Plotin - Despre lume, 1-3 (Enneade, II, 1,1-3)

Plotin

Despre lume, (Enneade, II,

[1.] Daca spunem ca lumea era si urmeaza sa fie, <dar> are <totodata> un corp, si daca atribuim vointei zeului cauza <acestui fapt>, am vorbi adevarat si în chip plauzibil, însa nu ne-ar fi data nici un fel de întelepci 20320q161u une. si apoi, <daca are loo schimbarea elementelor si pieirea animalelor de pe pamânt si <numai> specia se pastreaza, se considera atunci ca si în cazul întregului se petrece la fel, ca <zeul> acesta, din puterea vointei, confera mereu altei <materii> aceeasi specie, pe când]<lumea> are un corp mereu schimbatorJsi ca ea nu este pastrata în eternitate una în sjnjjndiyjdual, ci una în sens^sgecifjc. si, de ce unele lucruri nu vor avea eternitate decât ca specie, pe când cele din cer, precum si cerul însusi, vor avea eternitate ca atare? Daca toate sunt cuprinse în el si daca nu exista ceva în care sa se transforme, si nici nu exista ceva care sa-1 loveasca pentru a-1 putea distruge, noi vom fi de parere, din acest motiv, ca el nu ar putea sa piara. Apoi, pentru noi, soarele si substanta celorlalte astre sunt parti ale <cerului> si nu reprezinta fiecare un întreg, si nu le va caracteriza pe fiecare opinia rezultata din argumentul <de mai sus>, fiindca - în cazul lor - fiecare îsi pastreaza timpul, iar^<eternitatea> li se atribuie numai dupa specie,, la fel ca si focului si celor de acest fel. S-ar mai putea doar opina apoi ca aceasta se întâmpla întregii lumi. Caci nimic care sa o distruga nu o stânjeneste dinafara, iar daca partile <sale> se distrug una pe alta, având astfel parte de pieire eterna, ea ramâne <eterna> numai ca specie; iar de vreme ce natura subiectului <ei> este etern curgatoare, iar ea da <mereu> specie alteia, se întâmpla acelasi lucru întregului-vietuitor ca si ceea ce se întâmpla omului si calului si altora. Caci mereu va exista omul si calul, însa nu <unul> si acelasi. Asadar, nu va exista ceva care sa persiste mereu, asa cum este cerul, iar cele de pe pamânt sa piara, ci <va fi> la fel pentru toate, existând o diferenta

FRAGMENTE DESPRE ETERNITATEA LUMII

<între acestea> numai în ceea ce priveste timpul, astfel ca timpul celor ceresti ar fi mult mai lungi Dar, daca noi am cadea de acord asupra faptului ca eternitatea este <aceeasi> si în privinta întregului si în aceea a partilor, ar exista mai putina dificultate în opinia noastra. si, mai mult, am scapa de orice dificultate, daca s-ar arata ca este chiar potrivit vointei zeului ca întregul sa stea la un loc în acest fel. Caci daca am spune ca acest <întreg> este întru totul etern în sens individual, se va cuveni atunci sa aratam ca vointa <zeului> este capabila sa realizeze aceasta; <dar> va ramâne atunci nelamurit de ce unele sunt astfel <eterne în sens individual>, pe când altele nu. ci numai ca specie, precum si felul în care sunt partile din cer. Caci dupa cum sunt ele, la fel vor fi acestea toate.

