoi surâse. Surâsul Bătrânului! Asta ne linistea, nu era nimic cu adevărat teribil, dacă Bătrânul surâdea.

Micutul stătea pe zăpadă, cu picioarele larg desfăcute. Porta, obosit, se sprijinea de o patină a saniei. Heide se aruncase pe burtă în zăpadă si părea mort. Legionarul se sprijinea cu cotul de pusca­-mitralieră si privea spre răsărit într-un mod bizar. Barcelona si Steiner stăteau la pământ la fel ca si Heide. Toti îl fixau pe Bătrân care fuma lângă sanie. Era ora somnului. Câinii se culcaseră cu botul pe labe. Se lipiseră unii de altii, formând în zăpadă o grămadă de blană.

- Faceti precum, câinii, spuse Bătrânul, arătându-i cu pipa. Cei doisprezece tovarăsi pe patru labe cunosc problema si stiu ce trebuie să facă. Un câine de sanie nu moare niciodată de frig.

Începurăm să excavăm zăpada, cu scopul de a face blocuri pentru a construi un iglu. Micutul părea un tractor. Ducea patru blocuri, în timp ce noi doar unul.

- La dracu! strigă el. Cine a mai pomenit să faci pe zidarul la această oră?

Câteva blocuri de zăpadă îi scăpară din mână si le sfărâmă furios cu picioarele.

- Rusii ăstia afurisiti cred că îl vor fraieri pe Micutul?

si, luându-1 pe Heide de imbecil, îi aruncă un bloc de zăpadă în cap.

Porta râse:

-Job twomadj este un sport. Oamenii si-ar plăti cine stie cât numai să fie în locul nostru.

- Voi nu auziti nimic? întrebă Legionarul care continua să privească spre răsărit.

- Ce? întrebă Porta, întorcându-se în directia arătată, cu aerul unuia care nu întelege nimic.

- Trebuie sa auziti, sopti Legionarul.

Deodată câinii îsi ciuliră urechile si îsi zburliră părul .Auziseră ceea ce Legionarul auzea de mult. Ne întoarserăm toti spre răsărit, cu urechile si nervii încordati.

- Nu aud nimic, spuse Barcelona. Vise.

Legionarul, fără să răspundă, îsi apucă pusca-mitralieră, ca si cum s-ar fi asteptat să vadă apărând ceva din zăpadă dintr-un moment în altul.

Deodată, câinii începură să latre; se sculară si priveau spre răsărit. Nu mai era nici un dubiu. Acolo, departe în stepă, se întâmpla ceva.

Profesoara îsi deschidea larg ochii miopi în spatele lentilelor groase de la ochelari.

- Mai bine ti-ai alungi urechile; cel putin, ar sluji la ceva, bombăni Steiner.

Norvegiana nu răspunse. Deodată, ochii Bătrânului avură o lucire.

- Câini! spuse cu voce joasă. Atentie la flancuri. Culcati-vă la pământ. Tu, "profesoaro", rămâi cu câinii, si doar Dumnezeu te va scăpa dacă din nefericire vor începe să latre. Porta si Heide, acolo înainte, cu mitraliera grea. Barcelona si Sven la stânga, cu mitraliera usoară si cu aruncătorul de flăcări; ceilalti, vă răspânditi. Cincizeci de metri între voi.

Apoi, la fel de repede cum fură spuse ordinele, se si executară. Ne culcarăm la pământ, zăpada se însărcina să facă restul. Ca să vezi ceva, trebuia să fii foarte aproape.

Toti îi auzeam acum: lătrături, strigăte. Zburau ca fulgerul: două sănii cu trei soldati NKVD în fiecare. Îi auzeam cum strigau pentru a îndemna câinii. Mergeau cu douăzeci la sanie, într-un ritm infernal. Trecură doar la patruzeci de metri de noi în directia sud. Ne tineam respiratia, terorizati că unul dintre câinii nostri ar putea începe să latre

Lucru surprinzător, nu se întâmplă nimic. Imaginea se estompă asa cum apăruse.

- Doamne! oftă Heide, mă vedeam deja la Kolima.

- Mie nu-mi pasă de ei, murmură Micutul. Nu erau decât sase.

- Nu stii niciodată cum reactionează omul când este surprins, spuse Barcelona. Un soldat NKVD valorează cât cinci tipi ca tine. Dacă unul dintre astia strigă Stoi!, îti îngheată si sângele.

- Mie nu-mi este frică de nimeni, reluă uriasul, aplecându-se spre Barcelona, amenintător. Micutul nu-si uită promisiunile sale, întelegi tu, crescătorule de portocale?

- Dar eu nu ti-am făcut nimic!

- Norocul tău, altfel, adio portocale!

Furtuna deveni mai violentă. Nu mai sufla, urla. Părea că ne urăste pe noi, străinii. "Eu sunt Rusia si vă voi distruge", mugea furtuna.

