ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
PATRULA N SANIE
Când Micutul se împiedica de un troian de zãpadã, stepa imensã rãsuna de blesteme înspãimântãtoare.
Profesoara, complet orbitã, îsi stergea frenetic ochelarii acoperiti de zãpadã.
Nu mai putea sã mearga pe schiuri si plângea convulsiv.
- Voluntar SS! hohoti Porta. Nu esti sãtulã de gradul tãu? Asteaptã putin ca NKVD sã vinã sã-ti cresteze curul. Aici suntem la opt mii de kilometri de Kolima! Când vom ajunge, vei sti sã mergi pe schiuri.
Râsul sãu fu înãbusit de furtuna de zãpadã.
Sergentul Julius Heide alerga în fata haitei si înjura câinele din frunte. Dar câinele cel galben pãrea insensibil la înjurãturi: mârâia si mu 23123w226x sca turbat hamul de piele.
- Bastardule, striga Heide. Hai, hai, mai repede! Poate nu întelegi germana? Ciorni! Mã întelegi acum?
Lungi pasul si reusi s-o ia înaintea câinelui care accelera în spatele lui. Animalele gâfâiau din cauza efortului. Câinii si oamenii erau la fel: la fel de încãpãtânati, la fel de rãi.
Heide privi lateral la câinele care îl ajungea:
- Caporal împutit! Ţi-ar plãcea sã-l musti pe Julius, ai? Julius urãste evreii, câinii si zãpada. Mã întelegi? Eu sunt Julius Heide, sergent tanchist si urãsc lumea, toatã aceastã lume împutitã!
Se împiedicã si cãzu. Câinele pãrea cã râde. Sania sãri înainte; haita fugea atâtatã de câinele galben. Heide rãmâne un moment întins în zãpadã, apoi se ridicã si urmã sania cu pasul sãu lung si dezinvolt.
- Vin si eu! gâfâi el. Acel bastard galben nu va fugi de Julius Heide.
Bãtrânul plesni din biciul cãzãcesc.
- Ha! Ha! striga.
Haita galopa în tãcere, trãgând sania lungã cu încãrcãtura sa grea.
- M-am sãturat, îi spusei deodatã lui Porta.
- Atunci, aruncã-te la pãmânt si crãpi, fu rãspunsul.
Începui sã numãr pasii pe care îi fãceam; fiecare pas avea circa un metru, dacã nu mai mult. Nu, trebuia sã fie doar un metru. 0 mie de pasi un kilometru. Fãceam un kilometru în trei minute. Încercai sã calculez cât am face în douãzeci si patru de ore, apoi în cinci zile. Cãzui, mã ridicai, uitai sã numãr pasii. În patruzeci de zile trebuia sã ajungem la liniile germane, asta în cazul când se va mai putea vorbi incã de linii .
Bãtrânul consulta din când în când busola
pentru a tine directia nord-vest. Departe, foarte departe, spre
nord-vest era Baltica si de acolo Suedia si Danemarca. Gândeste-te!
Sã faci o plimbare pânã la
Deodatã, Profesoara strigã: îsi rupsese un schiu.
Fãrã schiuri pe zãpada moale, esti pierdut.
Bãtrânul opri sania, se ridicã încet si începu sã-si umple pipa. Fãcea totul cu mult calm. Era un popas, si pentru Bãtrânul popas însemna pipa. Cu degetul mare îndesã tutunul, apoi surâse. Surâsul Bãtrânului! Asta ne linistea, nu era nimic cu adevãrat teribil, dacã Bãtrânul surâdea.
Micutul
stãtea pe zãpadã, cu picioarele larg desfãcute. Porta, obosit, se sprijinea de
o patinã a saniei. Heide se aruncase pe burtã în zãpadã si pãrea mort.
Legionarul se sprijinea cu cotul de pusca-mitralierã si privea spre
rãsãrit într-un mod bizar.
- Faceti precum, câinii, spuse Bãtrânul,
arãtându-i cu pipa. Cei doisprezece tovarãsi pe patru
Începurãm sã excavãm zãpada, cu scopul de a face blocuri pentru a construi un iglu. Micutul pãrea un tractor. Ducea patru blocuri, în timp ce noi doar unul.