[2.] Daca suntem de acord, asadar, cu aceasta si spunem ca cerul si toate cele din el sunt eterne în sens individual, iar cele care se gasesc sub sfera lunii <sunt eterne> ca specie, se cuvine sa aratam în ce fel <un lucru> care poseda un corp va avea individualitatea sa propriu-zis, desi este un lucru singular si determinat care tine de natura corpului aflat în curgere eterna. Caci pare ca asa au considerat si alti fizicieni, precum si Platon însusi, nu doar cu privire la alte corpuri, ci si cu privire la cele ceresti. Asadar cum - se întreaba <Platon> - niste lucruri care sunt vizibile si corporale vor fi ele identice cu sine în chip neabatut!" El este de acord cu parerea lui Heraclit (si o lamureste în privinta acestora), care spune ca "soarele devine în mod etern"^x. Acest lucru nu este deloc problematic pentru Aristotel, daca se dau ca exemple ipotezele lui cu privire la cel de-al cincilea element. Dar pentru cei care nu sunt de acord cu <cel de-al cincilea element si care spun ca> si corpul cerului este facut din aceeasi <materie> ca si celelalte vietuitoare <de pe pamânt>, cum ar mai putea fi ele eterne? si mai cu seama, cum de sunt eterne soarele si partile cerului? Daca fiecare animal este constituit din suflet si o natura corporala, este necesar ca si cerul <sa fie astfel>. Daca el poseda eternitate individuala, acest lucru se va datora fie amândurora, fie unuia dintre ei, ca de pilda sufletului sau corpului. Cel care este de parere ca <acest fapt se datoreaza> corpului, <va considera de asemenea> ca el nu are nevoie deloc de suflet pentru a fi incoruptibil sau sa fie etern unit cu el pentru a constitui o vietuitoare. Dar cel care spune ca în sine corpul este coruptibil si atribuie sufletului cauza <eternitatii>, va trebui sa arate si modul în care corpul nu se opune deloc însotirii cu sufletul si permanentei <acestei însotiri> si sa indice faptul ca nu exista nimic lipsit de armonie în mod natural în cele <astfel> constituite, ci materia este proportionata si consimte sa se supuna unei vointe de împlinire <a zeului>².

FRAGMENTE DESPRE ETERNITATEA LUMII

[3.] Cum ar putea fi partase, asadar, materia si corpul întregului - desi sunt în eterna curgere - la nemurirea lumii? Noi am spune: fiindca se afla în curgere, dar aceasta curgere nu are loc în afara. Caci (Iaca <ele ramân> în aceasta si nu <ies> în afara ei. <cerul> însusi ramâne acelasi si nici nu creste, nici nu piere. si - cu adevarat - nici nu îmbatrâneste. Trebuie vazut însa si faptul ca pamântul ramâne mereu în forma si în volumul lui propriu dintotdeauna, si nici aerul sau natura apei nu nesocoteste acest fapt. si astfel, pe cât de mult se combina reciproc, ele nu altereaza totusi natura întregului-vietuitor. Desi noi suntem într-o continua schimbare datorita partilor care intra si care ies în afara <noastra>, totusi fiecare dintre noi ramâne mult <timp, viu>. Dar pentru ca nu exista nimic în afara lui, natura corpului nu este lipsita pentru el de armonie fata de suflet, în vederea <realizarii> vietuitorului existent prin sine si durabil în mod etern. Focul cel viu si iute din aceasta <lume> nu ramâne <în spatiul de sub sfera lunib-³, tot asa cum pamântul din el nu <ajunge> sus. Ajungând acolo unde trebuie sa se opreasca, lui trebuie sa îi stea în obicei sa se situeze în locul lui firesc, spre a nu fi si el ca si celelalte elemente care cauta repaosul în ambele <regiuni>: el nu merge în sus, caci nu este deloc <cu putinta>, iar în jos nu i-a fost harazit <sa mearga>. Ramâne atunci ca el sa se supuna si sa fie atras de suflet potrivit cu o înclinatie naturala catre o viata buna si pentru a se misca într-o regiune frumoasa - <anume> aceea a sufletului. si trebuie sa fim încredintati ca nu va cadea de acolo: miscarea circulara a sufletului îi pazeste întreaga plutire⁴, astfel ca are puterea de a se ridica. Iar daca nu are de la sine nici o înclinatie în jos, el pastreaza <sensul ascendent> fara ca nimic sa i se opuna. într-adevar acele parti ale noastre care se ivesc într-o forma si nu retin constitutia acestor <forme>, reclama niste parti de la alte <forme>, pentru a se mentine. Daca însa <cerul>, acolo, nu ar duce lipsa de nimic, nici nu ar duce lipsa unei hrane. Dar, daca el ar duce lipsa de <fpcul> care s-ar stinge, este necesar ca un alt foc sa se aprinda,si daca el ar avea în sine ceva strain care apoi i-ar lipsi, el trebuie sa îl înlocuiasca cu un altul. Dar, din acest motiv, daca ar fi astfel, el nu ar mai ramâne întregul în sine. ^

Despre miscarea circulara, 2 (Enneade,U,2,2)

Asadar, daca <cerul> detine <suflet>, oricum ar fi, de ce este necesar sa execute o miscare circulara? Aceasta <se petreco fiindca . <sufletul> nu se afla acolo singur. Daca puterea lui este <miscarea

