SCHMIDT CEL ROSU

SCHMIDT CEL ROsU

Fãceam un popas. Câinii culcati pe zãpadã gâfâiau zgomotos, scotând nori de aburi din boturi.

Barcelona încerca sã mestece putinã pâine înghetatã. Bãtrânul asezat pe o patinã a saniei fuma în tãcere.

Deodatã, Julius Heide începu sã vorbeascã. Vorbea fãrã oprire. De obicei, nu-l asculta nimeni. Se întâmpla adesea ca unul dintre noi sã înceapã sã vorbeascã, fãrã ca ceilalti sã se simtã obligati sã-l asculte. Se întâmpla ca, din când în când, sã simti nevoia sã-ti vorbesti tie însuti, fãrã sã te adresezi nimãnui. si asta din vina zãpezii, a fricii, a mortii. În plus, nu eram decât noi. Dormeam împreunã, mâncam împreunã, ne prindeam împreunã puricii; totul, unii în fata altora, fãrã sã rosim.

si, deodatã, Julius Heide începu sã vorbeascã; Vorbea stepei, spinilor ascutiti cu ramuri scheletice. Pentru el nu mai eram acolo.

- Bãtrânul meu era un betiv, scuipa ca prostul împotriva furtunii. Bea ca o gãleatã spartã. Doamne, ce se mai îmbãta! Porcul bãtrân avea o curea cu o cataramã care reprezenta o fatã goalã si un negru; era o curea a dracului de latã; pentru a o închide, bãtrânul unea fata cu negrul. M-am întrebat adesea de unde reusise sã-si procure aceastã cataramã, durã ca otelul.

Se uita cãtre vest. Avea ochii extraordinari de albastri.

- Bãtrânul ne bãtea cu cureaua când era beat. si, deoarece era mereu beat, asta se întâmpla foarte des. Mama se ruga mult. Rugãciunea era singurul ei moment de bucurie. Nu am putut sã înteleg ce spunea, deoarece murmura rugãciunea într-un mod bizar.

- Crezi cã vã bãtea pentru cã era bãut? Gresesti. Într-un sens, este datoria fatã de marea noastrã Germanie, deoarece disciplina este necesarã. Numai chinuind carnea pãcãtoasa se învatã mai bine disciplina.

- Într-o zi venirã politistii sã-l ia si puteti fi siguri cã îi chinuirã carnea lui pãcãtoasã. Mama îl aduse acasã. În ce stare! Era tot albastru si verde si plângea rezemat de genunchii mamei. Ea era ­asezatã pe scaunul nostru; un scaun cu trei picioare; pentru a-l tine, în locul celui de-al patrulea era un sertar, pe care îl ridicasem cu ajutorul ziarelor. Mama mângâia capul bãtrânului si încerca sã-l consoleze pentru loviturile pe care i le administraserã la politie. Apoi se culcarã si continuã si acolo sã-l consoleze. Noi iesirãm afarã în stradã, desi era noapte, deoarece nu ne privea pe noi cum îl consola. Noi ne duserãm în parc, cum fãceam adesea, 10210i82k si stãturãm în fata statuii Kaizer-ului; un frumos monument cu Kaizer-ul pe un cal enorm. Eu o tineam în brate pe sorã-mea, care avea un an si nu stia încã sã meargã. În aceeasi sãptãmânã am dus-o cu ambulanta la spital pe Berta, deoarece avea cancer la oase. Muri cinci zile mai târziu. Bãtrânul gãsi cã era mai bine, pentru cã puteam folosi zdrentele ei. Berta era cea mai mare dintre copii si hainele ei erau largi, pentru noi ceilalti. Mie îmi reveni trenciul ei din lânã si un tricou magnific. Doamne, cât era de frumos si de cãlduros! Îmi amintesc cã am multumit lui Dumnezeu pentru cã Berta era în cer, unde stãtea bine. Nu prea stiam pentru ce altceva ar fi trebuit sã-i multumesc. Iarna era teribilã si nu mai aveam nici o hainã. Odatã am furat una, dar asta este altã poveste. Profesorul mã bãtu, inspectorul mã bãtu, pastorul, care era presedintele comisiei de supraveghere a copiilor, îmi dãdu o pereche de palme atât de violentã cã mã rostogoli peste o vitrina unde erau portelanuri fine. Dumnezeule! Era furios pentru hainã, dar în special pentru cesti. Se spãrseserã trei cesti si din acest motiv mã pedepsi iar. Spunea cã erau autentice! (Heide începu sã râdã.) Nu stia de alte cesti. si toatã treaba era din vina mea. Fãceau toti atâta scandal din pricina hainei, cã mi-am zis cã era mai bine s-o fac pierdutã.