- La dracu! strigã el. Cine a mai pomenit sã faci pe zidarul la aceastã orã?
Câteva blocuri de zãpadã îi scãparã din mânã si le sfãrâmã furios cu picioarele.
- Rusii ãstia afurisiti cred cã îl vor fraieri pe Micutul?
si, luându-1 pe Heide de imbecil, îi aruncã un bloc de zãpadã în cap.
Porta râse:
-Job twomadj este un sport. Oamenii si-ar plãti cine stie cât numai sã fie în locul nostru.
- Voi nu auziti nimic? întrebã Legionarul care continua sã priveascã spre rãsãrit.
- Ce? întrebã Porta, întorcându-se în directia arãtatã, cu aerul unuia care nu întelege nimic.
- Trebuie sa auziti, sopti Legionarul.
Deodatã câinii îsi ciulirã urechile si îsi zburlirã pãrul .Auziserã ceea ce Legionarul auzea de mult. Ne întoarserãm toti spre rãsãrit, cu urechile si nervii încordati.
- Nu aud nimic, spuse
Legionarul, fãrã sã rãspundã, îsi apucã pusca-mitralierã, ca si cum s-ar fi asteptat sã vadã apãrând ceva din zãpadã dintr-un moment în altul.
Deodatã, câinii începurã sã latre; se scularã si priveau spre rãsãrit. Nu mai era nici un dubiu. Acolo, departe în stepã, se întâmpla ceva.
Profesoara îsi deschidea larg ochii miopi în spatele lentilelor groase de la ochelari.
- Mai bine ti-ai alungi urechile; cel putin, ar sluji la ceva, bombãni Steiner.
Norvegiana nu rãspunse. Deodatã, ochii Bãtrânului avurã o lucire.
- Câini! spuse cu voce joasã. Atentie la
flancuri. Culcati-vã la pãmânt. Tu,
"profesoaro", rãmâi cu câinii, si doar Dumnezeu te
va scãpa dacã din nefericire vor începe sã latre. Porta
si Heide, acolo înainte, cu mitraliera grea.
Apoi, la fel de repede cum furã spuse ordinele, se si executarã. Ne culcarãm la pãmânt, zãpada se însãrcina sã facã restul. Ca sã vezi ceva, trebuia sã fii foarte aproape.
Toti îi auzeam acum: lãtrãturi, strigãte. Zburau ca fulgerul: douã sãnii cu trei soldati NKVD în fiecare. Îi auzeam cum strigau pentru a îndemna câinii. Mergeau cu douãzeci la sanie, într-un ritm infernal. Trecurã doar la patruzeci de metri de noi în directia sud. Ne tineam respiratia, terorizati cã unul dintre câinii nostri ar putea începe sã latre.
Lucru surprinzãtor, nu se întâmplã nimic. Imaginea se estompã asa cum apãruse.
- Doamne! oftã Heide, mã vedeam deja la Kolima.
- Mie nu-mi pasã de ei, murmurã Micutul. Nu erau decât sase.
- Nu stii niciodatã cum reactioneazã
omul când este surprins, spuse
- Mie nu-mi este fricã de nimeni, reluã
uriasul, aplecându-se spre
- Dar eu nu ti-am fãcut nimic!
- Norocul tãu, altfel, adio portocale!
Furtuna deveni mai violentã. Nu mai sufla, urla. Pãrea cã ne urãste pe noi, strãinii. "Eu sunt Rusia si vã voi distruge", mugea furtuna.
- Nu vom mai scãpa, gemu Heide.
- Sunt atât de obositã, se smiorcãi Profesoara.
- Cretino, mormãi Porta. Ce te împiedica sã rãmâi în Norvegia, în loc sã ajungi în SS? Tu ai vrut rãzboi. Sã fii o eroinã, un bastion contra bolsevismului. Probabil Quisling te-a sãrutat când ai plecat, nu? Dar asteaptã repatrierea. Te vor spânzura de picioare.
- Nu vreau sã mã repatriez, murmurã Profesoara.
- Atunci, te va spânzura Ivan. Nu ai auzit "Vocea liberã" a Moscovei?
- Nu. Ce spune? Nu este permis sã asculti transmisiuni strãine.