FRAGMENTE DESPRE ETERNITATEA LUMII

circulara> în jurul centrului, atunci si <cerul> se misca circular. Dar centrul nu trebuie înteles în acelasi fel în cazul corpului si al naturii sufletului, ci <penlru suflet> centrul este <originea> de unde provine el, pe când în cazul corpului, <are un sens> local. Prin urmare, centrul trebuie"* înteles ca o analogie⁵. Caci asa cum este acolo, tot astfel trebuie si aici sa existe un centru, care este unicul centru al corpului si al <naturii> sferice. Pupa cum unul <realizeaza miscarea circulara> în jurul acestui centru, tot astfel si celalalt. Iar daca sufletul realizeaza o miscare circulara în jurul zeului, el îl cuprinde de jur-împrejur cu iubire pe <zeu>, în masura în care îi sta în putere⁶. Caci toate sunt atrase de <zeu>. Deoarece <sufletul> nu se poate îndrepta spre <zeu>, el <realizeaza> în jurul lui <o miscare circulara>. Cum de nu fac atunci acest lucra toate <sufletele>? Fiecare <suflet> o face conform locului în care se gaseste.

Despre eternitate si timp, 4 (Enneade,lll,l,4)

Nu trebuie sa se creada ca acea natura are <viata⁷> în mod accidental si din afara, ci atât din ea cât si cu ea împreuna. Se observa în <aceasta> fiinta, în privinta ei, ca tot asa cum spunem despre toate celelalte care sunt în ea ca sunt acolo, <tot asa> spunem - întrucât le vedem - ca toate sunt din fiinta si ca sunt împreuna cu fiinta. Caci ! fiintele care sunt în sens prim trebuie sa se afle în ele <însele>, întrucât si frumosul <se afla> în ele si <provine> din ele, si în ele este si adevarul. Iar dupa cum unele se afla într-o parte a întregii fiinte si altele în toata,Tot astfel acest întreg adevarat nu este asamblat din parti, ci el a nascut partile pentru ca si în el sa fie întregul adevarat. <între ele> nici adevarul nu se afla în armonie de la una la alta, ci <exista> un adevar al fiecareia în parte. <*/

Este necesar ca acest întreg sa fie cel adevarat, daca e sa fie întregul fiintator, nu doar sa fie întregul prin care sunt toate, ci si întregul care sa fie astfel încât sa nu îi lipseasca nimic. Daca este asa, nu i se va adauga nimic, caci daca i se va adauga, <înseamna> ca acel lucru îi lipsea si, deci, nu era întreg. Dar ce ar putea sa i se nasca acestuia pe lânga natura lui? Caci el nu este afectat. Daca lui nu i se petrece nimic, atunci el nici nu urmeaza sa fie, nici nu s-a nascut.

Daca ai da la o parte viitorul lucrurilor care au fost nascute, întrucât ele se afla în necontenita marire, negresit atunci ele nu vor mai fi. Pe de alta parte, daca propui un viitor pentru lucrurile care nu sunt <nascute>,

FRAGMENTE DESPRE ETERNITATEA LUMII

ele se vor abate de la rangul fiintei <lor>. Este limpede ca fiinta nu le era înnascuta celor <de mai înainte>, de vreme ce s-au nascut în trecut, acum sunt lucruri nascute si ulterior vor fi. Este cu putinta atunci ca esenta în lucrurile nascute sa provina din fiinta de la începutul nasterii si pâna când s-ar ivi sfârsitul timpului în care nu mai exista deloc. Asadar, acest viitor exista si, daca el ar fi înlaturat, s-ar împutina si viata ocestor lucruri>, ca si fiinta <lor>. Dar trebuie ca si întregul <sa aiba ceva> spre care sa se îndrepte. De aceea si tinde catre fiinta viitoare si nu doreste sa se opreasca, desfasurându-si fiinta prin a face una sau alta si, miscându-se circular, ea poarta catre fiinta a ceva⁸.

Am descoperit astfel cauza miscarii fiintei care tinde sa fie întotdeauna în ceea ce urmeaza sa fie. Dar în cazul <fiintelor> prime si fericite nu exista nici un elan pentru ceea ce urmeaza sa fie, caci ele \ sunt întregul si au viata care le este destinata. Astfel, ele nu cauta nimic, fiindca pentru ele nu exista viitor si, asadar, nici <timpul> în j care se afla viitorul.