- Nu vom mai scăpa, gemu Heide.

- Sunt atât de obosită, se smiorcăi Profesoara.

- Cretino, mormăi Porta. Ce te împiedica să rămâi în Norvegia, în loc să ajungi în SS? Tu ai vrut război. Să fii o eroină, un bastion contra bolsevismului. Probabil Quisling te-a sărutat când ai plecat, nu? Dar asteaptă repatrierea. Te vor spânzura de picioare.

- Nu vreau să mă repatriez, murmură Profesoara.

- Atunci, te va spânzura Ivan. Nu ai auzit "Vocea liberă" a Moscovei?

- Nu. Ce spune? Nu este permis să asculti transmisiuni străine.

- Sfântă Fecioară! (Micutul părea trăsnit si îsi bătea o mână pe frunte ca pentru a constata o maladie incurabilă.) Dar tu nu stii în ce situatie am ajuns?

Norvegiana îsi clătină capul cu tristete:

- Crezi că războiul este pierdut?

- Acesta? Îi prevedeam sfârsitul încă din 1939! Acolo jos, departe, departe (arătă cu degetul spre nord), bubuie tunuri în număr suficient pentru a zdrobi Armata a VI-a si oricare altă armată, în afară de ultimul soldat. Tu stii cine este ultimul soldat?

Profesoara clipea din ochi, înspăimântată.

- Nu este altul decât Micutul. Pe ruinele Cancelariei Reich-ului, să stii că eu voi scuipa pe oasele calcinate ale eroilor morti!

- Nu m-ar surprinde deloc, mormăi Bătrânul.

Deodată, scoase un strigăt. Uriasul găsise ceva în zăpadă. Începu să sape. Legionarul sări să-l ajute. si aparu o mână, apoi o fată înspăimântătoare, vinetie. Putin după aceea, traserăm afară două cadavre ale unor soldati germani :unul din cei doi ne ameninta cu o mână acuzatoare. Micutul dădu un picior mâinii moarte.

-Nu este prea atrăgător. Am mai văzut tipul ăsta în viata mea.

- Vezi dacă are ceva în scurtă, spuse Barcelona.

- Fă-o tu! spuse Porta. Nu-mi place acest cadavru care mă amenintă cu degetul.

Legionarul întoarse într-o clipă cele două cadavre pe burtă si tăie cureaua unei plosti pe care o aruncă lui Heide. Acesta mirosi continutul, în timp ce toti îl observam în tăcere.

- Miroase a votcă. Dar nu vreau votcă.

Trecu plosca lui Barcelona, care pe neasteptate deveni alergic la alcool. Micutul nu voi să se atingă nici el.

Legionarul o smulse din mâinile lui Porta, care o adulmeca precaut.

- Idiotilor! îi mustră, luând o gură.

Privirăm atenti miscarea gâtlejului, ca si cum ne-am fi asteptat să cadă pe loc la pământ.

- Nimic rău. (Îsi sterse gura cu dosul palmei.) Nu este votcă, dar este bună si te încălzeste.

Bătrânul luă plosca si bău la rândul său.

Dintr-o dată, Porta si Micutul se aruncară pe cealaltă ploscă si reusiră să vina cu ea în mână. Steiner luă actele celor doi morti si cele două plăcute de recunoastere. Apoi alunecarăm în iglu, ghemuindu-ne unul lângă altul, precum câinii, si adormirăm imediat fără să luăm în seamă protestele Bătrânului. Nimeni nu voia să facă de gardă.

- Avem doisprezece câini de gardă, spuse Micutul, ascunzân­du-si capul sub scurta lui Heide.

Părea un urs în hibernare.

Sergentul Julius Heide era fiu de proletari. Toată viata lui n-a fost decât un sir de violente. La scoală, profesorii nu puteau să-l sufere; preotul îl biciuia; tatăl îl maltrata.

Pentru el ziua începea la ora patru în casa unui brutar, unde lucra. La scoală  ajungea de obicei cu un sfert de oră în urma celorlalti. Profesorul, care era înscris în SS, profita în fiecare zi pentru "a da un exemplu ". Brutalitatea continuă îl întărise. Nu avea încredere în nimeni. Dintre toti, el era cel mai bun, în cele mai aspre lupte. Totdeauna pieptănat, aranjat, putea să tină casca pe cap ore întregi fără să o miste; uniforma sa era perfect regulamentară totdeauna, în prima linie ca si în cazarmă.

- Eleganta dă sigurantă si impune respect, zicea el.

- Ţie îti place războiul, spunea Porta, suflându-si nasul cu degetul.

- Nu, răspunse Heide. Este o tactică. Chiar în carceră, respectam un soldat îngrijit.

Povestea vietii lui ne uimea. Bătrânul îl privi si spuse:

-Esti cel mai teribil dintre noi, Julius. Tu nu trăiesti decât pentru a te răzbuna.