Unul dintre fratii mei fugi de acasã si ajunse în armatã; ne-a scris odatã, cerându-ne o fotografie. Era soldat la cavaleria garnizoanei, într-un sat oarecare de frontierã. Dupã aceea n-am mai stiut nimic despre el, dar cred cã a sfârsit într-un lagãr de concentrare. Era comunist si nu stia sã-si tinã gura. Ţipa mereu despre victoria proletariatului si o multime de lucruri din astea. (Heide râse din nou, gândindu-se la nevinovãtia fratelui sãu.) Apoi, fratele meu Wilhelm, acela care sãrea din tramvai din mers când controlorul descoperea cã nu avea bilet. O fãceam, de altfel, destul de des. Era o plãcere sã sari jos din tramvai, strigând controlorului cã e un porc; acesta nu putea coborâ sã alerge dupã noi. Dar, în acea zi, Wilhelm sãri lateral si alunecã sub roti. Lumea tipa inspãimântatã, dar, când, în sfârsit, tramvaiul reusi sã se opreascã, nu mai era decât o grãmadã de carne. Am fãcut un mare tapaj. Sperasem sã iau eu sabotii lui cei noi, dar nu-mi veneau; îmi rãmânea în afarã tot cãlcâiul - Wilhelm era foarte mic. Ruth fu cea care luã sabotii. Ei i se potriveau. Fu cumpãratã (adoptatã se spune) de niste oameni bogati din Linz. Bãtrânul o bãtea, deoarece plângea la gândul cã trebuia s-o lase ;nu trecea mult si surâdea tremurând, gândindu-se la ziua când vor veni sã o ia; nu îndrãznea sã facã altfel. Bãtrânul îi spusese:

-"Ascultã, fata mea, dacã nu te comporti cum se cuvine atunci când acesti porci de capitalisti vor veni sã te ia, te voi spânzura cu propriile mele mâini."

Bãtrânul primi cincizeci de mãrci de la domnul bogat din Linz, care venise cu un notar si cu un ofiter de politie, fãrã sã mai socotim doi cocosei eleganti, cu panã de strut la pãlãrie, care trebuiau sã fie martori cã Ruth nu mai apartinea familiei noastre.

Bãtrânul spuse din nou:

-,,Este un noroc pentru o fatã ca asta."

Cele cincizeci de mãrci le cheltui pe alcool. Se întoarse acasã beat critã; era nebun de furie. Eu si Karl ne ascunseserãm în mansarda familiei Schultze, asteptând sã-i treacã betia. Cât a mai urlat! Încerca sã ne facã sã coborâm cu tot felul de promisiuni, dar nu aveam încredere în el. Am rãmas acolo sus si printr-o gaurã din acoperis î1 vedeam mergând în sus si în jos prin grãdinã. Se împiedicã în ligheanul de rufe al doamnei Schultze si-1 rãsturnã cu piciorul. Doamna Schultze se repezi cu o tigaie plinã cu cartofi prãjiti si i-o aruncã în fatã. Totul se sfârsi într-un amestec de rufãrie si cartofi prãjiti. Urlau amândoi, apoi veni Eva, fata doamnei Schultze, care avortase de trei ori. Începu sã dea în bãtrân, dupã care striga: "Ajutor! Politia!" Se denuntarã unul pe altul la venirea politiei care-i mai altoi bãtrânului o ploaie de lovituri; natural, el le întoarse cu dobândã asupra mamei si a noastrã.

si sosi acea zi în care mã intorceam acasã de la scoalã. Era o zi minunatã. Ultima înaintea vacantei. Eram atât de fericit! Sosind acasã, am fost surprins sã nu simt masina de gãtit a mamei care de obicei mergea în plin. Când am intrat, am auzit-o pe mama gemând,un geamãt lung, la fel ca atunci când nãstea.

Heide privi fulgii de zãpadã care cãdeau din cer.Mângâie pe cap câinele galben. Aproape cã nu ne venea sã credem, câinele rãu îi lingea obrazul, iar Heide îl scãrpina dupã ureche.

- Sfântã Marie! Ce fricã mi-a fost când am auzit geamãtul mamei. Avea o mare dorintã de a scãpa cu viatã, dar nu îndrãznea.