Despre cele trei ipostaze primare, 6 (Enneade, V,

Cum vede <sufletul>, asadar, ceva, si cum se subordoneaza în întregime si se naste din <Unu> cu scopul de a-1 vedea? Caci acum sufletul are nevoie de acea fiinta si doreste <sa stie> ceea ce tot spuneau si înteleptii vechi: cum de au avut pluralul sau diada sau numarul o ipostaza din Unul, care este asa cum spunem noi ca este Unul., si el nu a ramas în sine, ci din el a descins multiplul care se vede în fiinte? Noi ne gândim sa urcam de la acestea la el. (^)

Sa fie astfel rostit zeul acela de catre cei care îl invoca, nu printr-un discurs, ci cu sufletul încordat, în rugaciune catre el. în acest fel, va putea sa se roage el singur lui singur. Trebuie, contemplându-1 pe cel care este înauntrul sau ca într-un templu înauntrul caruia ramâne neatins dincolo de toate, sa fie contemplate cele asemenea chiar cu statuile puse în fata, ba chiar cu statuia principala care se arata în acest fel⁹.TQrice lucru miscat trebuie sa aiba ceva spre care sa se misteTVlar pentru ca fata de acel <Unu> nu exista nimic <potrivit>, nu credem ca el este miscat. Dar daca ceva se iveste dupa el, acela fiind întotdeauna întors¹⁰ catre <Unu>, este necesar ca el sa fi fost nascut. si pentru ca

FRAGMENTE DESPRE ETERNITATEA LUMII

nasterea în timp sa nu fie suprimata pentru noi, cei care producem disc^irsu^privitor la cele care exista etern, conferind prin discurs acestora^devenirea. el da în schimb cauza si ordinea <lor>.^ Trebuie spus Cei acela care se naste de acolo, nu este nascut de cineva care are miscare, caci daca ar fi fost nascut de cineva care are miscare, cel care se naste ar fi al treilea si nu al doilea de la el, caci s-ar naste dupa miscare. Asadar, daca ceva exista ca un al doilea dupa el, trebuie sa subziste fara ca el sa fie miscat, fara sa se modifice si fara sa îl doreasca <pe cel care este al doilea>, si farf nici o miscare^"  - t .

Asadar, cum? si ce trebuie gândit despre eî daca este statator? O stralucire din el, din el cel care este statator - asemeni luminii care înconjoara soarele raspândindu-se în jurul lui -, tot astfel este cel care se naste din el, desi el ramâne statator. si toate fiintele, cât timp el  umu ramâne, produc din fiinta lor în jur_J_afara din ele, dintr-o potenta, prezenta, o irjostaza care tinde în afara si care este ca o imagine a ^x arhetipurilor din care a descins. Astfel, focul face caldura prin sine, iar zapada nu pastreaza singura frigul înauntru. Mai cu seama lucrurile care au un miros placut probeaza aceasta. Cât timp exista, ele raspândesc în jur ceva de care se bucura tot ceea le este învecinat.

Apoi, toate cele care au ajuns la împlinirea proprie dau nastere <la rândul lor>, pe când cel etern si derjlin. da nastere neîntrerupt unei <fiinte> eterne si mai marunte decât ea¹¹. Atunci, ce trebuie spus cu privire la cel mai deplin?"Nimic nu <provine> de la el afara de ceea ce este mai mare îndata dupa el. Cel mai mare dupa el este intelectul si el

este cel de-al doilea. Iar acel intelect vede si doar de"el are nevoie, pe când el nu are nevoie de nimic, iar ceea ce se naste din intelectul superior este intelect, iar intelectul este superior tuturora, caci toate sunt dupa el, tot asa cum siyufjqtul/este rostire a intelectului si im anmnit_act, ca si acela fata de <Unu>. Dar rostirea este de nedespartit de suflet. Ca si imagine a intelectului, trebuie ca el sa-si îndrepte privirea spre intelect. El îl vede pe acesta, dar nu ca fiind separat, ci întrucât vine în urma lui, si nu exista nimic intermediar, ca si între suflet si intelect/ToTceea ce a fost nascut îsi doreste nascatorul¹ j, si îl iubeste pe acesta si mai cu seama atunci când nascutul si nascatorul suntjinici. Iar cândTiascâtoruTeste cel mai minunat, in mod necesar <nascutul> va fi cu el împreuna, încât va fi separat de el doar prin alteritatea sa,