- Sfântã Fecioarã! (Micutul pãrea trãsnit si îsi bãtea o mânã pe frunte ca pentru a constata o maladie incurabilã.) Dar tu nu stii în ce situatie am ajuns?
Norvegiana îsi clãtinã capul cu tristete:
- Crezi cã rãzboiul este pierdut?
- Acesta? Îi prevedeam sfârsitul încã din 1939! Acolo jos, departe, departe (arãtã cu degetul spre nord), bubuie tunuri în numãr suficient pentru a zdrobi Armata a VI-a si oricare altã armatã, în afarã de ultimul soldat. Tu stii cine este ultimul soldat?
Profesoara clipea din ochi, înspãimântatã.
- Nu este altul decât Micutul. Pe ruinele Cancelariei Reich-ului, sã stii cã eu voi scuipa pe oasele calcinate ale eroilor morti!
- Nu m-ar surprinde deloc, mormãi Bãtrânul.
Deodatã, scoase un strigãt. Uriasul gãsise ceva în zãpadã. Începu sã sape. Legionarul sãri sã-l ajute. si aparu o mânã, apoi o fatã înspãimântãtoare, vinetie. Putin dupã aceea, traserãm afarã douã cadavre ale unor soldati germani :unul din cei doi ne ameninta cu o mânã acuzatoare. Micutul dãdu un picior mâinii moarte.
-Nu este prea atrãgãtor. Am mai vãzut tipul ãsta în viata mea.
- Vezi dacã are ceva în scurtã, spuse
- Fã-o tu! spuse Porta. Nu-mi place acest cadavru care mã amenintã cu degetul.
Legionarul întoarse într-o clipã cele douã cadavre pe burtã si tãie cureaua unei plosti pe care o aruncã lui Heide. Acesta mirosi continutul, în timp ce toti îl observam în tãcere.
- Miroase a votcã. Dar nu vreau votcã.
Trecu plosca lui
Legionarul o smulse din mâinile lui Porta, care o adulmeca precaut.
- Idiotilor! îi mustrã, luând o gurã.
Privirãm atenti miscarea gâtlejului, ca si cum ne-am fi asteptat sã cadã pe loc la pãmânt.
- Nimic rãu. (Îsi sterse gura cu dosul palmei.) Nu este votcã, dar este bunã si te încãlzeste.
Bãtrânul luã plosca si bãu la rândul sãu.
Dintr-o datã, Porta si Micutul se aruncarã pe cealaltã ploscã si reusirã sã vina cu ea în mânã. Steiner luã actele celor doi morti si cele douã plãcute de recunoastere. Apoi alunecarãm în iglu, ghemuindu-ne unul lângã altul, precum câinii, si adormirãm imediat fãrã sã luãm în seamã protestele Bãtrânului. Nimeni nu voia sã facã de gardã.
- Avem doisprezece câini de gardã, spuse Micutul, ascunzându-si capul sub scurta lui Heide.
Pãrea un urs în hibernare.
Sergentul Julius Heide era fiu de proletari. Toatã viata lui n-a fost decât un sir de violente. La scoalã, profesorii nu puteau sã-l sufere; preotul îl biciuia; tatãl îl maltrata.
Pentru el ziua începea la ora patru în casa unui brutar, unde lucra. La scoalã ajungea de obicei cu un sfert de orã în urma celorlalti. Profesorul, care era înscris în SS, profita în fiecare zi pentru "a da un exemplu ". Brutalitatea continuã îl întãrise. Nu avea încredere în nimeni. Dintre toti, el era cel mai bun, în cele mai aspre lupte. Totdeauna pieptãnat, aranjat, putea sã tinã casca pe cap ore întregi fãrã sã o miste; uniforma sa era perfect regulamentarã totdeauna, în prima linie ca si în cazarmã.
- Eleganta dã sigurantã si impune respect, zicea el.
- Ţie îti place rãzboiul, spunea Porta, suflându-si nasul cu degetul.
- Nu, rãspunse Heide. Este o tacticã. Chiar în carcerã, respectam un soldat îngrijit.
Povestea vietii lui ne uimea. Bãtrânul îl privi si spuse:
-Esti cel mai teribil dintre noi, Julius. Tu nu trãiesti decât pentru a te rãzbuna.
|