Mama era bolnavã. Usa scârtâia teribil. Bãtrânul avea obiceiul sã o ungã cu tutun dar nu mai fusese unsã de mult timp. Mama era întinsã pe o saltea, asezatã lângã perete. Aveam patru saltele, dar erau insuficiente. Eu si Karl ne culcam pe niste saci vechi de cafea pe care îi furasem din magazie. Nu erau deloc rãi pentru dormit, acesti saci. Cât îi mai regret aici! Ochii mamei semãnau cu cei ai cadavrelor pe care le vedeam la fabrica din Kiev.

Într-o clipã revãzurãm cadavrele fabricii din Kiev. Fiecare avea câte o gaurã în ceafã, iar unii o gaurã de iesire a glontului lângã rãdãcina nasului, dar asta nu era cel mai rãu; toate astea le vãzuserãm adesea... Nu, cel mai rãu la aceste cadavre erau ochii: niste ochi mari, cu o expresie temãtoare.

- Era exact aceeasi expresie pe care o aveau ochii mamei.

Heide privi din nou norii de zãpadã; avea mâinile înghetate, o privire la fel de înghetatã, cu ochii ascunsi sub pleoapele umflate; urechea înrositã nu mai era decât o ranã dezgustãtoare.

- "Tãticul se va înfuria în mod sigur când se va întoarce", gemu mama. Respira cu greu si scotea un fluierat, ca un motor înecat. Transpira foarte mult, mult mai mult decât noi cand mãrsãluiam în cazarma din Paderborn. Picãturile se scurgeau în special la rãdãcina pãrului. Îsi stergea sudoarea cu mâna, mustele veneau sã-i sugã sudoarea. Erau foarte multe muste. Tata se înfurie când mã gãsi stând degeaba. Încercã sã mã prindã, dar nu reusi. Mama nu era o lenesã. Însã nu mai era în stare sã facã nimic.

Heide ne privea, continuând sã scarpine dupã ureche câinele galben.

- Bãieti, poate credeti cã vã mint, dar, vã jur, eu nu mi-am vãzut mama beatã niciodatã.

Privi împrejur cu orgoliu, stergându-si cu precautie fata înghetatã, de pe care desprindea o crustã pe care o dãdea câinelui.

- Mama mea era o femeie bine si de familie bunã. Tatãl ei era caporal, ca si bunicul. Avea un apartament întreg, douã camere la etajul al treilea, un pian castaniu. Toti o adorau pe mama. Ea era cea care tinea toatã casa. Mama nu ne bãtea, nu tinea alcool ascuns, precum doamna Schultze, nici rachiu la contorul de gaz ca doamna Hinzeberg. Aceasta era atât de beatã sâmbãta seara, încât devenea rosie la fatã. Doamna Schultze si cealaltã erau bete amândouã, dar nu chiar atât de tare. si aceste târfe cântau cântece porcoase si râdeau. Noi, copiii, ascultam la usã, dar nu îndrãzneam sã râdem pânã când nu erau complet bete. Când Hinzeberg cãdea pe scarã, începeau amândouã sã urle. De astã datã noi, copiii, nu mai reuseam sã ne retinem hohotele de râs. Dar mama nu mai era. Heide scuipã.

- Doamne, cât doream sã se facã bine mama! Îi mângâiam mâna, îi netezeam pãrul cum fac acum cu acest câine, îi stergeam fruntea. Dacã vreti sã mã credeti, fãceam tot ce era posibil pentru a arãta cuiva cã îi vrei binele. Când stãteam asa lipiti de mama, toatã tristetea dispãrea. Ne linisteam. Fãcea orice ca sã nu plângã, dar nu era usor...

Heide aruncã un bulgãre de zãpadã, un bulgare tare, ca si pumnul care îl fãcuse.  .

- Am adormit acolo pe saltea lângã mama. Dimineatã, putin dupã ce soarele rãsãrise peste grajd, m-am trezit. Nu stiu dacã vi s-a mai întâmplat: am simtit imediat cã se petrecuse ceva îngrozitor. Camera era înspãimântãtor de tãcutã. Nu se auzea nici un zgomot. Am rãmas nemiscat, rotindu-mi privirea prin camerã. Dintr-o datã am înteles ce zgomot asteptam: respiratia mamei. Mama nu mai respira: am sãrit în picioare si am privit-o fix. "Mamã, am strigat disperat, mamã!" Avea ochii deschisi si acei ochi nu mai vedeau. Voi nu puteti întelege; nu aveam decât zece ani, ba chiar nouã, si de atunci au trecut saptesprezece ani. Am vãzut atâtia morti; nu mã mai impresioneazã, decât atunci când sunt la "Serviciul Special" si trebuie sã spânzur sau sã împusc un amãrât. Cu asta nu m-am putut obisnui deloc.

Îl priveam toti pe furis pe Heide. Era acolo, cu spinarea rezematã de un bloc de zãpadã, care îl apãra de vântul înghetat, si povestea tragedia întâmplatã la mii de kilometri. Plângea.

- M-am aruncat asupra ei ca s-o trezesc, dar totul se sfârsise.

Bãtrânul intrã beat critã. Sosi cu Schmidt cel Rosu, de la mina nr.3.

Ba nu, Schmidt cel Rosu nu mai lucra la mina nr.3; îl trimiseserã la ospiciu, unde bãtea nebunii.

-,,Este ceva de bãut? strigã el. Unde esti, bãtrânã vrãjitoare? Mã auzi? Stãpânul tãu vrea sã mãnânce." Se impiedicã de o gãleatã si se înfurie. Apoi cei doi porci mã vãzurã; bãtrânul mã împinse cu un deget care tremura, urlând: "Stârpiturã, te voi ciomãgi pentru a te învãta sã stai în picioare." Dãdu un picior mamei. "În picioare, strigã. Doar nu crezi cã duminica este fãcutã pentru a sforãi!" Iar o lovi cu piciorul. Pãrea cã loveste un burduf de piele de caprã plin cu vin. Unul dintre acele burdufuri care se folosesc în România si care aratã atât de caraghios. "Mama a murit", spusei eu. Bãtrânul mã privi cu gura cãscatã; la fel mã privea si Schmidt cel Rosu. Mã fixau amândoi. Schmidt cel Rosu vãzuse atâtea lucruri stranii la ospiciu. Se spunea cã sufocase doi furiosi care atacaserã gardianul, atât de puternic era.

- Ce face acum Schmidt cel Rosu? întrebã Micutul, care urmãrea cu rãsuflarea tãiatã povestea lui Heide.

- Este gardian-sef la balamuc si se ocupã de incinerãri. În tot acest timp au fost multi morti la ospiciu; toti vorbeau de asta, desi era gekados(secret de stat).

- Cum este posibil sa fie un secret faptul cã mureau? Ce, este un secret dacã tu sau eu crãpãm?

- Este cu totul altceva. La ospiciu îti fac injectii. Se numeste euthanasie.

- Doamne Dumnezeule! exclamã Barcelona. Chiar îi omoarã pe nebuni?

- Da, îi omoarã medicii. Este legal, dar strict secret.

-"Vrãjitoarele nu mor asa, spuse Schmidt, râzând, si îl sfãtui pe bãtrân sã o ciupeascã pe mama. Se preface, ca la balamuc, bate-o, Karl. Biciuieste târfa asta si vei vedea cum îsi saltã fundul si ne face de mâncare." Vedeti voi, bãieti, din ce zi am început eu sã-l urãsc pe Schmidt cel Rosu si sã simt cã trebuie sã-l omor?

- Te înteleg, aprobã Micutul, gânditor. Trebuie sã-l omori. Dar cum vei face ca sã-l prinzi? La Munster nu va fi usor.

- Va vedea el atunci, afirmã Heide, cu un surâs diabolic.

Apoi continuã povestea.

- Bãtrânul porc ezita. Îl apucã sughitul. Adresã lui Schmidt cel Rosu un surâs complice si începu sã o loveasca pe mama. Corpul mamei se ridica putin sub lovituri. Eu îi sãrii în spate. Mã apucã si mã izbi de zid. Mã alesei cu un brat rupt si cu o comotie cerebralã. Schmidt îmi trase un picior în spate, coloana vertebralã mi-a rãmas strâmbã, împiedicându-mã sã uit. Se aruncarã amândoi asupra mamei si începurã sã o loveascã cu furie. Apoi se întoarserã la birt.

M-am dus sã chem politia si m-am prefãcut cã nu-mi amintesc nimic. I-au închis pe bãtrân si pe Schmidt si i-au tinut acolo sase sãptãmâni; nu iesirã decât în ziua în care am fost dispus sã povestesc cum s-au întâmplat lucrurile. Dar bãtrânul era atât de furios pentru lunga mea tãcere, încât loviturile sale îmi provocarã o hernie.Când am iesit din spital, m-am dus sã-mi iau lucrurile mele si sã le împachetez.

- Aveai multe lucruri? întrebã Micutul.

- Ai intotdeauna ceva, chiar si la zece ani. Aveam un tricou cu o singurã mânecã; si niste pantaloni scurti albastri, ajunsi albi în urma spãlãrilor. Mi-i dãduse nevasta Gauleiter-ului, pentru cã-i adunasem bãlegarul de cal dintre lalele. Mai aveam si o pereche de pantofi, buni atunci când sabotii tineau prea cald.

- De ce nevasta Gauleiter-ului punea bãlegar la lalele? întrebã Micutul, stupid.

- Credea cã serveste la obtinerea unor culori mai tari. Tatãl meu fu rechemat în militia teritorialã. Aici îl cunosteam pe sergentul sãu major. Era dat dracului. Eram împreuna cu Batalionul 5 Tancuri si acest diavol de sergent-major mi-a promis cã bãtrânul va sfârsi la Torgau sau la Glatz. De acolo nu sunt decât douã iesiri: plutonul de executie sau batalionul disciplinar.

- si de unde stii cã acel Schmidt va veni la noi?

Heide râse rãutãcios, stergându-si iar bruma de pe ochi.

- Când luptam în Regimentul 2 Tancuri din Eisenach, am intrat în Praga si acolo l-am cunoscut pe un anume Pabst. Era din Gestapo si avea sarcina sãa spioneze ofiterii. Într-o zi am mers împreunã sã sãrbãtorim victoria si mi-a povestit cã era omul lui Heydrich. Dacã voia sã scape de cineva, era destul sã o spunã. Acolo s-a decis destinul lui Schmidt cel Rosu. Pabst s-a dus sã-l caute, si cu Pabst nu te joci.

În patruzeci si opt de ore, Schmidt fu luat de la ospiciu si aruncat la Glatz. Acolo cunosteam un plutonier care îi rezervã o primire specialã. sase luni dupã aceea, Schmidt cel Rosu, cu funia de gât, plecã spre Batalionul Disciplinar 937 din Heuberg.

Barcelona fluierã admirativ.

- Esti dat dracului, Julius. Tipul ãsta nu trebuia sã dea în cadavrul mamei tale. La Heuberg se afla sergentul-major Mirzenski, bãtrânul scrib al companiei noastre, care-si pierduse ambele picioare.

- Exact. 0 sticlã de votcã lui Mirzenski, si acesta i-a pregãtit lui Schmidt o primire cãlduroasã si un program de activitate pe mãsurã. În primul moment, Schmidt a devenit maestru de curãtenie la WC-uri cu peria de ghete. Nu mai era tot atât de strãlucitor, se zicea. Drace, toti se întreceau în pedepsirea brutei, urmând recomandarea lui Mirzenski.

Înseninându-se la fatã si aranjându-si melonul pe cap, Micutul strigã:

- Acum înteleg ura lui Heide! Peste putin timp va lua un bilet pentru Regimentul 27 Tancuri unde îl cunosti pe plutonierul Skauw. Acesta se va gândi sã-1 trânteascã în Batalionul I, aici este sergentul Hengst care îti este un bun prieten si care îl va gãsi, asteptându-1, pe sergentul Bock. Nimic pe lume nu va putea sã-1 scape de prezentarea la primul pluton si mai precis al tãu. Problema mea va fi sã-1 fac sã treacã cu multã gratie pe linia de tir.

Porta surâse.

- Drace, Heide. Nu ai fi putut sã o aranjezi mai bine decât mine. Îi vei plasa un glont regulamentar sau vom tãia o fantã în tintã? Cum era cea pe care am rezervat-o cãpitanului Mayer?

- Va avea acea tãietura, si chiar în propriul cur... Dar va avea chiar si dreptul de a trage din greu. Îi voi explica cum se sfârseste la noi. Singura mea teamã este cã nu va ajunge la regimentul nostru sau, ceea ce este si mai rãu, cã vom ajunge prea târziu, si Ivan tocmai 1-a lichidat. Ideea unei asemenea posibilitãti nu-mi dã pace.

Vestea explodã ca o bombã: eram la doi pasi de Turcia! Imaginatia prinse aripi. Porta începu cu tema sa preferatã:bordeluri de lux, rafinamente sexuale. Mai mult, acolo Suntem civili spunea el.

- si cu mâncarea ce facem? întrebã Micutul.

- O farfurie plinã cu piure de cartofi si cu fripturã.

La toate astea vom adãuga vin, mult vin si papricas. Micutul simtea deja în gurã gustul piureului lui Porta.

- Numai sã reusim sã trecem frontiera!

Dar totul nu era decât un vis. Turcia era foarte, foarte departe. Lãsarãm deci satul în urmã si pornirãm cu haita noastrã de câini. Heide reîncepu sã mângâie câinele galben.